„În momentul ăsta, mă uit la “Naşu”, pe B1 TV. Pictorul Sorin Dumitrescu [...] a vorbit despre avort. Embrionul are suflet din secunda zero, nu e o bucată de carne. Femeile ar trebuie să vadă cum se zbate. Halucinant. NU credeam că dezbaterile din America ar putea fi exportate în Europa. În România se poate se pare. Vor spune ceva cele şi cei cărora le pasă de drepturile femeilor?”

Ne batem joc de corectitudinea politică (nu că aş fi eu marele ei fan), dar ne apăram dreptul sfânt de a-i numi pe alţii “ţigani împuţiţi” sau “bozgori”. Şi le spunem femeilor că un zigot are suflet. (George, amicul meu – tudorie.wordpress.com)

George, pe ce se întemeiază afirmaţia „Femeia are dreptul să facă avort”? Altfel spus, cu ce este această afirmaţie mai întemeiată decât „Avortul este păcat” sau „Dumnezeu interzice avortul”?

N-ar trebui să uităm că odată am fost cu toţii „zigoţi”. Şi poate că, într-un sens, nu suntem decât nişte „zigoţi” cărora li s-a dat şansa să-şi actualizeze potenţialul. Oare contează atât de mult cum denumim o anumită realitate (What’s in a name? That which we call a rose…), câtă vreme esenţa ei nu se schimbă?

Găsesc înspăimântătoare această privilegiere a anteriorităţii cronologice (o femeie trebuie să aibă mai multe drepturi decât un „zigot” doar în virtutea faptului că ea are câteva milioane de secunde avans?) Şi „zigotul” şi femeia care vrea sa-l avorteze sunt două forme de viaţă. Una nu a apucat să ajungă încă la complexitate deplină, n-a ajuns la acel stadiu la care să-şi poată cere şi apăra drepturile, de aceea poate fi scoasă pe făraş fără scrupule.

Prima formă de viaţă este doar o „bucată de carne”. A doua formă de viaţă este un conglomerat de bucăţi de carne. Un conglomerat care e adesea atât de iresponsabil, încât se alege în pântece cu o „bucată de carne” nedorită, o excrescenţă pe care o detestă şi pe care trebuie să o elimine, până în clipa când totul se va repeta, şi o nouă „bucată de carne” se va insinua în pântecele ei. Când te gândeşti mai bine, acel slogan cinic lansat de conservatorii americani s-ar putea să fie adevărat: „Uneori, cel mai periculos loc pentru un copilaş este pântecele mamei”.

Din ceea ce am mai citit despre această dezbatere, am înţeles că acest „drept” al femeii se întemeiază pe faptul că „bucata de carne” face parte din trupul ei şi că orice femeie are drept de proprietate asupra propriului trup. Dar oare respectiva formă de viaţă chiar aparţine trupului unei femei în acelaşi sens în care femeii respective îi aparţine o mână? Dacă Dumnezeu, sau Natura sau Evoluţia sau mai ştiu eu cine a decretat sau făcut ca reproducerea neamului omenesc să se facă prin „dezavantajarea” unuia dinte sexe, de ce încercăm acum să nivelăm ceea ce o instanţă mai puternică decât noi a hotărât altfel?

Nu ştiu să existe vreo specie care să-şi avorteze progeniturile. Sau, în orice caz, nu ştiu de vreuna care să şi le avorteze în maniera cinică în care o facem noi, homo sapiens. Ne stă viaţa în cale? Ne incomodează? Ne dorim plăcere fără a ne asuma consecinţele? Drepturile ne sunt mereu la îndemână. Obligaţiile nu prea.

Maria a conceput un copil într-o vreme când metodele de a face avort (chiar dacă mai primitive) erau totuşi cunoscute. Chiar şi în cazul în care eşti de părere (cum au fost mulţi detractori ai creştinismului în primele secole) că odrasla din pântecele Mariei este rezultatul unei relaţii adulterine cu soldatul Panthera, şi că pruncul născut astfel era bastard, tot ar decurge de aici că Maria a avut cel puţin îndrăzneala să protejeze viaţa care s-a zămislit în ea. Chiar şi dacă n-ar fi fost modelul de ascultare propovăduit de Patapievici & Co, Maria tot ar fi într-o contradicţie clară cu spiritul modern şi post-modern şi răs-post-modern, prin faptul că a ocrotit viaţa.

Nu pot să nu observ că ne grăbim să apărăm cu zel drepturile diverselor categorii „discriminate” şi „defavorizate” (de ex., pe homosexuali care nu se învrednicesc să procreeze, dar vor să-şi satisfacă instinctele parentale, adoptând copii, pe femeile care nu se învrednicesc să evite o sarcină, dar au pretenţia să se scape de ea), dar nu ne gândim la protejarea celei mai fragile forme de viaţă umană care freamătă plăpând şi neajutorat într-un loc în care a apărut fără să fie în vreun fel vinovat de acest fapt.

Un bebeluş care încă n-a căpătat trăsăturile finale poate fi măcelărit fără milă pentru că e doar un „zigot”, o „bucată de carne”. Reflexele criminale se ascund foarte bine sub retorica depersonalizantă, care desfăşoară pe câmpul de bătaie un întreg arsenal de „understatements”. În acest caz, soluţia nu mai este „finală”, ci „iniţială”, pentru că viaţa este sugrumată de la bun început, fără drept de apel. „Number one” (cum este denumit capul bebeluşului în jargonul măcelarilor de profil) poate fi sfărâmat de forcepsul medicului fără ca el să-şi pună problema asupra înţelesului acestui „number one” pe care îl zdrobeşte într-o operaţie de rutină. Celelalte „numere” (dacă numerotarea mai are aici vreo noimă) sunt apoi aspirate fără probleme. Oricine orice-ar spune, tehnica modernă are totuşi avantajele ei.

De fapt, George, s-ar putea să ai dreptate: zigotul nu are suflet. Sau, în orice caz, nu mai mult decât are femeia care ajunge să-l avorteze. Fiindcă aminteşti de suflet, oare animalele au suflet? Am ajuns să mă întreb asta fiindcă, dacă au suflet, atunci trebuie că resimt o mare jenă când văd că alte animale, cocoţate un pic mai sus în arborele vieţii, se dedau la atrocităţi care lor le rămân străine. Iar dacă n-au, ar trebui să resimţim noi o mare jenă că le acordăm mai multe drepturi decât acordăm odraslelor omeneşti insuficient formate.

Iubiţi zigoţi care aţi avut şansa să ajungeţi la maturitate, iubite bucăţi de carne care aţi ajuns să stăpâniţi abil registrul newspeak-ului corect politic şi infinitele lui nuanţe şi posibilităţi, vă felicit pentru că faceţi dovada unui suflet generos, aplecat cu osebire spre acordarea de drepturi tuturor categoriilor reprimate şi obidite. Va recomand să menţineţi trendul şi poate că, în largheţea de vederi care vă caracterizează, veţi ajunge cândva să acordaţi vreun drept, cât de neimportant (fie şi numai cel de a trăi) altor forme de viaţă, care, spre deosebire de voi, nu au pic de suflet.

P.S. Observ George, că nu ţi-e frică de cuvinte. Îţi place filosofia „autentică”, „naivitatea” şi „sinceritatea” ei „copilărească”. Totuşi, mi-aş îngădui să-ţi atrag atenţia că invocarea celor „copilăreşti, în contextul discuţiei despre avort, s-ar putea dovedi periculoasă. Mă pui în situaţia de a crede că, în viziunea ta, un copil e mai inocent decât un om mare. S-ar putea prin urmare crede şi că un bebeluş de 2 luni şi jumătate e cu atât mai inocent decât unul de 2 ani şi jumătate… Dar, cine ştie? Poate că logica asta funcţionează invers spre celălalt capăt al axei temporale.