Am prezentat recent episodul întâlnirii dintre femeia păcătoasă şi Isus, în casă la Simon fariseul. Elementul cel mai evident în tablou, lacrimile, m-au determinat să scriu o mică teologie a lacrimilor, conform NT. Vechiul Testament iese din discuţie, fiindcă cercetarea ar deveni prea complexă. Cât despre o teologie a plânsului (cu toate aspectele lui), aceasta ar fi şi mai greu de realizat. Cândva însă poate voi reuşi să trasez măcar o schiţă. (În orice caz, plânsul e o activitate bine reprezentată în Scriptură şi o perspectivă generală asupra ei ne-ar prinde bine). Până atunci, câte ceva despre lacrimi.

Lacrimile pocăinţei

Episodul pe care tocmai l-am interpretat exemplifică cel mai bine ce înseamnă lacrimile de pocăinţă. Nu mai insist. Aşa cum am văzut deja, lacrimile femeii semnifică dorinţă de iertare, dar sunt totodată expresia recunoştinţei şi a dragostei sale. Episodul este unul dintre cele mai tulburătoare din întreaga Scriptură.

Lacrimile slujirii

Slujirea care se face cu lacrimi îmi pare destul de rară. Nu că am duce lipsă de predicatori plângăreţi la amvoane. Ca să spun drept, nu prea mă încred în lacrimile prestate de către unii slujitori ai Cuvântului aproape ca un număr de spectacol. Cunosc anumiţi predicatori care i-ar face invidioşi până şi pe cei mai talentaţi actori, atât prin capacitatea de a plânge după dorinţă, cât şi prin priceperea de a stoarce lacrimi auditoriului. Nu la aceste lacrimi mă refer când vorbesc de „lacrimile slujirii”. E una să-ţi spui de la amvon rolul, printre sughiţuri, iar apoi să-ţi iei tălpăşiţa. E altceva să slujeşti cu lacrimi unei comunităţi pe termen lung. În această a doua situaţie îl văd pe apostolul Pavel. Bisericile pe care le-a întemeiat i-au smuls multe lacrimi. Galatenii i-au produs atâta durere prin legalismul lor, încât strădania de a-i aduce din nou la Evanghelia lui Hristos este comparată de Apostol cu durerile naşterii. Folosind metafora travaliului, Pavel spune că se află din nou în chinurile naşterii, până la momentul în care galatenii vor căpăta cu adevărat chipul lui Hristos în ei.

Adevăratul copil-problemă al lui Pavel a fost însă biserica din Corint. Cu ea Pavel a dus războaie mai îndelungate ca s-o dea pe brazdă. În 2 Corinteni apostolul pomeneşte lacrimile care au însoţit scrierea epistolei sale.

Cartea Fapte atestă în egală măsură slujirea cu lacrimi a lui Pavel. Din cuvântarea pe care o ţine la Milet prezbiterilor bisericii din Efes, deducem cel puţin două motive care l-au făcut pe apostol să plângă. Au fost lacrimi produse de necazuri şi de uneltirile iudeilor, dar au fost multe lacrimi şi în şedinţele de consiliere cu membrii bisericii din Efes, în cei trei ani de zile cât a lucrat acolo.

Nu numai Pavel a plâns. A plâns şi Timotei, copilul său în credinţă, chiar dacă nu ştim contextul. Dar dacă slujirea maestrului a fost marcată de suferinţă, nu se putea ca ucenicul să fie scutit de ea. Cert este că din temniţă, Apostolul îşi aducea aminte de lacrimile lui Timotei.

Prin plânsul său, Pavel este, aşa cum spune, un mimētēs („imitator”, „cineva care urmează exemplul altuia”) al lui Hristos. Într-adevăr, pe Hristos îl vedem plângând în diferite ocazii în evanghelii. Despre lacrimile şi strigătele sale mari scrie autorul cărţii Evrei. Isus a ştiut ce înseamnă plânsul ca agonie (în sensul originar al cuvântului agōn, „luptă, înfruntare, conflict”).

Lacrimi care vin prea târziu

Nu oricine plânge o face dintr-un motiv bun sau pentru o cauză dreaptă. Există lacrimi care sosesc prea târziu pentru a mai schimba ceva. Cartea Evrei conţine avertismente peste avertismente. Între ele, un avertisment despre lacrimile zadarnice ale lui Esau, care întâi adoptă mottoul „Urmează-ţi setea”, iar apoi plânge în neştire, de ciudă că a urmat-o. Binecuvântarea de la groapă nu se mai întoarce: „Măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe”.

Sfârşitul lacrimilor

Cartea Apocalipsei, citită de mulţi cu ziarul într-o mână (deschis la pagina de ştiri internaţionale) şi cu calculatorul în cealaltă (doar-doar or dibui data întoarcerii lui Hristos) n-a fost scrisă ca să o transformăm în best-sellers de genul Left Behind sau în filme de groază despre Răpire, ci ca să ne reconforteze şi să ne dea speranţă în necazurile mici şi mari prin care va fi să trecem.

De două ori sunt pomenite lacrimile în Apocalipsa. Dar numai pentru a fi şterse. Cei care vin din Necazul cel Mare sunt duşi de către Miel la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu şterge orice lacrimă din ochii lor. În penultimul capitol promisiunea este întărită. Sfârşitul istoriei aduce un cer nou şi un pământ nou şi Noul Ierusalim, locuinţa lui Dumnezeu între oameni: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi”.