Orice postare care aduce în discuţie problema „fraţilor” lui Isus ar trebui probabil să înceapă cu elucidarea statutului lor. Ce sunt de fapt? Veri (primari), cum spun teologii ortodocşi? Copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, cum spun cei mai mulţi teologi catolici? Sau copiii biologici ai lui Iosif şi ai Mariei, cum spun toţi teologii protestanţi şi unii teologi catolici? M-am ocupat de această problemă într-un referat de vreo 30 de pagini (ca parte a tezei de doctorat) şi ceea ce pot spune cu siguranţă este că „ipoteza verilor” este practic imposibil de apărat. E greu de explicat aici motivele acestei „imposibilităţi”. Curioşii vor putea citi cândva teza, dacă Dumnezeu ne va ţine pe toţi în viaţă încă vreo 2-3 ani. Să trecem la subiect. Estimp, prin ‘fraţi’ protestanţii pot înţelege ‘copiii Mariei şi ai lui Iosif’, iar catolicii pot înţelege ‘copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară’. Ortodocşii să nu se supere, fiindcă nu ştiu încă ce pot înţelege ei, deşi ţin mult să aflu. :)

Capitolul 7 din Ioan. Isus se află în Galileea. Se apropie Sărbătoarea Corturilor, ultimul mare festival al anului agricol, după strângerea recoltelor de struguri şi măsline. Festivalul este marcat de regulă printr-un pelerinaj la Ierusalim, dar Mântuitorul rămâne în continuare în nordul ţării, fiind conştient că autorităţile au făcut din El un „marked man” şi că urmăresc să-l omoare. În acest context, fraţii lui îi spun: „Pleacă de aici, şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii tăi lucrările pe care le faci.” Nu este clar de la bun început la care „ucenici” se referă fraţii lui Isus. La ucenicii (adepţii) din cercul lărgit (precum cei care se botează în 4:1 pentru a dezerta în 6:60)? Sau la ucenicii din cercul celor 12? Probabil la cei din prima categorie. În orice caz, lui Isus i se recomandă să meargă la Ierusalim şi să facă acolo băi de mulţime şi spectacol, pentru a-şi consolida imaginea în ochii „electoratului”. În opinia fraţilor lui Isus, „viaţa e în altă parte”, după cum tot ei spun: „Nimeni care caută să devină cunoscut nu lucrează în taină. Dacă faci acestea, atunci arată-te lumii!”

Fraţii lui Isus nu erau specialişti în PR, dar stăpâneau totuşi principiile elementare. Păcat însă că nu credeau în „brandul” pe care încercau să-l promoveze (Căci nici fraţii lui nu credeau în El, strecoară într-o paranteză autorul evangheliei). Fără îndoială, fraţii lui credeau în capacitatea lui de a face minuni. Dar îşi imaginau că Hristos vrea să devină un personaj politico-religios de mare succes. Soluţiile propuse pentru dobândirea celebrităţii seamănă suspect de mult cu cele recomandate de Ispititorul în Mat. 4:5-7 (când cu proba „săriturii de pe Templu”). Fraţii credeau, dar nu cum trebuie, deci „nu credeau”.

Cum răspunde Isus unei astfel de propuneri? Într-un mod care dă în vileag superficialitatea concepţiilor fraţilor lui (la acel moment) despre El: „Pentru mine încă nu este momentul potrivit, dar vouă orice moment vă este propice.” Hristos nu poate urma decât calendarul Tatălui Său. Pentru El, totul converge spre „ceasul” glorificării (răstignirea). Acesta este momentul central al istoriei. Metoda „succesului”, este crucea, care va polariza în jurul ei întreaga istorie (Şi când voi fi înălţat [răstignit] voi atrage la mine pe toţi oamenii).

Fraţii lui Isus nu sunt sensibili la călăuzirea Tatălui. Pentru ei, fiecare moment e o „oportunitate”. De aceea lumea nu-i poate urî. Pe Isus însă îl urăşte, fiindcă El mărturiseşte că lucrările ei sunt rele. Lumea, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, îl urăşte pe Fiul lui. Îl urăşte în principal fiindcă spune adevărul. Adevărul despre nelegiuirile ei fără număr. Îl urăşte fiindcă îl percepe ca pe un corp străin. După cum şi este, fiindcă vine „de sus”.

Pe fraţii lui Isus lumea nu-i poate urî. Şi totuşi, „lumea iubeşte ce este al ei”. Pe ucenici, pe cei ce cred, îi urăşte, fiindcă nu sunt din lume. E tragic când lumea te urăşte, dar e infinit mai tragic când te iubeşte.

Adevărurile spuse de Isus fraţilor lui sunt necruţătoare. Fiindcă atunci nu credeau în El (aveau să creadă după înviere). Dacă însă ne mulţumim doar să fim uluiţi de necredinţa fraţilor lui Isus, înseamnă că n-am înţeles încă rostul relatării (şi al cărţii). Scopul nu este să ne facă să ne simţim bine când vedem că alţii sunt mai necredincioşi decât noi, ci să ne examinăm pe noi înşine în lumina ei. Dar toate acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi şi crezând să aveţi viaţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.