Credinţa ca „mână a sufletului”. În NT de la Bălgrad (1648).

E vremea să lămuresc acum motivul pentru care am solicitat ajutor în chestiunea citatului din Calvin. Am fost intrigat de un anume fragment din predoslovia (prefaţa) la epistola lui Iacov din Noul Testament de la Bălgrad, care a fost tradus din iniţiativa lui Gh. Rakoczi, principe calvin al Transilvaniei, şi a superintendentului calvin Istvan Geleji (cercetătorii ortodocşi nu prea sunt de-acord cu această idee). Nu e cazul să intru aici în istoria acestui NT. Fac doar câteva observaţii asupra celor 24 de predoslovii care însoţesc cărţile NT. Mircea Păcurariu şi alţi cercetători opinează că avem de-a face cu texte originale, alcătuite de cărturari ortodocşi. Citez din M. Păcurariu:

De notat că în acele „predoslovii” se făcea amintire şi de unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Atanasie cel Mare, Fericitul Ieronim, Teofilact al Ohridei etc.), fapt ce ne arată că alcătuitorii lor nu erau calvini (nici filocalvini), ci români ortodocşi care au lucrat şi la traducerea propriu-zisă.

Observ aici maniera tipică a lui M. Păcurariu de a selecta cu grijă informaţii convenabile şi de a le da drept singurele care contează în evaluarea unui fapt istoric. Mai sunt şi alte aspecte privitoare la predoslovii, de care trebuie să ţinem seamă:

1. Prefaţa la epistola lui Iacov este un răspuns la afirmaţiile lui Luther despre această epistolă. Dacă veţi citi prefaţa scrisă de Luther la Iacov şi prefaţa românească la această epistolă veţi avea mari surprize. Eu unul bănuiesc că ideile din prefaţa românească sunt expresia poziţiei tipice a calvinilor transilvăneni faţă de epistola lui Iacov. Poate mă înşel. Pista necesită o explorare suplimentară.
2. Tot prefaţa la Iacov conţine următorul citat: „Iară Pavel apostol grăiaşte de credinţa dereaptă carea are în toată vreamea fapte bune şi cu carea ne îndereptăm înaintea lui Dumnezău. Că această credinţă iaste mîna sufletului omului creştin cu carea prinde pre Hristos, cu toate bunătăţile, de-l face al său”. Partea cu bold din acest citat m-a dus cu gândul la Calvin. „Credinţa care îl ‘prinde’ pe Hristos” este o idee protestantă. Expresia „bunurile lui Hristos” aduce tot a Calvin. Din cercetările făcute până acum (cu ajutorul cititorilor) am descoperit că ideea de „credinţă ca mână a sufletului” apare într-o colecţie de aforisme atribuite lui Calvin, la W. Perkins (1558-1602), puritan englez care a influenţat calvinismul maghiar, şi la alţi predicatori protestanţi de mai târziu (Whitefield, Spurgeon).
3. Predosloviile fac referire la „papişti” şi „iejuviţi” [iezuiţi?]. Aceste apelative sunt de regulă folosite de calvini.
4. Între părinţii citaţi se numără şi Ambrozie. De ce nişte cercetători ortodocşi ar face referire la acest părinte apusean care de regulă este invizibil pentru ortodocşi?
5. În predoslovia la 1 Ioan citim: „Pavel şi Varnava făcia preoţi prin oraşe, rădicîndu-şi oamenii mînile în sus, iară ei alegia şi-i blagosloviia.” Aţi recunoscut referirea la Fapte 14:23? În mod surprinzător, verbul cheirotoneo este tradus cu „a ridica mâinile (la vot)”, nu cu „a pune mâinile peste”! Ce cleric ortodox a putut scrie asta din proprie iniţiativă!?
6. În aceeaşi predoslovie: „Alalţi preoţi toţi şi învăţători trebuiaşte să o înveaţe din Scripturi şi să o aducă iară la Scripturi, să o ispitească [testeze] ca la o piatră de încercare”. Cum de M. Păcurariu n-a spus nimic despre acest citat? Este ideea de primat al Scripturii reprezentativă pentru ortodoxie?

Acestea sunt doar câteva aspecte care mie îmi dau de gândit. N-am reuşit să sistematizez observaţiile şi nici să citesc alte studii despre cele 24 de prefeţe ale NT. Dacă mă ţine Dumnezeu cu sănătate, voi aprofunda problema în perioada următoare. Pentru moment mă limitez să afirm că istoria din spatele predosloviilor este mai complexă decât o prezintă M. Păcurariu (în vol. 2 al istoriei sale, p. 75).

P.S. Istoriile „oficiale”, laice sau religioase, ortodoxe sau neoprotestante, trebuie luate cum grano salis. (Uneori granum-ul poate să fie chiar mai mare).

 

Şoarecele şi pisica din Biblia de la Bucureşti (1688)

În lista animalelor necurate din Lev. 11:29 întâlnim următoarele animale ha-holed (nevăstuica) şi ha-akbar (şoarecele). Mă rog, identitatea precisă a acestor creaturi e disputată.

În Septuaginta, animăluţele respective au fost echivalate cu he galē (nevăstuică) şi ho mys (şoarece). Nimic surprinzător până aici.

Când însă ne uităm în ms. 45 (versiune manuscrisă a VT din Biblia 1688), găsim termenul mâţă pentru he galē. Milescu, cel care a tradus prima dată VT în limba română, era moldovean, iar vocabularul său se resimte de toate particularităţile graiului nordic. Nu e de mirare deci că mâţa a fost înlocuită în Biblia de la Bucureşti cu pisică. Astfel, pe lista „românească” a animalelor oprite de la consum sunt: „pisica şi şoarecile şi corcodelul cel de pământ”.

Înclin să cred că Biblia de la Bucureşti este singura versiune românească în care s-a furişat o „pisică”, atrasă probabil de şoarecele apetisant din acelaşi verset.

 

Din adâncimile gândirii. Prefaţa Bibliei 1982

Mulţumită promptitudinii unui apropiat, am făcut rost de Prefaţa Bibliei 1982. Nu am răgazul necesar să comentez în detaliu acest text (oarecum tipic pentru ediţiile sinodale româneşti). Nu mă pot abţine să nu reproduc totuşi un citat  vrednic de toată admiraţia, prin logica de fier care îl subîntinde:

Desigur, apariţia primelor texte biblice în limba română răspundea nevoii adînci a credincioşilor români de a cunoaşte cuvîntul lui Dumnezeu în singura limbă pe care o ştiau bine, deoarece o foloseau neîncetat, limba română. (s.n.)

P.S. N-am crezut vreodată că despre limba maternă se poate spune că e vorbită “bine”. Cum v-aţi simţi dacă un englez v-ar spune cândva: “Vai dar ce bine ştiţi limba română! Probabil fiindcă o folosiţi neîncetat.”?

 

Biblia Bartolomeu Anania – Precuvântare. Sferturi de adevăr.

Am recitit azi, după mai mulţi ani, Precuvântarea Bibliei Bartolomeu Anania (2001). După cum spuneam într-o altă postare, materialele introductive din bibliile româneşti trebuie luate cu multe rezerve, fiindcă adesea mai mult dezinformează decât informează. Adesea, informaţiile sunt pur şi simplu „ideologizate”; primesc o turnură care este aproape complet falsă. Iau un exemplu la îndemână:

În Biserica noastră Ortodoxă Română, grija pentru împărtăşirea credincioşilor dreptmăritori de frumuseţea nepământească şi de tot folosul duhovnicesc ale Cuvântului dumnezeiesc în propria lor limbă, s-a manifestat de timpuriu în comparaţie cu alte neamuri creştine. În fruntea harnicilor şi talentaţilor traducători ai scrierilor biblice s-au situat întotdeauna ierarhi erudiţi, care şi-au închinat timpul şi priceperea acestei sacre strădanii, adăugând nevoinţei nevoinţă, lăsându-ne ca pe o moştenire nepreţuită, încă din veacul al XVIII-lea, întreaga Biblie în grai românesc, ediţie cunoscută sub denumirea de Biblia de la 1688, Biblia lui Şerban sau Biblia de la Bucureşti.

Din citatul de mai sus înţeleg că autorul vrea să ne convingă de două lucruri:

1)     B.O.R. a fost preocupată de timpuriu să traducă Scriptura în limba română;

2)     Biblia de la Bucureşti este rezultatul strădaniilor depuse de ierarhii erudiţi ai Bisericii;

Din păcate, ambele informaţii sunt exagerări, dacă nu chiar falsuri.

1) În limba română Biblia s-a tradus integral foarte târziu (abia la 1688), la multe sute de ani după ce alte neamuri creştine europene (englezii, germanii, francezii, ruşii) aveau deja Biblia tradusă în limba lor.

2) Biblia de la Bucureşti nu este realizarea ierarhilor Bisericii. Ea este în primul rând o acţiune de ordin „politic” a lui Şerban Cantacuzino, care aspira la tronul Bizanţului şi care voia să-şi sporească prestigiul socio-cultural. Prefaţa Bibliei şi elementele grafice au fost toate gândite cu grijă pentru a transmite un mesaj cu conotaţii clare pentru cel care ştie să citească printre rânduri.

Traducerea VT a fost făcută, în primă fază, la Constantinopol, de moldoveanul Nicolae Milescu (laic), după o Septuaginta publicată la Frankfurt (1597). După această etapă, lucrurile sunt cam ceţoase. Ştim doar că textul lui a fost revizuit odată de mitropolitul Dosoftei în Moldova (proces în urma căruia a rezultat Ms. 45 de la BAR Cluj). Textul a mai fost diortosit de Mitrofan (viitor episcop de Buzău) şi de fraţii Greceanu (laici) în Ţara Românească.

Trăgând linie şi adunând, avem o Biblie realizată din iniţiativa unui domnitor care a cules „post-mortem” roadele muncii unui laic, Nicolae Milescu, a cărui motivaţie de a traduce Biblia rămâne până astăzi necunoscută. „Post-mortem” fiindcă Şerban Cantacuzino a murit înainte să apuce să-şi vadă bibliile difuzate. Următorul domn al Ţării Româneşti, Brâncoveanu, s-a „agăţat” şi el de realizarea predecesorului său. Deşi Biblia fusese integral tipărită (iar unele exemplare fuseseră legate), Brâncoveanu a schimbat foile de titlu, pentru a menţiona în ele şi contribuţia lui financiară la acest proiect. (Cât de adevărată e menţiunea numai bunul Dumnezeu ştie).

Acestea sunt datele esenţiale privitoare la Biblia lui Şerban. O Biblie realizată mai mult din iniţiativă laică decât bisericească.

N-ar fi acestea singurele informaţii „ajustate” din precuvântarea Bibliei Anania. Poate voi găsi răgaz să revin cu o nouă tranşă.

P.S. Orice s-ar spune, încă n-am renunţat la speranţa că ierarhiile şi sistemele bisericeşti sunt compatibile cu adevărul.

Foto: Stema lui Şerban Cantacuzino, în Biblia care îi poartă numele. Vă spune ceva pajura bicefală?

 

Galaction, Vulgata şi Biblia lui Miron Cristea (1936)

În încercarea de a reconstitui măcar informaţiile generale despre Biblia sinodală din 1936, decopăr cu stupoare că cel puţin o carte din ea (Istoria Iuditei) a fost tradusă după Vulgata, şi nu după textul Septuagintei. Asta mărturiseşte însuşi Gala Galaction în jurnalul său (oct. 1937).

La orice mă aşteptam, numai la aşa ceva nu. Prefaţa Bibliei 1936 declară negru pe alb că „lucrarea s-a făcut luându-se ca bază textul original grecesc al Septuagintei”. Textul ebraic şi traducerile moderne ar fi slujit doar pentru a lămuri anumite versete obscure din Septuaginta. De Vulgata nici pomeneală (şi cu drept temei, fiindcă şi cea mai mică bănuială cu privire la folosirea unor texte „papistaşe” ar fi creat un scandal imens în BOR).

În acest caz, Biblia sinodală din 1936 este un adevărat hibrid, fiindcă unele cărţi au fost traduse din rusă de Nicodim Munteanu (dar trebuie să verific temeinic informaţia), unele au fost traduse din greacă, iar cel puţin una a fost tradusă din latină.

Această descoperire (şi altele) mă fac tot mai mefient faţă de Prefeţele Bibliilor româneşti. Cam toate trebuie luate cum grano salis. De fapt, în anumite cazuri, o prefaţă este ultimul în care se poate descoperi ceva „sincer” despre metoda de lucru a traducătorului. Adevărul de cele mai multe ori este bine pitit în textul tradus.

Unde mai pui că nici autorul real al prefeţei Bibliei sinodale 1936 nu este Miron Cristea, ci prof. Ioan Lupaş. Bănuisem cumva asta înainte să citesc informaţia în Jurnalul lui Galaction, deci n-am fost prea surprins de această descoperire. Patriarhul Miron Cristea nu pare genul care să stea lipit de scaun şi să scrie o prefaţă de asemenea lungime.

Faptul în sine (una zice Prefaţa, altul e adevărul) e halucinant, când te gândeşti că unul dintre imperativele care străbat Scriptura ca un fir roşul este cel al adevărului şi sincerităţii. Adevăr şi sinceritate, da, dar nu chiar din Prefaţă!

Una peste alta, rămân tot mai încredinţat că la români munca de traducere a Bibliei a fost mereu în întârziere. Revizuiri şi cârpeli făcute sub presiunea timpului, puţini oameni dedicaţi acestei munci, ambâţuri personale imense, incapacitatea de a lucra în echipă. Dacă lăsăm deoparte sec. XXI, singurii traducători care au lucrat vreodată în echipă au fost Munteanu, Radu şi Galaction (dar mai mult prin forţa împrejurărilor, nu de bună voie). Ultimii doi au colaborat (cu multe năbădăi) şi pentru Biblia Carol II (1938).

 

Cum s-au înecat egiptenii în… Marea Neagră

În scrisorile din arhiva Societăţii Biblice Britanice referitoare la Cornilescu am întâlnit la un moment dat o referire la un revizor al Scripturii care a introdus o greşeală jenantă în textul unei ediţii a Bibliei publicate de Societate. În loc de „Marea Roşie” a scris „Marea Neagră”. N-am putut decât să zâmbesc la momentul respectiv, găsind circumstanţe atenuante revizorului patriot. Am încercat totuşi să confirm informaţia scotocind prin ediţiile „britanice” la care aveam acces, dar fără folos. Informaţia a continuat să mă irite vag, ca o aşchie mentală de care nu poţi scăpa fiindcă înlăturarea ei s-ar putea face numai prin infirmare sau confirmare.

Recent, prin bunăvoinţa unei cunoştinţe care deţine anumite ediţii vechi ale Bibliei, mi-a ajuns în mâini o ediţie 1906 a SBB. M-am dus glonţ la Exodul 14. N-am avut nevoie de prea mult timp ca să descopăr următorul intertitlu, deasupra v. 19: Peirea Egiptenilor în marea négră.

Greşeala ar putea figura cu succes într-o o antologie a erorilor de tipar celebre. Cea mai gravă eroare de care ştiu este omiterea lui „not” din porunca „Thou shall not commit adultery”, în aşa-numita „Wicked Bible”.

 

Cornilescu 1921 faţă cu Segond 1898

Evaluarea activităţii de traducător a lui D. Cornilescu trebuie să aibă în vedere instrumentele de care s-a folosit acesta în traducerea Bibliei (publicată iniţial în 1921 şi republicată, cu revizuiri în 1924, de către Societatea Biblică Britanică).

Segond, dar cât?

Imediat după publicarea Noului Testament (1920), Galaction scria într-un articol din Luptătorul că traducerea lui Cornilescu este făcută după versiunea Segond. Exemplele pe care le dădea Galaction erau prea puţine, deci autorul articolului putea fi lesne bănuit de generalizare pripită. Totuşi, cercetările mele din ultima vreme au confirmat o strânsă legătură între Segond şi traducerea Cornilescu. Aceasta nu înseamnă că traducerea Cornilescu este o traducere după Segond (cum declara Galaction), fiindcă există numeroase versete în care baza textuală a lui Cornilescu diferă de cea a lui Segond.

Mă întorc însă la argumentele conform cărora Segond a exercitat o puternică influenţă asupra versiunii Cornilescu 1921. O comparaţie a celor două versiuni din perspectiva notelor explicative şi a intertitlurilor dă la iveală asemănări frapante.

Segond 1898

Louis Segond a terminat de tradus VT în 1874 (publicat în două volume; cel puţin în această formă îl ştiu eu). La scurtă vreme a terminat de tradus şi NT (terminat în 1879). Întreaga Biblie Segond a văzut prima dată lumina tiparului în 1880. Acest prim text a cunoscut numeroase retipăriri. După moartea lui Segond, textul a fost supus unei revizuiri (de către o echipă de biblişti) şi republicat în 1910. Nu am văzut niciodată o ediţie 1910, deci în continuare referirile la Segond au în vedere ediţia 1898.

După cum declară în textul care prefaţează NT, Segond a folosit ca text de bază Editio Critica Maior a lui Tischendorf (1872). Uneori a păstrat între croşete [] anumite lecţiuni din textus receptus.

Traducerea Noului Testament este însoţită de circa 700 de note explicative (în majoritate istorice şi geografice). Multe dintre acestea (e greu de spus deocamdată câte) se regăsesc în Cornilescu 1921, după cum se poate vedea mai jos.

În imagine, câteva note explicative din Segond 1898, traduse după cum urmează:

¹ Isus derivat dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă salvator, izbăvitor
² Irod, supranumit „cel Mare”, guverna Palestina, pe atunci supusă romanilor, primise din partea Senatului titlul de „rege al iudeilor”.
³ Nişte magi, preoţi la mezi, perşi şi caldei; se ocupau cu observarea astrelor şi practicau arta divinaţiei.
⁴ Cărturarii, sau doctorii însărcinaţi în special să transmită învăţătura şi să explice poporului Legea; aveau şi alte funcţii.

După cum se vede mai jos, în fragmentul din Cornilescu 1921, notele din Segond au fost preluate integral.

***

Note coloana stângă

¹ Cetatea Sfântă, Ierusalim, deja numită astfel Isaia 48:2, 52:1, Dan 9:24, Neem. 11:1
² Prin ordinul lui Irod Antipa; vezi motivele întemniţării, 14:1 ş. urm.
³ Capernaum, sau Capharnaum, la nord-vest de lacul Tiberiadei, oraş foarte înfloritor în vremea lui I. H., nemenţionat în VT, astăzi ruinele Tell Hum.
⁴ Marea Galileei, numită şi lacul Ghenezaret sau Marea Tiberiadei.
⁵ Galileea Neamurilor sau a păgânilor, ţinut din nord, la graniţa cu Fenicia, numită astfel fiindcă era locuită în mare parte de străini.

Note coloana dreaptă

¹ Sinagogile, edificii religioase unde evreii se adunau de sabat şi în zilele de sărbătoare pentru a asculta citirea şi explicarea cărţilor Vechiului Testament şi pentru a-i adresa în comun rugăciunile lor lui Dumnezeu.
² Decapole, ţinut din zece cetăţi, la sud şi la est de Marea Galileei, cu o populaţie în mare parte păgână.
³ Muntele, una dintre înălţimile sau colinele la oarecare distanţă de malul lacului

Foto (sus şi jos): pagini din Cornilescu 1921 cu note preluate din traducerea Segond.

 

Ecleziastul în trad. Petru Creţia

Îmi place cum traduce Petru Creţia. Comentariile lui nu sunt tocmai “pravoslavnice”, I’m afraid, dar traducerea făcută de el m-a cucerit. Se vede de colo că traduce un filolog cu multă experienţă în ale scrisului. Păcat că n-a tradus mai mult din VT grec. Dar, să nu mai lungesc vorba, redau mai jos ultima parte din Eclesiastul.

Foto: Creţia la vârsta când îşi putea permite să afirme, într-un glas cu Ecleziastul, că tinereţea este şi ea deşertăciune.

Dar şi ea, tinereţea, vremea cât ai părul negru, tot deşertăciune este. Aşadar eşti tânăr, aminteşte-ţi de Domnul care te-a făcut, nu aştepta zilele grele şi anii târzii, când o să zici: “De aceşti ani nu am plăcere.” Te bucură de tine şi de lume înainte să se adune iarăşi norii după ploaie şi înainte ca soarele şi stelele şi luna să înceapă a se stinge, lăsându-te în întuneric.

Înainte ca paznicii casei să înceapă să tremure

Şi oamenii puternici să se gârbovească,

Când femeile nu se vor mai duce să macine la moară.

Pentru că lumina se întunecă în ferestre

Şi porţile ogrăzii se închid;

Când uruitul morii abia de se desluşeşte.

Când nu se mai aude cântecul de păsări

Şi cântecele toate se sting şi amuţesc;

Când oricare urcuş este o încercare

Şi când te temi să mai porneşti la drum.

Şi totuşi e plin de floare migladul

Şi lăcusta e grea de rouă,

Şi tufa de caper este grea de rod.

În ceasul când se duce omul către veşnicu-i sălaş şi bocitoarele încep să se jelească, uliţe cutreierând,

Înainte să plesnească coarda de argint

Sau să se sfarme candela de aur

Şi ulciorul să se spargă la izvor,

Înainte să se rupă funia căldării de la puţ,

sau înainte ca ţărâna să se-ntoarcă în ţărână de unde s-a iscat şi răsuflarea să se-ntoarcă la Domnul care a dăruit-o.

Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecleziastul. Totul e deşertăciune.

 

Întrebare pentru public. Gen. 21 în Bibliile sinodale

În Biblia sinodală 1988, capitolul Genesa 21 este numerotat cu 19, iar v. 1 este de fapt o preluare (eronată) a versetului Iosua 19:1. Îmi poate confirma cineva dacă această greşeală se regăseşte şi în ediţia 1982 sau în ediţiile sinodale ulterioare celei din 1988?

Mulţumesc.

 

Biblice. (Munteanu şi Creţia)

Anunţam luna trecută apariţia primei părţi dintr-o serie intitulată „Repere ale tradiţiei biblice româneşti”, de prof. Eugen Munteanu, în revista Idei în Dialog. Între timp, a fost publicată online şi partea a doua. Aici.

Ultima parte (III) poate fi citită (deocamdată) numai în numărul tipărit al revistei (iunie 2009). Către finalul articolului sunt prezentate şi bibliile „britanice”, dar pe scurt, fiindcă istoria lor este puţin cunoscută. Intenţionez, dacă mă ţine Domnul cu viaţă şi cu sănătate, să scriu eu un articol pe acest subiect, prezentând istoria şi relaţiile textuale dintre bibliile „britanice”.

Una peste alta, semnalez aici o apariţie recentă: Cinci cărţi din Biblie, traduse şi comentate de Petru Creaţia. Deşi Creţia (1927-1997) n-a fost biblist, ci clasicist, s-a ocupat, între altele şi de traducerea unor cărţi biblice, din greacă, nu din ebraică, pe care, după cum mărturiseşte cu regret (p. 5), n-o cunoştea.

Cele cinci cărţi sunt Iov, Eclesiastul, Iona, Ruth şi Cântarea cântărilor, de care inima lui s-a simţit cel mai legată.

Dacă am înţeles bine, traducătorul abordează aceste texte nu ca literatură sacră, ci ca „mare literatură”. E bine de precizat asta, pentru cei care vor fi contrariaţi de anumite comentarii.

Pentru cititorii interesaţi să deguste un fragment, iată cum sună Eclesiastul:

Un rând de oameni vine, altul trece, pământul însă rămâne veşnic neclintit. Soarele răsare şi asfinţeşte şi se zoreşte-apoi către sălaşul lui şi de acolo iar răsare. Către miazăzi bate vântul, apoi se întoarce şi bate către miazănoapte, se duce şi se întoarce mereu, în acelaşi veşnic ocol. Râurile se varsă toate în mare şi marea nu se umple niciodată, dar râurile curg mereu spre-acelaşi ţel. Toate câte sunt sunt  aceleaşi mereu. Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit. Ce-a fost o să mai fie, ce s-a făcut se va mai face. Nimic din ce se află sub soare nu este nou. Ia orice lucru, poţi spune oare despre el: „Iată, lucrul acestea e nou”? El se afla în lume mult înaintea vremii noastre, atâta doar că din vechime nu rămâne nici o amintire, întocmai cum şi anul care vine o să piară în uitare.

O traducere foarte frumoasă. Cu o mică problemă; în v. 8 Creţia a fost prea curajos:

Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit.

La nivel logic, ne putem întreba: de ce crede Eclesiastul că oamenii n-au curaj să admită că s-au săturat de priveliştea (deşartă a) lumii? Ce mare curaj trebuie unui om pentru această recunoaştere? În acest punct, traducerea lui e cam departe de textul grecesc, pe care l-aş traduce (cam literal) astfel:

Toate cuvintele sunt încărcate de trudă

[Cât] nu va putea [vreun] om să spună,

Ochiul nu se va sătura de văzut,

iar urechea nu se va umple de auzit.

Gr. logoi traduce ebr. hadvarim, „cuvinte/lucruri”. Logic, textul se referă la „lucruri”, care se fac toate cu trudă, nu la cuvinte.

 

Traducătorii scriu lucruri trăsnite

Am rămas tot la Apocalipsa 20. Lectura acestui capitol în principalele traduceri ale NT în limba română scoate la iveală tot soiul de aspecte interesante privind competenţa, mai mică sau mai mare, a celor care au făcut revizuiri. Pe alocuri întâlneşti şi ciudăţenii. Prezint mai jos câteva.

———————————–

1688. Biblia de la Bucureşti

v. 4 Şi văzuiu […] sufletele celor dărâmaţi pentru mărturia lui Iisus.

Ce utilizare interesantă a verbului „a dărâma”. Termenul grecesc înseamnă „decapitaţi” (cu securea). Astăzi, „a dărâma” e folosit în cu totul alt sens. După cum se poate vedea, limba evoluează destul de rapid.

v. 10. […] iazerul de foc şi de iarbă pucioasă.

Aş fi foarte curios să înţeleg cum au ajuns editorii BB să traducă to theion, „sulf, pucioasă”, cu iarbă pucioasă. În orice caz, e interesant că avem şi în actualitate un fel de „iarbă” care poate face viaţa un iad.

———————————–

1795. Biblia de la Blaj, tradusă de Samuil Micu.

v. 8 Şi va ieşi să înşeale neamurile […] a cărora număr e ca arena (a) mării.

Sub influenţa Vulgatei, Samuil Micu foloseşte un termen latinesc, (h)arena, care înseamnă nisip. Prin extensie, termenul a ajuns să denumească şi locul acoperit cu nisip unde se purtau luptele între gladiatori sau unde se ţineau întrecerile (arena sportivă). În sens medical, arena poate denumi şi pietrele la rinichi.

v. 9 Şi s-a pogorât foc de la Dumnezeu din ceriu şi i-au mâncat pre ei.

Verbul katesthio însemnă într-adevăr a mânca, dar în urechea unor oameni moderni folosirea lui în acest sens sună straniu. Interesant este că folosirea sinonimului „a mistui” (folosit atât la propriu, a mistui mâncarea, cât şi în extensia lui metaforică, mistuit de foc) nu pune probleme.

10. Şi diiavolul, cel ce înşăla pre ei, s-au trimis în cuptoriul cel de foc şi de piiatră pucioasă.

Nu ştiu de unde a scos Micu echivalentul „cuptoriul cel de foc”, aici şi în v. 14 şi 15. Termenul limne tou pyros nu poate fi tradus decât prin „lac/iaz/iezer)de foc”. Vulgata are stagnum, „apă stătătoare, lac, iaz”. Uneori, stagnum e folosit şi cu sensul de „piscină, bazin”. Dar cuptor?! Poate că „de vină” sunt pasajele din evanghelii care vorbesc despre „cuptorul de foc”.

———————————–

1897. Noul Testament al lui N. Nitzulescu

v. 12 Şi fură judecaţi morţii din cele scrise în cărţi potrivit cu lucrurile lor.

Nitzulescu traduce de regulă bine. Cum de totuşi aici a folosit „lucruri” în loc de „fapte” (ta erga)? Beats me!

———————————–

1944. Biblia sinodală Nicodim Munteanu

v. 4 […] care nu se închină fiarei, nici chipului ei, şi nu primiseră scrisoarea pe fruntea lor şi pe braţul lor.

Nicodim Munteanu are tot soiul de ciudăţenii în traducerea lui. Aici, semnul fiarei (to charagma) a devenit o „scrisoare” în toată regula.

———————————–

1968. Biblia sinodală

v. 14 Apoi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc.

Revizorii ediţiei sinodale au înlocuit „lacul” cu un „râu”. Sper că nu s-au gândit la Styx când au făcut asta.

 

Neadevăruri nerevizuite în “Cornilescu” (2003) revizuit

În bibliografia Evangheliei după Matei (traducerea lui C. Bădiliţă) am dat peste o ediţie a NT despre care nu ştiam că există. Un “Cornilescu” revizuit în 2003 şi publicat în colaborare de Societatea Misionară Română şi Editura Lumina Lumii. Naturalmente, am fost curios să văd despre ce NT e vorba, fiindcă în titlu se preciza că e o ediţie revizuită de D. Cornilescu între 1923-1925.

Aşa cum bănuiam, prefaţa propagă aceleaşi neadevăruri pe care le-am întâlnit şi în altă parte. Iată primele 2 paragrafe, cu ajustările de rigoare (în albastru).

“Prezentăm aici cititorilor de limbă română o versiune modernizată a traducerii Bibliei Noului Testament făcute de Dumitru Cornilescu şi publicate de Societatea Evanghelică Română cu sprijinul Societateaăţii Biblicăe Britanicăe (British and Foreign Bible Society) la Bucureşti în 1921 1920 (cu revizuiri de către Dumitru Cornilescu între 1923-19251924).

[Ediţia Bibliei în forma folosită actualmente de evanghelici a fost terminată în 1924. Mă îndoiesc că revizuirea Bibliei a continuat şi în 1925.]

Dumitru Cornilescu a fost preot şi călugăr ortodox (ierodiacon) şi a lucrat la traducerea Bibliei sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Române din iniţiativa şi cu sprijinul prinţesei Ralu Callimachi, între 1916-1921. Iniţial tTraducerea lui Dumitru Cornilescu s-a publicat cu nu s-a bucurat niciodată de aprobarea autorităţilor eclesiale ortodoxe.”

P.S. Prefaţa nu este semnată. Ea este însă foarte asemănătoare prefeţei semnate de Iosif Ţon şi Alfred Novak, din prima ediţie revizuită (2000) a acestui Nou Testament.

 

Acum şi în limba română. Traducerea lumii noi

R.G. mi-a făcut rost recent (contra cost, desigur) de Sfintele Scripturi. Traducerea lumii noi (2006). E vorba de traducerea în limba română a Bibliei, făcută de Martorii lui Iehova.  Cred că orice biblist cu interese în traducerea Scripturii ar trebui să o aibă în bibliotecă, măcar ca să vadă limita extremă a năzdrăvăniilor la care se poate ajunge când sola Scriptura nu e dublată de sola veritas.

Ediţia în limba română este tradusă după versiunea engleză din 1984. Probabil fiindcă este periculos să ştii greacă şi ebraică şi să interacţionezi cu textul Scripturii în original. Cunoaşterea limbilor originale s-ar putea să mai dinamiteze din erezii, aşa că totul trebuie controlat strict de la „Centru”.

Sunt totuşi curios ce specialişti au lucrat la traducerea versiunii engleze (1984). Din nefericire, lista traducătorilor n-a fost făcută publică. Un gest de smerenie pe măsura competenţei.

 

Noul Testament (comentat). Traducere de C. Bădiliţă

Editura Curtea Veche anunţă lansarea Evangheliei după Matei, primului volum (dintr-o serie de 7) al Noului Testament tradus de biblistul şi patrologul Cristian Bădiliţă.

Când?

Marţi, 14 aprilie, începând cu ora 18:00

Unde?

La clubul Ţăranului  de la Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti

Vorbitori?

Zice-se că la eveniment vor fi prezenţi (pe lângă traducător) ministrul culturii, Theodor Paleologu şi arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie.

Volumul are peste 450 de pagini, fiindcă este însoţit de comentarii extinse. Sunt foarte curios să văd ce a “ieşit”, mai ales că volumul a beneficiat de lectura d-nelor Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, editori la proiectul Septuaginta (Polirom).

Relansare ieşeană

O altă lansare va avea loc la Iaşi, miercuri, 15 aprilie, ora 17, la Casa “Mihai Ursachi” din parcul Copou. Alte detalii pe blogul lui Marius Cruceru, care va vorbi şi el la eveniment.

 

Războiul Bibliilor. Atacul dronelor

Am scris într-o postare anterioară despre faptul că succesul considerabil al versiunii Cornilescu 1924 le-a făcut pe autorităţile religioase să încerce să blocheze accesul distribuitorilor Societăţii Biblice Britanice la sate prin intermediul unui decret ministerial. În urma întrevederii dintre J.W. Wiles (reprezentantul de la Belgrad al SBB) şi ministrul Titulescu, decretul a fost anulat. Wiles avea să-i scrie lui Smith, unul dintre conducătorii Societăţii, o scrisoare detaliată despre această problemă. Pe data de 20 mai 1933 îi trimite o completare, cu privire la un alt incident care avusese loc în aceeaşi perioadă.

Pe scurt, lucrurile stau în felul următor: Sinodul avea nevoie urgentă de bani pentru a-şi tipări Biblia (la care lucraseră Nicodim, Galaction şi Radu), fiindcă o asemenea iniţiativă publicistică ar fi înghiţit fonduri considerabile. Să nu uităm, suntem în perioada de după Marea Depresie (începută în 1929). Soluţia găsită a fost următoarea: îi şantajăm pe britanici, ca să cotizeze ei suma necesară! Iată ce scrie Wiles:

„Pe data de 24 aprilie [1933], am primit de la Părintele Dron care (…) vorbea în numele Patriarhului Miron Cristea, propunerea uluitoare ca noi să oferim o sumă de 2.000.000 de lei sau, să zicem, patru mii de lire, pentru [a finanţa] o ediţie sinodală a Bibliei şi Noului Testament. Dacă vom face aşa, vom avea permisiunea de a ne vine propriul stoc de Biblii. Dar atunci când vom termina de vândut propriul stoc ni se va permite să vindem doar versiunea sinodală. (…)
Aş mai putea adăuga că amabila persoană care a cerut 4.000 de lire sterline de la noi mi-a spus că vor dezrădăcina Biblia Cornilescu din România. Aceştia sunt oamenii – aş putea să dau mai multe nume, dar mă abţin – care au făcut presiuni asupra ministrului Cultelor pentru a-l face pe ministrul de Interne să oprească lucrarea noastră”.

Cam aşa se aranjau lucrurile în Românika interbelică. Probabil că ierarhii ar fi făcut eforturi considerabile de a „smulge” din rădăcini Biblia Cornilescu din România, dar n-a fost să fie. Marea prăpădenie comunistă care a urmat la scurt timp îmi apare, din acest punct de vedere, (şi) ca o judecată a lui Dumnezeu asupra unei ţări ostile Cuvântului Său, asupra unei ţări în care cei chemaţi să-l propovăduiască sunt primii dispuşi să-l reprime cu ajutorul statului.

 

Războiul Bibliilor. Sinodul contraatacă.

Regret că un dosar din cele 4 care se referă la activitatea BFBS în România, în perioada 1900-1950 nu e de găsit prin arhive. Astăzi am rugat-o pe dna Rosemary Mathew să facă o nouă verificare. E taman primul dosar, cu scrisori până aproape de finele anului 1923.

Între timp, am parcurs 10 ani de corespondenţă (1923-1933). Informaţiile descoperite sunt foarte interesante. La un moment dat, tipărirea Bibliei Cornilescu a luat un mare avânt. Dacă în anul 1920 Societatea Biblică vindea 5000 de Biblii pe an, după câţiva ani a ajuns să vândă câte 85.000 sau 100.000 de exemplare. De precizat  că Societatatea nu distribuia doar versiunea Cornilescu, ci şi alte versiuni româneşti, dar probabil peste 90% din exemplarele vândute erau „Cornilescu”.

Succesul Societăţii a început să-i neliniştească pe sfinţii ierarhi. Trăgând din răsputeri diverse sfori, aceştia au făcut presiuni asupra Guvernului, în vederea emiterii unui ordin care să le interzică distribuitorilor S.B.B. să vândă Biblia la sate. Pe 22 martie 1933 ordinul a fost emis. La ministerul de interne era G. Mironescu.

Reprezentatul S.B.B. în Balcani, J.W. Wiles, a cerut o audienţă la însuşi ministrul Titulescu. Pe data de 11 mai 1933 a fost primit de acesta şi de ministrul de Interne. Cu această ocazie, a aflat că motivul nemulţumirilor ierarhilor era prezenţa termenului „presbiteri” în Iacov 5:14, în loc de „preoţi”! Wiles a făcut referire la versiunea sinodală rusească, între altele, arătând că Societatea nu acceptă traducerile tendenţioase. Ca urmare a întrevederii, ordinul a fost anulat.

Acest război al bibliilor are câteva laturi extrem de urâte şi de-a dreptul dezonorante pentru ierarhia B.O.R. din acea vreme. Despre o propunere de-a dreptul neruşinată pe care părintele Dron, delegat al patriarhului Miron Cristea, i-a făcut-o lui Wiles, reprezentantul SBB, într-o postare viitoare!

 

Biblia-fantomă din 1923

Aşa cum am bănuit de ceva vreme, nu există nicio ediţie Cornilescu 1923. Există ediţia Cornilescu 1924, a cărei tipărire a început către finalul lui 1923 şi s-a încheiat în septembrie 1924.

În arhivele BFBS de la Biblioteca Universităţii din Cambridge există numeroase scrisori din 1924. Redau mai jos două dintre ele, relevante pentru chestiunea “Biblia 1923″.

————————-

Berlin, 24 iulie 1924

Rev. R. Kilgour, D.D.

146 Queen Victoria Street,

London

Dragă Dr. Kilgour,

Mulţumesc pentru scrisorile din 15 şi 19 [iunie]. Legăm acum Biblia română cu trimiteri şi îi vom trimite dlui Cornilescu o copie cât de curând posibil. I-am trimis colile tipografice cu de la p. 1089 până la final. Am primit cu bine următoarea parte din manuscris pentru Biblia de buzunar pp. 289-480.

Al dvs.,

A.H. Haig

——————————-

Notă: R. Kilgour era “editor supraveghetor” al SBB pentru traducerea Bibliei. Cornilescu a purtat o corespondenţă strânsă cu el în prima jumătate a anului 1924.

A.H. Haig era reprezentantul SBB la Berlin. Biblia cu trimiteri din 1924 s-a tipărit în Germania.  La Berlin era biroul Societăţii, iar la Leipzig era tipografia. În fişa de înregistrare a Bibliei 1924 apare Berlin ca loc al editării.

——————————–

23 sept. 1924

The Rev. D. Cornilescu,

Villa Emanuel,

Monnetier-Mornex,

HAUTE-SAVOIE,

France

Dragă Dle Cornilescu,

În cazul în care n-aţi primit încă un exemplar, vă trimit eu unul, ediţia tipărită pe hârtie de India. Sper că va ajunge în siguranţă.

Cu urări de bine,

K.

Supraveghetor editorial.

 

Cornilescu cel neiubit (la început)

Sunt la Cambridge. Câteva dosarele groase cu scrisori din arhiva Societăţii Biblice Britanice mă aşteptau deja la sala de manuscrise, la etajul 3. Biblioteca în sine e imensă,  iar coridoarele şi camerele ei sunt capitonate pe toţi pereţii cu zeci şi zeci de rafturi cu cărţi. Uşile sunt toate securizate contra incendiilor.

Nu mi se permite să iau aparatul foto în clădire. Fotografierea este permisă numai la Serviciul care face digitalizarea.

Între scrisorile lui Cornilescu îmi atrage atenţia una care arată cât de multă ironie ascunde uneori istoria. La sfârşitul lui 1923 şi începutul lui 1924, la Societatea Biblică vin cereri pentru tipărirea unui alt Noul Testament (nu cel al lui Cornilescu). Oricât de ciudat ar părea, cererile vin în principal de la baptişti şi adventişti, care sunt familiarizaţi cu Biblia de la Iaşi (1874) şi cu Biblia Nitzulescu (revizuită de Gârboviceanu 1909/1911) şi nu vor altceva. În speţă, nu vor traducerea Cornilescu! Iată ce-i scria Cornilescu pe 22 februarie 1924 lui Kilgour, secretarul Societăţii Biblice Britanice:

2 Rutland Park Garden, N.W. 2

Dragă Dr. Kilgour,

(…)

Din câte îmi dau seama de la Bucureşti, chestiunea noii ediţii a Noului Testament este făcută pentru că baptiştilor şi adventiştilor le-ar plăcea să o aibă cu orice preţ, deoarece congregaţiile lor au fost şi sunt bazate pe această versiune (cea veche de la Iaşi şi Nitzulescu). Aşadar, sunt obişnuiţi cu ea şi nu pot înţelege nevoia unei versiuni noi. Ar vrea să aibă uniformitate în congregaţiile lor, aşa că încearcă să cumpere foarte mult vechea versiune, pentru a arăta că se vinde mai bine ca oricare alta.

(…)

Toate acestea arată câte de important este să existe o singură versiune bună care să fie prelucrată tot mai mult. Cred că acum este momentul să se decidă care versiune trebuie să fie prelucrată.

Cu respect, al dvs.

D. Cornilescu

———————————————-

Notă: Biblia 1924, cea folosită de evanghelici în prezent, era în tipar la Leipzig, încă din 1923. Se mai punea doar problema foii de titlu (dacă să fie menţionat sau nu traducătorul). În orice caz, Societatea Biblică Britanică încă era nehotărâtă asupra Bibliei pe care să o propună ca standard. Faptul că tipărea la Leipzig Biblia lui Cornilescu revizuită nu însemna nicidecum că acela era textul definitiv al Societăţii.

Ironia cea mai mare este că baptiştii (mai ales cei din Arad) şi adventiştii, fiind obişnuiţi cu alte versiuni (Iaşi şi Nitzulescu) se opun cu îndârjire noii versiuni a lui Cornilescu şi chiar vor să-l saboteze. Petre Paulini, conducătorul cultului adventist, s-a deplasat până la Londra în ian 1924 pentru a cere o audienţă cu Kilgour, cu dorinţa de a expune neajunsurile versiunii Cornilescu. Kilgour nu era disponibil, aşa că discuţia n-a mai avut loc.

 

Plec la Cambridge

În săptămâna 8-16 feb. voi fi la Cambridge. Probabil nu voi reuşi să mă ocup de blog ca de obicei. (Spun asta fiindcă nu ştiu ce program de lucru voi avea). În orice caz, un stadiu de cercetare într-o bibliotecă atât de bogată se anunţă o experienţă cât se poate de interesantă. Mai ales că e vorba de documente privitoare la Cornilescu şi la Biblia tradusă de el (aflate în arhiva Societăţii Biblice Britanice [BFBS]).

Plecarea la Cambridge n-ar fi fost posibilă fără sprijinul nepreţuit al unor prieteni. Le mulţumesc mult (şi deocamdată le protejez identitatea).

Foto: Clădirea Bibliotecii Universităţii din Cambridge. Mai mare,  mai bogată şi ca de la pământ la cer mai bine organizată decât Biblioteca Academiei Române.

 

Mia de ani sau miile de ani? (Apoc. 20)

Încep să cred că Biblia sinodală 1982 (retipărită în 1988 ) este una dintre cele mai ideologizate versiuni  pe care le-am întâlnit vreodată. N-am cercetat-o sistematic, dar ce am descoperit, mai mult întâmplător, m-a făcut să mă crucesc.

Par exemple: expresia [ta] chilia ete (o mie de ani) care apare de 6 ori în Apoc. 20, este tradusă prin „mii de ani”. De ce? Fiindcă „o mie de ani” dă naşterea doctrinei mileniste, iar ortodoxia este amilenistă, deci în consecinţă şi textul biblic trebuie “ameliorat” şi “amilenizat”.

[Precizare: ca interpret al Scripturii, tind mai degrabă să fiu amilenist, dar consider că traducerea textului grec trebuie făcută totuşi prin „o mie”. Indiferent dacă suntem a-, pre- post- sau vehement antimilenişti, trebuie să respectăm originalul!]

Justificarea traducerii „mii de ani” e dată de pr. Ioan Mircea (revizor al NT 1979, preluat în Biblia 1982) în al său năstruşnic Dicţionar al Noului Testament (art. „Împărăţia de mii de ani”). Să-i dăm microfonul autorului, fiindcă „toată pasărea pe limba ei piere”:

„Ca să se traducă „o mie de ani” ar fi trebuit să fie sau subiectul la singular (to chilia etos) sau (en chilia etos)” [Notă: hen este scris en (cu spirit lin şi accent ascuţit!]

Am vagul sentiment că secvenţele propuse (to chilia etos sau hen chilia etos) sunt imposibile în greacă (am să verific!). În plus, există la Josephus, Antichităţi, 12.208, secvenţa ta chilia talanta (o mie de talanţi) care nu poate în niciun caz să fie tradusă cu „mii de talanţi”, fiindcă în context se precizează mai înainte (12.203) că e vorba de 1000.

Modul în care au procedat cei câţiva teologi care au revizuit NT 1979 (vezi pagina de jurnal a lui Bartolomeu Anania) îmi dă temei să cred că Biblia din 1982 este unică între toate traducerile europene făcute în sec. XX, prin gradul ei de ideologizare. Sigur, afirmaţia ar trebui să fie şi demonstrată. Deocamdată e o impresie. Cândva am să verific mai în amănunt lucrurile.

P.S. Bartolomeu Anania, în traducerea lui, dă o explicaţie amatoristă în nota de subsol de la Apocalipsa 20, favorizând „miile de ani”, dar foloseşte şi „o mie de ani” (de 2x din 6x). Nu prea înţeleg de ce să-i ameţim pe cititori în felul ăsta. Măcar Biblia 1982 e consecventă în ideologia ei.