Ioan 13. Lucrarea publică a Mântuitorului s-a încheiat, iar el se retrage cu ucenici pentru a sărbători Paştele. Mântuitorul va pleca în curând, dar „ai lui” sunt încă în lume şi trebuie să înveţe o ultimă lecţie. Cea mai grea – lecţia dragostei. Pentru aceasta, Hristos însuşi li se face pildă, iubindu-i până la sfârşit (eis telos). Exemplul lui Hristos începe în smerenie (dovedită prin gestul care urmează) şi se încheie în moarte (cu acel tetelestai, „s-a sfârşit”, care trimite la telos, „sfârşit”). Este pilda pe care şi ei, ucenicii, trebuie să o dea celorlalţi, după cum avea să mărturisească în alt loc unul dintre ei: Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.

În timpul cinei, după ce diavolul strecurase deja în inima lui Iuda gândul trădării, Isus se ridică de la masă, lasă deoparte haina exterioară şi se încinge cu un ştergar lung (folosit de regulă în asemenea momente). Apoi începe să spele picioarele ucenicilor săi, trecând cu ligheanul pe la fiecare.

Ucenicii sunt probabil petrificaţi de această scenă la care participă fără voie. Dar nu şi Petru. Când îi vine rândul, întreabă: „Doamne, tu să-mi speli mie picioarele?”, arătând astfel că nu este dispus să accepte gestul de smerenie făcut de Isus. La prima vedere, s-ar putea crede că este preocupat de imaginea Învăţătorului, ca şi când ar spune: „Nu pot îngădui să te smereşti chiar atât de mult în raport cu mine.”

Asta numai în aparenţă. Dacă trecem dincolo de coajă, descoperim că refuzul lui Petru îşi are originea în altă parte. Gestul i se pare inacceptabil pentru că îl smereşte inevitabil şi pe El. Când maestrul vrea să se aplece asupra ta, ştii că o face contrar uzanţelor vremii şi ţi-e ruşine să i te supui. A-l lăsa pe unul mai mare decât tine să-ţi slujească înseamnă o smerire, dacă realizezi că tu ar fi trebuit să fii în locul lui. Dar nu eşti, iar acest eşec te umple de ruşine. Dacă Isus ar fi renunţat să-i spele picioarele lui Petru, orgoliul învăţăcelului ar fi fost menajat. Petru ar fi răsuflat uşurat că, deşi picioarele îi sunt încă murdare, cel puţin a ieşit „cu faţa curată”. Totuşi, sentimentul de uşurare l-ar fi îndepărtat de esenţa lecţiei pe care trebuia s-o înveţe: smerirea şi slujirea altora până la capăt (eis telos, până la moarte).

Prin răspunsul pe care i-l dă (Ce fac eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea), Isus îi pune în vedere lui Petru că situaţia nu a scăpat de sub control. Învăţătorul, spre deosebire de ucenic, ştie ce face şi are un scop precis. Luciditate. Calm. Stăpânire.

În loc să-l liniştească pe apostol, remarca îl face să-şi piardă şi mai mult cumpătul (În veci nu-mi vei spăla picioarele). Petru îşi apără orgoliul rănit cu şi mai mare îndârjire. E acelaşi Petru care acţionează visceral, conform primului impuls. Totuşi, Isus nu tolerează asemenea vanităţi. Replica Mântuitorului este radicală şi necruţătoare: „Dacă nu te spăl eu, nu vei avea parte cu mine!” În subtext, mesajul lui Isus înseamnă: „Dacă nu accepţi această lecţie de smerenie, nu poţi rămâne în părtăşie cu mine. Eul tău mare trebuie smuls din rădăcini, altminteri, părtăşia ta cu mine devine imposibilă.”

Petru se întoarce la 180 de grade (Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul), ceea ce nu înseamnă că a priceput mai mult. E acelaşi Petru mânat de primul impuls, de credinţa că spălarea este valoroasă doar ca act exterior. Desigur, Petru vrea părtăşia cu Isus. Îl iubeşte (sau cel puţin aşa crede) până la moarte. Acum are impresia că părtăşia cu Isus vine prin acceptarea mecanică a ritualului. Zelos cum îl ştim, cere, suplimentar, spălarea mâinilor şi a capului.

Când oare îl va înţelege Petru pe Isus aşa cum se cuvine? Mântuitorul îi explică răbdător: „Voi v-aţi îmbăiat, n-aveţi nevoie decât de o curăţire a picioarelor, pentru că umblarea prin lume vă murdăreşte. Sunteţi curaţi în principiu, dar s-au adunat anumite impurităţi care trebuie înlăturate. Dincolo de ele, aveţi inimile curate, sunteţi bine intenţionaţi, chiar dacă în entuziasmul vostru greşiţi adesea.”

Ucenicii sunt curaţi, dar nu toţi. Unul dintre este viciat în interior. Este vorba de Iuda, în inima căruia şarpele se cuibărise deja de ceva vreme. Lui Iuda spălarea picioarelor nu-i este de niciun folos, deoarece, când inima e afectată de putregaiul păcatului, o spălare a picioarelor înseamnă, ca să ne păstrăm în domeniu, cam cât o frecţie la un picior de lemn.