Întâlniri tulburătoare



continuare de AICI.

O întâlnire neașteptată (v. 3)

Isus îi iese înainte lui Saul, pe drumul Damascului. I se descoperă în putere, într-o lumină orbitoare, vorbindu-i pe un ton mustrător.

Saul este năucit să afle că persecuția împotriva celor pe care el îi socotea eretici este de fapt persecuție împotriva lui Hristos însuși.

Lumea din jurul lui Saul s-a năruit în câteva secunde, fiindcă Hristosul înviat i-a tăiat calea.

Orbul care ajunge să vadă (v. 8)

Înainte de a-l întâlni pe Hristos, Saul vedea cu ochii fizici, dar era orb spiritual.

După întâlnirea cu Hristos devine orb fizic, dar începe să vadă adevărul. Își dă seama de propria nemernicie, de faptul că râvna lui era fără pricepere. Ceea ce socotea el a fi pe placul lui Dumnezeu era de fapt persecuție și hulă împotriva Fiului lui Dumnezeu.

Peste mai bine de 30 de ani, Saul încă își aducea aminte de starea lui dinainte de întâlnirea cu Hristos:

Mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! (1 Tim. 1:13)

Ca o ironie, cel care îi ducea pe alții legați este el însuși dus de alții, în cetate.

În școala suferinței (v. 11)

Pavel trece printr-o perioadă de pregătire de 3 zile, timp în care nu mănâncă și nu bea, ci doar se roagă.

Aceasta este pocăința lui Saul, care are timp să reflecteze la viața sa și la relația lui cu Dumnezeu

Aducând textul în lumea noastră, aș spune că adesea Dumnezeu ne iese în cale prin suferințe, fiindcă nu de puține ori suntem prea ocupați cu lucruri despre care spunem că sunt „pentru Dumnezeu”. Și Saul era ocupat cu lucruri pentru Dumnezeu.

Vindecare și umplere cu Duhul Sfânt (v. 17-18)

După trei zile și trei nopți în care n-a mâncat nimic, perioadă de așteptare care trebuie să i se fi părut foarte lungă, Saul primește vizita lui Anania, un ucenic care își pune mâinile peste Saul, aducându-i vindecarea.

O transformarea greu de imaginat ori de crezut (v. 20-21)

Anania cunoștea prea bine reputația lui Saul. Știa ce au suferit la Ierusalim credincioșii, din cauza lui Saul, de aceea nu putea concepe că Saul s-a pocăit.

Saul, din prigonitor al lui Hristos, ajunge un propovăduitor al Evangheliei. Sinagogile în care trebuia să intre pentru a-i depista pe ucenicii lui Hristos sunt sinagogile în care îl predică acum pe Hristosul cel înviat.


Pasajul prezintă convertirea dramatică a lui Saul din Tars, cel supranumit „apostol al neamurilor” fiindcă a lucrat la propovăduirea evangheliei mai mult decât oricare dintre apostoli. Deoarece Dumnezeu l-a ales și l-a pus deoparte pentru o misiune specială, astăzi și cei care nu fac parte din Israelul după trup pot deveni copii ai lui Avraam prin credință.

Un om transformat de harul lui Dumnezeu

Prima parte a cap. 9 din Fapte se oprește asupra lui Saul din Tars, pentru a ne spune ce fel de om era și cum a lucrat Dumnezeu în viața lui, transformându-l dintr-un prigonitor aprig al lui Hristos într-un propovăduitor al Evangheliei, plin de înflăcărare.

Fiindcă e vorba de primii ani de după înălțarea lui Isus, cei care l-au primit pe Hristos că mântuitor, ca fiu al lui Dumnezeu, încă se adună în sinagogi (v. 2).

Saul − martor și complice la uciderea primului martir

Încă de pe primele pagini ale cărții Fapte citim că noua credință („Calea”, cum este ea numită) este întâmpinată cu ostilitate. Autoritățile nu doar că o resping, ci o și persecută. Între cei mai înfocați persecutori este un tânăr foarte bine educat în gruparea fariseilor, una dintre cele mai stricte grupări religioase din iudaism. Acest tânăr se afla în Ierusalim când a început persecuția împotriva Bisericii. A fost martor la uciderea diaconului Ștefan, căci păzise hainele oamenilor care aruncau cu pietre în cel ce avea să devină primul martir al Bisericii. Episodul ilustrează calibrul spiritual al lui Ștefan: în timp ce este lovit cu pietre, martirul mijlocește pentru asasinii săi, cerându-i lui Dumnezeu să nu le țină în seamă această crimă.

Saul nu doar că a fost martor la uciderea lui Ștefan, ci a și consimțit la acest linșaj motivat religios. A fost întru totul de-acord. Ba chiar a socotit că trebuie să se implice el însuși în arestarea celor pe care îi socotea vinovați de abatere de la căile strămoșești.

Inchizitor la Ierusalim și Damasc

În cap. 8 îl găsim foarte activ în Ierusalim, în postura de inchizitor, intrând în case, probabil însoțit de alți zeloți,  și arestând femei și bărbați despre care avea informații că l-au primit pe Hristos. Mulți dintre cei arestați sunt puși în temniță. Situația este foarte grea pentru Biserică, fiindcă asupra unora dintre credincioși planează amenințarea cu moartea.

Râvna lui Saul pentru iudaismul părinților săi este atât de mare, încât nu se mulțumește cu faptul că a făcut prăpăd în Ierusalim, determinând plecarea multor credincioși, ci se gândește să cerceteze și sinagogile din Damasc, oraș aflat la vreo 200 de km în Nord-Est.

În acest scop, cere scrisori de împuternicire de la marii preoți din Ierusalim, astfel încât misiunea lui să aibă acoperire oficială, iar arestările operate în rândul evreilor din Ierusalim să aibă loc fără opreliști.

(Va urma)


În dragoste nu este frică; dragostea desăvârşită izgoneşte frica; de aceea, cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste, pentru că frica presupune pedeapsa.”

Răspunsul omului – „Am auzit zgomotul prezenţei tale în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns” – dezvăluie un aspect important al relaţiei dintre om şi Dumnezeu: frica de a veni la întâlnirea cu numinosul. Omul nu spune nimic despre sentimentul de ruşine care precedă această frică şi care, împletindu-se cu ea, îl aduce în situaţia de a se ascunde, ci numai de efectul ultim pe care îl produce în fiinţa lui.

Frica instalată la începuturile imemoriale ale omului se va înstăpâni despotic peste întregul neam omenesc, ca o prezenţă constantă în toate întâlnirile viitoare dintre om şi Dumnezeu. Fie că eşti Adam în grădină sau din neam preoţesc precum Isaia prorocul, răspunsul care îţi ţâşneşte de pe buze la întâlnirea cu Dumnezeu nu poate fi decât: „Vai de mine, căci sunt un om cu buze necurate, în mijlocul unui popor cu buze necurate şi am văzut pe Domnul oştirilor…”

Glasul cadenţat al Divinităţii continuă să pună întrebări care sfredelesc inima omului, nu pentru că doreşte să afle ce nu cunoaşte, ci pentru că instituie un moment de autoreflecţie: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”

În răspunsul dat de Adam se revelează o altă caracteristică fundamental-omenească: pasarea responsabilităţii pentru propriile acţiuni. Vinovată nu este femeia pur şi simplu, ci femeia pe care mi-ai dat-o. Este prima insinuare că Dumnezeu ar avea şi el o parte de vină în dezastrul Căderii. Ideea este doar strecurată. Omul primordial nu are încă îndrăzneala să-l pună deschis pe Dumnezeu sub acuzare, cum o va face omul modern. În cuvintele lui C.S. Lewis:

Omul antic se prezenta în faţa lui Dumnezeu (sau chiar a zeilor) aşa cum o persoană inculpată se prezenta înaintea judecătorului ei. Pentru omul modern rolurile s-au inversat. El este judecătorul: Dumnezeu este în boxa acuzaţilor. El, omul, este un judecător destul de mărinimos: dacă Dumnezeu şi-ar găsi o apărare rezonabilă pentru vina de a fi dumnezeul care îngăduie războiul, sărăcia şi boala, omul este gata să o asculte. S-ar putea chiar ca procesul să se încheie cu achitarea lui Dumnezeu. Dar lucrul important este că Omul este pe scaunul judecătoresc, iar Dumnezeu este în boxa acuzaţilor.

Să ne întoarcem în Grădină. Este rândul femeii să răspundă la întrebarea: „Ce ai făcut?” În mod predictibil, degrevarea de responsabilitate ia o nouă formă: „Şarpele m-a amăgit!”

Şarpelui nu i se mai îngăduie să vorbească. Este evident că din perspectiva relaţiilor care se stabilesc între personajele implicate, şarpele nu are nimic de învăţat. Lui nu trebuie să i se dovedească nimic. Ruşinea, vinovăţia şi fuga de Dumnezeu nu au niciun fel de relevanţă pentru el. Răul epitomizat este incapabil să înveţe ceva, este dincolo de acţiunea harică a lui Dumnezeu. Peste şarpe blestemul vine fără drept de apel, fără întrebări, fără reflecţii aducătoare de responsabilităţi sau vinovăţii.

Şarpele îşi proiectează propriul rău în prima pereche, iar răul său este malum gratia malo. Pentru un asemenea rău nu există niciun mijloc de reabilitare, pentru că el se situează în mod definitiv şi iremediabil dincolo de mijloacele harului. Răul simbolizat şi întruchipat de şarpe este răul diabolic, manifestarea dorinţei de a corupe de dragul coruperii.

Episodul care inaugurează ruşinea, teama, suspiciunea faţă de Divinitate şi derobarea de responsabilitatea proprie se încheie cu izgonirea primei perechi din Eden, nu înainte de a se proclama totuşi distrugerea şarpelui, al cărui cap va fi zdrobit de sămânţa femeii (i.e., unul dintre urmaşii ei).

În final, Dumnezeu îşi reafirmă caracterul providenţial oferindu-le celor doi un mijloc prin care să rezolve temporar problema vinovăţiei lor: hainele de piele. Este în egală măsură un gest de bunăvoinţă, cât şi o reafirmare a drepturilor sale de Creator. Chiar şi surghiunită din părtăşia directă cu Viaţa, creaţia lui rămâne totuşi în atenţia lui Dumnezeu. S-ar părea că prin acest eveniment planurile Creatorului au eşuat. De fapt, este abia începutul unui lung şi sinuos drum al lucrului lui Dumnezeu cu omenirea. Ceea ce pare un sfârşit lamentabil se dovedeşte a fi în fapt începutul lungului drum către îndumnezeire.


În dragoste nu este frică; dragostea desăvârşită izgoneşte frica; de aceea, cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste, pentru că frica presupune pedeapsa.

Genesa 3. Una dintre temele proeminente ale relatării are de-a face cu teama de Divinitate şi dorinţa de ascundere. Episodul este construit de aşa natură încât înfăţişează apropierea treptată a lui Dumnezeu de cei doi, ascunderea lor printre pomii din Grădină şi întrebarea pe care Creatorul o adresează omului, ca un ecou care ajunge prin istorie până la fiecare dintre noi: „Unde eşti?”

Cei doi au păcătuit. Ca cititori care asistă din exterior la drama consumată, ştim bine asta. Dumnezeu însă pare să nu ştie. Desigur, pare doar, fiindcă prin această ignoranţă asumată încearcă să cunoască împreună cu omul ceea ce trebuie cunoscut despre abaterea de la porunca dată. Nu avem de-a face cu o intrare intempestivă în scena unde s-a consumat răzvrătirea. S-ar spune că Dumnezeu alege să menajeze ruşinea celor doi.

Întrebarea „Unde eşti?” nu este, aşa cum credea Marcion, scriitorul heterodox din secolul al II-lea, expresia unei ignoranţe de facto, caracteristice unei zeităţi limitate, ci prima întrebare dintr-un dialog în care Dumnezeul cel Viu, omniscient, îl invită pe omul vinovat să-şi exploreze starea. „În răcoarea zilei” (sau „în adierea brizei”) ar putea însemna momentul înserării. În amurgul care anunţă lunga noapte hibernală a omenirii, Dumnezeu îl cheamă pe om să conştientizeze continentul teribil al răului către care s-a deschis în mod liber, pierzând totodată libertatea.

Modul în care se prezintă Dumnezeu în această relatare i-a intrigat pe anumiţi comentatori. Între ei, şi pe Marcion, amintit mai sus, datorită trăsăturilor excesiv de umane aplicate lui Dumnezeu. Ce fel de zeitate transcendentă este aceasta, dacă se plimbă prin grădină în căutarea omului, iar zgomotul apropierii sale, ori glasul său, îl fac pe om să se ascundă? Avem, fără-ndoială, de-a face cu una dintre multele cazuri în care Dumnezeu se acomodează înţelegerii omeneşti atât de neaşteptat, încât scandalizează sensibilităţile celor care au pretenţia ca Dumnezeu să se prezinte numai în conformitate cu aşteptările lor.

În cel mai sumbru ceas al omenirii primordiale, Dumnezeul atotputernic nu se revelează nici ca „foc mistuitor”, nici „topind munţii ca ceara” prin manifestarea puterii sale, nici mânios ca atunci când a fost în stare să-şi reverse mânia asupra propriului Templu. Prezenţa sa este lipsită de manifestările grandioase pe care le vom întâlni în alte pasaje din Biblie.

Acum, când plămada ieşită din mâinile sale s-a răzvrătit, Dumnezeul cel viu nu simte nevoia să-şi reafirme autoritatea în mod despotic, aruncând de sus fulgere şi trăsnete ca Zeus asupra titanilor rebeli. Dimpotrivă, tocmai deoarece cunoaşte starea jalnică a protopărinţilor umanităţii, se apropie de ei cu acel calm al celui ce ştie deja totul.

(Va urma)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,779 other followers