Dietrich Bonhoeffer are nişte pagini excelente despre interdicţia “Nu judecaţi”, rostită de Domnul Hristos în Predica de pe Munte. Redau aici un fragment dintr-o carte tradusă integral, dar editată deocamdată în proporţie de 2/3.

Judecata mă face orb, în vreme ce dragostea îmi deschide ochii. Când judec sunt orb faţă de propriul meu rău şi faţă de harul de care şi celălalt are parte. Însă în iubirea lui Hristos, ucenicul este conştient de orice vinovăţie şi orice păcat imaginabil, fiindcă este conştient de suferinţa lui Isus Hristos; totodată, iubirea îl recunoaşte pe celălalt ca pe unul iertat la cruce. Iubirea îl vede pe celălalt sub cruce şi aceasta o face cu adevărat să aibă ochii deschişi. Dacă prin judecată aş fi interesat să nimicesc cu adevărat răul, l-aş căuta acolo unde mă ameninţă de fapt, în mine însumi. Dar când caut răul la celălalt, devine evident că printr-o astfel de judecată îmi caut propriul meu drept, că doresc să evit pedeapsa pentru propriul meu rău judecându-l pe celălalt. În consecinţă, premisa oricărei judecăţi este o autoamăgire nespus de periculoasă, anume că mie Cuvântul lui Dumnezeu mi se aplică altfel decât aproapelui meu. Pretind un drept special prin faptul că spun: mie mi se cuvine iertarea, iar celuilalt i se cuvine osânda judecăţii. Dar fiindcă Isus nu le dă ucenicilor vreun drept pe care să-l aplice altora, fiindcă nu primesc altceva decât părtăşia cu El, ucenicilor nu le este îngăduit să judece, căci astfel şi-ar aroga un drept fals asupra aproapelui.