Astăzi am hotărât să merg la catedrală (St. Paulusdom, cum îi spune în germană) la slujbă. Nu reuşisem să vizitez clădirea peste săptămână, deşi am trecut zilnic pe lângă ea, de la cămin la Institut. Markus Tüshaus, vicarul tinerel care e şi rectorul căminului unde locuiesc mi-a spus că slujba principală începe la 10.

Aşadar, cu umbrela la subsuoară şi (ca orice bun protestant) cu Biblia în borsetă am pornit pe jos spre Dom (foto stânga). Vremea este cuminte astăzi (ieri soarele şi ploaia s-au tot şicanat reciproc deasupra noastră). Puţină lume pe străzi. Se vede că duminica e duminică. La Bucureşti lumea tropăie în sus şi-n jos încă de la ora 8, când mă îndrept spre biserică.

O clădire superbă, care datează din 1225. (Prima biserică episcopală datează încă din 805, când fost înfiinţat şi episcopatul de Münster).

La intrare, doi cerşetori cărora lumea le mai scapă câte un firfiric. (În Germania până şi cerşetorii arată mai decent decât te-ai aştepta).

Băncile din catedrală sunt tipice pentru locaşurile de cult catolice. Nici prea confortabile, nici incomode. În orice caz, nici nu stai în picioare până înţepeneşti (ca la ortodocşi), nici nu te afunzi în scaune de Multiplex, ca în unele „catedrale” neoprotestante, unde carnea devine total neputincioasă în lupta cu somnul.

E o linişte aproape desăvârşită. Lumea intră cu multă reverenţă, ia o carte de cântări religioase şi îşi găsesc locul în linişte.

[Paranteză. Poate mă înşel, dar încă n-am văzut pe nimeni dând impresia că locul pe care îl ocupă a devenit, în virtutea obişnuinţei, un fel de proprietate pentru care s-ar lupta pe viaţă şi pe moarte ca sa-l păstreze. Anumite doamne în vârstă, din biserica mea „natală” ar fi luptat feroce, chemând în ajutor pe Mihail şi toată oştirea cerului, cu oricine ar fi avut nesăbuinţa să ocupe din greşeală locul „lor”. Măcar la ortodocşi îţi poţi cumpăra un loc în strană şi e al tău. În anumite biserici evanghelice însă locul îţi revine gratis şi constituie o cucerire definitivă şi irevocabilă, aproape transmisibilă prin testament. Iată deci care este forţa obişnuinţei şi a tradiţiei, în însăşi inima antitradiţionalismului.]

Revin la liniştea din catedrală. Când mă gândesc la cum se comentează înainte, în timpul şi după programele din bisericile evanghelice româneşti, mă încearcă un soi de „ruşinică”. Pe mulţi pocăiţi gureşi (care se hlizesc, povestesc, deapănă amintiri sau se ceartă în timpul serviciilor divine) ar trebui să-i aducem în vizită la Paulusdom, ca să înveţe să-şi păzească nu piciorul, ci limba, când intră în Casa Domnului.

Începe procesiunea. Slujitorii bisericeşti intră în pas solemn. Orga (foto jos) îi acompaniază cu acorduri grave. Fumul de tămâie ajunge până la noi.

Se cântă. Imnurile (în germană, desigur) sunt splendide. Sunt practic parafrazări ale psalmilor sau ale unor texte biblice pe care le recunosc. Singura referire la Maria din toată slujba apare, după câte îmi pot da seama, în Crez, pus şi el pe muzică.

O vreme nu mă dumiresc cum de toată biserica ştie ce cântare se cântă. Ca să ţin isonul, trag cu privirea la vecini. Apoi ridic privirea şi mă luminez. Numărul şi strofa sunt proiectate pe stâlpi.

Paradoxal, deşi sunt într-o biserică tradiţională, descopăr închinarea antifonică specifică anumitor psalmi liturgici – congregaţia răspunde cantorului, după cum adunarea poporului Israel răspundea celui ce conducea închinarea.

Vine predica. Astăzi despre Pilda neghinei. Urmăresc cu greutate mesajul, fiindcă e destul de sofisticat, ecoul în catedrală este destul de puternic, iar vocea predicatorului, chiar şi ajutată de microfon, nu răsună suficient de clar. Înţeleg totuşi anumite idei, ici şi colo. „Să nu ne aşteptăm la o lume perfectă. Există mereu această tentaţie, de a dori să smulgem răul pentru a crea aici societatea perfectă a lui Dumnezeu.” Mi se pare că detectez chiar o referire fugară la istoria tristă a oraşului (i.e. milenarismul violent şi aberaţiile la care s-a ajuns în timpul revoltei anabaptiste din Münster, care a durat 18 luni. În tot acest timp, oraşul a fost proclamat „Noul Ierusalim”, Jan van Leiden, care s-a încoronat rege, a pretins că e un nou David, şi-a luat 16 neveste [pe una avea s-o decapiteze în piaţa publică] şi a crezut că va cuceri lumea). A sfârşit torturat în chinuri groaznice, iar cadavrul său a fost expus într-una din cele trei cuşti metalice suspendate în turla Bisericii Lambert – foto dreapta).

Trebuie spus că la capitolul predică, preoţii catolicii nu excelează. Cam scurtă omilia şi cam teoretică. N-o salvează decât faptul că e cât de cât la obiect. Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Adeseori ţi-e dat să auzi în bisericile evanghelice tot felul de predici lălâi, garnisite cu verzi şi (mai ales) uscate, care te plimbă de la Genesa la Apocalipsa, încât nu mai ştii ce a vrut să spună de fapt vorbitorul. Desigur, nu mă refer aici la acei predicatori evanghelici excelenţi care transmit Cuvântul lui Dumnezeu cu maximum de claritate şi eficienţă, răspunzând cu adevărat nevoilor oamenilor (cum predicatorii catolici, din nefericire, nu o fac). Mă refer la predicile „umplutură” care sunt, din nefericire, mai numeroase decât cele de calitate.

Înainte de euharistie, se cântă o cântare în timpul căreia oamenii îşi dau mâna unii cu alţii. Momentul mă surprinde. Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva într-o catedrală catolică. Ştiu anumite biserici evanghelice în care oamenii intră şi ies fără să se fi salutat.

Urmează euharistia. Pe acei evanghelici pe care i-am neliniştit (dacă nu chiar oripilat cu totul) prin incursiunea mea pe teren “papistaş” îi voi linişti spunând că nu am participat. Am mers la catedrală fiindcă am vrut să văd din interior închinarea altor oameni din altă confesiune. Am participat deci în limita libertăţii mele spirituale şi atât cât să nu devin un skandalon nici pentru fraţii mei, nici pentru vicar (care ştia că sunt pfingstlich, i.e. penticostal).

Cred că evanghelicii români trebuie să redescopere acea reverenţă care vine din conştientizarea faptul stai înaintea lui Dumnezeu (Vai de mine, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut pe Împăratul, Domnul oştirilor). Prea adesea ne tragem cu Isus de şireturi, îl facem pe Dumnezeu prietenul nostru la cataramă, vorbim în timpul programelor, ne plictisim, stăm cu ochii pe pereţi, ne uităm la ceas, cântăm doar ca să avem fond sonor la colectă sau ca să umplem timpul, venim mai târziu decât începe slujba şi plecăm mai devreme, ne îmbrăcăm ca pentru paradă etc. etc. (lista este deschisă şi aşteaptă completări).

P.S.

N-am văzut în catedrală oameni sărutând icoane. N-am auzit nimic de mijlocirea sfinţilor. N-am văzut nimic din închinarea superstiţioasă şi idolatră care se practică în alte părţi. Am văzut mame cu copii mici, taţi cu puradeii stând cuminte alături, tineri veniţi să se închine. Am văzut multă bună-cuviinţă şi mult respect pentru slujba desfăşurată. Nu cred că mi-ar plăcea să mă închin mereu într-o asemenea atmosferă solemnă, dar mi-ar plăcea să văd (măcar din când în când) mai multă bună-cuviinţă şi solemnitate şi la evanghelicii români.

Disclaimer pentru fotografia din mijloc. La catedrală cântă în mod obişnuit câte un cor sau mai multe, dar la slujba la care am participat n-a cântat niciun cor, fiindcă e perioada vacanţei.