Note de lectură. “Tăcerea iezilor” de I. Creangă.

Mi-am dorit de multă vreme să recitesc poveşti. Lecturile tehnice cu care am de-a face în cea mai mare parte a timpului devin la un moment dat obositoare. Am reluat ce mi-a căzut în mână: Poveştile lui Creangă. Impresie generală: personajele care pătimesc cel mai mult (fiindcă sunt zeflemisite şi/sau fiindcă sfârşesc prost) în poveştile lui sunt dracii şi babele.

Dracii pătimesc în Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul şi Ivan Turbincă.

Babele pătimesc în Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Punguţa cu doi bani, Povestea lui Stan Păţitul, Fata babei şi fata moşneagului.

Fiecare categorie ar merita o analiză detaliată. Trec însă direct la notele de lectură la Capra cu trei iezi.

Crimă şi pedeapsă

Capra cu trei iezi este o poveste despre crimă şi pedeapsă. În centrul poveştii stă fapta cumplită a lupului, care îşi primeşte retribuţia. În cuvintele caprei, „Nicio faptă fără plată” sau, parafrazând legea talionului: „Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură”. Iată deci o temă perenă din istoria umanităţii, pusă sub forma unei poveşti moralizatoare.

Moralizatoare, fiindcă o temă secundară este introdusă chiar în paragraful de început: „Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte.” Detaliile acestea nu sunt la întâmplare, fiindcă, vom afla imediat, obrăznicia şi neastâmpărul se plătesc cu viaţa.

Râsul de pe urmă al iezilor

Tocmai am spus că avem de-a face cu o poveste cu morală. Totuşi, pe alocuri descrierea capătă accente horror. De exemplu, lupul „îi rătează [iedului mare] capul pe loc” şi lasă în urmă un decor demn de The Silence of the Lambs: „Aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi pereţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, şi-apoi iese şi-şi caută de drum.” Aceste precizări vor fi ulterior speculate pentru a face din capră un personaj tragic: „Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd!”.

Tot din seria detaliilor naturaliste e precizarea că lupul moare fiindcă i se aruncă în cap cu bolovani. Moartea lui nu survine direct după prăbuşirea lui de viu în  „iad”, ci după  lapidare. Să nu uităm, la un moment dat capra şi iedul iau o căpiţă de fân şi o aruncă peste lup, ca să se mai potolească focul. Aşadar, cei doi nu se mulţumesc să declanşeze un proces care să-i aducă pieirea lupului în flăcări, ci îl salvează de la această primă caznă, doar pentru a avea satisfacţia că l-au omorât „cu mâna” lor. Din păcate pentru personaje, acest ultim gest imprimă răzbunării lor o tuşă meschină.

Don Jupan

Lupul e un personaj total malefic, fără zone de gri. Nu  e nimic bun de spus despre el. Este crud şi perfid. Se vrea şi mare donjuan (cândva îi făcuse avansuri neruşinate caprei). Un prefăcut de primă clasă care sub o afirmaţie mieros-cucernică ascunde o un sarcasm cinic-blasfemator: „Se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori din cei mai tineri”. Şi lui Dumnezeu, ca şi lui. Îmi aduce aminte de replica voit ambiguă şi dătătoare de fiori a lui Hannibal Lecter: „I’m having an old friend for dinner, Clarice.”

Săracă şi cinstită

Capra e o „văduvă sărmană, şi c-o casă de copii”. Harnică şi virtuoasă, respinge „tentativele” lupului („Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt”).

Da, capra e un personaj tragic, într-o poveste care se încheie cu o masă îmbelşugată! „Şi s-au adunat [caprele] la priveghi şi unde nu s-au aşternut pe mâncare şi pe băute, veselindu-se împreună…” Petrecerea de la final pare menită să atenueze macabrul povestirii. Veselia cumetrelor ne face să uităm rânjetele capetelor expuse în geam şi sângele împrăştiat sadic pe pereţi.

Trăgând linie şi adunând, aş spune că povestea lui Creangă are şi un caracter „igienic-purificator”: evoluţia narativă ne scapă atât de iezii cei obraznici, cât şi de lupul cel nelegiuit.