Să nu fiu înţeles greşit. Îmi place Dostoievski. Are geniu. Are o capacitate de analiză psihologică extraordinară. Are multe calităţi asupra cărora n-am să zăbovesc. Dar mi se pare că prea face din anumite personaje purtători ai unor idei stranii. Atât de stranii, încât am bănuiala că nu pot aparţine personajului căruia îi sunt atribuite, ci că îi aparţin efectiv autorului. Poate intuiţia mea e greşită. Rămâne să mi se demonstreze că greşesc. Între timp, să mă explic.
Crimă şi pedeapsă. Marmeladov, consilier titular, intră în vorbă cu Raskolnikov. Marmeladov e un beţiv lucid, cu inimă bună, dar cufundat în mizerie (Mizeria, stimate domn, mizeria e un viciu). Un om care, în ciuda lucidităţii, e incapabil să-şi vină în fire (Credeţi că nu mă doare inima, când mă văd fojgăind ca un vierme în ţărână? [...] Nu aţi putea, [...] uitându-vă la mine în clipa asta, să afirmaţi că nu sunt un porc?).
Semion Zaharîci (Marmeladov) are o psihologie atât de fină, încât ai putea să bagi mâna în foc că de sub masca lui vorbeşte Dostoievski. Numai cineva cu geniul lui ar putea construi astfel de discursuri. Să vedem. Consilierul este căsătorit cu „o doamnă”. Katerina Ivanova este educată, mărinimoasă şi plină de simţăminte nobile. Da, are o inimă mare, dar este lipsită de milă. Marmeladov constată că soţia lui este simultan mărinimoasă şi nedreaptă (fiindcă din bunătatea inimii îl trage de păr, nu-i aşa?).
Urmează explicaţia pentru comportamentul Katerinei. Marmeladov i-a băut până şi ciorapii (ca să nu mai vorbim de şalul pe care-l purta când a dansat la absolvire în faţa guvernatorului, sau de medalia ei de aur). Iar Katerina Ivanova a avut milă de el, nu o dată. Acum trăiesc într-o mizerie cumplită. Din cauza frigului, a răcit, tuşeşte, scuipă sânge. Iar Marmeladov bea şi e conştient toată vremea de ce se întâmplă (Cu cât beau mai mult, cu atât simt mai mult). De aceea şi bea (În băutură caut compasiune şi simţire… Beau pentru că vreau să sufăr mai crunt).
Apriga soţie a lui Marmeladov este şi o fire peste măsură de mândră (a căzut la pat când Lebezeatnikov a plesnit-o peste faţă; cu un anumit prilej s-a lăudat cu diploma ei de onoare în faţa gazdei).
Marmeladov, în ciuda zdravenelor sale beţii, ştie prea bine tot ce se întâmplă în casă (de ex., factorii care au împins-o pe Sonia spre prostituţie). Deşi e ameţit de alcool, Marmeladov vede cu claritate de cristal scena tragică în care Sonia vine acasă cu 30 de ruble, după prima ei zi „cu condicuţă”.
[Sonia] şi-a acoperit capul cu ea [broboada] şi s-a întins pe pat cu faţa la perete: numai umerii şi trupşorul îi tresăreau, la răstimpuri… Iar eu zăceam lat, în nemernicia mea de beţivan… Şi numai ce-o văd într-o vreme pe Katerina Ivanova cum, tot aşa, fără o vorbă, tinere domn, se apropie de patul Sonecikăi, îngenunchează şi rămâne acolo, lângă ea, în genunchi, sărutându-i picioarele. Toată seara a stat acolo, nevoind să se ridice, iar în cele din urmă au adormit amândouă îmbrăţişate… Da… Iar eu, eu zăceam beat criţă…
Da, aţi înţeles bine scena. Sonia e sfânta căreia păcătoasa Katerina Ivanova îi sărută picioarele. Icoana aceasta este contemplată de lucidul Marmeladov, care în momentul respectiv este beat criţă. Pentru ce îi sărută Katerina Ivanova picioarele fiicei sale? Pentru cei 30 de arginţi pe care îi aduce acasă. Sfinţenia Soniei nu e incompatibilă cu preţul prostituţiei (Deut. 23:18). Paradoxal, în inima ortodoxismului dostoievskian căruia îi dă glas Zaharîci s-a strecurat, pervertită şi trunchiată, celebra formulă a lui Luther (care îi oripilează pe teologii răsăriteni): simul iustus et peccator. Sonia, după cum o înfăţişează romanul, e o mare păcătoasă şi o mare sfântă. Marea ei virtute este că poate să-şi sacrifice “virtutea” pentru a-şi mântui familia.
În sfârşit, Marmeladov a reuşit să facă rost de o nouă slujbă (pierduse două între timp) şi a început iarăşi să câştige. Avea visuri să însenineze viaţa nevestei şi să-şi smulgă fiica din ghearele desfrâului… Nu mai departe de a doua zi însă a sustras cheia de la cufărul soţiei şi a luat tot ce mai rămăsese din leafă. De cinci zile o ţine în starea în care se găseşte acum (în dialog cu Raskolnikov).
După toate cele întâmplate, a mai avut îndrăzneala să meargă din nou la Sonia pentru bani, ca să se dreagă. Iar ea i-a dat ultimele 30 de copeici. Fără niciun reproş. Pentru asta, Sonia e o sfântă, un înger (Asta nu se poate întâmpla pe pământ, ci doar în ceruri, numai acolo se suferă şi se plânge pentru oameni, fără reproşuri). Iar el a băut banii. Şi iar urmează un sever proces de conştiinţă.
[În paranteză fie spus: Marmeladov a citit Biblia, dar n-a ajuns niciodată la Apocalipsa, la sufletele din cer, de sub altar, al căror strigăt este strigătul peren al umanităţii însetate de dreptatea lui Dumnezeu. Sângele vărsat pe nedrept în Genesa strigă din pământ. Sângele vărsat pe nedrept în Apocalipsa strigă din cer. Prin urmare, se suferă şi se plânge nu doar pe pământ, ci şi în cer, şi cu multe reproşuri.]
Până aici, implauzibilitatea personajului este dată de discursul lui excesiv de lucid şi de sensibilitatea sufletească excepţională combinate cu încrâncenarea în patima beţiei. Să admitem că această combinaţie n-ar fi cu totul imposibilă. N-ar fi Marmeladov primul om prins între conştiinţă şi înclinaţiile păcătoase ale cărnii. Personajul însă devine de-a dreptul trucat când începe să facă teologie. Acest om care se consideră „o bestie, [...] un nemernic [...] bestie înnăscută”, pare să cunoască Biblia chiar şi în detalii (Ştiu că tot ce e tainic iese, în cele din urmă la lumină). E conştient că nu merită milă.
22 noiembrie 2008 at 2:12 pm
Dle. E.vaisamar, cine v-ar place mai mult sa fiti: Sonia care a muncit pt. un pumn de bani, sau Sonia careia mama ei ii saruta piciorele?
22 noiembrie 2008 at 2:28 pm
Dar dvs. care ipostază v-ar plăcea mai mult?
22 noiembrie 2008 at 4:51 pm
Îndrăznesc să spun că devină suntem noi, nu personajele lui Dostoievski. Nu verosimilitatea lor, ci „sera” noastră, în care avem acces la „texte”, la „învățături”. Oameni de speță joasă pot avea revelații dintre cele mai înalte. Ei fac teologie în virtutea a ceea ce sunt, în virtutea originii pe care o au. Toți oamenii fac teologie.
Nicio patimă (oricât de încrâncenată) nu exclude excesul de sensibilitate. Dimpotrivă, aproape că aș spune că îl presupune drept condiție.
Fundamental pentru „teologia” lui Marmeladov, dincolo de înflorituririle pe care le aduce (și care sunt plauzibile în gura unui bețiv exaltat) e faptul că surprinde ideea că în esență, raiul este un loc în care ajung cei care se simt nevrednici de el. Este exact ce spune Wurmbrand într-o celebră, revoltătoare și greu de priceput scrisoare. Rezum, fiindcă nu am citatu exact: „Dumnezeule, nu-ți murdări cerul primindu-mă și pe mine acolo, fiindcă e prea frumos, iar eu nu sunt vrednic de un asemenea loc”.
„Teologia” lui Marmeladov socot că îi este la fel de imputabilă autorului precum cea a lui Ivan Karamazov sau spovedania lui Stavroghin.
22 noiembrie 2008 at 4:54 pm
Adaos: Ideea era că avem acces la „texte”, la „învățături”, și mai puțin la viață așa cum e ea, în toată complexitatea ei nudă.
22 noiembrie 2008 at 5:50 pm
Da, toţi oamenii fac teologie. Dar Marmeladov nu face o teologie populară, ci o teologie sofisticată care îl trădează (după cum în anticatolicismul prinţului Mîşkin se revelează dispoziţiile autorului faţă de Biserica Apuseană).
Patima o înţeleg ca pe o abrutizare, o desensibilizare (vezi şi citatul dat cândva de tine: “Să bem, poate s-o închega în noi…”). Nu că nu există “beţivi cu o conştiinţă” care plâng cu amar când sunt treji şi care apoi se apucă iarăşi de băut.
Da, ideea că în rai ajung cei nevrednici este biblică. Dar aceşti nevrednici sunt “învredniciţi”. Or, învrednicirea înseamnă conformare.
Între spusa lui Wurmbrand şi cea a lui Marmeladov e o mică difereţă (diavolul se ascunde în detalii). Marmeladov este convins (dinainte) că va intra în rai tocmai pentru că nu s-a încrezut. Despre asta într-o postare viitoare.
Sigur că teologia lui Ivan nu-i este imputabilă autorului. Dar Ivan e construit pe alte coordonate. Personajul sinistru din parabola lui este un inchizitor care însumează în el tot ce a găsit Dostoievski detestabil la catolicism. Prin urmare, teologia lui Ivan este “discursul celuilalt”. Asta se vede destul de bine.
22 noiembrie 2008 at 5:57 pm
P.S. Da, avem acces la texte, la nişte texte care prezintă realităţile nude ale vieţii. Presupun că nu vrei să aruncăm la coş “textele” doar pentru că “viaţa” e prea complexă.
În definitiv, şi Marmeladov tot un “text” e. Nu e o “realitate” (deşi accept că pot fi contrazis cu succes în această privinţă).
22 noiembrie 2008 at 6:34 pm
Ce mai? Dumnezeu e boier, vorba lui Steinhardt. Îşi permite să îi primească şi pe beţivi şi pe teologi şi pe mine (care merit cel mai puţin) şi pe dumneavoastră (care meritaţi mai mult). Ce să îi mai reproşăm unui amărât de “beţiv” că îl vede pe Dumnezeu aşa de bun? Sau autorului din spatele lui? Mai bine să ne bucurăm, că, ce?, putem noi zice că cineva nu merită cerul? Plus că beţivul îşi vede muierea bună, chiar dacă e rea. Nu-i aşa că-i frumos?
22 noiembrie 2008 at 6:47 pm
Despre ce are de spus Steinhardt cu privire la discursul lui Marmeladov, să mai aşteptăm un pic (vine şi partea II).
Departe de mine gândul de a scrie din perspectiva celui merituos. Atitudinea mea se rezumă la ce spuneau idealiştii de la Oxford în timpul când era C.S. Lewis student acolo: “Este mai important ca cerul să existe [în forma lui pravoslavnică] decât ca oricare dintre noi să ajungă în el”.
De când oare ideea de “nemerit” a devenit un “merit” suficient pentru intrarea în cer? Ce perversitate teologică mai e şi aceasta?
Marmeladov o vede pe nevastă-sa ca fiind lipsită de milă (după cum şi este). E rea fiindcă el a înrăit-o.
22 noiembrie 2008 at 6:51 pm
Da, betivul Marmelescu (varianta romaneasca)poate ajunge in cer. Betivii, in general, nu.
Sonia poate fi si sfanta si pacatoasa in acelasi timp. Prostituatele, in general, nu.
Sa clarific. Nu e pozitia mea. Asa inteleg eu pozitia lui Vaisamar sau a oricarui apologet al crestinismului pur (si simplu).
Discutia de fata are nevoie deci de o delimitare: vorbim despre cazuri sau despre idei?
In lumea reala (si nuda)filosofarea e jucaria barbatilor fie ei betivi sau apologeti. Femeia detine cheia si nu vede rostul consumului de energie in constructia de sisteme moral-religioase cand sunt atati betivi de salvat din mizeria reala (si nuda)
22 noiembrie 2008 at 7:03 pm
Printre evanghelici, Marmeladov ar trece drept un om care are „siguranța mântuirii”. Dacă nu s-ar ști că are „darul beției”, chiar ar fi apreciat pentru certitudinea lui că va vedea cerul. Aici e vorba, desigur, de interpretare. Văd convingerea lui mai degrabă ca pe-o speranță decât ca pe o afirmație sigură de sine. N-aș vede tocmai diavolul în această nădejde. Fără îndoială că la acest punct ne putem aduce la nesfârșit contraargumente.
E adevărat, de altă parte, că o virtute, odată conștientizată își pierde din frumusețe (și riscă să fie compromisă). Însă asta nu se aplică, mă repet, în zona evanghelică a creștinismului. Aici e bine să știi câte și ce fel de fapte bune faci. Și cam cum stai cu siguranțele, ca să poți ajunge în cer.
Nu sunt de acord că în personajul inchizitorului se adună doar ceea ce e rău în catolicism. Ci cred că se adună tot ce e detestabil într-o biserică atât de sigură pe instituția și canoanele ei încât nu mai are nevoie de un Cristos viu, care ar putea contrazice normele viabile. „Scena sărutului” de acolo o văd în relație cu „i-a suflat duh de viață”, doar că acest slujbaș al religiei goale nu vrea viață, poate să o refuze. „Viața nouă” e chestie de alegere. Recunosc că e puțin fantezistă interpretarea.
Însă insist că orice biserică din vremea de acum și din cea a lui Dostoievski s-ar putea afla în situația să fie deranjată de prezența unui Cristos revenit în vizită pe pământ. Și mai ales cei apăsați de povara cârmuirii s-ar putea să nu facă deosebirea între el și „membrii” sau „enoriașii” cu probleme. Cam stătea mult cu vameșii și păcătoșii. Ce-i veni și Lui?
E mult mai mult în parabola închizitorului. Fiindcă se spune acolo că cea mai mare dorință a omului e să i se spună la picioarele cui să-și depună libertatea. De asta e refuzat Cristos, pentru că El reda libertatea în sensul ei cel mai deplin (și mai dificil), care nu place oamenilor. Urăsc libertate, preferând o formă de dezmăț fără măsură care creează iluzia libertății. Ei vor de mâncare și, în cel mai bun caz, niște reguli care să le asigure confortul psihic, emoțional.
P.S.: Nu zic că textele sunt de aruncat. Dar uneori textele rămân ca spirit, iar nu ca literă în fața vieții. Ce cred eu însă că riscăm noi, cei prea prinși în texte, e să dobândim un soi de „birocrație” a percepției și interacțiunii cu realitatea.
22 noiembrie 2008 at 7:05 pm
“Marmeladov o vede pe nevastă-sa ca fiind lipsită de milă (după cum şi este). E rea fiindcă el a înrăit-o.”
Şi deci o compătimeşte şi probabil că o şi iubeşte şi se autoînvinovăţeşte pentru ce i-a făcut. Mi se pare nobil. Nu cred că ce se întâmplă în sufletul omului poate fi uşor categorisit, fie el şi imaginar.
“Este mai important ca cerul să existe [în forma lui pravoslavnică] decât ca oricare dintre noi să ajungă în el”. Nu consider că e normal să mă străduiesc să ajung în cer. Ar fi egoist să fac asta. Nu pentru răsplată să lupt pentru bine. Doar pentru aproapele se merită să “lupt” să ajungă în cer. Şi apoi e mai important ca cerul să fie frumos decât ca eu să intru în el.
Nu e mai sănătos să credem că Dumnezeu îi va primi pe toţi în cerul lui decât… să nu?
22 noiembrie 2008 at 10:10 pm
# 9. Nu cred că am fost “decriptat” corect. Să aşteptăm însă finalul articolului.
#10. Marmeladov are siguranţa mântuirii tututor, deci n-ar face figură prea bună între neop.
# 11. Văd că sunteţi mai priceput la cele spirituale decât însuşi dumnezeiescul Pavel care spune că aleargă pentru a primi premiul ceresc/cununa etc.
23 noiembrie 2008 at 2:27 pm
Ce să-i faci? Am afinităţi cu Marmeladov ăsta.
))