Diverse şi foarte diverse



Am plăcerea de a posta mai jos al șaptelea fragment din volumul despre Cornilescu. Stagiul meu de cercetare la Cambridge s-a încheiat și am ajuns la final cu volumul. În prezent aștept scanarea fotografiilor selectate pentru publicare.

Estimp se va face tehnoredactarea textului și indexarea. În paralel se lucrează și la copertă, pe care o voi posta pe blog atunci când va fi gata.

Precizez că fragmentele publicate pe blog sunt „deconectate”. Ele au sens deplin în lumina întregii povestiri, pe care o veți găsiți în volumul publicat.

***

După trei luni de la convertire, Cornilescu a fost vizitat de doi tineri de la Școala Militară din Botoșani, care urmau să plece pe front și care voiau să știe cum pot fi pregătiți pentru moarte. Răspunsul lui Cornilescu a fost unul cât se poate de simplu: „Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre și, dacă luați pentru voi acest fapt și vă dați viața și inima în mâna Lui, aveți iertarea păcatelor chiar în această clipă.”[1] Mărturia celor doi ostași în rândul camarazilor lor a atras curioși dintre care unii „s-au hotărât pentru Domnul”, formând un grup care se reunea duminica pentru discuții și studiu biblic, de la 14.00 la 21.00. După o perioadă, Cornilescu a tradus și adaptat câteva cântece religioase dintr-o carte de imnuri, îmbogățind astfel „programul” întâlnirilor duminicale.

Deși nu putem fixa cu rigoare data convertirii lui Cornilescu, știm că ea trebuie să fi avut loc în a doua parte a anului 1917 sau în primele lunii ale anului următor, fiindcă la jumătatea anului 1918, după semnarea Păcii de la București (7 mai 1918), câțiva dintre foștii elevi ai Școlii Militare din Botoșani au răspândit această mișcare de înnoire spirituală între cursanții școlii normale de la Bâlca, din județul Bacău. După cum avea să relateze arhiereul Grigorie Leu Botoșăneanu, martor din mijlocul evenimentelor, „În această localitate – pe malul Trotușului – într-un spital militar, se formase o colonie cercetășească în vara anului 1918, cu 400 normaliști și seminariști, care se demobilizase și nu aveau studiile terminate. S’au făcut trei luni de cursuri practice și s’au ținut examenele de diplomă”.[2]

În primele luni ale anului 1919, Cornilescu, aflat încă în Moldova, îi scria preotului Teodor Popescu, greu încercat de moartea soției sale, petrecută în noiembrie 1918. Schimbul epistolar al celor doi a atins inevitabil și un subiect care îl frământa pe preotul de la Cuibul-cu-Barză:

 Într’una din scrisori el m’a întrebat cu ce mă mai ocup; iar eu i-am răspuns precis: cu întoarcerea la Dumnezeu și că nu mă pot dumeri de loc asupra acestui lucru. Pe el l-a bucurat mult acest răspuns, căci vedea în aceasta un început de lucrare a lui Dumnezeu pentru întoarcerea mea la El. Ca unul care cunoștea acum din experiență ce va să zică a se întoarce un suflet la Dumnezeu, a căutat să mă ajute scriindu-mi o lungă scrisoare, pe care am citit-o de câteva ori, fără să o înțeleg. Zâmbeam după fiecare cetire, căci tot ce scria, mi se părea curate basme prinse din văzduh și bune pentru văzduh, nu pentru pământ. Căutam totuș mai departe.[3]

Lămuririle primite ulterior de T. Popescu de la Cornilescu, prin viu grai, nu par să-și fi atins ținta: „Prin luna Mai, prietenul meu D. Cornilescu, venind la București, a căutat să mă vadă. După obișnuitele comunicări dintr’o parte și dintr’alta, am ajuns la un cam violent schimb de cuvinte pe chestiuni de credință și ne-am despărțit cu o prietenie răcită. Nu știu cât timp după aceea nu ne-am mai văzut.”[4]

[1] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 14.

[2] Grigorie Leu Botoșăneanu, Confesiuni și secte, p. 45.

[3] T. Popescu, „O mărturisire care poate fi unora de folos”, NRB, anul 5, nr. 9–12, 1 aug.–30 sept. 1923, p. 126.

[4] T. Popescu, „O mărturisire care poate fi unora de folos”, p. 126.


Vaisamar:

A conference in which the Cinderellas of the NT take center stage.

Originally posted on Zwinglius Redivivus:

From Paul Middleton, BNTS-

Durham 16-17th April 2015

Neglected texts include (but are not limited to) James, Hebrews, 1-2 Peter, as well as the Epistle of Barnabas and 1 Clement. In an era where a Pauline- or Gospel-centered reading is often the starting point for ‘the’ normative/orthodox reading, this gathering hopes to privilege these ‘muted’ texts to explore Christian identities from another perspective. The conference will take a multi-faceted approach, investigating identities via a number of avenues: theological, anthropological, sociological, reception historical, and political readings. All those interested in the New Testament and Early Christianity are invited.

Further details and the Call for Papers can be found here: http://mutedvoicesconference.com/

img_2022

View original


Vaisamar:

A selection of excellent articles on the NT made available for free by CUP.

Originally posted on Larry Hurtado's Blog:

The respected journal, New Testament Studies, the official journal of the Studiorum Novi Testamenti Societas (Society for New Testament Studies) is now in its 60th volume.  To celebrate this, the editor (Prof. Francis Watson) has chosen “key research published in NTS over the past 60 years,” a selection of articles published in the journal across this period, and the publisher (Cambridge University Press) has made them available free online until 31 December here.

I’m pleased and honoured to have my recent article included in that selection:  “Oral Fixation and New Testament Studies?  ‘Orality’, ‘Performance’ and Reading Texts in Early Christianity,” New Testament Studies 60 (2014):  321-40.

View original


Vaisamar:

Oleacă de umor moldovenesc.

Originally posted on JURNAℓ SCOȚIAN:

Cât de puțin m-am învârtit eu pe-acasă și tot nu s-a putut fără oleacă de politică, mai ales că am ieșit într-o seară la o ciorbă de burtă. În România, nimic nu merge mai bine ca politica la o ciorbă de burtă dreasă cu mujdei, oțet și o ulcică întreagă de smântână.

Un amic îmi spune că în campania electorală pentru prezidențiale Victor Ponta s-ar fi recomandat patriot și ortodox și i-ar fi dat-o peste nas lui Iohannis, cum că ar fi luteran. Adică, vezi bine, străin și eretíc. Eu nu știu cum a fost discuția, dar cine mi-a povestit treaba asta m-a întrebat: ei, ce părere ai.

Ce părere să am, zic. Mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi e adevărul. E drept că Iohannis aparține unei minorități religioase, dar aceasta și-a făcut datoria cu vârf și îndesat față de țară: prima carte românească tipărită, vreau să zic care ni s-a…

View original 233 more words


ITPlogo mediuInstitutul Teologic Penticostal din Bucureşti organizează concurs de admitere pentru programul de studii de licenţă – specializarea: „Teologie penticostală pastorală”, în 16‒17 septembrie 2014, atât pentru forma de învăţământ la zi (22 de locuri), cât şi pentru cea cu frecvenţă redusă (20 de locuri).

Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti aparţine Cultului Creştin Penticostal din România şi este o instituţie confesională de învăţământ superior acreditată.

Toate informaţiile privitoare la concursul de admitere pot fi obţinute de la Secretariatul ITPB, B-dul Uverturii 210-220, sector 6, Bucureşti, prin tel: 021.434.16.23, e-mail: secretariat@itpbucuresti.ro, sau accesând site-ul ITPB: http://www.itpbucuresti.ro/admitere

Vă aşteptăm cu drag!


Mă visez uneori în satul bunicilor, în drum spre casa de adunare, în zile de duminică însorite și pline de pace. Uneori mergeam toți trei, bunicii și eu, alteori, numai eu cu bunica, fiindcă bunicul pleca singur, înaintea noastră. De îndată ce ieșeam la șoseaua principală – pe al cărei asfalt încins umblam uneori vara, cu picioarele goale, tăbârcind o căldare de metal în care adunam balegă uscată de vacă –, ne abăteam în dreapta pe un drumeag care mărginește cimitirul satului. În glumele și poveștile pe care aveam să le aud mai târziu de la frații și verișorii mai mari, cimitirul, înțeles ca noțiune desprinsă de realitatea obiectivă, avea să se deformeze substanțial, devenind un spațiu imaginar liminal, dătător de malaise, chiar de frică. În cimitirul poveștilor urbane, transmise din gură în gură, veneau hoții la miezul nopții ca să dezgroape un mort și, printr-o răsturnare burlescă de situație, descopereau că mortul e viu! Mai târziu, sub influența unor filme precum The Omen, recomandat în mod naiv și păgubos de către rubedenii și prieteni drept film de inspirație biblică, (în fapt, un horror de mâna a treia, un ghiveci de clișee apocaliptice și de găselnițe literare „gotice”), cimitirul avea să împrumute un aer cu adevărat sinistru. A trebuit să treacă niște ani buni ca să mă dezintoxic de influența unor produse cinematice îndoielnice pentru a redescoperi cimitirul ca spațiu al odihnei și liniștii, așa cum era cel pe care îl vedeam duminică de duminică în copilărie, în drum spre biserică.

De îndată ce lăsam în urmă cimitirul, coboram un povârniș străjuit de nuci și țineam drumul șerpuit care ne duce până la casa de adunare. Bunica începuse să resimtă povara anilor, dar încă făcea dovada unei sprinteneli despre care pot bănui că nu era tocmai comună printre tovarășele ei de generație. Avusese în permanență o viață activă și o dietă frugală, mai echilibrată decât a multora dintre numeroșii ei nepoți și strănepoți, încât, cel puțin în anii când mergeam cu ea la slujba de duminică sau la rudele ei din zonă, cobora costișa fără greutate.

Casa de adunare, pusă la dispoziția credincioșilor de una dintre familiile penticostale din sat, nu avea niciun element arhitectonic care să indice destinația religioasă. Văzută din stradă, părea o locuință obișnuită. De fapt, numai o parte a casei servea ca locaș de închinare: clădirea fusese împărțită în două, o jumătate fiind folosită în continuare de proprietari ca spaţiu domestic. Dacă imaginea mea mentală despre schița clădirii e fidelă realității, prima încăpere era holul cu găleata de apă la care veneam adesea, fie și numai ca pretext pentru a ieși temporar din monotonia slujbelor. Din hol, în stânga, se intra în sala de adunare propriu-zisă, cu șiruri de bănci fără spătar, care trebuie să fi părut incomode în cazul în care slujba dura mai mult de două ore. Bărbații stăteau pe băncile din stânga și femeile pe cele din dreapta. La capătul sălii se afla amvonul, o piesă de mobilier cu aspect auster. Singurele elemente decorative de pe pereți erau probabil scoarțele cu versete biblice. În orice caz, de preferat, în simplitatea lor, tablourilor kitschoase care se văd uneori prin anumite biserici.

Bunica mă lua adesea lângă ea, mai ales pentru a se asigura că stau cuminte pe bancă şi că nu încep să mă bâţâi sau să dau din picioare, atunci când timpul se dilata până la limita insuportabilului. Căci, de bună seamă, un prichindel de vârsta mea nu găsea prea multe lucruri care să-i capteze atenţia. Singurele momente care mi-au rămas întipărite în minte sunt cântările bunicii. Păstrez, în schimb, amintiri mult mai robuste despre dudele cărnoase, albe și negre, nespus de dulci și de îmbietoare, pe care le adunam de pe jos – din curtea bisericii – și le mâncam cu mult nesaț, fără scrupule de igienă și fără a-mi pune problema dacă petele negre, care se iveau în chip misterios pe haine, vor ieși la spălat. Scăpat de sub privegherea bunicii, silită să mă sloboade din când în când la loc larg, colindam în voie grădina din spatele casei și cercetam cu luare aminte pomii, în speranța vreunei plești care să rivalizeze cu dudele parfumate culese din praf.


Recent mi-am încercat puterile cu un citat (în germană) din M. Luther (Von der Freiheit eines Christenmenschen, Stuttgart, Reclam Verlag, 1976, p. 129).

Despre libertatea creștinului a fost tradusă integral la Logos, însă la Cambridge nu am acces la ea pentru a vedea ce soluții de traducere a găsit Petru Forna.

Mai jos o bucățică de Luther. Veți observa că pentru Martin Luther poruncile au valoare „demonstrativă”. Sunt un standard menit să pună în evidență incapacitatea noastră de a face bine.

Prin contrast, scriitorii bisericești răsăriteni au fost foarte optimiști. Citești o omilie de Ioan Hrisostomul și simți că prinzi aripi.

Psihologic și pedagogic vorbind, s-ar putea să fie mai indicat să ne arătăm optimiști cu cei din jurul nostru, încurajându-i să facă ceea ce li se pare greu.

Dar mă tem că realitatea este de partea lui Luther. O fi analiza lui pesimistă, dar cred că este mai ancorată în realitate.

Să vedem textul:

***

Dar cum oare este posibil ca numai credința să ne facă evlavioși și să ne dăruiască fără fapte o bogăție atât de minunată, deși Scriptura cere de la noi atât de multe legi, porunci, fapte, așezăminte și ceremonii?

Aici trebuie neapărat observat și luat mereu în serios că numai credința, fără fapte, ne face buni, liberi și binecuvântați, după cum vom auzi mai târziu pe larg. Trebuie știut că toată Sfânta Scriptură este împărțită în două: porunca sau legea lui Dumnezeu și promisiunea sau legământul. Poruncile ne învață cu privire la felurite fapte bune, dar asta nu este de ajuns pentru înfăptuirea lor. Poruncile ne îndrumă, dar nu ne ajută în împlinirea datoriei, nu ne dau nicio putere în această privință. Prin urmare sunt rânduite numai cu acest scop: ca prin ele omul să-și vadă neputința de a face bine și să-și ia nădejdea de la sine. De aceea se numesc Vechiul Testament și alcătuiesc Vechiul Testament. Astfel, porunca „Să nu poftești” (Ex. 20:17) ne arată că toți suntem păcătoși și că niciun om nu este în stare să nu poftească, orice ar face. Din aceasta omul învață să nu-și pună nădejdea în sine, ci să caute ajutor altundeva, că poate să nu poftească și să împlinească astfel porunca printr-un altul, ceea ce nu poate de la sine însuși. La fel sunt cu neputință pentru noi toate celelalte porunci.

Wie geht es aber zu, daß der Glaube allein kann fromm machen und ohne alle Werke so überschwenglichen Reichtum geben, obgleich doch soviel Gesetze, Gebote, Werke, Stände und Weisen uns vorgeschrieben sind in der Schrift? Hier ist fleißig zu merken und stets mit Ernst festzuhalten, daß allein der Glaube ohn alle Werke fromm, frei und selig macht, wie wir hernach ausführlicher hören werden, und muß man wissen, daß die ganze Heilige Schrift wird in zweierlei Wort geteilt, die sind: Gebot oder Gesetz Gottes und Verheißung oder Zusagung. Die Gebote lehren und schreiben uns vor mancherlei gute Werke, aber damit sind sie noch nicht geschehen. Sie weisen wohl, sie helfen aber nicht lehren, was man tun soll, geben aber keine Stärke dazu. Darum sind sie nur dazu bestimmt, daß der Mensch drin sehe sein Unvermögen zu dem Guten und lerne, an sich selbst verzweifeln, und darum heißen sie auch das Alte Testament und gehören alle ins Alte Testament. So beweist das Gebot: „Du sollst nicht böse Begierde haben“, daß wir allesamt Sünder sind und kein Mensch vermag zu sein ohne böse Begierde, er tue, was er will. Daraus lernt er an sich selbst verzagen und anderswo Hilfe zu suchen, daß er ohne böse Begierde sei und so das Gebot erfülle durch einen anderen, was er aus sich selbst nicht vermag. So sind auch alle anderen Gebote uns unmöglich.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,779 other followers