continuarea de AICI.
La Babel, tot pământul are „o limbă şi o beseadă”: newspeak, limba din distopia lui George Orwell, descrisă în 1984. Cine nu o poate vorbi este surghiunit. Cine spune că turnul nu se poate construi, ori că se va prăbuşi, este defetist, trădător, dușmanul poporului. Aceeaşi soartă o au cei care spun că cetăţile veşnice nu sunt din lumea aceasta. În Babilon nu e loc pentru profeţi. Babilonul e îmbătat de sângele profeților.
„Când a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat”. Întâlnirea dintre Adevăr şi Babel produce cutremure. Aşa ar trebui tradus, literal, verbul seio (eseithe din Mat. 21:10), înrudit cu românescul seism. De altfel, în Mat. 27:51 acelaşi verb (eseithe) e folosit la propriu, pentru a descrie cutremurul de pământ din momentul răstignirii.
Când Hristos intră în Ierusalim, merge direct în „Templul lui Dumnezeu” pentru a-l scoate de sub blestemul numit Babel, de sub ideologia politico-religioasă care s-a înstăpânit peste Templul lui Dumnezeu şi a ajuns să sugrume adevărata spiritualitate.
Tulburătoare precizare făcută de Matei. Templul lui Dumnezeu este locul în care s-au încuibat tâlharii. Un avertisment pentru noi astăzi. Dacă nici Sf. Petru nu s-a putut sustrage cumplitei mustrări pe care i-o adresează Hristos („Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor”), oare ne putem iluziona că noi vom fi imuni la ispitele sistemului numit Babel?
„Dar preoții cei mai de seamă și cărturarii […] s-au umplut de mânie.” Este în firea clericilor și a intelectualilor să se umple de mânie când pe teritoriul lor calcă „profani” și „outsideri”. Cu precizarea că preoții și cărturarii din vechime aveau și o mare putere politică. De aceea copiilor care strigă în Templu (cum am spune astăzi, „fluieră în biserică”) trebuie să li se astupe gura. M-am întrebat adesea dacă implicațiile strigătelor entuziaste ale copiilor din Templu (care par la fel de sinceri ca un personaj celebru dintr-o poveste de Andersen) nu au implicații politice foarte grave. Saducheii de la Templu sunt elita politico-religioasă, care se păstrează în funcție prin colaboraționismul cu stăpânirea romană. Or, strigătele copiilor („Osana, Fiul lui David”) par să aclame un rege pe tiparul VT. De unde și indignarea clasei conducătoare: „Auzi ce declarații periculoase fac aceștia?”
„Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate.” Adevărul părăseşte Babelul, fiindcă Adevărul nu este dispus să împărăţească peste ambiţii omeneşti, peste visuri şi calcule politicianiste, peste jonglerii şi speculaţii financiare, peste retorică gongorică şi triumfalistă ori peste cei care nu au altă năzuinţă decât „să-şi facă un nume”.
Spre Babel se merge în procesiune triumfală, sub lumina reflectoarelor.
Din Babel se iese de unul singur, sub soarele trist al amurgului.
