Diverse şi foarte diverse



Ori de câte ori găsesc „ciudățenii de traducere” în NT de la Bălgrad (=Alba Iulia), mă gândesc la un posibil „suspect” răspunzător pentru apariția „ciudățeniei”: traducerea calvinistului Beza.

O traducere neobișnuită întâlnim în Evrei 5:7, verset care în NT de la 1648 afirmă că „Isus a fost izbăvit de frică”.

nt1648Ideea e foarte stranie, dar s-ar putea să aibă originea într-o ediție a lui Beza (1598). După cum se poate observa, Baza înțelege prin gr. eulabeia (Cornilescu: evlavie) nu reverență sau cucernicie, ci teamă (frică).

beza1598


Orice român a citit măcar o dată Amintirile lui Creangă și își aduce aminte de practicile superstițioase împotriva deochiului pe care le practica mama autorului:

Oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină din colbul adunat pe opsasul încălțării ori, mai în grabă, lua funingine de la gura sobei, zicând: „Cum nu se deoache călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se deoache copilașul” și-mi făcea apoi câte-un benchi boghet în frunte, ca să nu-și prăpădească odorul!… și altele multe încă făcea…

Nu cum mult timp în urmă parcurgeam Omiliile la 1 Corinteni ale lui Ioan Hrisostomul și descopeream, spre marea mea surprindere, că „benchiul boghet” e prezent și în Antiohia sec. al IV-lea, fiind ținta unei critici aprige din partea marelui predicator.

Să vedem pasajul în englezește și apoi în orighinal.

May I mention another thing yet more ridiculous than this? Only let no one tax us with speaking out of season, should our argument proceed with that instance also. For he that would cleanse an ulcer will not hesitate first to pollute his own hands. What then is this so very ridiculous custom? It is counted indeed as nothing; (and this is why I grieve;) but it is the beginning of folly and madness in the extreme. The women in the bath, nurses and waiting-maids, take up mud and smearing it with the finger make a mark on the child’s forehead; and if one ask, What means the mud, and the clay? the answer is, “It turneth away an evil eye, witchcraft and envy.” Astonishing! what power in the mud! what might in the clay! what mighty force is this which it has? It averts all the host of the devil. Tell me, can ye help hiding yourselves for shame? Will ye never come to understand the snares of the devil, how from earliest life he gradually brings in the several evils which he hath devised? For if the mud hath this effect, why dost thou not thyself also do the same to thine own forehead, when thou art a man and thy character is formed; and thou art likelier than the child to have such as envy thee? Why dost thou not as well bemire the whole body? I say, if on the forehead its virtue be so great, why not anoint thyself all over with mud? All this is mirth and stage-play to Satan, not mockery only but bell-fire being the consummation to which these deceived ones are tending.

πιστεύονται τὴν ἀσφάλειαν. Εἴπω τι τούτου καταγελαστότερον ἕτερον; ᾿Αλλὰ μηδεὶς ἀκαιρίαν ἡμῶν καταγινωσκέτω, εἰ καὶ μέχρι τούτων πρόεισιν ὁ λόγος. ῾Ο γὰρ τὴν σηπεδόνα καθᾶραι βουλόμενος, οὐ παραιτήσεται προτέρας τὰς ἑαυτοῦ μολῦναι χεῖρας.

Τί δήποτ’ οὖν τοῦτό ἐστι τὸ καταγέλαστον; ῝Ο μηδὲν μὲν εἶναι δοκεῖ (διὰ γὰρ τοῦτο στένω), ἀρχὴ δέ ἐστι παραφροσύνης καὶ παρανοίας ἐσχάτης. Βόρβορον αἱ γυναῖκες ἐν τῷ βαλανείῳ λαμβάνουσαι τροφοὶ καὶ θεραπαινίδες, καὶ τῷ δακτύλῳ χρίσασαι, κατὰ τοῦ μετώπου τυποῦσι τοῦ παιδίου· κἂν ἔρηταί τις, Τί βούλεται ὁ βόρβορος, τί δὲ ὁ πηλός; ᾿Οφθαλμὸν πονηρὸν ἀποστρέφει, φησὶ, καὶ βασκανίαν καὶ φθόνον. Βαβαὶ τῆς ἰσχύος τοῦ βορβόρου καὶ τῆς τοῦ πηλοῦ δυνάμεως, ἡλίκην ἔχει τὴν ἰσχύν! ῾Ολόκληρον τοῦ διαβόλου παράταξιν ἀποστρέφει. Οὐκ ἐγκαλύψεσθε, εἰπέ μοι;

οὐ συνήσετε ὀψέ ποτε τὰς παγίδας τὰς διαβολικὰς, πῶς ἐκ πρώτης ἡλικίας κατὰ μικρὸν ἐπεισάγει τὰς παρ’ ἑαυτοῦ μηχανὰς ὁ διάβολος; Εἰ γὰρ ὁ βόρβορος τοῦτο ποιεῖ, διὰ τί μὴ καὶ σὺ τοῦτο ποιεῖς ἐπὶ τοῦ σαυτοῦ μετώπου, ἀνὴρ ὢν καὶ ἐν ἕξει γεγονὼς, καὶ μᾶλλον τοῦ παιδίου τοὺς φθονοῦντας ἔχων; διὰ τί μὴ καὶ ὅλον βορβοροῖς τὸ σῶμα; εἰ γὰρ ἐπὶ τοῦ μετώπου τοσαύτην ἔχει τὴν ἰσχὺν, τίνος ἕνεκεν οὐχ ὅλον σεαυτὸν βορβόρῳ καταχρίεις; Γέλως ταῦτα καὶ κωμῳδία σατανικὴ, οὐκ εἰς χλευασίαν μόνον, ἀλλὰ καὶ εἰς γέενναν καταστρέφουσα τοὺς ἀπατωμένους.

La întrebarea retorică a Hrisostomului (εἰ γὰρ ἐπὶ τοῦ μετώπου τοσαύτην ἔχει τὴν ἰσχὺν, τίνος ἕνεκεν οὐχ ὅλον σεαυτὸν βορβόρῳ καταχρίεις „I say, if on the forehead its virtue be so great, why not anoint thyself all over with mud?”) superstițioșii pot răspunde (tongue-in-cheek): „Dar ne ungem și pe tot corpul. Se cheamă „împachetări cu nămol”). :)


Unul dintre prietenii lui Cornilescu în România a fost Edmund Hamer Broadbent, din Gislingham, Suffolk.

Ieri am primit de la Neil Rees (Societatea Biblică Britanică) niște informații pe care le pun la dispoziția celor interesați de aceste chestiuni.

Broadbent s-a născut pe 15 iunie 1861 la Cheetham Hill, Lancashire, fiul lui Edmund și Martha Broadbent din Crumpsall Hall, Crumpsall.

1871 Tatăl lui E. H. era producător de hârtie și avea 130 de angajați.

1881 Fiul lucrează și el ca producător de hârtie, la Little Lever.

Familia frecventa Biserica Metodistă Wesleyană Cheetham Hill.

1891 Se căsătorește cu Doris (Dora) Holiday la Bradford, Yorkshire. Din această căsătorie rezultă nouă copii.

1901 E. H. este descris la recensământ drept „comerciant de hârtie și misionar, stabilit la Featherstone, Yorskshire
1911 Locuiește la Oak Farm, Gislingham, Eye, Norfolk („fermier și misionar”).

1945 Moare la Stoke-on-Trent, în Staffordshire.

Când anume s-a întâlnit E. H. Broadbent cu D. Cornilescu nu putem ști sigur. Probabil în Romania, în 1919. Cert este că Broadbent pare să fi ținut legătura cu traducătorul și în anii ’30, când Cornilescu era în Elveția.

Noul Testament din 1920 a fost tipărit cu bani de la prietenii lui E. H. Broadbent. Pe fondul crizei economice din România, hârtia necesară tipăririi a fost furnizată de Societatea Biblică Britanică. N-ar fi exclus ca E. H. Broadbent să fi asigurat chiar el hârtia pentru ediția princeps, dată fiind relația lui strânsă cu SBB.


IMG_4517

Din când în când cunoscuți și prieteni îmi semnalează prin email diverse postări din blogosferă care privesc persoana mea. Nu mă consider atât de important încât să se vorbească despre mine, însă câțiva proprietari de mahala blogosferică sunt de altă părere. Au făcut, se pare, o pasiune isterică pentru mine și m-au transformat în subiect de discuții şi comentarii. Am devenit, fără voia mea, locatar în universul lor sufletesc. De fapt, nu eu am devenit, ci o anumită proiecție a mea în blogosferă. Nu persoana, ci persona mea a devenit „interlocutorul” lor (precum „Wilson”, mingea de baschet din Cast Away). Sunt, așadar, personajul cu care polemizează, pe care îl iau în răspăr, îl ironizează, îl incriminează ori chiar îl demit din funcție după cum le dictează mecanica digestivă sau circulația umorilor în organism.

Deși s-ar putea discuta atâtea subiecte interesante care țin de sfera evanghelică, domnii cu pricina preferă să taie frunză la câini cu postări despre persona mea. Așa se face că un ins plicticos în viața reală ajunge să aibă o bogată „existență” paralelă pe internet. Iată de ce, în imaginația proprietarilor de mahala, sunt foarte influent în cercurile iezuite, aș putea, dacă mi-aș propune, să realizez fără efort unirea tuturor religiilor, mă aflu la per tu cu Papa Francisc (mai ales de când și-a cerut scuze de la mine personal pentru relele pe care le-au făcut coreligionarii lui alor mei), îl bag pe Brâncoveanu la apă ca să iasă turcii basma curată, în fine, sunt nu doar rău creștin, ci și rău patriot.

Toate aceste hachițe ale inșilor pe care îi am în vedere ar fi amuzante dacă s-ar păstra între limitele pamfletului. Nu mă iau atât de în serios încât să nu admit ironii pe seama persoanei mele. Însă postările la care mă refer nu au niciun strop din ironia sănătoasă care ar trebui folosită cu generozitate pentru aghezmuirea demonilor vanității care se ațin în preajma bibliotecilor ori a așezămintelor intelectualicești.

Dar postările care mă vizează au ca sursă ultimă resentimentul, ranchiuna, ura viscerală, irațională, oarbă, și sunt în mod foarte probabil expresii ale unor suflete diforme, înăcrite, pretins spirituale, dar în fapt încleiate în mundan. Când materia primă (aversiunea) îmbracă forma unor texte agramate, grotescul rezultat crește exponențial.

IMG_4532

Încerc uneori să mă pun în pielea (de sagri) a acestor autori și mă întreb: cum e oare să trăiești în acest infern labirintic (de fabricație proprie) populat cu stafii, conspirații, spectre, suspiciuni și umbre? Cum e să ai ca motor sufletesc ura? Să fii pus în mișcare de aversiune sau de alte patimi înrudite? Să scrii cu ochii sufletului injectați, cu încrâncenare și încremenire ideologică, fără un minim efort de a-ți înțelege adversarul? Și să pretinzi, după toate, că respectivele postări otrăvite au o finalitate duhovnicească…?

Sper ca Dumnezeu, în marea sa milă, să nu îngăduie niciodată să aflu răspunsul.


Vaisamar:

Povestea unui autoexil dureros. Pentru toți ipochimenii politici care ne flutură pe sub nas discursuri patriotarde sforăitoare despre „mândria de a fi român”.

Originally posted on JURNAℓ SCOȚIAN:

În Scoția a început școala. Ăștia încep devreme, în jur de 15 august, dar n-am auzit pe cineva să se plângă.

Acum fix trei ani treceam Canalul Mânecii, la capătul unui drum istovitor de-a lungul Europei, într-o mașinuță în care înghesuisem cam tot ce ne mai rămăsese după lichidarea gospodăriei noastre: câteva cutii cu cărți, niște saci cu boarfe, oalele Zepter, la care soția mea nu a vrut să renunțe nici în ruptul capului și un pian electric pe care-l demontasem bucată cu bucată ca să încapă în mașină. Am să spun odată și povestea cărților, cum mi s-a rupt inima trebuind să aleg doar câteva volume din biblioteca mea și pe restul să le las să se risipească. Călătoream singur, soția și fetele plecaseră cu avionul, cu o săptămână mai devreme, să caute o casă și să fie acolo în prima zi de școală.

Toți mi-au zis, ești nebun, cum…

View original 2,132 more words


Bunica Aglaia milostivă, inimoasă și sentimentală, avea o contrapondere psihologică în bunicul Ion, înalt și subțiratic, fire cumpănită și taciturnă, prea puțin înclinată să-și arate sentimentele. Am aflat târziu că fusese scripcar înainte de convertire, fiindcă nu l-am auzit niciodată cântând la instrument. Întoarcerea la Hristos a însemnat ruperea completă de felul vechi şi deşert de viețuire. Scripca a fost pusă în cui sau vândută. Pe atunci se credea că numai oamenii se pot converti, nu și instrumentele sau talentele (termen suspect oricum în mediul penticostal tradițional, pe motiv că Dumnezeu dă „talanți”, nu „talente”). Dar cum de oare Psalmii, din care credincioșii penticostali citeau cu regularitate la orele de rugăciune, nu le-au spus bunicilor că Dumnezeu poate fi lăudat cu felurite instrumente? În orice caz, dacă bunicul Ion ne-a transmis vreo genă muzicală, ea a devenit complet „recesivă” în cazul meu.

În adunarea penticostală din sat bunicii erau foarte activi. Bunicul îndeplinea, cred, rolul de conducător al adunării, iar bunica obișnuia adesea să cânte în timpul slujbelor. Ştia multe cântări pe de rost, dar este posibil să fi avut şi un caiet în care compozițiile fuseseră scrise de mână.

Despre dinamica internă a adunării nu-mi aduc aminte decât un detaliu, foarte elocvent, care provine dintr-o conversație purtată de bunici după stingerea lămpii. Aflat în culcușul meu obișnuit, pe cuptor, am auzit atunci întâia dată un cuvânt care nu mi s-a mai șters din memorie: „habotnic”. „Niște habotnici”, spunea pe un ton înciudat bunica, probabil cu referire la niște membri din conducerea adunării. Cu genele lipite de somn mi-am repetat în surdină: „habotnic, habotnic”, cum fac adesea copiii când aud un cuvânt cu sonoritate ciudată. Dacă am mai ajuns să o întreb pe bunica ce înseamnă „habotnic” n-aș putea spune. Și apoi, cum ar fi putut să-mi explice acest cuvânt complicat? Astăzi, dacă ar mai trăi, i-aș spune că am descoperit și descopăr în permanență, pe propria-mi piele, ce înseamnă „habotnic”. Și că nu e mai ușor să ai de-a face cu habotnici astăzi decât era acum un sfert de veac. Habotnicii sunt furnalul de care se folosește (uneori) Dumnezeu pentru a ne arăta ce multe vanități se ascund în plămada din care suntem făcuți. Habotnicii sunt baia de acid în care ne lasă (uneori) Dumnezeu pentru a testa valoarea metalului din care suntem alcătuiți. Cu privire la habotnici ne-a fost lăsat fragmentul din rugăciunea „Tatăl nostru” care spune: „Și nu ne duce pe noi în ispită”. Căci, să nu uităm: Hristos a fost judecat și condamnat la moarte de niște habotnici. Ștefan, primul martir al Bisericii, a fost ucis cu pietre de niște habotnici. Pavel a fost arestat și judecat în Ierusalim de niște habotnici. Ca să scape de ei a făcut apel la judecata cezarului și numai sabia lui Nero l-a scăpat în cele din urmă de habotnicia și zelul prigonitor al celor care erau pe urmele lui.


M-am întrebat adesea cum ar fi dacă aș intra, cu mintea omului adult, în șantierul arheologic al copilăriei și aș scoate la lumină amintiri care acum îmi par dintr-o altă viață. De departe, cele mai interesante amintiri ale unui om sunt cele ale primei vârste, când încă vedem viața cu acea ingenuitate de care lumea „oamenilor mari” (adesea cu inimi mici și capete strâmte) ne despoaie fără milă odată cu trecerea anilor.

Astăzi am aflat „cum ar fi dacă”, prin urmare le atrag atenția cititorilor acestui blog că seria de postări cu „amintiri din casa bunicilor” este atât de subiectivă și de personală, încât nu am pretenția să fie citită decât de un număr extrem de mic, care coincide cu cercul familiei restrânse.

Scriu aceste amintiri nu fiindcă le consider importante pentru publicul larg, ci fiindcă mă interesează ce poate rezulta dintr-un experiment (fatalmente egocentric) de reanalizare a trecutului în lumina trecerii anilor. Ce experiențe ne marchează din numeroasele valuri care se ciocnesc de țărmul copilăriei noastre? Cum cresc sau descresc personajele care ne-au populat copilăria? Cum arată universul unui copil către finalul anilor ’80, în anii când fisurile din fațada de granit a dictaturii ceaușiste nu erau vizibile decât pentru cei din cercurile cele mai înalte ale puterii?

Fiindcă nu mă interesează geografia sau istoria în datele lor brute, am să trec sub tăcere numele satului în care mi-am petrecut copilăria. Îl trec intenționat sub tăcere fiindcă descopăr că, de îndată ce ancorez istoric povestea pe care urmează să o spun, textura ei narativă își schimbă culoarea.

Măsurat cu pasul unui țânc de 6-7 ani, satul copilăriei părea uriaș, labirintic, crescut la întâmplare, fără o structură dinainte stabilită. Rețin distinct un fapt pe care nu mi-l pot explica: Biserica ortodoxă era departe, în afara satului (cel puțin în reprezentarea pe care o am acum), iar cimitirul era situat la marginea opusă. De altfel, nu-mi aduc aminte să fi văzut, în toată copilăria mea, în perioadele petrecute la țară, niciun preot ortodox. Deși eram adesea „prin vecini”, nu-mi aduc aminte să fi văzut la ei vreun semn, cât de mic, de religiozitate ortodoxă.

Aveam, în schimb, contact din belșug cu viața religioasă intensă a bunicilor, ambii septuagenari, membri devotați ai micii adunări penticostale din sat. Despre convertirea religioasă a bunicilor nu știu nimic. Din informațiile care au ajuns până la mine reiese că bunica Aglaia s-a refugiat cu familia în Banat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Să fi luat acolo contact cu o niște credincioși penticostali? Unde anume s-a refugiat și cât a stat acolo nu știu, dar a fost bine primită. Sătenii din localitatea care i-a fost temporar refugiu au invitat-o să se stabilească acolo, însă ea n-a vrut. S-a întors la locul ei de baștină.

Singura ei rudă pe care am cunoscut-o era o soră care i-a prilejuit multă durere. Îmi amintesc foarte bine zilele când mergeam cu bunica la sora ei, care după moartea soțului devenise alcoolică și începuse să vândă lucruri din casă pentru a cumpăra „antidepresivul” cel mai la îndemână: rachiul. Patima s-a dovedit imposibil de lecuit cu vorbe și rugăminți stăruitoare. Deși bunica nu mi-a vorbit niciodată nimic despre asta, pe chipul ei se vedea adesea mâhnirea în fața spectacolului dezolant pe care îl reprezintă o viață descompusă treptat de alcool.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,752 other followers