Din istoria traducerii Bibliei



Public mai jos, în premieră, un fragment dintr-un material la care lucrez de mai multă vreme.

Le reamintesc cititorilor că textul despre Ralu Callimachi este in the making și că va avea parte de revizuiri.

Nota bene: Precizările despre copyright, afișate într-o casetă din partea dreaptă a blogului, rămân valabile.

***

Callimachi, Ralu (1867-?). S-a născut la Nisa pe 22 septembrie 1867, fiica cea mai mare a lui Teodor şi Zenaida Callimachi (născută Moruzi). Ceilalţi fraţi: Alexandru (1866-1918), Zenaida (1870-1899), Smaranda (1871-1911?) şi Jean (1880-1940). Deși a jucat un rol fundamental în traducerea și publicarea primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi s-a stins în anonimat, cel mai probabil, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ultimul supraviețuitor dintre cei cinci copii ai soților Teodor și Zenaida Callimachi.

Puținele informații care ne ajută să schițăm parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din (1) un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele cel mare, (2) memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, soția lui Jean, mezinul familiei), (3) scrisorile aflate în arhiva SBB și (4) o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi, fiul lui Alexandru.

Ralu și-a petrecut copilăria în nordul țării, la conacul familiei din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. După obișnuința vremii, educația copiilor Callimachi s-a desfășurat mai întâi sub supravegherea unei bone străine. Miss Rebecca Paxton, personaj de factură victoriană, adeptă fanatică a liberalului Gladstone, și-a început cariera de guvernantă în slujba Callimachilor, rămânând pe domeniul familiei vreme de patru decenii. A fost un important sprijin moral pentru matroana Callimachi, mai ales în perioada celor cincisprezece ani de văduvie care au urmat după moartea soțului ei, survenită, după o perioadă de boală, pe 7 aprilie 1894.

Zenaida Callimachi îi permitea drei Paxton să administreze casa și treburile familie, să se îngrijească de afaceri, să-i scoată din minți pe servitorii ei neglijenți, prin exigențele de curățenie britanice, să comande de la Londra bonetele de văduvă, copiate cu strictețe după cele ale reginei Victoria, și să aleagă hainele și cărțile necesare membrilor familie. Dar în chestiuni de politică engleză aveau ciocniri epocale, care alcătuiau una dintre cele mai prețuite povești de familie.[1]

Celor cinci copiii pe care i-a avut în grijă guvernanta le-a transmis nu doar noțiunile de bază din curricula vremii, ci și solide cunoștințe engleză și franceză, limbile străine menite să facă posibilă continuarea educației în străinătate. La vârsta adolescenței, frații și surorile Callimachi au luat pe rând drumul Genevei. Despre mezinul familiei, Jean, născut la Geneva, știm că a fost trimis la Colège Calvin din acest oraș și că Miss Paxton s-a interesat personal să-i găsească o gazdă englezească (protestantă) cu o bună reputație. Legăturile familiei Callimachi cu Geneva explică atât spiritualitatea protestantă care a caracterizat-o pe Ralu toată viața, cât și dorința ei de a mijloci o traducere a Bibliei care să joace, în spațiul românesc, rolul influent jucat de versiunea realizată de teologul elvețian Louis Segond în deceniul al optulea al sec. al XIX-lea

Despre viața prințesei știm foarte puține lucruri. Pe 9 mai 1895 s-a căsătorit cu Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, vice-președinte al Senatului, moșier bogat, din familia Cantacuzinilor, cu domenii întinse în Suceava, Botoșani, Neamț și Iași. Din această căsătorie a rezultat Lucia[2], căsătorită cu generalul Gheorghe Băleanu[3]. Fratele vitreg al Luciei, maiorul Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, a fost cel care l-a întâmpinat pe Carol II la aeroportul Băneasa, în fatidica noapte a întoarcerii sale în București (6 iunie 1930).

Mariajul prințesei cu Alexandru s-a încheiat în împrejurări neclare. În memoriile sale, Anne-Marie Callimachi dă se înțeles că religiozitatea lui Ralu a fost motivul pentru care soțul ei a recurs la divorț.[4] Tot cumnata ei îi face portretul, atunci când rememorează episodul primei întâlnirii cu familia Callimachi, cu puțin timp înainte de căsătoria cu Jean (celebrată la Mănești, pe 11 iunie 1911):

Ralu, închisă la ten, între două vârste, fără vreo pretenție de eleganță în costumația ei cafenie, eminamente victoriană, m-a strivit matern la pieptul ei generos. Mai târziu m-a îndrăgit în mod sincer, un compliment de la această adevărată sfântă, care era o de naivitate dumnezeiască, o maniacă religioasă, probabil plicticoasă, dar atât de blajină și de omenoasă, încât nu am nutrit față de ea decât recunoștință și afecțiune. Întruchipa dragostea creștină adevărată, răbdarea și credință. Deși mâhnită de purtarea mea păgână, m-a tratat ca pe o oaie rătăcită de turmă, convinsă că într-o bună zi mă voi întoarce cu pocăință.[5]

După moartea Zenaidei Callimachi (1909), domeniul de la Stâncești i-a revenit mezinului familie, care a trecut doar arareori, și pentru puțin timp, pe la locul de baștină al tatălui său. Cuplul proaspăt căsătorit a făcut o scurtă vizită la Stâncești după voiajul de nuntă prin Europa, plecând la Geneva de îndată ce a devenit evident că Anne-Marie este însărcinată. La scurtă vreme după izbucnirea Primului Război Balcanic (1913), soții Callimachi revin la Stâncești. Jean Callimachi, locotenent al armatei române, primește ordinul de mobilizare către frontul de la Dunăre și își lasă soția în grija lui Ralu. Neputând accepta ideea rămânerii la Stâncești în vreme de război, Anne-Marie plecată spre București, însoțită de una dintre cameriste și de Ralu, cu automobilul unui prieten (Leon Ghica). În apropierea localității Roman, ajunge din urmă trenul în care se afla regimentul lui Jean. Prea puțin deranjată de compania ofițerilor din regimentul soțului său, Anne-Marie decide să li se alăture la prânz. Episodul care urmează ilustrează perfect nu doar moravurile ofițerești din perioada antebelică, ci și contrastul dintre Ralu și cumnata ei:

Bine făcut, roșcovan și jovial, colonelul era cel un amestec picant de vulgaritate directă și simplitate bonomă. Un băutor înveterat, plin de istorioare cheflii, mi s-a adresat de îndată cu „domniță”, atingându-mă ușor, la răstimpuri, peste brațele goale, într-un mod foarte amuzant și câte se poate de familiar.

‒E minunat, splendid, că vă avem alături de noi. N-am știut despre Callimachi că are o nevestică atât de nostimă. Trebuie să veniți cu noi. Lăsați rabla aia de mașină și urcați în trenul nostru. Vă voi lăsa acolo unde spuneți. Locotenent Callimachi, dă ordinele necesare!”

‒Mon Colonel, e împotriva tuturor regulamentelor. Presupun că glumiți.

‒Dimpotrivă! Vorbesc serios. Călătoria este atât de jalnică fără doamne. Apoi, întorcându-se spre austera mea cumnată: Madame, nu vreți să ne faceți și dvs. această onoare? Apropo, nițică vodcă v-ar prinde bine. Sunteți prea serioasă și tristă.

‒Nu beau, răspunse Ralu, consternată și stingherită.

[1] A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 235.

[2] Lucia Băleanu a murit la Madrid în 1984. A avut o singură fiică, Ioana (Yvonne) Băleanu, căsătorită mai întâi cu Nicolae Tăutu și apoi cu Ilie Vlad Sturdza (1948). Yvonne a încetat din viață la Madrid, în 1997.

[3] Gheorghe Băleanu s-a născut în 1890. A murit la București, în martie 1944.

[4] „Cu toată sfințenia ei l-a scos din sărite pe soțul ei, care în cele din urmă a divorțat de ea, pe baza acuzației de cruzime mentală (mental cruelty)!”. A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 212.

[5] A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 211.

P.S. Informația din Familiile boierești din Moldova și Țara Românească, vol. 1, p. 222 este eronată. Soția lui Al. Cantacuzino-Pașcanu se numea Ralu, nu Lucia!


Despre Ralu Callimachi am scris în nenumărate rânduri pe blog. (AICI, AICI, AICI, și AICI). Istoria ei mă intrigă nespus de mult, fiindcă această doamnă, care a jucat un rol providențial în istoria Bibliei Cornilescu, a căzut complet în uitare.

În perioada următoare nădăjduiesc să pun cap la cap puținele fire privitoare la istoria ei și să scriu ceva coerent. Am să public pe blog textul, în speranța că în timp voi aduna, cu migală și răbdare, materialul necesar creionării unui portret decent.

Între timp, găsesc răgazul să risipesc câteva dezinformări dintr-un articol găsit pe site-ul ziarului Evenimentul (din data de 13/11/2013).

Citez mai jos paragraful cu dezinformări. Tot articolul, în format PDF, poate fi citit AICI.

Boieroaica penticostală a construit biserici ortodoxe

Aşadar, în anul 1907, parte dintre uliţele fostei comune Salcea erau iluminate cu ajutorul curentului electric. Interesant este că şi soţia boierului s-a implicat în viaţa socială şi religioasă a comunităţii. Lucia Paşcanu era penticostală, însă a finanţat construcţia mai multor biserici din comună. „A fost principalul sponsor, care a plătit preotului Cornilescu traducerea Bibliei din limba greacă şi slavonă, în limba română. Noi folosim în bisericile ortodoxe această Biblie şi în ziua de astăzi”, a spus Ilie Lungu.

Sunt convins că „boieroaica” la care se referă primarul Ilie Lungu nu este Lucia, fiica lui Ralu, ci Ralu însăși. Lucia [Cantacuzino-Pașcanu], de care face vorbire „primarele” de Salcea, a fost fiica ei, căsătorită Băleanu.

Numai că Ralu Callimachi, devenită Cantacuzino-Pașcanu prin căsătoria cu Alexandru (la 9 mai 1895), nu era nicidecum penticostală! A avut, ce-i drept, puternice simpatii evanghelice, fiindcă se formase intelectual și religios în atmosfera unei Geneve calviniste. Și apoi, penticostalismul nu pătrunsese încă în România la 1907!

Mai trebuie spus că traducerea făcută de Cornilescu are la bază textul grec și versiunea Segond (pentru NT) și preponderent Segond (pentru VT). Această Biblie, fiind izvorâtă dintr-un context protestant-evanghelic, nu a fost folosită oficial în bisericile ortodoxe. A fost citită, desigur, și de unii ortodocși, dar nu a primit niciodată „acreditare” ortodoxă.


Astăzi am citit cu surprindere pasajul de mai jos, în versiunea Galaction, întrebându-mă cum de a ajuns traducătorul să spună exact opusul celor scrise de Pavel.

Galaction

Greșeala nu se întâlnește în NT Galaction 1930, pe care se întâmplă să-l am în bibliotecă. După cum vedem, retipăririle nu sunt scutite de greșeli și vulnerabilități.

În ediția 1990 a Bibliei Galaction, pe care am primit-o cadou de la o cunoștință, cineva a încercuit adverbul „nu”, probabil fiindcă a sesizat că prezența lui aruncă în aer înțelesul pasajului.


Marcu Beza a fost cândva consul general la Londra și lector la London University. Am găsit numele lui într-o scrisoare din arhiva SBB fiindcă la un moment dat Robert Kilgour, coordonatorul departamentului editorial, a vrut să aibă o întrevedere cu el.

Zilele astea mi-a căzut în mână o cartea scrisă de Marcu Beza: Pe tărâmuri biblice. Palestina, Siria și țările învecinate (București, Editura Ziarului „Universul”, 1934).

De observat că în perioada interbelică se călătorea în „Palestina”, nu în „Israel”.

Redau mai jos un pasaj din care se poate vedea ce concepție avea autorul nu doar despre organizația Gideons, ci și despre Biblie.

***

Găsesc pe masa hotelului o biblie zisă a Gideonilor. Știu de oameni, cari se constitue în societăți spre a face cunoscută biblia, crezând că așa li se mai iartă din păcate. N’ar fi și Gideonii dintre aceștia? Numele, firește, le vine din Cartea Judecătorilor, unde se vorbește de unul, Gideon, supus în toate voinței cerești. Cași eroul ebraic, fiecare din Canadienii noștri ‒ că din Canada li se trage obârșia ‒ a primit dela Dumnezeu poruncă să răspândească biblia; de aceea s’au grupat laolaltă. Dacă Gideon singur a făcut o mulțime de isprăvi, dar atâția Gideoni la un loc! În adevăr, au umplut Ierusalimul cu biblii de-ale lor, cari au și o lature caracteristică ‒ arată la început ce anume să citească omul, mai folositor și mai potrivit dispoziției ori cerinței sale: „Dacă ești în necaz; dacă nu-ți merg bine trebile; dacă te-ai săturat de păcate; dacă ești stingher și turburat”… Asta din urmă, zic, este pentru mine, așa mă simt eu acuma: „stingher și turburat”. Mi se recomandă Psalmii 23 și 27. Unul începe: „Domnul mi-e păstor”; celălalt: „Domnul e lumina și scăparea mea”. Le citesc pe amândouă de repetate ori ‒ zadarnic. Nu găsesc alinare. O tristeță fără înțeles mă apasă.


Recent am primit confirmarea că tema pe care am propus-o pentru conferința „Religions of the Book”, programată în perioada 17-21 septembrie 2014, a fost acceptată.

Selecția a fost foarte riguroasă, fiindcă fiecare propunere a fost evaluată de o echipă de 12 cercetători, pe baza a cinci criterii:

1. The overall scientific relevance of the proposal.

2. The relevance of the proposal to the conference topic (as defined in the
call for papers).

3. The feasibility of the proposal.

4. The coherence of the proposal.

 5. The scientific quality of the proposal.

Pornind de la cele cinci puncte, evaluatorii au votat dacă să accepte sau să refuze un rezumat. Decizia de acceptare s-a luat cu o majoritate simplă de voturi favorabile.

Spre deosebire de conferințele din România, unde numai cine nu vrea nu prezintă, rata de acceptare la această conferință a fost de 79%. Au fost selectate 136 de lucrări, distribuite în 31 de sesiuni.

Așadar, o conferință măricică. Nu chiar ca cele SBL, dar mai mare decât conferințele tipice.

Mai jos puteți citi rezumatul pe care sper să-l pot dezvolta într-o lucrare de 20 de minute.

***

“The word of God is not bound”. Bible Censorship within the Romanian-speaking Territories during the 19th and 20th Centuries

Although rare, attempted religious censorship against Romanian versions of Bible was a recurrent experience in the history of book publishing and dissemination during the 19th century. Occasional attempts at limiting the distribution of Bibles published outside the religious establishment continued during the interwar period, when Romania experienced a regime which began as a frail democracy and ended as the royal dictatorship of Carol II. After the installation of the Communist regime (self-styled as the “regime of popular democracy”), censorship aimed against the Bible became more pervasive, culminating in the recycling into toilet paper of 20,000 bibles donated in the 1970s by the World Reformed Alliance of the Transylvanian Magyar Reformed Church.

In this paper I intend to survey the main cases of attempted or effective censorship against the Bible in Romanian territories in the 19th and 20th century, highlighting the most relevant changes from one period to another and assessing the motivations of the censoring authorities. I believe that the results would help other scholars identify similarities and dissimilarities of censorship practices in countries situated in the same region (Eastern Europe) or in the neighboring ones.


Unde sunt glorioasele vremuri de odinioară, în care Societatea Biblică Britanică tipărea, prin filiala ei rusă, Scriptura pentru românii din Basarabia (și nu numai)?

Astăzi, organizațiile protestante nonguvernamentale occidentale sunt aprig strânse cu ușa de către regimul autocratului Putin, iar Biserica Ortodoxă Rusă, care după 1990 a redescoperit gustul dulce al puterii, nu dă semne că ar avea insomnii prea mari din cauza mariajului trainic cu puterea laică.

Evident, cei care cunosc istoria Societății Biblice Ruse știu că idila ruso-britanică de factură biblică s-a făcut scrum (la propriu) nu după multă vreme. Dar în scurta sa existență, „soțietatea biblică rosinească” a publicat câteva ediții importante. Am scris cândva pe scurt despre acest subiect. Recent am găsit un mic fragment care îmi dă ghes să reiau cândva problema.

Textul provine din G. Bezviconi, Profiluri, colecție de articole publicate în 1943.

Biblia1817


Într-unul dintre dosarele cu scrisori despre versiunile românești ale Bibliei, din arhiva Societății Biblice Britanice, am descoperit și un document scris (în engleză) de slavistul Grigore Nandriș, care se afla în Anglia în perioada celui de-al doilea război mondial. Documentul nu este datat, însă trebuie să fi fost scris cândva între anii 1939‒1948, fiindcă îl menționează pe Nicodim ca patriarh.

Observ că autorul nostru pune în seama Vulgatei formula folosită de Cornilescu la Luca 2:14. Atribuirea merge prea departe. În mod cert este vorba de Segond, care urmează textul critic grec (cu paralelism semitic clar, pe care îl putem prezenta astfel: „Slavă lui Dumnezeu în înălțimi / și pe pământ pace între ἀνθρώποις εὐδοκίας”. Așadar, îngerii nu invocă trei elemente (slavă / pace / bunăvoință), ci doar două. Textul bizantin strică paralelismul și are în mod cert un caracter secundar, oricât de venerabil ar fi socotit de tradiția patristică. Fie că ne place sau nu, Vulgata este aici, și în alte multe situații, un „martor” fidel al unui text biblic timpuriu.

Redau mai jos documentul, fără alte comentarii.

***

În 1936 patriarhul Miron a comandat tipărirea întregii Sfinte Scripturii, după unele tipărituri parțiale realizate înainte. Această Biblie este bazată pe Septuaginta și reprezintă „o temeinică revizuire și, în bună parte, o largă muncă de traducere nouă” (Prefața Bibliei din 1938), făcută de episcopul Nicodim, mitropolit al Moldovei la acea vreme, acum patriarh al României și de Vasile Radu și Gala Galaction, profesori de exegeză a Vechiului și Noului Testament.

Cauza indirectă a acestei traduceri a fost rivalitatea confesională creată de unificarea țărilor române. Această rivalitate a revigorat activitatea sectelor protestante și a produs o pasiune pentru citirea și răspândirea Bibliei. Totuși, Biblia tradusă de sectari și răspândită în mod prodigios în toate clasele populației nu a fost în acord cu tradiția Bisericii Ortodoxe Române.

În 1938 o altă traducere a Bibliei a fost tipărită la București de Fundația pentru Artă și Literatură (B-dul Lascăr Catargi, 39). Această traducere a fost făcută de profesorii Vasile Radu și Gala Galaction și se bazează pe originalele ebraic și grecesc. În prefață, autorii spun că traducerea lor este o completare a vechii traduceri și că a fost necesară ca un ajutor pentru Biserică. „În lupta deschisă cu sectanții mai vechi și de ultimă oră, Biblia retipărită de Biserică va fi prea puțin folosită, atât de sectanți cât și de misionarii noștri ortodocși. Sectanții nu primesc cercetări și discuții decât pe baza textului biblic tălmăcit din originalul ebraic, iar misionarii noștri sunt constrânși, spre marea lor părere de rău, să se slujească tot de textul sectanților.” Prin urmare, traducătorii au folosit această traducere. Pe de o parte au revizuit în amănunțime acele părți ale vechii lor traduceri, care fuseseră incluse în Biblia publicată în 1936, și pe de altă parte au tradus din Septuaginta.

Această traducere a fost necesară fiindcă programul de studii teologice din universitățile românești le cere studenților să-și bazeze exegeza VT pe originalul ebraic. Studenții, totuși, nu sunt familiarizați cu limba ebraică. Între student și textul ebraic nu exista nicio traducere ortodoxă și studentul trebuia să folosească o traducere neortodoxă a VT. Autorii își exprimă speranța că traducerea lor ‒ după ce va fi cunoscută, discutată, verificată ‒ va deveni Biblia poporului român reunit într-o singură Biserică. Cu privire la limba acestei traduceri, autorii spun că s-au străduit să păstreze un curs de mijloc. Nu au păstrat toate arhaismele din Biblia de la 1688, tipărită de Șerban Cantacuzino, domnul Valahiei, nici nu au acceptat toate neologismele puriștilor care încearcă să elimine elementele nelatine din limbă.

Ortografia acestei traduceri este cea oficială a Academiei Române.

Traducerea constituie o lucrare literară remarcabilă și face cinste autorilor. Însă nu este considerată o lucrare definitivă nici de autorii înșiși. Nu a fost adoptată de Sf. Sinod.

Limba este frumoasă. Are măiestria literară a unui autor (Gala Galaction) și atmosfera populară a celuilalt (Vasile Radu). În virtuțile lui totuși, trebuie găsite și defectele acestei traduceri. Unele cuvinte populare ar putea fi resimțite de unele persoane drept prea comune și în unele locuri cuvintele alese au o savoare literară prea personală. În afară de aceasta, am putea suspecta o ușoară tendință de a interpreta, nu doar de a traduce originalul.

Fără să fi supus întreaga Biblie unei cercetări comparate, am făcut numeroase încercări, comparând diferite pasaje cu alte traduceri românești și cu ediții grecești, latinești, englezești (Autorizată și Revizuită), franceze, germane, pentru a testa traducerea românească. În general a rezistat acestui test. Unele pasaje însă par să fie ambigue sau insuficient de clare și nu strict în acord cu originalul.

Voi grupa greșelile în câteva categorii:

a. traduceri exacte care fac contextul ‒ așa cum reiese din alte traduceri ‒ ambiguu.
b. cuvinte nepotrivite ‒ regionale și colocviale, nu termeni preciși ‒ aleși uneori pentru noua lor valoare literară.
c. tendința de a interpreta, ci și de a traduce
d. introducerea unor cuvinte care nu există în alte texte
e. omiterea unor cuvinte care există în alte texte
f. greșeli de tipar
g. numerotarea continuă a versetelor, unde versete (aflate în original) au fost omise, iar punctuația este incorectă.

Se pare că această traducere este mai apropiată de Biblia engleză revizuită.

Concluzii privitoare la retipărirea Bibliei române.

1. Traducerea trebuie să corespundă în întregime cu tradiția Bisericii Ortodoxe Române și să nu adopte lecțiuni ale Vulgatei (cum a făcut Cornilescu, de ex. Luca 2:14). Pentru retipărire și traducerea românească veche ar fi foarte potrivită, revizuită cu ajutorul noilor traduceri; cărțile apocrife ar trebui să fie incluse.
2. Ilustrații tradiționale luate de pe frescele bizantine ale mănăstirilor românești pictate ar crește popularitatea ediției.
3. Ortografia: cea oficială a Academiei Române ar trebui folosită. Mici revizuiri ar putea fi făcute fără a pune în pericol unitatea și valoarea ei.
4. Indici, trimiteri, studiul arheologiei biblice și hărțile ar crește valoarea ei.
5. Ediții separate ale VT și NT ar crește difuzarea ei.

G. Nandriș


Pentru ca un traducător să fie eficient, el trebuie „smuls” din mijlocul „imediatului” și al „urgențelor” de tot soiul.

Cornilescu a avut șansa întâlnirii cu prințesa Callimachi, care a înțeles importanța acestui fapt și care i-a asigurat traiul vreme de patru ani de zile, la Stâncești (Botoșani).

Apoi a avut șansa întâlnirii cu niște prieteni care l-au ajutat în timpul șederii lui în Anglia.

Iată un fragment relevant dintr-o scrisoare datată 25 iunie 1924 (din perioada în care se făceau revizuirile pentru Biblia pe care o folosim noi astăzi).

A trebuit să ajung aici, în străinătate, pentru a avea timpul necesar pentru această lucrare. Când eram în țară eram chemat în multe locuri și trebuia să facă atât de multe alte lucruri, încât nu puteam avea prea mult timp pentru această lucrare specială. Și știți ce înseamnă să lucrezi astfel și să nu găsești timpul necesar. Aici, deși trebuie să fac atât de multe alte lucruri, cel puțin sunt liber să umplu timpul cu ceea ce cred că trebuie să aibă prioritate.


Mi-a căzut recent în mână o celebră scrisoare trimisă de patriarhul Constantinopolei către principele calvin G. Bethlen. Textul se găsește la I. Lupaș, Documente istorice transilvane, vol. 1, p. 177-179, volum din care l-am preluat cu mici ajutări ortografice.

***

Prealuminate Principe!

Din repetatele scrisori ale Luminăției Voastre, precum și din rostul Domnului sol în adevăr cu durere am fost nevoit a înțelege cât de părăsită, întunecată, ‒ păgubitoare și rușinoasă pentru țara Luminăției Voastre ‒ este soarta preoților români de sub ascultarea Luminăției Voastre și cum aceasta a decăzut așa de mult, încât nu sunt în stare nici să citească, cu atât mai puțin să înțeleagă și să învețe sfintele evanghelii, drept care este în adevăr de plâns, că bunele moravuri și legea creștinească se strică din zi în zi tot mai mult, după cum observă Luminăția Voastră cu drept cuvânt. Înțelegând acestea, durerea apară inima și peana noastră și, dacă o nenorocire obștească nu ne-ar opri pe noi și pe oamenii de credința noastră aici în mijlocul țărilor stăpânite de necredincioși, de bună seamă ne-am grăbi să mergem acolo, unde e atât de necesară învățătura legii lui Christos și îndreptarea moravurilor. Totuși suntem opriți aici spre a fi supuși necontenitelor bănuieli din cauza credinței creștine, pe care o mărturisim și nu ne prisosesc astfel de apostoli, cărora li s-ar putea încredința spre îndreptare o astfel de stricăciune și neîngrijire a credinții. Într-aceea găsim o mângăiere în faptul că Luminăția Voastră, căruia Dumnezeu a încredințat spre ocrotire atâtea popoare așa de mari, a promis acestei nenorocite națiuni și preoților ei larga sa bunăvoință și protecțiune. Deoarece însă condițiunea pe care Luminăția Voastră a stabilit-o ca un fel de preț pentru această bunăvoință a sa și ne-a împărtășit-o nouă în scrisori cât se poate de secrete, este de așa natură, încât nu o putem înțelege limpede, ci chiar dacă ar fi fost exprimată foarte limpede, totuși credința supremului nostru oficiu patriarhal ne împiedecă a o înțelege, de aci va putea Luminăția Voastră cu ușurință să înțeleagă, că noi pentru o astfel de lucrare nicidecum nu putem da sprijinul nostru în mod fățiș. Înțelegem, în adevăr, că Luminăția Voastră nădăjduiește să-și poată împlini scopul în chestiunea aceasta mai cu ușurință, dacă Ghenadie episcopul acelor ținuturi ar primi de la noi o încurajare cât de mică, precum înțelegem și aceea, că numitul Ghenadie cu ușurință trebuie înduplecat întâi la tăcere apoi la lucrare cu condițiunea ca noi să închidem ochii și urechile noastre, dar și secretele au de obiceiu prea adeseori soarta lor. Înțelegem că preaputernicul împărat al turcilor nu va pune nici o piedecă acestui scop al Luminăției Voastre, întrucât lui îi este de ajuns să aibă între supușii săi credincioși cât mai multe popoare, chiar dacă ele mărturisesc altă credință decât pe cea a lui Mahomet. Dar netăgăduita învoială a turcilor ar putea oare să înduplece nația românilor, ca lăsând la o parte toate celelalte secte religioase, să îmbrățișeze de bunăvoie numai acea credință unică, pe care Luminăția Voastră o mărturisește cu pietate (căci ne pare clar că aceasta e intențiunea Luminăției Voastre) ‒ trebuie să ne îndoim asupra acestui lucru, deoarece fără prejudițiul celorlalte secte, cari se bucură de aceleași drepturi în țara Luminăției Voastre, fără tulburarea și întărâtarea sufletelor el nu poate fi dus la îndeplinire. Dar pentru a putea îndeplini aceasta în mod norocos și pacinic, înainte de toate ar trebui ruptă legătura de sânge și de simțiri, care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din țara Transilvaniei și între locuitorii țării Munteniei și Moldovei. La aceasta de bună seamă, dacă nu cu arma, cel puțin prin îndemnuri tainice vor pune piedeci.

Nu tăgăduim că credința aceea pe care o urmează Serenitatea Voastră și majoritatea poporenilor săi este cu adevărat creștină, iar nu păgână, totuși ea se deosebește de credința mărturisită de biserica Răsăritului, al cărei sacerdote suprem în aceste părți de loc suntem noi, în chestiunile esențiale chiar mai mult decât aceea pe care o propovăduește Roma și care ‒ după cum spune cu drept cuvânt chiar Luminăția Voastră ‒ este plină de greșeli. Mai departe scrie Luminăția Voastră despre călugării și preoții românilor din acele ținuturi de subt stăpânirea Luminăției Voastre, că nu au nici un fel de religie și că ar fi prin urmare mai de dorit să aibă și ei oarecare religie, fie chiar una greșită ‒ după judecata bisericii noastre ‒ decât nici una; dar cine ar putea tăgădui că a avea o religie greșită este același lucru ca și cum nu ai avea nici un fel de religie?

Dacă această sărmană națiune, lipsită de orice învățătură mai bună, din ignoranță sau cu forța ‒ ceea ce nu ne vine să credem că s-ar întâmpla în țara Luminăției Voastre ‒ ar trece la credința Luminăției Voastre, noi nu putem împiedeca aceasta, din cauza îndepărtării prea mari a locului, precum și din cauza lipsei noastre de forțe; nici nu este cuviincios să luptăm altfel decât cu cuvântul, ‒ dar dacă am sprijini din partea noastră pe față sau în ascuns o asemenea deserțiune, am săvârși un păcat pe care nu ni l-ar putea șterge toate chinurile pământului.

Admitem și acea afirmațiune a Luminăției Voastre, că numai acele țări sunt mai fericite, în cari există cât mai puține deosebiri de credință și că a năzui spre aceasta este legea și rațiunea politică a principilor domnitori; dar fie argumentul aceasta, din parte-mi, politica domnitorilor, preceptul bisericii el nu va fi însă niciodată, căci pentru binele pământesc, oricât de mare ar fi acesta ‒ nu ne este iertat să jertfim credința noastră de dragul unor rațiuni politice, deoarece mântuirea sufletului este mai presus de binele lumesc.

Nu tragem la îndoială nici adevărul acelei afirmațiuni a Luminăției Voastre, ci ni se pare chiar limpede că prea puternicul rege al Suediei și prealuminatul principe al Brandenburgului și mulți principi ai Germaniei au încuviințat cu plăcere intenția Luminăției Voastre, dară ceea ce place mai multora sau ceea ce în mod vădit este foarte salutar pentru mulți poate fi câteodată de așa natură, încât să aducă pagubă unuia sau altuia.

Ce trebuie făcut și ce trebuie înlăturat în o astfel de deosebire a lucrurilor și a opiniilor, aceasta mai bine o poate cântări înțelepciunea Luminăției Voastre. Noi nu ne vom război cu destinul, fiindcă nu aparține slujbei noastre, să luptăm cu arme pământești, ne vom ruga însă lui Dumnezeu să reverse prea milostiv asupra sărmanei națiuni Duhul său cel sfânt, în care sălășluiește întreg adevărul și toată înțelepciunea, iar viața Luminăției Voastre să o păzească neatinsă de orice rău.

Al Luminăției Voastre,

Constantinopol, la 2 septembrie 1629,

prea îndatorat

Cyrillus

Patriarhul Constantinopolitan.


Dna Maria Istoc, stabilită de mulți ani la Paris, îmi semnalează în noul TOB o chestiune de tot hazul. În încercarea de a „actualiza” mesajul Bibliei, traducătorii francezi au introdus în Ier. 39:8-10 opoziția „burghezie” – „proletariat”.

Observ că regele, menționat expres în textul ebraic (bet hammeleh = casa regelui), este coborât în rândul burgheziei!

În versiunea franceză a textului, episodul din Ieremia are deznodământul pe care au încercat să-l producă peste tot în lume comuniștii: burghezul gentilom își vede averile făcute scrum, în vreme ce proletariatul primește vii și ogoare!

Mai jos textul demn de inclus într-o antologie intitulată „traducătorii scriu lucruri trăsnite”.

8 Quant au palais et aux maisons bourgeoises, les Chaldéens y mirent le feu et ils renversèrent les murs de Jérusalem. 9 Nebouzaradân, chef de la garde personnelle, déporta à Babylone les bourgeois qui restaient encore dans la ville, ainsi que les déserteurs qui s’étaient rendus à lui, bref, ce qui restait de la bourgeoisie, 10 mais il laissa dans le pays une partie du prolétariat qui ne possédait rien, et c’est alors qu’il leur donna des vergers et des champs.


Un cuvânt ciudat dintr-o scrisoare a lui Adeney îmi dă de furcă.

Pricepe cineva ce cuvânt e cel subliniat cu roșu?

IMG_3962


This slideshow requires JavaScript.

Anul acesta, în septembrie, se împlinesc 90 de ani de la apariția Bibliei Cornilescu, ediția a doua, revizuită. (Vezi detalii AICI).

Reamintesc cititorilor că prima Biblie Cornilescu a apărut în 1921, cu sprijinul prințesei Ralu Callimachi și al Societății Biblice Britanice, sub egida Societății Evanghelice Române, al cărei nume coincide cu cel al Societății Evanghelice Române înființate de avocatul Daniel Cuculea după 1990. (Simpla coincidență de nume nu trebuie înțeleasă în sensul că SER cea nouă moștenește activitatea SER-ului din anii ’20, între cele două organizații nefiind continuitate legală).

Textul neotestamentar din Biblia 1921 a fost revizuită substanțial, rezultatul fiind Biblia folosită astăzi de comunitatea evanghelică (neoprotestantă) din România.

Întrebare fundamentală: ce fac evanghelicii români pentru a omagia memoria lui Cornilescu și pentru a marca această dată rotundă?

Eu unul intenționez să finalizez editarea volumului de scrisori și documente de/despre Dumitru Cornilescu, în speranța că el va putea fi lansat în octombrie sau noiembrie, în cadrul unui colocviu dedicat activității de traducere a lui Dumitru Cornilescu.

Nu este nimic stabilit deocamdată, dar presupun că instituția în cadrul căreia predau va fi interesată să găzduiască un eveniment de felul acesta. Contez, fără să fi avut o confirmare oficială, pe participarea unor reprezentanți din partea Societății Biblice Britanice ori ai Societății Biblice Interconfesionale, deținătoarele copyrightului pentru această versiune.

Pentru a le stârni curiozitatea cititorilor, public aici în premieră și în exclusivitate câteva scrisori. În prima, R. Kilgour îi trimite lui Cornilescu vestea că SBB îl va remunera pentru munca depusă. Următoarele conțin răspunsul lui Cornilescu.

***

R. Kilgour către D. Cornilescu, Londra, 12 septembrie 1924

Rev. D. Cornilescu,
Villa Emmanuel
Monnetier-Mornex
Haute-Savoie, Franța

Dragă Dle Cornilescu,

 Vă scriu în grabă pentru a vă înștiința următoarele: comitetul nostru a decis să vă acorde un onorariu pentru munca pe care ați depus-o în privința edițiilor Bibliei în limba română. Propunerea lor este să trimită încă 90 (nouăzeci) de lire care, împreună cu cele 10 (zece) lire pe care vi le-am dat, totalizează 100 de lire pentru munca depusă la Biblia cu trimiteri, plus încă 50 (cincizeci) de lire când textul Bibliei va fi terminat.

Vă rog să-mi spuneți dacă să trimit cele 90 (nouăzeci) de lire prin cec, în Franța, sau dacă să le trimit vreunui prieten de aici de la Londra, în contul dvs. Dacă doriți banii în Franța, presupun că vă va fi de folos un cec de la Banca Angliei.

Mă bucur că membrii Comitetului au acceptat în mod foarte cordial cererea mea.

Cu urări alese, al dvs.,

K.

Superint. edit.

D. Cornilescu către R. Kilgour, Monnetier-Mornex, 16 septembrie 1924

Villa Emmanuel
Monnetier-Mornex
Haute-Savoie, Franța

Dragă Dr. Kilgour,

Vreau să vă scriu în particular pentru a vă spune cât de mult vă mulțumesc pentru ajutorul amabil pe care mi l-ați dat, prin faptul că ați cerut Comitetului să-mi dea un ajutor de 150 de lire pentru traducerea și corectarea edițiilor Bibliei în limba română. Mă bucur atât de mult că nu sunteți doar cărturarul scoțian care analizează minuțios fiecare detaliu, ci și omul care are o inimă pentru nevoile poporului Domnului.

Eram strâmtorat când ați sugerat acest lucru prima dată și l-am luat ca un semn de grijă din partea Tatălui nostru ceresc, care v-a folosit ca să mă ajute.

V-am mulțumit atât de des în mod „oficial”, dar aș vrea să știți cât de recunoscătoare vă este inima mea pentru tot ajutorul pe care mi l-ați dat când am venit să vă întâlnesc. Am fost foarte mișcat să văd cât de adevărată este vechiul dicton latin: „Pectus theologum facit”.

Nu pot scrie prea multe, fiindcă îmi vine greu să-mi exprim toate gândurile în altă limbă, dar puteți fi siguri că apreciez mult bunătatea și ajutorul dvs.

Scumpul nostru Domn să fie răsplătirea dvs. și El să vă binecuvânteze din belșug în munca dvs. împreună cu toată familia dvs.

Cu urări alese și cu recunoștință,

D. Cornilescu

D. Cornilescu către R. Kilgour, Monnetier-Mornex, 16 septembrie 1924

Villa Emmanuel
Monnetier-Mornex
Haute-Savoie, Franța

Dragă Dr. Kilgour,

Multe mulțumiri pentru scrisoarea dvs. și pentru vestea bună că membrii Comitetului au decis să-mi acorde 100 de lire pentru munca la Biblia cu trimiteri și alte 50 de lire la terminarea textului Bibliei.

Vă rog să transmiteți membrilor Comitetului recunoștința mea pentru acest dar frumos, care mă ajută atât de mult în lucrarea pentru scumpul nostru Domn.

El să-i binecuvânteze pe toți cei care sunt în Comitet în tot ce fac pentru răspândirea cuvântului său binecuvântat în toată lumea. Am fost atât de bucuros că am avut privilegiul de a vedea Comitetul la lucru, fiindcă acum prețuiesc și mai mult activitatea minunatei SBB.

Vă mulțumesc și pentru minunatul ajutor dăruit. Vă rog să trimiteți cele 90 de lire aici, fiindcă nu am niciun cont în Anglia și am nevoie de ei aici. Da, un cec de la Banca Angliei va fi foarte util.

Sper că ați primit tot manuscrisul pentru Biblia de buzunar. Ieri am trimis manuscrisul pentru NT care va fi tipărit în București. Mi-ați cerut să-l realizez cu mai mult timp în urmă. Mi-ați spus că doar în septembrie se va discuta în Comitet această chestiune, de aceea nu l-am trimis mai înainte. Nădăjduiesc că ambele manuscrise au ajuns cu bine.

Și eu sunt foarte bucuros că membrii Comitetului au răspuns în mod atât de cordial la cererea dvs.

Cu urări alese, al dvs.,

D. Cornilescu.


(N.B. postare în curs de actualizare)

În istoria traducerii Bibliei în limba română un capitol substanțial ar trebui să-l ocupe diaconul Coresi, personaj pe care încă nu l-am „decriptat” și care mă intrigă peste poate, fiindcă pare să fi colaborat fructuos și echidistant cu luteranii, reformații (calvini) și ortodocșii (români).

Am nedeslușita impresie că activitatea lui a fost supusă unei constante mistificări de către o bună parte a istoriografiei „patrioate”, în sensul că se minimalizează cât se poate de mult influența curentului reformator din Transilvania asupra unor (celor mai multe?) tipărituri coresiene.

Îmi propun în această postare să adaug treptat studiile principale despre Coresi și activitatea lui, așa cum am făcut într-o altă postare cu Noul Testament de la Bălgrad.

Cu vremea, listele se vor lungi și vor fi (nădăjduiesc) de folos acelor fericiți cercetători pe care Dumnezeu îi va scoate din „casa robiei” la loc larg, în pământul făgăduinței unei burse post-doctorale.

***

2012. Urs, Adela Otilia. „Istoriografia coresiană (III). Bibliografia aspectelor lingvistice ale tipăriturilor coresiene”, în Revista Transilvania, nr. 9, 2012, pp. 28‒32.

2012. Urs, Adela Otilia. „Istoriografia coresiană. Partea a II-a. Bibliografia vieţii şi a activităţii diaconului Coresi”, în Revista Transilvania, nr. 8, 2012, pp. 50‒55.

2012. Corneanu, Emilian. „Gravuri în cărţile diaconului Coresi”, în Revista Transilvania, nr. 5-6, 2012, pp. 2-5.

2012. Urs, Adela Otilia. „Istoriografia coresiană. Partea I: Bibliografia tipăriturilor coresiene”, în Revista Transilvania, nr. 4, 2012, pp. 57‒61.

2009. Urs, Adela Otilia. Diaconul Coresi. Monografie și antologie de texte. Teză de doctorat coord. de Ioan Chindriș, Cluj-Napoca, Institutul de Istorie “George Bariţiu” Cluj-Napoca, 363 pag.

2007-2009. Urs, Adela Otilia. „Probleme controversate referitoare la viaţa şi activitatea Diaconului Coresi”, în Biblioteca şi cercetarea, nr. I-III (XXVI-XXVIII), 2007-2009, p. 265-290.

Rezumat: Diaconul Coresi a fost un diacon, traducător şi tipograf român din secolul al XVI-lea, originar din Târgovişte. El este autorul primelor cărţi în limba română. A editat 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare şi răspândite în toate ţinuturile româneşti, contribuind la unificarea lingvistică a poporului român şi la apariţia limbii române literare. În 1559-1560 s-a stabilit definitiv la Braşov, unde i s-a oferit posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă, ci şi în limba română. Dintre volumele tipărite în limba română, menţionăm – Tetraevanghelul românesc (1561), Apostolul românesc (1566), Tâlcul evangheliilor sau Cazania I (1567), Psaltirea românească (1570), Liturghierul românesc (1570), Psaltirea slavo-română (1577), Evanghelia cu învăţătură sau Cazania a II-a (1581). Până la descoperirea textelor rotacizante, s-a considerat că Diaconul Coresi este traducătorul textelor pe care le-a tipărit. Trăsăturile de limbă ale acestor texte au dus la convingerea că originalele acestora depăşesc în vechime graniţa secolului al XVI-lea. Prin urmare, Diaconul Coresi nu a fost traducătorul cărţilor sale, ci numai tipograful care a tipărit texte care circulau mai înainte în manuscris. Se consideră că textele rotacizante erau supuse unei revizii efectuate de Diaconul Coresi înainte de a fi tipărite. (C.V.)

2007-2009. Urs, Adela Otilia. „Sursele româneşti manuscrise ale tipăriturilor lui Coresi”, în Biblioteca şi cercetarea, nr. I-III (XXVI-XXVIII) 2007-2009, p. 291-299.

Rezumat: Este cunoscut faptul că cel mai vechi text de limbă românească care s-a păstrat până astăzi este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung din 1521. Studiile referitoare la textele rotacizante (Codicele Voroneţian, Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Voroneţiană şi Psaltirea Hurmuzaki) arată că ele sunt cópii după alte traduceri manuscrise. Dacă aceste texte religioase existau înainte de începerea activităţii tipografice a diaconului Coresi de la Braşov, putem considera că acestea au fost folosite de către diaconul tipograf la alcătuirea versiunilor cărţilor româneşti pe care le-a tipărit şi că între textele rotacizante şi textele coresiene există un raport de filiaţie, ceea ce cercetătorii au şi demonstrat referitor la Apostol şi la Psaltire, textele coresiene care corespund cu textele rotacizante. Pentru celelalte tipărituri româneşti ale diaconului Coresi, s-a stabilit că sursele manuscrise româneşti ale acestora se datorează tot influenţelor religioase. În general, se confirmă teza lui I. Gheţie, care susţine că în regiunea Banat-Hunedoara, în secolul al XVI-lea, a existat un curent de traduceri în româneşte care s-a datorat acţiunilor prozelitiste reformate printre românii de aici, aceste traduceri fiind primele traduceri în limba română şi constituind originalele traducerilor româneşti din care derivă atât textele rotacizante, cât şi textele coresiene. (C.V.)

2001. Niculescu, Alexandru. „Ortodoxie și Reformă. Sec. XVI-XVII” în Vatra, nr. 12/2001, pp. 68‒71, republicat în Individualitatea limbii române între limbile romanice. vol. 4. Elemente de istorie culturală, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2003, pp. 253‒265.

1999. Niculescu, Alexandru. „Limbajul Reformei în cultura și limba română din sec. al XVI-lea”, în Individualitatea limbii române între limbile romanice, vol. 3. Noii contribuții, Cluj-Napoca, Editura Clusium, pp. 205-209.

1963. Dimitrescu, Florica. Tetraevanghelul tipărit de Coresi, Braşov, 1560‒1561, comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti, 1574. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne.

1914. Diaconul Coresi, Carte cu învăţătură  (1581), vol. 1, ed. Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă, 1914.


Acum câțiva ani m-a preocupat problema „Stihurilor” din Biblia de la București. Scriseseră deja pe acest subiect Țepelea, Cândea și N.A. Ursu.

Țepelea susține că ar fi versuri compuse de unul dintre frații Greceni.

De fapt, versurile nu sunt o creație românească, ci au circulat atât în manuscrise, cât și în ediții tipărite ale Psaltirii (ori ale VT).

Astăzi le-am găsit și în Biblia de la Veneția îngrijită de Andreas Asolanus și tipărită de Aldus Manutius.

IMG_5216

IMG_5215


În arhiva Societății biblice Britanice se află o traducere a Psalmilor publicată în 1923. Pe coperta volumului stă scris „Contesa Calomira de Cimara”.

Numele mă intrigă peste poate. E vorba într-adevăr de o contesă? Sau de un pseudonim? Înclin spre a doua variantă.

Traducerea a fost publicată la Iași, la Tipografia „Lumina Moldovei”.

Prețul cărții era de 50 de lei.

Prefața e interesantă prin polemica față de alte traduceri ale Psaltirii. Puteți citi mai jos textul.

Să vedem cum sună în traducere Psalmul 51. Am păstrat peste tot grafia traducătoarei. Între paranteze pătrate am pus notele de subsol.

*David își mărturisește păcatul cu Beth Șeba și roagă pe Dumnezeu să-l ierte.

[*La creștinii ortodoxi acest psalm se cîntă pentru morți și la vecernie.]

1. Meșterului cîntăreț. Un Psalm al lui David.

2. Cînd venit-a spre dînsul Nathan profetul; Cum a venit către Bath Șeba;

3. Miluește-mă, Doamne, după mila Ta!

Că mari [sunt] îndurările Tale; șterge fără-de-legile mele;

4. De multele mele păcate spală-mă,

Și curăță-mă de nelegiuirea  mea.

5. Căci fără-de-legile mele le cunosc,

Și greșala mea înaintea feții mele e veșnică;

6 Ție, numai Ție greșit-am,

Căci am făcut ceea ce e rău în ochii Tăi,

Astfel că vei fi drept în graiul Tău,

Și limpede în judecata ta.

7 Iată în păcat am fost zămislit,

Și în păcat născutu-m’a maica mea.

8 Dar [Tu] voești [ca] adevărul [să fie] în suflet;

Și înțelepciunea în taină învață-mă.

9 De păcat curăță-mă cu isop;*

[*Aluzie la modul cum se curăță leproșii: se stropeau cu o cracă de isop muiat în sîngele unei vrăbii].

Spală-mă și mai mult ca zăpada mă voi albi.

10 Fă-mă să aud bucurie și veselie,

Ferici-se-vor oasele mele, pe care le-ai zdrobit.

11 Ascunde Fața Ta de greșalele mele,

Și toate păcatele mele șterge-le.

12 Inimă curată creiază-mi Dumnezeule!

Și spirit drept înoește în mine.

13 Nu mă arunca din’naintea Feții Tale,

Și Duhul Tău cel sfînt să nu-l iei dela mine.

14 Dă-mi iarăși bucuria mîntuirii Tale,

Și duhul măreț să mă sprijine!

15 Învăța-voi pre cei nelegiuiți căile Tale,

Și păcătoșii către Tine se vor întoarce.

16 Izbăvește-mă Doamne! de sîngele vărsat [fără vină]

Dumnezeul mîntuirii mele!

Și limba mea va cînta dreptatea Ta.

17 Doamne! buzele mele deschide-le,

Și gura mea să vestească slava Ta.

18 Căci de ai fi voit jertfă, ași fi dat;

Jertfă de foc [Tu] nu dorești.

19 Jertfa [plăcută] lui Dumnezeu [este] duhul frînt;

Inima frîntă și zdrobită Dumnezeu nu o urgisește.

20 Revarsă bunurile [Tale] în bunăvoia Ta asupra Sionului,

Rezidește zidurile Ierusalimului!

21 Atunci dori-vei jertfa dreptății!

Prinosul prin jertfă de foc, și prin arderi depline;

Pe altarul Tău tauri [vor fi arși]


În decembrie 2009 scriam pe blog (AICI) o postare despre un subiect foarte interesant: prezența în prefețele NT de la Bălgrad a unor idei filocalvine. Mulți cititori ai postării se vor fi îndoit de justețea ipotezei mele, pe care am dezvoltat-o mai pe larg în teza de doctorat.

Recent am ajuns printr-un accident la Mărturisirea de credință atribuită lui Chiril Lucaris, publicată inițial în latină, în 1629, sub titlul Confessio fidei reverendissimi domini Cyrilli Patriarchae (…)

Textul a fost tradus imediat în alte limbi, între care și greaca. Iată ce spune capitolul 13. Dau mai jos textul grec (luat din Karmires, vol. II, p. 567):

Πιστεύομεν πίστει δικαιοῦσθαι τὸν ἄνθρωπον, οὐκ ἐξ ἔργων. Πίστιν δʼὅταν λέγωμεν, τὸ τῆς πίστεως νοοῦμεν ἀναφορικόν, ὅπερ ἐστὶν ἡ δικαιοσύνη τοῦ Χριστοῦ, ἧς ἡ πίστις, χειρὸς ἔργον πληροῦσα, δραξαμένη, αὐτὴν ἡμῖν εἰς σωτηρίαν προσοικειοῖ, ὅπερ ἐπὶ συστάσει καὶ οὐκ ἐπὶ ζημίᾳ τῶν ἔργων ἀποφαινόμεθα. Ἐπεὶ καὶ τὰ ἔργα μὴ δεῖν ἀμελεῖσθαι, ὡς μέσα ὅντα ἀναγκαῖα ἐπὶ μαρτυρίᾳ τῆς πίστεως πρὸς βεβαίωσιν τῆς ἡμῶν κλήσεως, διδάσκει ἡμᾶς αὐτὴ ἡ ἀλήθεια. Ἅμα δὲ ἐξ ἑαυτῶν μηδαμῶς ἀρκετὰ εἶναι ἐν τῷ τοῦ Χριστοῦ βήματι παῤῥησιάσαι, καὶ ἐπάξιον αἰτήσασθαι τὴν ἀντιμισθίαν, και σῶσαι τὸν κτησάμενον τοῦθʼ οὕτως ἔχειν μαρτυρεῖ ἡ ἀνθρωπίνη ἀσθένεια. Ἡ δὲ τοῦ Χριστοῦ δικαιοσύνη τοῖς μετανοοῦσι προσαχθεῖσα καὶ προσοικειωθεῖσα μόνη δικαιοῖ καὶ σῴζει τὸν πιστόν.

Iată cum ar suna traducerea mea. Nu sunt prea sigur de unele construcții, fiindcă vorbim de o greacă nițel bizantinizată, iar eu nu sunt bizantinist. Dacă cineva poate să verifice traducerea și să sugereze alte soluții, voi rămâne pururea recunoscător.

Credem că omul este îndreptățit prin credință, nu din fapte. Dar când spunem „credință” înțelegem corespondentul (ἀναφορικόν) credinței, anume dreptatea lui Hristos, pe care, jucând rolul mâinii, credința o apucă și ne-o apropriază spre mântuire. Aceasta o declarăm în sprijinul, nu în detrimentul faptelor, căci însuși adevărul ne învață că faptele nu trebuie neglijate, deoarece sunt mijloace necesare pentru mărturia credinței, în vederea confirmării chemării noastre. Totodată slăbiciunea omenească arată că faptele în ele înseși nu sunt nicidecum suficiente pentru a ne face să apărem înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru a pretinde răsplătire și pentru a-l mântui pe cel care le-a dobândit. Însă numai dreptatea lui Hristos aplicată (προσαχθεῖσα) și atribuită (προσοικειωθεῖσα) celor care se pocăiesc îl îndreptățește și mântuiește pe credincios.

Ecouri ale acestei idei răzbat până în predosloviile la Iacov, respectiv Romani, din NT 1648:

Iară Pavel apostol grăiaşte de credinţa dereaptă carea are în toată vreamea fapte bune şi cu carea ne îndereptăm înaintea lui Dumnezău. Că această credinţă iaste mîna sufletului omului creştin cu carea prinde pre Hristos, cu toate bunătăţile, de-l face al său. (Iacov, 174r)

Ce pentru aceaia zice, numai pred credinţa a să înderepta, că credinţa dereaptă iaste mîna omului creştin, cu care prinde pre Hristos. (Romani, 205r)

La momentul tipăririi NT de la Bălgrad, Chiril Lucaris era mort de un deceniu însă, precum se știe, mărturisirea pusă în seama lui a generat o serie de reacții de-a lungul și de-a latul lumii ortodoxe. Între documentele care combat învăţătura atribuită lui Lucaris se numără şi Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului (1672). Redau mai jos textul grec al hotărârii 13, preluat tot din Karmires.

Πιστεύομεν οὐ διὰ πίστεως ἁπλῶς μόνης δικαιοῦσθαι τὸν ἄνθρωπον, ἀλλὰ διὰ πίστεως ἐνεργουμένης διὰ τῆς ἀγάπης, ταὐτὸν εἰπεῖν, διὰ τῆς πίστεως καὶ τῶν ἔργων. Τὸ δὲ τὴν πίστιν χειρὸς ἔργον ἀποπληροῦσαν ἀντιλαμβάνεσθαι τῆς ἐν Χριστῷ δικαιοσύνης καὶ προσάπτειν ἡμῖν εἰς σωτηρίαν, πόρρω πάσης εὐσεβείας γινώσκομεν. Οὕτω γὰρ ἐννοουμένη ἡ πίστις πᾶσιν ἐφαρμοσθείη, καὶ οὐκ ἄν εἴη ὁ μὴ σῳζόμενος, ὅπερ ἄντικρυς ψεῦδός ἐστιν. Τοὐναντίον δὲ μᾶλλον πιστεύομεν, ὅτι οὐ τὸ τῆς πίστεως ἀναφορικόν, ἀλλὰ τὴν οὖσαν ἐν ἡμῖν πίστιν διὰ τῶν ἔργων δικαιοῦν ἡμᾶς παρὰ Χριστοῦ. Ἐννοῦμεν δὲ τὰ ἔργα οὐ μάρτυρας τὴν ἡμέτεραν κλῆσιν ἐπιβεβαιοῦντας, ἀλλὰ καρποὺς καθʼ ἑαυτοὺς ὄντας, διʼ ὧν ἡ πίστις λαμβάνει τὸ ἔμπρακτον, καὶ καθʼ ἑαυτὰ ἄξια διὰ τῆς θείας ἐπαγγελίας τοῦ κομίσασθαι ἕκαστον τῶν πιστῶν τὰ διὰ τοῦ σώματος αὐτῷ πεπραγμένα, εἴτε ἀγαθὸν εἴτε κακὸν δηλονότι.

Cam așa ar suna în română. De notat că este respinsă definiția credinței ca „mână” cu ajutorul căreia omul „apucă” dreptatea lui Hristos.

Credem că omul este îndreptățit nu în mod simplu, doar prin credință, ci prin credința care lucrează în dragoste, adică prin credință și fapte. Cât despre [ideea] că credința îndeplinește rolul unei mâini care apucă dreptatea care este în Hristos și o aplică nouă pentru mântuire, o socotim departe de toată evlavia. Căci credința înțeleasă astfel s-ar potrivit tuturor, și n-ar mai fi cine să nu se mântuiască, ceea ce în mod evident este fals. Dimpotrivă, credem că nu corespondentul (ἀναφορικόν) credinței, ci credința care este în noi ne îndreptățește prin fapte înaintea lui Hristos. Dar înțelegem faptele nu ca martori care întăresc chemarea noastră, ci ca roade în ele însele, prin care credința devine eficace și care sunt vrednice în ele înseși, prin promisiunea dumnezeiască, astfel încât fiecare credincios să primească cele făcute în trupul său, fie bun, fie rău.

Așadar, avem o mărturisire ortodoxă care condamnă în mod explicit o idee calvină prezentă în predosloviile NT 1648. Dacă am fi avut o simplă idee reformată în predoslovii, am fi putut crede că e un accident, o simplă coincidență.

Am scris cu altă ocazie că, în opinia mea, editorii Bibliei de la București au renunțat cu bună știință la tipărirea predosloviilor din NT 1648. Au renunțat fiindcă trebuie să le fi socotit eretice. Lor, mai mult decât istoricilor ortodocși de astăzi, caracterul filocalinv al NT 1648 trebuie să li se fi părut foarte evident.

Cu vremea sper să pot trasforma această postare într-un articol mai detaliat, cu alte informații despre contextul istoric al polemicilor privind mărturisirea calvinizantă atribuită lui Chiril Lucaris.


Aruncând astăzi o privire într-un verset din Evrei, mai precis în 12:25, m-a surprins felul în care este tradus în versiunea Bartolomeu Anania.

Textul grec (NA27) zice așa:

Βλέπετε μὴ παραιτήσησθε τὸν λαλοῦντα· εἰ γὰρ ἐκεῖνοι οὐκ ἐξέφυγον ἐπὶ γῆς παραιτησάμενοι τὸν χρηματίζοντα, πολὺ μᾶλλον ἡμεῖς οἱ τὸν ἀπ᾽ οὐρανῶν ἀποστρεφόμενοι,

Eu l-aș traduce așa:

Luaţi seama ca nu cumva să-L respingeţi pe Cel care vorbeşte. Dacă n-au scăpat aceia când l-au respins pe cel care îi înștiința de pe pământ, cu cât mai puţin [vom scăpa] noi, dacă ne îndepărtăm de Cel care [ne vorbeşte] din cer

Bartolomeu Anania traduce după cum urmează:

Vedeți să nu-I întoarceți spatele Celui ce grăiește; că dacă n’au scăpat de pedeapsă aceia, care I-au întors spatele Celui ce prin cuvinte le aducea cerul pe pământ, cu atât mai mult noi, de ne vom îndepărta de Cel ce ne grăiește chiar din ceruri;

Câteva observații:

 (2) traducătorul a introdus un complement („de pedeapsă”) pentru a întregi sensul verbului „n’au scăpat”;

(3) verbul chrematizo a fost tradus de o manieră foarte stranie: „prin cuvinte le aducea cerul”! Mă tem că nu pot accepta o astfel de traducere, fiindcă sensul verbului chrematizo este „a avertiza, a înștiința, a face cunoscut un mesaj”.

Autorul compară teofania de pe Muntele Sinai (momentul în care a fost dată legea) cu mesajul rostit de Isus, care vorbește din ceruri. Vechii evrei n-au scăpat de pedeapsă atunci când s-au răzvrătit împotriva cuiva care le vorbea de pe pământ, prin urmare nici destinatarii nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu dacă îl părăsesc pe Isus, cel care le vorbește din ceruri.

Așadar, nu există nimic în text care să sugereze că Dumnezeu „aducea raiul pe pământ” în Exod 19-20.

P.S. Să nu se supere prietenii mei ortodocși (imparțiali, ca toți românii), dar cred că patriarhul Daniel a avut dreptate să refuze versiunii Anania statutul de „sinodală”. Nu poți face versiune sinodală din traducerea unui singur om, oricât de numeroase ar fi fost ostenelile pe care s-a sprijinit el.


Fiindcă am studiat binișor textul epistolei către Evrei, ori de câte ori citesc NT 1648 îmi sare în ochi imediat câte o formulare care nu se potrivește cu textul meu mental.

Astăzi mi-a atras atenția un verset care sună destul de neobișnuit:

Pentr-aceaia, lăsând cuvântul carele pre cei proști îi înceape spre Hristos, spre întregire să ne nevoim, nepuind iară temeiul pocăinței den lucrurile moarte, și credinției în Dumnezău…

Cuget întru sinea mea: de unde or fi apărut „proștii” în această traducere, că nici vorbă de așa ceva în original. Te pomenești că latina lui Beza e de vină!

Când verific în NT Beza, taman asta găsesc:

beza

Textul grec zice (mai simplu) Διὸ ἀφέντες τὸν τῆς ἀρχῆς τοῦ Χριστοῦ λόγον ἐπὶ τὴν τελειότητα φερώμεθα, μὴ πάλιν θεμέλιον καταβαλλόμενοι μετανοίας ἀπὸ νεκρῶν ἔργων καὶ πίστεως ἐπὶ θεόν

Beza a tradus ἀφέντες τὸν λόγον prin omisso sermone, dar nu mi-e clar de ce a tradus τῆς ἀρχῆς cu qui rudes inchoat („care pe cei neinstruiți îi începe” i.e. „inițiază”?).

Pe măsură ce citesc NT 1648 se conturează tot mai mult ideea că unul dintre traducători n-a știu grecește. Altminteri nu-mi explic de ce a mers pe mâna lui Beza, în loc să se uite la izvodul grecesc, de care zice că s-a ținut vârtos în prefață.

Tradiția biblică românească începe cu un ecumenism de toată frumusețea:

  • Coresi publică tot soiul de „eresuri” protestanticești, când calvinești, când luterane.
  • NT tradus în bună măsură după latineasca reformatului Beza
  • VT tradus la Stambul de către un „pantalonar” care a folosit o Septuaginta protestantă publicată la Frankfurt!

Aferim!


SBIR a postat pe site-ul propriu un lung comunicat despre copyrightul pentru Biblia Cornilescu.

Îl preiau mai jos integral. Anexele menționate în comunicat pot fi găsite pe site-ul SBIR (AICI).

***

15 octombrie 2013

ACŢIUNILE ÎN INSTANŢĂ CU PRIVIRE LA BIBLIA CORNILESCU

În completarea Scrisorii deschise din partea membrilor familiei Cornilescu, vă facem cunoscute acţiunile în instanţă, iniţiate de către avocatul Cuculea, cu scopul de a vă prezenta lipsa de consecvenţă şi inadvertenţele din aceste acţiuni şi pentru a vă invita la reflecţie sinceră pe baza materialelor pe care vi le prezentăm.

In iunie anul 2012 Societatea Biblică Interconfesională (SBIR) şi Societatea Biblică Britanică (SBB) au primit câte o notificare de la Societatea Evanghelică Română (SER) prin avocat Cuculea Daniel Gabriel. În această notificare ni se prezenta o scrisoare de reglementare nr. 1/25.05.2012 (Anexa 1) prin care eram anunţaţi că „SER este deţinătoarea exclusivă a drepturilor de proprietate intelectuală asupra operei teologice a lui Dumitru Cornilescu, prin voinţa moştenitorilor legali”. Se prezintă apoi reglementarea pieţei de editare, tipărire, vânzare-cumpărare şi import-export a Bibliei în limba română, traducerea Dumitru Cornilescu (ediţiile 1920-1928, precum şi ediţiile 1931-1933). La finalul scrisorii de reglementare se comunică că „s-au transmis scrisori prin care s-au încunoştinţat autorităţile statului, ANAF, Garda Financiară, Inspectoratul General al Vămilor, Poliţia de Frontieră de această reglementare în domeniul drepturilor de autor”.

La începutul anului 2013 am primit prima citaţie (Anexa 2) din partea SER, reprezentată de avocatul Cuculea. Alte 5 organizaţii erau pârâte într-un proces prin care se cere „să se stopeze de îndată editarea, tipărirea şi/sau difuzarea sub orice formă (cu bani sau sub formă de donaţie), cu titlu provizoriu, în ţară şi în străinătate a Bibliei, ediţiile 2006-2013, traducerea Dumitru Cornilescu revizuită, precum şi orice alte lucrări care folosesc acest text”.

Se prezintă, de asemenea, că în fapt „Iulian Cornilescu, frate cu Dumitru Cornilescu a cedat toate drepturile de proprietate intelectuală a lucrărilor teologice ale fraţilor săi Dumitru şi Gheorghe Cornilescu către SER – fapt confirmat ulterior de moştenitorii legali, prin declaraţii notariale autentice”.

Se mai spune că „Editura SER nu s-a folosit mai mult de 20 de ani de acest drept, dar că a fost solicitată anul trecut de o entitate religioasă să intervină pe o piaţă nereglementată, care s-a dorit a fi reglementată de o altă entitate juridică concurentă UBS – Bible Society (respectiv, filiala sa din România, SBIR) – care nu a prezentat însă o dovadă legală a drepturilor pretinse”.

În concluzie se afirmă următoarele: „chiar în ipoteza unei expertize care ar stabili că este vorba despre 3 traduceri distincte, noi (SER) apreciem că suntem proprietarii tuturor acestora, prin argumentele de fapt şi de drept pe care le aducem în prezenta acţiune”.

Se explică şi motivaţia urgenţei acţiunii în regim de ordonanţă preşedenţială: „dacă nu sunt stopaţi, pârâţii pot spori în fiecare zi şi lună limitele acestui prejudiciu enorm produs prezumtivului păgubit, reclamantul, astfel cum reiese din textul de lege aplicabil”.

La puţin timp după prima citaţie am primit şi a doua citaţie (Anexa 2). De data aceasta numărul pârâţilor a scăzut de la 6 la 4, iar procesul era anunţat ca fiind de fond. În rest, descrierea este aproape identică cu prima ordonanţă preşedenţială. Se cere din nou instanţei să stopeze imediat „editarea, tipărirea şi/sau difuzarea sub orice formă (cu bani sau sub formă de donaţie), în ţară şi în străinătate a Bibliei, ediţiile 2008-2013, traducerea Dumitru Cornilescu, precum şi orice alte lucrări care folosesc acest text”.  Se explică din nou că SER a fost solicitată să reglementeze problema de către o entitate religioasă; se menţionează scrisoarea de reglementare a SER dată publicităţii; se prezintă, de asemenea, un istoric al traducerii în viziunea SER, se invocă aceeaşi concluzie „chiar în ipoteza unei expertize care ar stabili că este vorba despre 3 traduceri distincte, noi (SER) apreciem că suntem proprietarii tuturor acestora, prin argumentele de fapt şi de drept pe care le aducem în prezenta acţiune”. Mai aflăm la final că „pârâtele au încălcat grav drepturile morale asupra traducerii Dumitru Cornilescu” din diferite motive printre care şi faptul că „folosesc fără permisiunea moştenitorilor autorului, numele acestuia, renumele (faima acestuia)” şi că „pârâtele iau posibilitatea moştenitorilor să facă sau nu acest demers (revizuire) drept pe care doar ei îl pot gestiona în prezent şi în viitor”.

În primăvara anului 2013 mai primim o citaţie de la Fundaţia „The Bible League Romania” (Anexa 3). În această acţiune printre pârâţi regăsim şi SER, alături de UBS şi SBIR. Se solicită „ca instanţa să constate cine este adevăratul proprietar al drepturilor de autor pentru această traducere a Bibliei sau dacă această traducere aparţine domeniului public”.

Tot în primăvară am aflat şi despre cele două procese de succesiune (Anexa 4) menţionate în scrisoarea deschisă a membrilor familiei Cornilescu, procese iniţiate tot de avocatul Cuculea fără consimţământul membrilor familiei.

La sfârşitul lunii septembrie am mai primit o citaţie, aparent în procesul cu The Bible League Romania. În fapt, este vorba de o Întâmpinare şi Cerere reconvenţională din partea SER (Anexa 5), semnată de acelaşi avocat Cuculea. Se cere instanţei să constate „că toate traducerile efectuate de traducătorul Bibliei în limba română modernă Dumitru Cornilescu în perioada 1920-1931 sunt căzute în domeniul public”.

În continuare citim că „întrucât, în opinia noastră prezenta acţiune (cea a Bible League) nu poate fi finalizată datorită existenţei pe rolul altor instanţe a unor procese ce au legătură cu prezenta cauză, solicităm instanţei să judece separat prezenta cerere reconvenţională, prin a cărei soluţie, vor fi rezolvate mai multe probleme legate de drepturile de autor din celelalte dosare litigioase”.

„Având în vedere cele de mai sus, avem dreptul şi interesul să cerem instanţei de judecată să se pronunţe mai întâi asupra chestiunilor ridicate prin cererea noastră reconvenţională, urmând ca, după clarificarea acestor aspecte, cererea reclamantei (Liga Bibliei) din prezenta cauză să rămână, eventual, fără obiect”.

În cererea reconvenţională semnată de avocatul Cuculea găsim acelaşi scurt istoric inclus în acţiunile înaintate de SER, prin avocatul Cuculea. Documentul conţine însă şi o noutate la finalul paragrafului de încheiere: „Chiar în ipoteza unei expertize care ar stabili că este vorba de 3 traduceri distincte, noi apreciem, prin argumentele de fapt şi de drept pe care le aducem în prezenta acţiune, că toate acestea sunt căzute în domeniul public, neputându-se pune în nici un fel problema drepturilor patrimoniale” (s.n.).

Documentul face referire şi la cele două procese de succesiune pe care le-a iniţiat avocatul Cuculea: „Vom comunica instanţei soluţiile definitive ce se vor pronunţa în cele două dosare”.

Numărând acţiunile, observăm că avocatul Cuculea a deschis nici mai mult, nici mai puţin de 5 acţiuni în instanţă. Citind cu atenţie toate aceste acţiuni şi urmărind desfăşurarea lor, ne surprind contradicţiile flagrante şi schimbările radicale de direcţie, aspecte care ne determină să ne întrebăm, cu bun temei, ce urmăreşte de fapt avocatul Cuculea.

Făcând o analiză de conţinut pe documentele pe care le avem la dispoziţie, vă prezentăm spre informare şi reflecţie cele mai contradictorii afirmaţii şi solicitări. Nu vom repeta ce este scris deja în Scrisoarea deschisă din partea membrilor familiei Cornilescu.

Prima întrebare este următoarea: Cum este posibil ca avocatul Cuculea, în calitate de Secretar General al unei organizaţii religioase, să semneze în anul 1993 o scrisoare către SBB recunoscând drepturile de autor ale acesteia şi elogiind activitatea de sprijin a acesteia pentru traducerea şi răspândirea Bibliei (versiunea Cornilescu), iar în anul 2012 să vorbească despre o piaţă nereglementată pe care doreşte să o reglementeze dumnealui ca reprezentant al SER printr-o Scrisoare de Reglementare? La prima vedere, documentul pare o scrisoare oficială, având în vedere că a fost transmisă către toate autorităţile statului, după cum se menţionează. La final observăm însă că documentul are o valabilitate de un an, ceea ce pune sub semnul întrebării caracterul legal al reglementării respective. Dar scrisoarea respectivă vorbeşte în amănunt despre reglementarea regimului de tipărire şi distribuire a Bibliei în regim confesional şi comercial şi dă indicaţii precise despre modul în care se vor colecta drepturile de autor în folosul SER.

Observăm, de asemenea, că avocatul Cuculea vorbeşte în scurtul istoric prezentat în fiecare acţiune în parte despre 3 ediţii distincte ale Bibliei Cornilescu, cea din 1921, cea din 1924 şi cea din 1931. Pe cea din 1931 o prezintă ca o revizuire a ediţiei din 1921, când în realitate lucrurile stau altfel. Dar, pentru a afla cum au stat lucrurile, de fapt trebuie să existe interes pentru documentele vremii. O mare parte a acestora se găseşte în arhivele SBB, la Biblioteca Universităţii Cambridge din Marea Britanie. Documentele păstrate în arhive sunt fascinante, însă numai cineva interesat de aflarea adevărului va fi dispus să le citească, fiindcă ele contrazic răstălmăcirile grosolane pe care încearcă să le acrediteze avocatul Cuculea. Din scrisorile şi procesele verbale păstrate în arhive reiese fără niciun dubiu că Biblia din 1931 a fost o revizuire a Bibliei din 1911 (ediţie a SBB), revizuire realizată de către Dumitru Cornilescu.

Aflăm tot cu surprindere că în primele două acţiuni înaintate de către SER la sfârşitul anului 2012 şi la începutul anului 2013, avocatul Cuculea spune că „cele 3 traduceri” ale Bibliei sunt proprietatea SER. Opt luni mai târziu din cererea reconvenţională depusă de către avocatul Cuculea în acţiunea iniţiată de către Liga Bibliei aflăm că toate „cele 3 traduceri” sunt căzute în domeniul public. Nu se înţelege însă care este motivul pentru care Biblia Cornilescu este căzută în domeniul public, având în vedere că Dumitru Cornilescu a decedat în anul 1975 în Elveţia, iar de atunci nu au trecut cei 70 de ani prevăzuţi de lege. Dumitru Cornilescu a fost cetăţean elveţian iar nu azilant român în Elveţia, cum afirmă avocatul Cuculea în acţiunile deschise în instanţă. Probabil această schimbare radicală de strategie se datorează faptului că socotelile iniţiale făcute de avocatul Cuculea s-au năruit la contactul cu realitatea istorică. Membrii familiei au realizat adevărata dimensiune a intenţiilor sale şi şi-au retras sprijinul pe care i-l oferiseră iniţial, crezând că au de-a face cu un om de bună credinţă. Despre aceeaşi schimbare radicală de strategie citim şi în Scrisoarea deschisă din partea membrilor familiei, document potrivit căruia declaraţia iniţială a lui Iulian Cornilescu, pe baza cărora s-a scris Scrisoarea de reglementare a SER şi s-au deschis toate acţiunile judecătoreşti, este declarată nulă în instanţă. Tot din cererea reconvenţională aflăm că „nu se mai poate pune în nici un fel problema drepturilor patrimoniale” ceea ce aşadar neagă toate prevederile din scrisoarea de reglementare a SER din 2012.

Primele acţiuni precizau că, dacă nu sunt stopaţi, pârâţii „aduc un prejudiciu enorm reclamantului” şi împiedică reclamantul (SER) să-şi încaseze drepturile patrimoniale, aceleaşi drepturi pe care, mai nou, le infirmă reclamantul însuşi.

Putem continua această analiză care dezvăluie noi surprize şi schimbări de direcţie în funcţie de „cum bate vântul”. Singura explicaţie validă pe care o găsim este că iniţiatorul acţiunilor se ghidează după principiul machiavelic „scopul scuză mijloacele”, formulă atât de des întâlnită în zilele noastre încât, dacă nu ar fi vorba tocmai despre Sfânta Scriptură, poate nu ne-ar mira prea tare. Dar noi citim în toate acţiunile că avocatul Cuculea, reprezentant al SER, a fost mandatat de către o entitate religioasă să reglementeze aceste probleme ale drepturilor de autor.

Am dori să cunoaştem cine este acea entitate religioasă şi dacă este în cunoştinţă de cauză despre toate aceste acţiuni şi manevre, care se schimbă la fiecare pas, în funcţie de interes, iniţiate de către avocatul Cuculea.

Nu în ultimul rând, am dori să punem întrebarea fundamentală către toate cultele creştine şi către toţi credincioşii: care ar fi părerea lui Dumitru Cornilescu însuşi în faţa tuturor acestor acţiuni judecătoreşti şi a schimbărilor de direcţie care sunt promovate sub pretextul respectului imens pe care îl merită autorul traducerii Bibliei? Ce ar spune el astăzi faţă de faptul că dorinţa sa nu se vrea nici cunoscută, nici respectată şi că au apărut aşa zişii „oameni de bine” care vor să rescrie istoria? Aceştia din urmă vor să-i stopeze tocmai pe aceia în care Dumitru Cornilescu a avut încredere şi cărora le-a încredinţat personal traducerea pe care a realizat-o.

Ne întrebăm cum ar fi fost dacă reprezentanţii SBB nu doar că ar fi stopat  tipărirea şi distribuţia Bibliei Cornilescu, ci ar fi abandonat-o total în acea vreme când această versiune a fost suficient de controversată şi criticată pe plan local. SBB a tipărit Biblia Cornilescu în câteva milioane de exemplare în perioada 1924-1989, perioadă în care tehnica tipografică nu era la fel de avansată ca şi astăzi.

SBB a tipărit Biblia Cornilescu şi în format Braille, prima dată începând cu anul 1926, iar mai recent în perioada 1994-2004 (45.000 de exemplare, în valoare de 340.000 USD pentru tiparul Braille în această ultimă perioadă). Biblia Cornilescu, în format Braille a fost distribuită gratuit pentru nevăzătorii din întreaga ţară. Societatea care a tipărit Bibliile în Braille a primit indicaţii în scris în anul 1993 de la BFBS (SBB) cu privire la menţionarea copyrightului aparţinând BFBS (SBB) – Anexa 6

Am dori să redăm două episoade în care SBB a intervenit la nivelul cel mai înalt în stat pentru salvarea acestei lucrări pe care au apreciat-o şi promovat-o cu toată încrederea.

1. În 1933 guvernul a emis un decret care interzicea distribuirea Bibliei Cornilescu la sate, prin distribuitorii SBB. Decretul l-a determinat pe J. W. Wiles, secretar SBB pentru Balcani, să ceară o audienţă la însuşi ministrul de externe, N. Titulescu. Pe data de 11 mai 1933 Wiles a aflat că un motiv al nemulţumirilor ierarhilor era prezenţa termenului „presbiteri” (în loc de „preoţi”) în Iacov 5:14 (Wiles a explicat că şi versiunea sinodală rusească foloseşte acest termen (presviter) în Iac. 5:14 şi că SBB nu acceptă traducerile tendenţioase.  Ca urmare a întrevederii şi a discuţiilor cu ministrul de interne, decretul a fost anulat.

2. Reprezentantul SBB pentru Balcani Dl. W. Wiles relatează într-o scrisoare din anul 1935 către Rev. Edwin Smith coordinator al departamentului de traduceri al SBB că s-a întâlnit cu Majestatea Sa Regele Carol al II-a al României. Acesta a făcut remarca că versiunile SBB nu erau tendenţioase. Faptul că Regele a făcut această observaţie a fost pentru că a existat un atac nemeritat într-un ziar la adresa versiunii în limba română a SBB. Întâmplător am cumpărat acel ziar (Universul) şi am fost surprins să văd ‒ sau să nu fiu surprins în lumina celor 27 de ani de experienţă din România, la rubrica ştirilor religioase ‒ că cititorii ziarului Universul erau avertizaţi să nu cumpere Bibliile româneşti ale SBB. Aceste avertizări au continuat în presă. Aşa încât a fost foarte frumos din partea Majestăţii Sale să facă acestă observaţie.” Scrisoarea continua cu remarca Dl. Wiles că, precum alţi traducători de seamă, „Cornilescu a fost inspirat de Dumnezeu” în această traducere.

După cum se observă din acest fragment al unei scrisori din arhivele SBB, însăşi Majestatea Sa, Regele Carol al II-lea, numeşte Biblia Cornilescu versiune a SBB.

Departe de a fi epuizat analiza tuturor contradicţiilor şi nepotrivirilor din acţiunile iniţiate de avocatul Cuculea în instanţă, ne oprim înainte de a trage concluzii, pentru a lăsa pe fiecare cititor în parte să reflecteze onest şi sincer la toată această încurcătură creată în nici un caz din naivitate sau neştiinţă…

Nu în ultimul rând am dori să invităm pe această cale toate cultele creştine la un dialog sincer pentru clarificarea adevărului privind traducerea Bibliei Cornilescu, acum în prag de aniversare a 90 de ani de la tipărirea ediţiei din 1924, singura ediţie consacrată care a fost distribuită de atunci şi până astăzi şi care este atât de îndrăgită.

Emilia Iorgandopol
Secretar General
Societatea Biblică Interconfesională din România
(cu acordul SBB şi al membrilor familiei Cornilescu, semnatarii Scrisorii deschise)


Am verificat astăzi alte câteva referiri la Codex Sinaiticus din aparatul de note al Bibliei Anania.

Unele sunt corecte, iar altele eronate, ceea ce îmi spune că traducătorul n-a avut acces direct la un facsimil al acestui codice. Dimpotrivă, s-a bazat pe notele infrapaginale din ediția Rahlfs, dar fără să înțeleagă întotdeauna în mod corect ce spune aparatul critic al acestei ediții.

Iau un exemplu în care Bartolomeu Anania acuză o eroare în Codex Sinaiticus.

Ps. 71:14 conține o variație de text. Ediția Anania are (cu sublinierile mele):

14 sufletele lor vor scăpa de camătă şi nedreptate şi scump va fi numele Lui în faţa lor7.

Problema o constituie finalul versetului, care în ebraică și în LXX spune:

și scump va fi numele lor înaintea lui/în ochii lui

Anania crede că această formă a textului este eronată. Probabil fiindcă nu se pretează la o lectură hristologică. Iată ce explicație dă în notă:

codexȘi totuși, ce spune aparatul critic al ediție Rahlfs e taman inversul celor afirmate de BA.

Psalmi 71:14b

αυτων … αυτου] tr. S

Sinaiticus a „transponit” (lat. „transpus”, schimbat) ordinea pronumelor din verset în raport cu textul tipărit în ediția critică. Prin urmare, scribul care a copiat Sinaiticus a procedat exact cum ar fi procedat Bartolomeu Anania, probabil tot din „cuvioase pricini”.

Mai jos imaginea din Codex Sinaiticus, cu textul grec în forma pe care și-ar fi dorit-o ierarhul român.

autonUna peste alta, să-l mai și acuzi pe ditamai Rahlfs de eroare mi se pare multișor. Omul s-a bazat pe manuscrise, nu pe theological wishful thinking.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,723 other followers