Am văzut recent “Călăuza” de Tarkovski (Nu întrebaţi din câte “reprize”).

stalker.jpg

Călăuza, un individ visător, inadaptat la realităţile din jurul său, îi trece pe oameni din spaţiul cenuşiu al totalitarismului în cel al „Zonei”, domeniul libertăţii periculoase, în drum spre camera care împlineşte orice dorinţă şi-i face pe oameni fericiţi. Trecerea prin „Zonă” este extrem de complicată. Fiecare pas, în lipsa unei tatonări atente, poate fi fatal. Nu este de mirare că unii transfugi se opresc la jumătate drumului şi vor să se întoarcă. Libertatea e o condiţie împovărătoare. Până a ajunge în Ţara Promisă, deşertul e plin de pericole, iar trăirea în libertatea e adesea mai dificilă decât cea într-un regim orwellian.

Zona este numai pentru cei care sunt aproape distruşi, care nu mai au nimic de pierdut.

Zona este spaţiul culorilor, oaza care sfidează monotonia opresivă a deşertului de la marginile ei.

„Călăuza”, un film făcut în plin comunism sovietic, conţine un citat neaşteptat, din Apocalipsa, pe un fond muzical tulburător: Împăraţii pămîntului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ,,Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mînia Mielului”. Oare liderii sovietici erau conştienţi că versetul îi viza în mod direct pe ei?

P.S. La finalul filmului, o scenă stranie: o fetiţă deplasează cu puterea gândului un pahar aflat pe masă. Care o fi fost scopul urmărit de regizor prin acest exemplu de telechinezie? Nu cred că a avut în vedere ideea de “paranormal”, ci mai degrabă puterea gândului (i.e. a credinţei) asupra materiei (i.e. materialismului).