http://andruska.wordpress.com/2008/03/11/fundamentalismul-religios/

” SEXUAL PASSION TO THE GREEKS, THEN, was a potentially destructive force of nature, a power that, if indulged to excess, could destroy not just the individual soul but the political and social institutions of civilization itself. This is not to say that the Greeks did not recognize and appreciate the beauty and pleasure of sexual desire, for they certainly did. “What life, what joy,” the seventh-century poet Mimnermus asked, “without golden Aphrodite?” 37 The breast-band of Aphrodite, which Hera borrows in the Iliad to seduce her husband Zeus, is embroidered with “allurements” and “dalliances” and “the whisperings of maidens” and “smiles.” 38 Hesiod tells us that “Sweet delight” is Aphrodite’s “portion.” 39

But that delightful pleasure is exactly what makes sexuality so dangerous: the sweetness of sexual pleasure too often masks the bitter, destructive power of Aphrodite. To keep that power in check, sex has to be contained and regulated—and its creative energy exploited—by the mind and by the institutions, customs, and laws that the mind projects to order the world. To be sure, the Greeks disagreed about whether or not these controls could contain Eros. To Socrates’ contention that knowledge can create virtue, Euripides famously responds with the despairing cry of Phaedra, wracked by the disease of lust: “We know the good and recognize it, but we cannot do it. ” 40 Still, both the philosopher and the poet recognize that the seductive power of Eros, once unleashed, leads not to fulfillment but to destruction.

How is this awesome force to be contained? The philosophers look to reason, the truly humanizing part of human identity, to control the volatile, chaotic forces of the body and its appetites. The latter are indiscriminate, with no innate ability to recognize their own proper limits or ends. As Plato says, they are “infinite … and never have in [themselves] a beginning, middle, or end of [their] own.” 41 Elsewhere he uses the Pythagorean image of the incontinent soul as a “jar perforated because of its insatiable desires.” After death, such a soul is condemned to the never-ending task of filling its leaky jar with a sieve, since in life he devoted his power and energy to gratifying desires that can never be permanently sated and so always demand more and more. 42 Such desires and their pleasures, Plato tells us, are the soul’s “disease,” one “endless and insatiate of evils.” 43 ”

Ştii care e diferenţa dintre un antic şi un modern? Un antic spune: “We know the good and recognize it, but we cannot do it.” (Phedra). Un modern suspendă judecata morală şi spune: “Nu pot şti ce e binele (el fiind circumstanţial), şi, în plus, nu mă interesează dacă îl fac sau nu”.

Consecinţele, pe termen lung, vor fi devastatoare. Iată ce spune Thornton, şi îi dau dreptate, în concluzia capitolului Eros the Killer:

“WE HAVE COME A LONG WAY FROM THE GREEK VIEW of sex as a force of nature, volatile and destructive if left uncontrolled. Plato’s idealization of sexuality is the distant starting point for the West’s long fascination with sexual idealism, a debased version of which permeates our culture today in film, advertisement, supermarket romance, pop lyric, and television show. The Greeks knew better. They realized that the powerful beauty and pleasure of sex were dangerous, in need of controls and prohibitions. To them, sex could never be a “private” affair, of no concern to the larger political community; nor was it a mere “social construct” reflecting the structures of power and privilege, a contingent phenomenon to be restructured at will by social engineers. Rather, it was one of those absolute limits on human identity and aspiration, a powerful force of nature—and like all such forces, necessary for human survival yet requiring rational and social limitations. They would never have imagined undertaking the experiment we have embarked on: trivializing the power of Aphrodite—who, as she warns in the Hippolytus, destroys those who “think big” against her—by loosening and weakening those controls, such as marriage and shame. The results are all too obvious today, from the talk-show sexual freaks to the sordid spectacle of casual sex and unleashed narcissism in the White House. Whether we can survive this novel experiment remains to be seen; but whatever its outcome, we cannot say the Greeks didn’t warn us. For a man acquires nothing better than a good wife, and nothing worse than a bad one, a meal-stealer who roasts her man without a fire, for all his strength. —Hesiod 1″

P.S. Socrate a rămas imperturbabil în faţa tentativei de seducţie exercitată asupra lui de Alcibiade, nu? Aş spune şi eu ca Hristos: filozofii greci ai Antichităţii se vor ridica la judecata de Apoi şi vor condamna neamul acesta pervers şi înclinat spre rău, fiindcă ei l-au avut între ei pe un Socrate care n-a cedat ispitei, dar neamul acesta, deşi a avut parte de propovăduirea unuia mai mare ca Socrate, nu s-a întors de la căile lui rele. De aceea va fi mai uşor în ziua judecăţii pentru cetăţile Greciei antice decât pentru Europa sec. 21.

De ce nu e bine să ne urmăm “setea” sau să dăm curs instinctelor decât într-un cadru organizat? (căsătorie, de ex.?) Ar fi o discuţie lungă. În orice caz, să nu ai impresia că standardul moral creştin pentru heterosexuali e mai lax decât pentru homosexuali. De o persoană necăsătorită, Dumnezeu aşteaptă trăirea în castitate. Prin urmare, nici cei “straight” nu îşi urmează instinctul, cum zici tu. Conform învăţăturii Scripturii şi a Bisericii, sexualitatea trebuie exprimată în cadrul căsătoriei. Punct.

@ Andrei, sigur că “normalitate”, “bun simţ” nu sunt concepte exclusiv descriptive. N-am nicio problemă în a recunoaşte asta.
Cred însă că în toate epocile a existat un consens asupra a ceea ce este imoral sau ofensator. Moraliştii greci şi cei romani arată limpede asta. Să nu confundăm toleranţa faţă de anumite moravuri uşoare (toleranţă prezentă în toate epocile) cu etichetarea moravurilor respective drept “normalitate”. Epoca noastră este unică prin faptul că a redefinit (de o manieră inacceptabilă, după mine), anumite valori etice şi anumite instituţii sociale (căsătoria).
Andrei, dacă un băiat şi o fată se sărută în autobuz la doi paşi de mine, consider că am de-a face cu o agresiune asupra moralei şi a spaţiului public. În dormitor facem ce vrem. Spaţiul public nu-l transformăm într-un dormitor comun.
Oamenii nu se arată agresaţi, dar nu cred că sunt foarte încântaţi când aud pupături înfundate în imediata lor apropiere, într-un loc public. Am observat reacţia călătorilor, în astfel de cazuri, chiar dacă mulţi nu verbalizează ceea ce simt.
Pers. respective (gay) de care zici n-au decât să se sărute în spaţiul lor privat.
Moralitatea n-am definit-o eu. Moralitatea o iau din Scriptură, iar de 3000 de ani ea nu s-a schimbat în esenţă. Adulterul a rămas adulter, homosexualitatea la fel, minciuna e minciună. Numai noi, modernii, de 50 de ani încoace, ne-am trezit să redefinim totul.
Comparaţia cu animalele ţine: dă-mi voie să mă explic! Mă refeream strict la ceea ce este benefic pentru un pui de mamifer: să fie crescut de mama lui. Aici am în vedere problema adopţiilor de copii de către cuplurile homo. Dacă o societate seculară consideră că avem strămoşi comuni cu primatele, atunci să ia seama la fel de bine că nicăieri nu sunt crescuţi puii primatelor de prechi de animale homo.

Zici aşa:
“a) s-a demonstrat clar ca si in lumea animala exista homosexualitate – deci, cel putin dpdv al naturii, e absolut “normal”;”

O precizare: cred că “s-a constatat”, nu “s-a demonstrat”. Dacă şi etologii ajung să “demonstreze”, în loc să “observe” şi să “tragă concluzii”, e clar, am dat de bucluc.
K. Lorenz, în “Aşa-zisul rău”, pomeneşte de homosexualitate la gâşte. Dar în niciun caz nu o consideră “normală” (în sensul de “tipică” sau “larg răspândită”). Deşi aspectul este tangenţial pentru ce-şi propune el să discute în cartea respectivă, se poate vedea clar că fenomenul apare ca urmare a unei pervertiri a instinctului. De regulă, unul dintre gâscani a avut la început o “soaţă”, care acum continuă să-şi însoţească partenerul. Se ajunge astfel ca, în loc de un cuplu de 2, să avem un fel de “menage a trois”. Am citit acum vreo 2 ani cartea, nu am informaţii proaspete. În orice caz, nu te grăbi să tragi pripit concluzii. Sexualitatea animală are şi ea derapajele ei. În niciun caz însă cercetările respective nu spun că există specii la care “norma” este împerecherea între indivizi de acelaşi sex.

Mai zici aşa:
“b) chiar daca nu ar fi asa, sintem oameni si iata unul din lucrurile care ne deosebesc de animale: un anumit grad de libertate fata de ceea ce ne-a prescris natura.”
Ei, aici chiar ţi-ai retezat singur ramura: câţi homosexuali practicanţi cunoşti tu care să fie “liberi în raport cu ce a ‘prescris’ natura”? Cred că niciunul. Abia dacă ar rezista impulsului “natural”. dacă i s-ar împotrivi, ar fi cu adevărat liberi. Dar nu sunt. Sunt sclavi ai instictului. Prin asta dovedesc că nu se ridică deasupra gâscanilor care nu fac decât să urmeze derapajul care a survenit în modul de raportare la propriul sex.

Există şi în natură, în lumea animalelor, fenomene atipice. Un puişor de maimuţică se poate agăţa de o mamă ghepard care a devorat-o pe maimuţa-mamă, considerând-o “mama ei”. Iar ghepardul s-ar putea să o accepte. Un fotograf de la NG a suprins o asemenea situaţie. Bobocii de gâscă (sau de cocor) pot fi păcăliţi să creadă că omul pe care îl văd de îndată ce ies din ou este mama lor. Vezi studiile lui K. Lorenz despre “imprinting”.
Nu toate fenomenele din “natură” sunt “naturale” în sensul de care vorbesc eu. Prin “natural” şi “normal” înţeleg acele ocurenţe regulate, acele modele tipice de comportament specifice unei specii.
Mai vorbim. În orice caz, prea uşor ai renunţat la statutul de “cărturar” (vezi J. Benda, Trădarea cărtuarilor), şi preiei necritic ideologiile vremii noastre.