În atenţia bibliştilor şi a filologilor: Editura Humanitas tocmai a lansat pe piaţă o importantă lucrare a profesorului Eugen Munteanu: Lexicologie biblică românească, ed. I, 660 p.
Cartea are şi o secţiune care spulberă semidoctismul articolelor “Biblia”, respectiv “Biblia de la Blaj”, din Dicţionarul general al literaturii române (vol. I-II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004; coordonator general: Eugen Simion).
Cititorii care vor să încerce senzaţii tari în diafragmă pot trece direct la lecturarea cap. 7 al cărţii (p. 506-516). Reproduc mai jos doar o “gemă” comentată de prof. Munteanu:
“Referinţa la ‘pleiada de scriitori patristici străromâni’ (p. 512, col. 2) pentru a sugera o ipotetică circulaţie printre români, în perioada timpuriu-medievală, a Vulgatei şi a Septuagintei indică faptul că autorii articolului pe care îl recenzez împărtăşesc ‘credinţa’ ridicolă a acelora care socotesc că autori latini importanţi din patristica secolului al IV-lea, precum Dionisie Exiguus sau Niceta de Remesiana, ar fi… străromâni. După cum am scris cu altă ocazie (MUNTEANU, ÎMP.), a califica drept ’străromâni’ scriitori de limbă latină care au trăit cu secole bune înainte ca poporul român să se fi născut, pe baza simplului fapt că sunt originari sau au activat în cetăţi romane din cele două Moesii, Panonia sau Dardania (unde urma să apară, dar peste secole bune, poporul român!), este la fel de amuzant ca a vorbi despre Sf. Augustin, episcop de Hippona (azi Annaba, în Algeria), ca despre un scriitor… ’străalgerian’, despre Grigorie din Tours ca despre un scriitor… ’străfrancez’ sau despre Isidor din Sevillia ca despre un autor… ’străspaniol’”. (p. 516).
Pentru detalii sau pentru achiziţionare, click AICI!
12 iunie 2009 at 2:24 pm
Cred că sunt necesare câteva precizări, dat fiind limbajul destul de violent (“spulberă semidoctismul”) folosit de autorul acestei postări, la adresa unui articol de dicţionar pe care, se vede, nici nu l-a citit.
Mai întâi, articolul incriminat nu este despre lexicologia biblică românească: nici nu şi-ar fi avut locul într-un dicţionar de literatură română. Articolul “Biblia” din DGLR priveşte rolul şi rostul Cărţii Sfinte în dezvoltarea literaturii române. De aceea, articolul nu şi-a propus nici o secundă să consemneze toate manuscrisele, variantele etc. Scripturii, ci numai să puncteze momentele istorico-literare în care textul ei a jucat un rol în mersul înainte al literelor.
În al doilea rând, asocierea numelui meu cu conţinutul articolului este, din păcate, ujn simplu abuz. Şi aceasta, deoarece modalitatea de lucru a colectivului de redacţie, cu totul discutabilă, a dus la alterarea conţinutului materialului meu, prin intervenţia dlui Camil Mureşan, care nu este nici literat, nici lingvist. Este evident pentru orice istoric literar că rolul literar al Bibliei încetează după 1688. Alineatele care continuă, în articolul din DGLR, şi după această dată, nu îmi aparţin şi reprezintă o gravă alterare a ideii mele de început. De altfel, orice istoric literar cât de cât avizat şi-a dat seama (am avut ocazia să constat) că pe trunchiul articolului meu iniţial a apărut un nepotrivit “altoi” străin.
Aşa că… mai uşor cu pianul pe scări, cum spunea Marin Sorescu. Aerul de superioritate nu stă bine nimănui. Când tratezi pe cineva de “semidoct”, se cere ca măcar să te interesezi dacă e aşa sau nu. Altfel, rişti să pari tu însuţi semidoct.
12 iunie 2009 at 2:41 pm
Am citit articolul respectiv (“Biblia”), tocmai din dorinţa de a-mi lămuri nişte probleme, dar am fost surprins să constat multiple inadvertenţe. Nu-l am la îndemână acum, dar l-aş putea relua, la nevoie, dacă doriţi să discutăm pe text.
Admit că postarea a fost scrisă în grabă, dar cred că şi judecat la rece articolul din DGLR are carenţe serioase.
Postarea mea nu este o recenzie, ci are doar rolul de a semnala cartea.
Nu mi-e defel clar de ce după 1688 rolul literar al Bibliei încetează. Adică anterior Biblia a jucat un rol important, iar apoi nu mai joacă niciun rol?
15 iunie 2009 at 3:58 pm
Admit – ba chiar acuz faptul – că textul articolului “Biblia” prezintă numeroase carenţe, unele, probabil, redevabile primei redactări (singura pe care mi-o asum), cele mai multe, din păcate, redevabile modalităţii cu totul discutabile de editare a materialului, de care sunt responsabili exclusiv editorii DGLR. Am şi protestat public faţă de modul în care au fost tratate anumite articole, nu numai ale mele, dar probabil că, în ţara asta, cum spunea Victor Eftimiu, şi ce se publică rămâne inedit.
De ce rolul Bibliei încetează, e clar, cred, pentru toată lumea. Pentru că limba literară nu mai este “normată” de textul biblic, după 1688, şi pentru că textul biblic nu mai reprezintă, pentru scriitori, nici un model, nici o sursă. “Biblicele” lui Heliade sau poezia ortodoxistă de la “Gândirea” sunt numai ecouri, adesea abuzive, ale unor adevăruri de credinţă larg răspândite, şi nu neapărat din Biblie. Atenţie, vorbesc de literatură, adică de valori estetice, nu de cultură în sensul cel mai larg!
15 iunie 2009 at 4:48 pm
Am retuşat textul postării, fiindcă personal nu am nicio ceartă cu nimeni. Nu ştiu dacă vă mulţumeşte varianta actuală. Cert este că, indiferent cine e autorul articolului “Biblia”, în forma lui finală, o sumedenie de lucruri scrise acolo sunt jenante (cu atât mai mult cu cât vin de la un academician).
Nu sunt în măsură să mă pronunţ asupra rolului pe care l-a jucat Biblia în literatura română după 1688, dar strict cu ochiul profanului detectez anumite “influenţe” la scriitori ca Gala Galaction, Tudor Arghezi, V. Voiculescu, Radu Gyr, Sergiu Grossu şi alţii.
Galaction cel puţin s-a plâns prin nişte articole că Biblia e folosită prea puţin ca sursă de inspiraţie. Iar romanul “Caligraful Terţiu” pleacă în mod declarat de la numele din Romani 16:22.
De fapt, mă întreb: din moment ce dvs. nu sunteţi biblist, cum puteţi fi sigur că detectaţi toate simbolurile, ecourile sau aluziile biblice din anumite scrieri? Sunteţi sigur că anumite chestiuni nu se strecoară pe sub “radarul” dvs.?
Strict şi logic vorbind, faptul că anumite idei sunt larg răspândite nu exclude originea lor eminamente biblică.
25 iunie 2009 at 2:11 pm
Am impresia că dumneavoastră nu stăpâniţi noţiunea de “influenţă literară”. Şi nici pe cea de “valoare estetică”. Romanul pe care îl menţionaţi nu are nici o valoare estetică. Cum nu au nici operele scriitorilor Sergiu Grossu sau Radu Gyr: bunele intenţii şi curăţenia cugetului nu generează neapărat valori literare. În special ulima frază a postării de mai sus dovedeşte că înţelegeţi altceva prin “influenţă” decât teoria literară curentă: tocmai pentru că respectivele idei sunt larg răspândite, originea lor îndepărtat biblică e, literar vorbind, irelevantă.
De altfel, nefiind “biblist”, sunt totuşi un om dus la biserică. Şi ştiu că, în biserica noastră, ca şi în cea catolică, Sfânta Scriptură nu e un text care să circule nud prin conştiinţa credinciosului: el e dublat de Sfânta Tradiţie, care ne învaţă cum să “citim” (adică să înţelegem) textul sacru. Tocmai de aceea, e cu totul relativă originea îndepărtat biblică a unor teme şi motive, întrucât ele nu trec din textul Bibliei în cel literar decât, cel mai adesea, mediate de interpretarea Tradiţiei…
Şi, ca să încheiem această dezbatere (în care e evident că ne aflăm pe planuri intelectuale diferite), obiecţiile mele se refereau la influenţa Bibliei ca tip de text literar. Până la 1688, efortul de traducere a Scripturii, care i-a angajat pe cei mai buni scriitori ai noştri, a imprimat întregului scris românesc pecetea tipului de text pe care îl reprezintă Biblia. După această dată, modelele se schimbă şi e limpede, pentru cine ştie să citească, desigur, că în ciuda multelor proverbe biblice Ion Neculce ascultă de alte reguli retorice decât cele biblice… De Cantemir, ce să mai vorbim?…
De aceea, am considerat că intervenţiile istoricului Camil Mureşan în textul meu iniţial sunt nepotrivite, iar procedeul, total neuzitat în practica lexicografică, descalifică la acest capitol pretenţiile alcătuitorilor DGLR.
În rest, toată stima pentru profesorul şi cărturarul Eugen Munteanu, a cărui ştiinţă de carte este incontestabilă şi este admirată, de la distanţi, şi de “nebiblişti”.