Anul acesta, referatele prezentate şi dezbătute la întâlnirea Uniunii Bibliştilor din România au avut în centru harismele (şi, implicit, persoană şi activitatea Duhului Sfânt). Nefiind încă doctor, nu sunt membru al acestei asociaţii, dar am participat destul de consecvent la întrunirile din ultimii ani. Primele referate susţinute (cele la VT) au fost prezentate de pr. prof. Ioan Chirilă (Cluj-Napoca), monseniorul Vladimir Petercă (Iaşi) şi pr. conf. Constantin Oancea (Cluj-Napoca).

Despre harisme din perspectiva Noului Testament au vorbit pr. prof. Stelian Tofană (Cluj-Napoca), presb. lect. Ciprian Terinte (Bucureşti) şi pr. prep. Marian Vild (Bucureşti). Semnalez în mod deosebit referatul prof. Stelian Tofană, care a pus în discuţie relevanţa şi utilitatea glosolaliei astăzi. Eu şi ceilalţi colegi de la ITP (Corneliu Constantineanu, Ioan Brie, Romulus Ganea) am urmărit cu mare interes referatul părintelui Tofană, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai”.

Pe mine prezentarea m-a interesat cu atât mai mult cu cât publicasem în săptămâna precedentă un articol care făcea referire tocmai la această temă. Nu am pretenţia că pot reda foarte exact rezumatul prof. Tofană, de aceea voi aminti doar câteva idei: harismele nu sunt recompense, nu conferă vreun merit celui care le exercită, sunt menite pentru zidirea Bisericii şi au caracter temporar. În înţelegerea pr. Tofană, profeţia se suprapune în bună măsură cu propovăduirea. Concluzia referatului a fost că glosolalia nu mai este necesară astăzi. Un argument interesant a fost preluat din Sf. Ioan Gură de Aur (De sancta pentecoste / Eis ten hagian pentekosten). Fiindcă am găsit textul şi pe internet, citez in extenso din el (vezi textul întregii omilii AICI).

Dar pentru care pricină nu se mai fac semne acum ? Pentru că de la mulţi aud acestea şi deseori între ei se întreabă, de aceea luaţi aminte cu dinadinsul.

De ce atunci, toţi cei ce se botezau, vorbeau în limbi, iar acum nu? Să ne învăţăm întâi ce este a vorbi în limbi şi atunci vom spune şi pricina.

Deci ce este a vorbi în limbi ? Cel ce se boteza îndată vorbea în limba indienilor, a egiptenilor, a perşilor, a sciţilor, a tracilor; aşa că un om vorbea în multe limbi. Şi aceştia de acum de s-ar fi botezat atunci, i-ai fi auzit şi pe ei vorbind în multe limbi. Aceasta ne-o arată Pavel, zicând: „Şi găsind câţiva ucenici, a zis către ei : Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut? Iar aceia au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt”. Şi apoi botezându-i şi „puindu-şi Pavel, mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi…” (F. Ap. 19, 1 – 2, 6). Deci pentru care pricină s-a luat de la oamenii de acum darul acesta ? Nu pentru că ne necinsteşte Dumnezeu pe noi, ci dimpotrivă pentru că ne iubeşte foarte mult. Cum? Eu vă voi spune.

Oamenii de atunci de curând fiind izbăviţi de idoli, aveau mintea groasă şi nesimţitoare şi erau dedaţi numai la lucrurile cele trupeşti, neavând nici o înţelegere faţă de darurile cele netrupeşti şi nici nu ştiau ce este darul duhovnicesc, care se priveşte numai cu credinţa. Pentru aceasta se făceau semne.

Unele dintre darurile cele duhovniceşti sunt nevăzute şi numai cu credinţa se înţeleg, iar altele au şi semne văzute spre încredinţarea celor necredincioşi. Adică, iertarea păcatelor este lucrare duhovnicească, care se înţelege cu gândul, este deci dar nevăzut. Pentru că nu vedem cu ochii trupului, cum se curăţesc deci păcatele ? Cel ce se curăţeşte, sufletul este. Însă sufletul cu ochii trupului nu se vede. Deci curăţirea păcatelor este un dar care se înţelege cu mintea şi nu poate fi văzut de ochii trupeşti. A vorbi în limbi este tot o lucrare a Duhului care cu mintea se înţelege, dar are şi un semn văzut lesne de înţeles de cei necredincioşi. Acesta este sunetul cuvântului rostit cu limba, care auzindu-se, face dovada lucrării celei nevăzute dinlăuntru, care se face în suflet.

Dar acum eu nu am trebuinţă de semne, căci Pavel zice: ..Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos” (I Cor. 12, 7). Dar care este pricina? Pentru că şi fără de semne am învăţat să cred în Stăpânul. Cel ce nu crede are nevoie de semne, iar fiindcă cred, nu am trebuinţă de probe, nici de semne. Şi cu toate că nu voi vorbi în limbi, totuşi ştiu că m-am curăţit de păcate. Iar cei de atunci nu credeau de nu vedeau semne, ca o garanţie a credinţei, pe care voiau s-o primească. Deci nu ca celor credincioşi se dădeau semnele, ci ca celor necredincioşi, ca să devină credincioşi. Aşa şi Pavel zice: „Semnele nu sunt pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi” (Idem 14, 22).

Vedeţi că Dumnezeu a luat de la noi arătarea semnelor nu ca să ne necinstească, ci ca să ne cinstească. Şi a făcut aceasta arătând că acum noi credem în El fără de semne şi minuni. Iar aceia de nu ar fi avut mai întâi semne sau probe, nu ar fi crezut în El, prin lucrările cele nevăzute. Dar eu şi fără de acestea arăt toată credinţa. Iată deci pricina pentru care nu se mai fac acum semne.

(Va urma)