Eram în autobuz când am primit vestea. Un student, care urcase la aceeași stație, a profitat de scurtul răgaz până la destinație, ca să mă întrebe ceva despre edițiile grecești ale NT. N-am apucat să-i povestesc prea multe, fiindcă M.G., care călătorea în același autobuz, mi-a șoptit ceva. Tocmai primise prin telefon o veste gravă. Din cauza zgomotelor de pe fundal și a agomerației, n-am înțeles ce mi-a spus, dar am văzut că pe chipul ei se așternuse deja umbra tristeții. Am coborât toți trei și atunci am înțeles. Vestea m-a năucit. Murise profesorul Teodor Pandrea.
L-am cunoscut îndeaproape, fiindcă mi-a fost profesor și, ulterior, coleg la câteva proiecte editoriale. Am mers mulți ani împreună la biserică, purtând – sub privirile îngăduitoare ale dnei Pandrea − nesfâșite polemici filologice în intervalul de circa o oră cât dura drumul nostru. Uneori, joi sau duminică seara, veneam pe jos o bună bucată de drum. Deși trecuse de 65 de ani, avea un pas alert și o rezistență de invidiat. Ieșeam din Popa Nan spre Piața Unirii, apoi mergeam spre Izvor și urcam din nou în autobuz la Drept. Luam autobuzul mai ales fiindcă pinioanele mele dădeau semne de oboseală.
Era foarte exigent când ne evalua textele. Primul articol pe care l-am scris pentru Ecouri ITP (foaia de informare făcută de studenți) sângera abundent când a ieșit de sub pixul lui. Bobocul cu veleități de scriitoraș a resimțit atunci o mare umilință. Era exigent cu alții, dar și cu sine. Avea tăria să recunoască atunci când greșea. Cândva, prin anul I, cred, am câștigat o polemică despre o chichiță lingvistică pe care acum nu mi-o mai pot aminti. Franchețea cu care m-a felicitat atunci în văzul întregii clase m-a făcut să-mi înghit vanitatea și să-mi dau seama de meschinăria micului meu triumf.
A fost un spirit efervescent, bonom, vivace, uneori coleric. Nu cred că îl supărau greșelile de limbă (mai ales calchierea neroadă a unor expresii englezești din gama „să-mi iau timp”, „vă provoc”, „haideți să-L experimentăm pe Dumnezeu” etc.) atât de mult pe cât îl necăjea gândirea încâlcită, incoerentă și ilogică. Mai mult decât orice îl întristau probabil minusurile de caracter.
Avea o excelentă prezență de spirit și era un bun dascăl. Când situația o impunea, nu se dădea în lături să folosească ironia ca instrument pedagogic. Puțini sunt studenții care n-au simțit pe pielea lor cât de riscant este să dai răspunsuri necugetate sau să te trezești vorbind ce nu trebuie. Era hâtru, de aceea nu se supăra când găsea tovarăși de dialog pe măsură. Într-o împrejurare a remarcat ironic: „Voi, moldovenii, spuneți vacii dânsa, iar nevestei ea”, dar când un moldovean șugubăț i-a răspuns: „Da, dar cel puțin facem diferența”, s-a amuzat și el copios.
L-am văzut de nenumărate ori sorbind cu nesaț predicile și studiile colegului meu Ciprian Terinte. Îl vedeam radiind de mulțumire atunci când descoperea mesajul Scripturii în mod proaspăt. Nu rareori își lua grijuliu notițe în agendă, cu un entuziasm aproape școlăresc.
Prof. Teodor Pandrea si colegul meu Ciprian Terinte (moldoveanul care „makes the difference”).
Îi datorez mult, pentru că mi-a șlefuit înclinațiile de editor și mi-a deschis orizontul cercetării doctorale. Ne-am despărțit înainte să fi apucat să-i spun cât de mult îi datorez. S-a bucurat când mi-am susținut teza, fiindcă eram rodul activității lui de dascăl. Din nefericire, există datorii de care nu ne mai putem achita aici, pe pământ. Îmi rămâne speranța că voi putea să-i spun în eternitate ceea ce n-am reușit să-i spun în viața de aici.
28 ianuarie 2012 at 1:45 am
Pe curând Maestre…
28 ianuarie 2012 at 2:07 am
O veste foarte trista… Intr-adevar, un Om deosebit.
28 ianuarie 2012 at 2:25 am
Am fost prezent cand chiar Ciprian Terinte a spus: “Da, spunem dinsa si ea tocmai ca sa facem diferenta” ! Mai sunt multe momente de amintit! Imi amintesc cand ne mustruluia pentru americnismele “biserici plantate”, “am sumarizat”, “feedback” etc.
Cine nu-si aminteste prima predica de la capela, tinuta sub privirile inchizitoare ale anului 4? Dupa ce am predicat la capela, se tinea pe atunci in sala de mese, fratele Pandrea, cand a intrat in sala de curs, a venit direct la mine si mi-a strans mana felicitindu-ma. Am ramas perplex, deoarece predicasem ca un carpaci, la fel si colegii mei erau uimiti. Atunci el mi-a explicat: rostisem o fraza, doar o idee, care l-a uns pe suflet. Deci, si cu doar un singur punct din predica reusit, puteai sa-l cuceresti pe fratele Pandrea!
Ne vom revedea in ceruri!
28 ianuarie 2012 at 8:37 am
Cred ca toate generaţiile de studenţi (nu puţine) care au învăţat sub oblăduirea lui ar trebuie să-i fie recunoscătoare. Alături de Prof. Trandafir Şandru şi dr. John Tipei, Prof. Pandrea Teodor face parte din acel “triumvirat” care a transformat ITP-ul in ceea ce este el astăzi – o şcoală acreditată, recunoscută pe plan academic şi teologic (din păcate unii absolvenţi, după ce s-au văzut cu “sacii în căruţă” au uitat lucrul acesta, iar amnezia lor continuă). Îi sunt şi eu recunoscător pentru formarea mea şi pentru încrederea pe care a avut-o în mine în decursul timpului, pe când i-am fost student şi, apoi, atunci când i-am devenit coleg.
Veşnică recunoştiinţă! La revedere fr. Teodor Pandrea!
Romulus Ganea
28 ianuarie 2012 at 8:48 am
Programul slujbelor de priveghi şi de înmormântare
http://www.itpbucuresti.ro/noutati/prof–teodor-pandrea-a-trecut-in-ve–nicie
http://www.itpbucuresti.ro/noutati/programul-slujbelor-de-priveghi-si-de-inmormantare
28 ianuarie 2012 at 9:04 am
[...] Lazar Gog (penticostalul) 66. Concurs Foto – Laud pe Dumnezeu (vesteaevangheliei) 69. La moartea prof. Teodor Pandrea (vaisamar) 86. 27 ianuarie 2012 – Ziua Internationala a HOLOCAUSTULUI (petricamoisuc) 88. [...]
28 ianuarie 2012 at 10:40 am
Nu l-am prins ca profesor in perioada studentiei la ITP, insa primii pasi facuti in aceasta institutie au fost marcati de exigentele fr. Pandrea. Dupa ce am trecut de interviul pentru admiterea in ITP, cativa dintre noi am avut o intalnire privata cu el. Trebuia sa ne explice ce-i cu regimul special si imi aduc aminte ca atunci cand m-am prezentat si mi-am spus numele (Smalberger), m-a provocat cu tot felul de intrebari… m-am simtit putin intimidat, insa am incerca sa-i fac fata… Ne-am despartit zambind (si ma simteam de parca tocmai trecusem un examen).
In primul an de facultate am lucrat la editarea revistei Ecouri ITP si asa cum fr. Contac amintise, am vazut cu proprii-mi ochi cum arata o lucrare corectata de fr. Pandrea. Ma amuzam pe seama acestui lucru cand mergeam la colegii care contribuisera cu articole in revista si ii expuneam corecturilor domnului profesor. Radeam copios cand le vedeam dezamagirea… “Atatea corecturi???”.
Aceste amintiri le vom purta cu noi toata viata si ma bucur sincer ca l-am cunoscut pe cel ce a fost pentru noi, fratele profesor Pandrea.
Dumnezeu sa binecuvanteze familia indoliata!
28 ianuarie 2012 at 12:33 pm
Cine a făcut cursuri cu fratele Pandrea nu-l va uita niciodată.
Ne-a învăţat să vorbim corect româneşte, ne-a corectat atunci când greşeam, dar deasupra tuturor acestor lucruri, a căutat să ne şlefuiască inima, caracterul şi voinţa. A reuşit să ne “provoace” (ca să citez un cuvânt drag lui) să fim bărbaţi, să ne luptăm, să nu renunţăm vreodată.
Ironia, spunea el, este apanajul oamenilor inteligenţi. Cine nu-şi mai aminteşte replicile sale ironice, cu care “zdrobea” mândria studenţilor care credeau că au pus coada la cireaşă…
A fost cel mai iubit dintre profesorii de la ITP Bucureşti.
Dumnezeu să binecuvinteze familia Pandrea.
28 ianuarie 2012 at 2:21 pm
[...] Profesorul Emanuel Conțac declară: „L-am cunoscut îndeaproape, fiindcă mi-a fost profesor și, ulterior, coleg la câteva proiecte editoriale. [...] Era foarte exigent când ne evalua textele. [...] A fost un spirit efervescent, bonom, vivace, uneori coleric. [...] Avea o excelentă prezență de spirit și era un bun dascăl. Când situația o impunea, nu se dădea în lături să folosească ironia ca instrument pedagogic. Puțini sunt studenții care n-au simțit pe pielea lor cât de riscant este să dai răspunsuri necugetate sau să te trezești vorbind ce nu trebuie. Era hâtru, de aceea nu se supăra când găsea tovarăși de dialog pe măsură. Într-o împrejurare a remarcat ironic: „Voi, moldovenii, spuneți vacii dânsa, iar nevestei ea”, dar când un moldovean șugubăț i-a răspuns: „Da, dar cel puțin facem diferența”, s-a amuzat și el copios.L-am văzut de nenumărate ori sorbind cu nesaț predicile și studiile colegului meu Ciprian Terinte. Îl vedeam radiind de mulțumire atunci când descoperea mesajul Scripturii în mod proaspăt. Nu rareori își lua grijuliu notițe în agendă, cu un entuziasm aproape școlăresc.” [...]
28 ianuarie 2012 at 6:08 pm
Ce dureros de repede se schimbă timpul verbului! Fulgerător trebuie să spunem “a fost”! Da, mi-a fost “dascăl” fără să-mi fi fost profesor. Între 1980 -1984 nu a fost posibil acest lucru. Mi-a fost dascăl de suflet şi de limbă română. Venea pe la noi, la seminar, când plecau alţii. Discutam îndelung, ne lăsa material de studiu lingvistic scris mărunt de mână pe file de caiet, cu condiţia: să nu le vadă nimeni, să ne însuşim învăţătura şi să i le înapoiem.Şi pe când se hotăra să plece, un alt gând, o altă idee îl determina să se aşeze temeinic la dezbateri, până târziu în noapte! Şi asta până când câteva file, cu scrisul lui, nu au mai fost găsite spre a fi returnate.Unde s-au rătăcit,cine
le -a “rătăcit”, prin ce dosar s-or fi oprit, cine ştie? Destul că, după acest fapt, fratele Pandrea n-a mai putut veni pe la noi decât foarte rar şi foarte discret.
Nu am putut atinge exigenţele sale în ale limbii vorbite.Dar fratele Doru s-a coborât la nivelul puterii mele de a exprima ceea ce am înţeles şi am crezut din Scripturi. Mi-l amintesc de la Biserica din Sebastian când, după predica
“Hotarele lui Dumnezeu” din F.Ap.17:26-27, m-a aşteptat la ieşire, m-a îmbrăţişat şi, cu lacrimi curgând pe faţă, mi-a spus câteva cuvinte care m-au îmbărbătat. Mulţumesc, dascăl scump!
Fratele Doru Pandrea a ajuns la “hotarul” aşezat de Dumnezeu!E rândul obrazului meu să fie brăzdat de lacrimi, şi este, în faţa realităţii despărţirii.
Pentru familia Pandrea un gând de invocare a binecuvântârii Părintelui îndurărilor şi Dumnezeului oricărei mângâieri. El să dea mângîiere în nădejdea învierii sfinţilor în lumină!
Romu Mocan
29 ianuarie 2012 at 10:01 am
[...] Comunitatea RomÂnĂ EvanghelicĂ, FaȚĂ În FaȚĂ Cu Un Altfel De Monstru (popaspentrusuflet) 5. La moartea prof. Teodor Pandrea (vaisamar) 6. In memoriam Teodor Pandrea (1943-2012) (rascumparareamemoriei) 10. Obama și Arizona [...]
29 ianuarie 2012 at 4:14 pm
Fr. Emanuel,
Nu cred ca timpul e pierdut, recunostinta dvs. si a tuturor celorlalti se poate manifesta catre familia Dlui Profesor, multumindu-le si psunandu-le de ce a fost o persoana deosebita pentru dvs. si, de asemenea, ajutandu-i in vreo privinta – daca identificati vreo nevoie.
Ma bucur pentru lucrurile bune citite despre dansul.
30 ianuarie 2012 at 12:27 pm
Suntem atat de multi cei care am fost invatati de fratele Pandrea, chiar daca uneori nu ne-ar fi placut sa ne lasam invatati. Stilul lui deranja de multe ori orgoliul personal, dar facea bine caracterului. Probabil ca cei mai multi dintre noi nu l-am cinstit suficient cat a mai fost printre noi, dar putem sa-l cinstim si acum cand a mers inaintea noastra, pana la revedere, … cinstindu-l prin a vorbi corect si a trai drept – asa cum ne-a invatat. Si ne-a invatat bine. Si a facut asta pentru ca isi cunostea darul si chemarea. Iar cel mai eficient instrument pe care l-a folosit in a ne invata a fost propriul sau exemplu.
Fie ca vivacitatea sa, in ce priveste a face diferenta, sa ne inspire si pe noi. Pentru ca da, sa facem diferenta ne-a invatat el cel mai mult. Iar dupa ce am facut-o, sa facem alegerea corecta, potrivita.
Domnul sa ne ajute sa ne reintalnim cu domnul profesor Teodor Pandrea.
Domnul sa o intareasca pe sora Pandrea. Intr-o zi, demult, ca un semn ca ma intelege, dupa ce trecusem printr-o dezamagire care tinea de genul uman, mi-a spus o vorba: ”inainte sa fim pocaiti, trebuie sa fim oameni”. Domnul sa ne ajute sa fim si una si cealalta, asa incat sa fim o bucurie pentru cei care ne-au invatat. Oare este prea mult sa-i numim parinti intelectuali si spirituali pe cei care ne-au invatat?
1 februarie 2012 at 6:41 pm
A fost un dascal in adevaratul sens al cuvantului. Am observat acest lucru chiar de la examenul de admitere proba eliminatorie (comunicarea in public).A fost exigent cu studentii dar intr-un fel aparte. Exigenta lui era invaluita cu mult har. A investit multe ore in privat cu noi pe care nu le stie nimeni. Avea un farmec si stia sa se bucure mult de acei studenti care reuseau in slujire dupa terminarea studiilor.
In 2009 dupa zece ani in care nu ne-am vazut am avut harul sa discut cu el la Bucuresti. Imi aduc aminte ca in discutia pe care am avut-o era mereu preocupat de slujirea pe care o fac in biserica. Ma intreba daca sunt implinit cu slujba pe care o fac, de spiritualitatea bisericii etc.
Ma rog Domnului ca acel dascal care a preluat catedra de romana sa aiba aceasi chemare de a forma caractere.
8 februarie 2012 at 11:55 am
Tatal meu, de 20 de ani incoace………….. despartirea doare, dar, asa cum obisnuiam sa cantam inainte de fiecare ora: “Astept cu nerabdare ziua…” -ziua in care vom fi cu Domnul nostru si ii vom putea revedea pe cei dragi care ne-au luat-o inainte.