Din istoria traducerii Bibliei



Citesc în perioada asta din Biblicele lui I.H. Rădulescu, un text absolut savuros în care e inclusă și seria de răspunsuri polemice date „baronului” Andrei Șaguna, care criticase fără menajamente proiectul de traducere a Bibliei început de „biblițistul parisian” peste hotare.

Iată o mostră  de text importantă nu doar pentru limbă, ci și pentru conținut.

:)

creare01creare02


Postez mai jos al treilea frament din volumul la care lucrez în prezent.

Observ în treacăt că titlul cărții deja stârnește nedumeriri. „Cum știu, întreabă un amic ortodox, că versiunea Cornilescu e cea mai citită traducere românească a Sfintei Scripturi?”. Știu, fiindcă există indicii suficiente cu privire la această chestiune. Sper ca în perioada următoare să scriu o postare în care să răspund pe îndelete la de această întrebare.

***

Student la Facultatea de Teologie

Despre perioada de studenție a lui Cornilescu știm extrem de puține lucruri. Însăși stabilirea cu precizie a anului în care Cornilescu a absolvit seminarul şi s-a înscris la Facultatea de Teologie rămâne dificilă. Singura sursă aflată la dispoziția cercetătorului este lista cu elevi publicată în Istoria Seminarului Central,[1] corelată cu informaţia că în 1901 legea învăţământului secundar şi superior prevedea o durată de 7 ani pentru cursul seminarial. Este însă probabil ca Dumitru Cornilescu să fi studiat 8 ani în seminar, absolvindu-l în 1912.

Următorii patru ani i-a petrecut ca student al Facultăţii de Teologie, continuând activitatea de traducere a unor cărticele despre viaţa creştină, pe care le tipărea cu banii câştigaţi din activitatea de pedagog la seminar, respectiv de cântăreţ la Biserica Sf. Ştefan.[2] În ciuda acestor activităţi, viaţa spirituală despre care vorbeau scrierile respective nu se arăta. Centralitatea Scripturii în broşurile şi cărţile traduse i-a insuflat lui Cornilescu dorinţa de a citi şi el Scriptura:

Am băgat de seamă că toate cărțile vorbeau de o singură carte: Biblia. În ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic și s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viața zăbovește să vină.” Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar ‒ după câteva zile ‒ Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere așa de proastă că n-o puteam înțelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia așa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o citesc într-o altă limbă, am înțeles-o și mi-a plăcut.[3]

Dornic să facă posibilă înfiriparea unei vieți noi în mijlocul poporului său, Cornilescu s-a gândit să înceapă chiar el o versiune nouă a Bibliei în limba română, dar proiectul n-a trecut dincolo de traducerea Evangheliei după Matei, rămasă la vremea respectivă în manuscris.[4]

În 1915 traducea împreună cu maica Olga Gologan un calendar în format mic, cu meditaţii zilnice, fragmente din scrierile pastorului elveţian Frank Thomas.[5] Calendarul a fost trimis prinţesei Ralu Callimachi, aflată pe atunci la Geneva, care, plăcut surprinsă de această noutate, i-a scris traducătorului. Schimbul epistolar dintre cei doi a fost urmat de o întâlnire care s-a dovedit decisivă. Visul tânărului teolog s-a întâlnit cu intenţia prinţesei de a finanţa traducerea şi răspândirea Bibliei într-o versiune accesibilă omului de rând. În perioada 19161921, prințesa Callimachi i-a oferit lui Cornilescu încurajarea și sprijinul necesare procesului de traducere. Fără inițiativa prințesei de a finanța o versiune nouă, fără găzduirea pe care i-a oferit-o lui Cornilescu la Stâncești și fără acoperirea parțială a cheltuielilor de tipar, apariția ediției princeps a Bibliei Cornilescu (1921) cu greu ar fi fost posibilă. În anii următori, până la Marele Crah bursier care a ruinat-o pe prințesă (toamna 1929), Cornilescu, deși aflat în străinătate, a continuat să aibă parte de sprijinul ei.

[1] St. Călinescu şi D. G. Boroianu, Istoria Seminarului „Central” din Bucuresci de la început până la instalarea în localul său propriu, Tipografia Editoare „Dacia”, Iaşi, 1904, p. 271.

[2] D. Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 6.

[3] D. Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 6.

[4] D. Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 7.

[5] Îndrăsniţi! Cetiri biblice şi meditaţiuni pentru fiecare zi a anului, după F. Thomas, de Dim. I. Cornilescu şi Monahia Olga Gologan, Bucureşti, Societatea religioasă şi culturală Acoperământul Maicii Domnului, Tip. Gutenberg, Joseph Göbl S-sori, 1915, 184 pag., 1 leu.


Public mai jos, în premieră, un fragment dintr-un material la care lucrez de mai multă vreme.

Le reamintesc cititorilor că textul despre Ralu Callimachi este in the making și că va avea parte de revizuiri.

Nota bene: Precizările despre copyright, afișate într-o casetă din partea dreaptă a blogului, rămân valabile.

***

Callimachi, Ralu (1867-?). S-a născut la Nisa pe 22 septembrie 1867, fiica cea mai mare a lui Teodor şi Zenaida Callimachi (născută Moruzi). Ceilalţi fraţi: Alexandru (1866-1918), Zenaida (1870-1899), Smaranda (1871-1911?) şi Jean (1880-1940). Deși a jucat un rol fundamental în traducerea și publicarea primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi s-a stins în anonimat, cel mai probabil, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ultimul supraviețuitor dintre cei cinci copii ai soților Teodor și Zenaida Callimachi.

Puținele informații care ne ajută să schițăm parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din (1) un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele cel mare, (2) memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, soția lui Jean, mezinul familiei), (3) scrisorile aflate în arhiva SBB și (4) o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi, fiul lui Alexandru.

Ralu și-a petrecut copilăria în nordul țării, la conacul familiei din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. După obișnuința vremii, educația copiilor Callimachi s-a desfășurat mai întâi sub supravegherea unei bone străine. Miss Rebecca Paxton, personaj de factură victoriană, adeptă fanatică a liberalului Gladstone, și-a început cariera de guvernantă în slujba Callimachilor, rămânând pe domeniul familiei vreme de patru decenii. A fost un important sprijin moral pentru matroana Callimachi, mai ales în perioada celor cincisprezece ani de văduvie care au urmat după moartea soțului ei, survenită, după o perioadă de boală, pe 7 aprilie 1894.

Zenaida Callimachi îi permitea drei Paxton să administreze casa și treburile familie, să se îngrijească de afaceri, să-i scoată din minți pe servitorii ei neglijenți, prin exigențele de curățenie britanice, să comande de la Londra bonetele de văduvă, copiate cu strictețe după cele ale reginei Victoria, și să aleagă hainele și cărțile necesare membrilor familie. Dar în chestiuni de politică engleză aveau ciocniri epocale, care alcătuiau una dintre cele mai prețuite povești de familie.[1]

Celor cinci copiii pe care i-a avut în grijă guvernanta le-a transmis nu doar noțiunile de bază din curricula vremii, ci și solide cunoștințe engleză și franceză, limbile străine menite să facă posibilă continuarea educației în străinătate. La vârsta adolescenței, frații și surorile Callimachi au luat pe rând drumul Genevei. Despre mezinul familiei, Jean, născut la Geneva, știm că a fost trimis la Colège Calvin din acest oraș și că Miss Paxton s-a interesat personal să-i găsească o gazdă englezească (protestantă) cu o bună reputație. Legăturile familiei Callimachi cu Geneva explică atât spiritualitatea protestantă care a caracterizat-o pe Ralu toată viața, cât și dorința ei de a mijloci o traducere a Bibliei care să joace, în spațiul românesc, rolul influent jucat de versiunea realizată de teologul elvețian Louis Segond în deceniul al optulea al sec. al XIX-lea

Despre viața prințesei știm foarte puține lucruri. Pe 9 mai 1895 s-a căsătorit cu Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, vice-președinte al Senatului, moșier bogat, din familia Cantacuzinilor, cu domenii întinse în Suceava, Botoșani, Neamț și Iași. Din această căsătorie a rezultat Lucia[2], căsătorită cu generalul Gheorghe Băleanu[3]. Fratele vitreg al Luciei, maiorul Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, a fost cel care l-a întâmpinat pe Carol II la aeroportul Băneasa, în fatidica noapte a întoarcerii sale în București (6 iunie 1930).

Mariajul prințesei cu Alexandru s-a încheiat în împrejurări neclare. În memoriile sale, Anne-Marie Callimachi dă se înțeles că religiozitatea lui Ralu a fost motivul pentru care soțul ei a recurs la divorț.[4] Tot cumnata ei îi face portretul, atunci când rememorează episodul primei întâlnirii cu familia Callimachi, cu puțin timp înainte de căsătoria cu Jean (celebrată la Mănești, pe 11 iunie 1911):

Ralu, închisă la ten, între două vârste, fără vreo pretenție de eleganță în costumația ei cafenie, eminamente victoriană, m-a strivit matern la pieptul ei generos. Mai târziu m-a îndrăgit în mod sincer, un compliment de la această adevărată sfântă, care era o de naivitate dumnezeiască, o maniacă religioasă, probabil plicticoasă, dar atât de blajină și de omenoasă, încât nu am nutrit față de ea decât recunoștință și afecțiune. Întruchipa dragostea creștină adevărată, răbdarea și credință. Deși mâhnită de purtarea mea păgână, m-a tratat ca pe o oaie rătăcită de turmă, convinsă că într-o bună zi mă voi întoarce cu pocăință.[5]

După moartea Zenaidei Callimachi (1909), domeniul de la Stâncești i-a revenit mezinului familie, care a trecut doar arareori, și pentru puțin timp, pe la locul de baștină al tatălui său. Cuplul proaspăt căsătorit a făcut o scurtă vizită la Stâncești după voiajul de nuntă prin Europa, plecând la Geneva de îndată ce a devenit evident că Anne-Marie este însărcinată. La scurtă vreme după izbucnirea Primului Război Balcanic (1913), soții Callimachi revin la Stâncești. Jean Callimachi, locotenent al armatei române, primește ordinul de mobilizare către frontul de la Dunăre și își lasă soția în grija lui Ralu. Neputând accepta ideea rămânerii la Stâncești în vreme de război, Anne-Marie plecată spre București, însoțită de una dintre cameriste și de Ralu, cu automobilul unui prieten (Leon Ghica). În apropierea localității Roman, ajunge din urmă trenul în care se afla regimentul lui Jean. Prea puțin deranjată de compania ofițerilor din regimentul soțului său, Anne-Marie decide să li se alăture la prânz. Episodul care urmează ilustrează perfect nu doar moravurile ofițerești din perioada antebelică, ci și contrastul dintre Ralu și cumnata ei:

Bine făcut, roșcovan și jovial, colonelul era cel un amestec picant de vulgaritate directă și simplitate bonomă. Un băutor înveterat, plin de istorioare cheflii, mi s-a adresat de îndată cu „domniță”, atingându-mă ușor, la răstimpuri, peste brațele goale, într-un mod foarte amuzant și câte se poate de familiar.

‒E minunat, splendid, că vă avem alături de noi. N-am știut despre Callimachi că are o nevestică atât de nostimă. Trebuie să veniți cu noi. Lăsați rabla aia de mașină și urcați în trenul nostru. Vă voi lăsa acolo unde spuneți. Locotenent Callimachi, dă ordinele necesare!”

‒Mon Colonel, e împotriva tuturor regulamentelor. Presupun că glumiți.

‒Dimpotrivă! Vorbesc serios. Călătoria este atât de jalnică fără doamne. Apoi, întorcându-se spre austera mea cumnată: Madame, nu vreți să ne faceți și dvs. această onoare? Apropo, nițică vodcă v-ar prinde bine. Sunteți prea serioasă și tristă.

‒Nu beau, răspunse Ralu, consternată și stingherită.

[1] A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 235.

[2] Lucia Băleanu a murit la Madrid în 1984. A avut o singură fiică, Ioana (Yvonne) Băleanu, căsătorită mai întâi cu Nicolae Tăutu și apoi cu Ilie Vlad Sturdza (1948). Yvonne a încetat din viață la Madrid, în 1997.

[3] Gheorghe Băleanu s-a născut în 1890. A murit la București, în martie 1944.

[4] „Cu toată sfințenia ei l-a scos din sărite pe soțul ei, care în cele din urmă a divorțat de ea, pe baza acuzației de cruzime mentală (mental cruelty)!”. A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 212.

[5] A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 211.

P.S. Informația din Familiile boierești din Moldova și Țara Românească, vol. 1, p. 222 este eronată. Soția lui Al. Cantacuzino-Pașcanu se numea Ralu, nu Lucia!


Despre Ralu Callimachi am scris în nenumărate rânduri pe blog. (AICI, AICI, AICI, și AICI). Istoria ei mă intrigă nespus de mult, fiindcă această doamnă, care a jucat un rol providențial în istoria Bibliei Cornilescu, a căzut complet în uitare.

În perioada următoare nădăjduiesc să pun cap la cap puținele fire privitoare la istoria ei și să scriu ceva coerent. Am să public pe blog textul, în speranța că în timp voi aduna, cu migală și răbdare, materialul necesar creionării unui portret decent.

Între timp, găsesc răgazul să risipesc câteva dezinformări dintr-un articol găsit pe site-ul ziarului Evenimentul (din data de 13/11/2013).

Citez mai jos paragraful cu dezinformări. Tot articolul, în format PDF, poate fi citit AICI.

Boieroaica penticostală a construit biserici ortodoxe

Aşadar, în anul 1907, parte dintre uliţele fostei comune Salcea erau iluminate cu ajutorul curentului electric. Interesant este că şi soţia boierului s-a implicat în viaţa socială şi religioasă a comunităţii. Lucia Paşcanu era penticostală, însă a finanţat construcţia mai multor biserici din comună. „A fost principalul sponsor, care a plătit preotului Cornilescu traducerea Bibliei din limba greacă şi slavonă, în limba română. Noi folosim în bisericile ortodoxe această Biblie şi în ziua de astăzi”, a spus Ilie Lungu.

Sunt convins că „boieroaica” la care se referă primarul Ilie Lungu nu este Lucia, fiica lui Ralu, ci Ralu însăși. Lucia [Cantacuzino-Pașcanu], de care face vorbire „primarele” de Salcea, a fost fiica ei, căsătorită Băleanu.

Numai că Ralu Callimachi, devenită Cantacuzino-Pașcanu prin căsătoria cu Alexandru (la 9 mai 1895), nu era nicidecum penticostală! A avut, ce-i drept, puternice simpatii evanghelice, fiindcă se formase intelectual și religios în atmosfera unei Geneve calviniste. Și apoi, penticostalismul nu pătrunsese încă în România la 1907!

Mai trebuie spus că traducerea făcută de Cornilescu are la bază textul grec și versiunea Segond (pentru NT) și preponderent Segond (pentru VT). Această Biblie, fiind izvorâtă dintr-un context protestant-evanghelic, nu a fost folosită oficial în bisericile ortodoxe. A fost citită, desigur, și de unii ortodocși, dar nu a primit niciodată „acreditare” ortodoxă.


Astăzi am citit cu surprindere pasajul de mai jos, în versiunea Galaction, întrebându-mă cum de a ajuns traducătorul să spună exact opusul celor scrise de Pavel.

Galaction

Greșeala nu se întâlnește în NT Galaction 1930, pe care se întâmplă să-l am în bibliotecă. După cum vedem, retipăririle nu sunt scutite de greșeli și vulnerabilități.

În ediția 1990 a Bibliei Galaction, pe care am primit-o cadou de la o cunoștință, cineva a încercuit adverbul „nu”, probabil fiindcă a sesizat că prezența lui aruncă în aer înțelesul pasajului.


Marcu Beza a fost cândva consul general la Londra și lector la London University. Am găsit numele lui într-o scrisoare din arhiva SBB fiindcă la un moment dat Robert Kilgour, coordonatorul departamentului editorial, a vrut să aibă o întrevedere cu el.

Zilele astea mi-a căzut în mână o cartea scrisă de Marcu Beza: Pe tărâmuri biblice. Palestina, Siria și țările învecinate (București, Editura Ziarului „Universul”, 1934).

De observat că în perioada interbelică se călătorea în „Palestina”, nu în „Israel”.

Redau mai jos un pasaj din care se poate vedea ce concepție avea autorul nu doar despre organizația Gideons, ci și despre Biblie.

***

Găsesc pe masa hotelului o biblie zisă a Gideonilor. Știu de oameni, cari se constitue în societăți spre a face cunoscută biblia, crezând că așa li se mai iartă din păcate. N’ar fi și Gideonii dintre aceștia? Numele, firește, le vine din Cartea Judecătorilor, unde se vorbește de unul, Gideon, supus în toate voinței cerești. Cași eroul ebraic, fiecare din Canadienii noștri ‒ că din Canada li se trage obârșia ‒ a primit dela Dumnezeu poruncă să răspândească biblia; de aceea s’au grupat laolaltă. Dacă Gideon singur a făcut o mulțime de isprăvi, dar atâția Gideoni la un loc! În adevăr, au umplut Ierusalimul cu biblii de-ale lor, cari au și o lature caracteristică ‒ arată la început ce anume să citească omul, mai folositor și mai potrivit dispoziției ori cerinței sale: „Dacă ești în necaz; dacă nu-ți merg bine trebile; dacă te-ai săturat de păcate; dacă ești stingher și turburat”… Asta din urmă, zic, este pentru mine, așa mă simt eu acuma: „stingher și turburat”. Mi se recomandă Psalmii 23 și 27. Unul începe: „Domnul mi-e păstor”; celălalt: „Domnul e lumina și scăparea mea”. Le citesc pe amândouă de repetate ori ‒ zadarnic. Nu găsesc alinare. O tristeță fără înțeles mă apasă.


Recent am primit confirmarea că tema pe care am propus-o pentru conferința „Religions of the Book”, programată în perioada 17-21 septembrie 2014, a fost acceptată.

Selecția a fost foarte riguroasă, fiindcă fiecare propunere a fost evaluată de o echipă de 12 cercetători, pe baza a cinci criterii:

1. The overall scientific relevance of the proposal.

2. The relevance of the proposal to the conference topic (as defined in the
call for papers).

3. The feasibility of the proposal.

4. The coherence of the proposal.

 5. The scientific quality of the proposal.

Pornind de la cele cinci puncte, evaluatorii au votat dacă să accepte sau să refuze un rezumat. Decizia de acceptare s-a luat cu o majoritate simplă de voturi favorabile.

Spre deosebire de conferințele din România, unde numai cine nu vrea nu prezintă, rata de acceptare la această conferință a fost de 79%. Au fost selectate 136 de lucrări, distribuite în 31 de sesiuni.

Așadar, o conferință măricică. Nu chiar ca cele SBL, dar mai mare decât conferințele tipice.

Mai jos puteți citi rezumatul pe care sper să-l pot dezvolta într-o lucrare de 20 de minute.

***

“The word of God is not bound”. Bible Censorship within the Romanian-speaking Territories during the 19th and 20th Centuries

Although rare, attempted religious censorship against Romanian versions of Bible was a recurrent experience in the history of book publishing and dissemination during the 19th century. Occasional attempts at limiting the distribution of Bibles published outside the religious establishment continued during the interwar period, when Romania experienced a regime which began as a frail democracy and ended as the royal dictatorship of Carol II. After the installation of the Communist regime (self-styled as the “regime of popular democracy”), censorship aimed against the Bible became more pervasive, culminating in the recycling into toilet paper of 20,000 bibles donated in the 1970s by the World Reformed Alliance of the Transylvanian Magyar Reformed Church.

In this paper I intend to survey the main cases of attempted or effective censorship against the Bible in Romanian territories in the 19th and 20th century, highlighting the most relevant changes from one period to another and assessing the motivations of the censoring authorities. I believe that the results would help other scholars identify similarities and dissimilarities of censorship practices in countries situated in the same region (Eastern Europe) or in the neighboring ones.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,786 other followers