Pustan did it again!

Pustan şi-a făcut cruce din nou. Unii dintre confraţii lui se crucesc şi ei, la figurat, în sinea lor! Apoi se reculeg, după care îl cheamă la ordine şi la pocăinţă…

Fioroase discursuri apocaliptice se dezlănţuie împotriva lui. Se vorbeşte despre impostură spirituală, erezie, trădare, compromis. Buruiana insidioasă a ecumenismului creşte unde te-ai aştepta mai puţin. Să fim vigilenţi, tovarăşi! Când un pastor penticostal de renume face aşa ceva, nimeni nu mai este în siguranţă.

Se dă de înţeles că nu poţi să fii evanghelic autentic dacă nu deteşti gestul lui Pustan. A fi ceva = a detesta ceva. Nu există cale de mijloc.

Pe vremuri, evanghelicii români erau bătuţi ca să-şi facă acest gest. În anii ’30 şi ’40, pentru baptişti, penticostali (şi nu numai) semnul crucii era echivalent cu lepădarea de credinţă. Pentru prigonitorii lor, era echivalentul lepădării de „erezie” şi de revenire la „dreapta credinţă”, care în fapt era cam strâmbă, fiindcă era caracterizată de silnicie şi oprimare.

Judecat la rece, un semn (fie el şi al crucii) este totuna cu nimic. Şi un idol, ne spune apostolul Pavel, este totuna cu nimic.

Evident, un semn nu este făcut niciodată în vid. El este învestit cu o anumită semnificaţie. Cum spuneam, pentru evanghelici semnul crucii evocă o istorie tragică, fiindcă pe vremuri a fost, în mod abuziv şi odios, transformat în expresia lepădării de credinţă. Îşi făcea cruce acel evanghelic care anunţa că nu mai vrea să fie evanghelic. În mod cu totul nefiresc, acest semn a ajuns un teren de înfruntare ideologică, elementul care trasează graniţa. „Noi” contra „ei”. Adică noi care nu ne facem acest semn vs. ei, „idolatrii”, care îşi fac acest semn.

Dacă evanghelicii au ajuns să deteste semnul crucii şi să vadă în el ceva odios, un soi de lepădare de credinţă, este fiindcă o majoritate ortodoxă a învestit acest semn cu o miză uriaşă: a-l face sau a nu-l face = a fi sau a nu fi. Isteria celor care văd în gestul lui Pustan o lepădare de credinţă n-ar fi fost posibilă fără înverşunarea celor care, pe vremuri, cereau acest gest evanghelicilor, în semn de lepădare de credinţă.

Nu mi-am făcut niciodată semnul crucii şi nu sunt de principiu că semnul crucii este marca pietăţii celei mai înalte. Dar când mă uit în istoria Bisericii constat că semnul e deja prezent la Tertulian şi alţi gânditori timpurii. Reformatorii au avut păreri împărţite. Martin Luther n-a socotit necesar să renunţe la el. Anglicanii (protestanţi şi ei) l-au păstrat, de asemenea, dar fără a-l considera parte din „substanţa sacramentului”, ci mai degrabă ca „un semn ceremonial îngăduit, ca o manifestare onorabilă, prin care persoana botezată este consacrată în slujba celui care a murit pe Cruce”.

Episodul „crucii lui Pustan” îmi aduce aminte de un episod din activitatea evanghelistică a tatălui meu. La un moment dat a trebuit să slujească la înmormântarea unui bărbat care fusese singurul pocăit din sat. Preotul şi preoteasa s-au opus din răsputeri ceremoniei. Preoteasa, mai evlavioasă, mai zeloasă (şi mai atletică) decât soţul ei, a sărit la un moment dat în groapă, declarând non-verbal ceva de genul: „Over my dead body!”

La un moment dat, tatăl meu a fost silit să intre în biserica ortodoxă din sat şi să se roage. I s-au impus câteva condiţii. Te lăsăm să ţii slujba dacă te rogi în biserică. Zis şi făcut. A spus Tatăl Nostru şi apoi s-a rugat liber. Vreo doi ortodocşi mai cucernici s-au plecat şi ei, din reflex, pe genunchi. În înregistrarea video care s-a păstrat se vede cum preotul vine şi-i trage în sus. „Noi nu îngenunchem împreună cu ereticii”.

La final, vreo 2-3 băbuţe pioase au venit cu nişte icoane, cerându-i tatălui meu să le sărute, ceea ce el a refuzat. I-au mai cerut apoi să-şi facă şi cruce. La care el a răspuns: crucea mi-o faceţi voi, eu doar o port!

În cazul lui Pustan, o cruce (discretă) şi-a făcut el. Alta (zdravănă, din esenţă tare, s-o simtă bine!) îi facem noi, fraţii lui!

Să ne rugăm pentru el, s-o poarte pe cea pe care i-a pus-o pe umeri Mântuitorul. Pe aceasta din urmă, dacă o va duce până la capăt, o va schimba cândva, după cum frumos zice o cântare, într-o cunună.