Gabriel Liiceanu cu un text de zile mari (și nopți furtunoase).

Mai jos un fragment. Tot textul AICI.

Drama lui Adrian Năstase este drama tuturor celor care, prin deţinerea neîngrădită a unei funcţii supreme într-un stat necopt democratic, se aşază, psihologic, deasupra oamenilor, uitând că prin failibilitate istorică şi prin caracterul trecător al trupului, ei nu sunt, aşa cum nu suntem nici unii, decât nişte bieţi omuleţi. Faptul că, judecat şi condamnat în unanimitate pe un dosar care conţine fapte, el nu-şi poate interioriza vina, arată că, psihologic, se aşezase şi rămăsese în punctul în care nu mai împărtăşea cu semenii săi consensul infracţiunii, al culpei şi al răspunderii. El pentru el, indiferent ce ar fi făcut sau făcuse, devenise, ca urmare a supradozei de putere pe care o ingurgitase, necondamnabil. România nu a condamnat în premieră după ’90, aşa cum se spune, un prim-ministru, ci un om drogat de putere într-o ţară care nu se putea desprinde de modelul despotului oriental drogat de putere.