Întrebare (despre credinţă) pentru “calvinişti”

Ştie cineva dacă şi unde anume a spus Calvin despre credinţă că este mâna sufletului cu care creştinul îl prinde pe Hristos, cu toate bunurile Sale, şi-l face al său?

Potrivit unei surse care mi-a fost la îndemână, o idee de felul acesta apare în cartea a III-a a „Institutelor” lui Calvin. N-am reuşit să găsesc locul. Dacă printre cititorii blogului există vreun cunoscător al scrierilor lui Calvin, m-aş bucura mult să primesc răspunsul. O să dezvălui într-o viitoare postare de ce am nevoie de această informaţie.

Ideea de „credinţă că mână a sufletului” apare şi la scriitorii puritani, din câte mi-am dat seama. Dar mă interesează îndeosebi să ştiu dacă ideea apare la Calvin.

 

O casetă (făcută) pierdută şi (providenţial) regăsită. Palma lui Băsescu vs. braţul lung al mogulilor.

Am trăit s-o văd şi pe asta. Băsescu dă o scatoalcă unui Gravroche care strigase în gura mare ceva care îi leza sentimentele politice în campania din 2004. Trucaj sau realitate? Înclin să cred că e suficientă realitate în filmuleţul respectiv şi că fapta lui Băsescu nu-i face deloc cinste (ca să folosesc o litotă). Acesta ar fi (aşa cum îmi apare mie) nucleul unei afaceri necurate impuse mass-media de către rechinii cărora Băsescu le-a promis (printr-o metaforă cam violentă) că le va rupe dinţii. Pe acest nucleu se aşează, ca foile de ceapă, o avalanşă de evenimente, dintre care am reţinut mai ales:

• denunţul emoţionant al lui Patriciu, care (citat de ziare) menţionează două lovituri: una în plex şi una în plină figură. Apetenţa pentru hiperbolă şi dramatism a acestui padrino liberal este evidentă şi nu necesită alte comentarii. În plus, asemenea omologului său din „Naşul”, Patriciu nutreşte o sensibilitate aparte pentru familie şi copii, de aceea este răvăşit de emoţii când discută incidentul. Cu ocazia acestui episod, mogulul a aflat – vai – că există lucruri „that money can’t buy”, anume înregistrarea mult-rulată, pe care a căutat s-o achiziţioneze încă din prima clipă în care a aflat de existenţa ei. A încercat, dar n-a reuşit. Deh, ce să faci, există şi oameni principiali în România, care n-ar vinde asemenea lucruri pentru nimic în lume. Se pot cumpăra principii, conştiinţe, oameni, dar nu casete incomode pentru adversarii politici!

• tădăguirea de către Băsescu a evenimentului. Am îndoieli că Băsescu este chiar atât de angelic pe cât se prezintă. Mi se pare destul de temperamental şi de dur. Nu exclud deci apriori ideea că l-ar fi îmbrâncit pe copilul respectiv. Sau că i-ar fi dat o palmă. Dincolo de asta, găsesc că mediile de informare au hipertrofiat fapta lui până la proporţii ridicole. Socotiţi-mă insensibil, dar când două zile la rând programul unor canale moguliere este ocupat aproape integral de filmulţeul anti-Băsescu, analizat din toate unghiurile şi unghiuleţele posibile, întreaga chestiune începe să mă lase rece.

• moralistul de serviciu al naţiunii, C.T. Popescu, expert în tehnicile de lovire aplicate de agenţii serviciilor secrete, se oripilează într-un editorial cu privire la gestul preşedintelui: „Mai observ un singur lucru: lovitura pe care în aceste imagini personajul T. Băsescu o dă acelui copil este tipică pentru agenţii de pază ai serviciilor secrete: scurtă, laterală, fără elan, din încheietură, fără a-l privi în ochi pe cel lovit.” (Între noi fie vorba, la final de editorial CTP ne livrează apoteotic o cugetare extrasă cu multă trudă din nesecatul puţ al gândirii sale: „În rest, aş vrea ca filmul să fie trucat. E mai suportabil decât să fie adevărat.” Serios? Chiar e mai suportabilă o filmare trucată decât una adevărată? Dacă m-ar fi plătit mogulii cu milioane de euro, n-aş fi ghicit!)

Are rost să continuăm cu foile de ceapă? Mă opresc aici, fiindcă mă tem că o să încep să lăcrimez asemenea unui mogul cu suflet mare. Trăgând linie şi adunând, rămân la ce am spus mai la început: îl socotesc pe Băsescu în stare să dea o cleapşă Gavroche-ului care l-a călcat pe bătături. Dacă s-a produs, fapta mi se pare reprobabilă şi cred că în acest caz ar fi fost cel mai bine să o recunoască şi să-şi ceară iertare pentru ea. În ce mă priveşte, incidentul din 2004 nu-mi schimbă intenţia de vot. Aici trebuie să-i dau dreptate lui CTP: „Logica, raţiunea, bunul simţ nu mai funcţionează. Putem vota şi făcând abstracţie de acest scandal”. Mai rămâne de adăugat că toată pasărea pe limba ei piere. Crezusem că nu putem vota decât nefăcând abstracţie de scandal, dar remarca lui CTP mă reconfortează, indicându-mi o alternativă mai comodă. Înţeleg din panseul domniei sale că spumele la gurile de canal ale mogulilor nu vor reuşi să schimbe mare lucru în economia acestei campanii.

P.S. Două analize interesante: AICI şi AICI.

 

Accesul la propriul dosar CNSAS. Informaţii utile

În cazul în care doriţi să ştiţi dacă aţi avut dosar de urmărire în perioada comunistă, nu este nevoie să veniţi personal la sediul CNSAS (din Matei Basarab 55-57). Puteţi completa (de mână) o cerere descărcată de pe site-ul instituţiei, o puteţi scana şi trimite (prin email) pe adresa instituţiei (office@cnsas.ro), anexând o copie (scanată) a actului de identitate. Cererea poate fi trimisă şi prin poşta clasică, dacă nu aveţi posibilitatea să o scanaţi.

Dacă doriţi să împuterniciţi o persoană care să vadă dosarul şi să realizeze cόpii, în numele dvs., trebuie să faceţi o procură specială, la notariat. Persoana împuternicită vă reprezenta în relaţia cu CNSAS-ul, va completa o cerere în numele dvs., va vedea şi fotocopia documentele care vă interesează.

Detalii suplimentare despre aceste cereri puteţi citi în textul de mai jos (un email primit astăzi de la CNSAS):

In temeiul art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 1 alin. 9 din O.U.G. nr. 24/2008 aprobata cu modificari si completari de Legea nr. 293/2008 puteti solicita, in numele tatalui dumneavoastra, accesul la dosarul acestuia. Cererea, in care trebuie sa mentionati calitatea de imputernicit, trebuie sa fie semnata de mana de catre dumneavoastra. La cerere este necesar sa atasati copia actului dumneavoastra de identitate valabil, precum si copia actului de identitate valabil al tatalui. Toate acestea le puteti trimite prin e-mail (scanate) sau pe adresa noastra postala: str. Matei Basarab nr. 55-57, sectorul 3, Bucuresti, cod postal 030671.

Dupa primirea cererii insotita de actele necesare, CNSAS va demara verificarile legale la fostii detinatori de fond arhivistic provenit de la securitate – Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe si Serviciul Istoric al Armatei – dat fiind faptul ca aceste institutii detin o evidenta elaborata a dosarelor intocmite de securitate. De asemenea, vom efectua verificari si in evidenta dosarelor preluate in arhiva C.N.S.A.S.

Daca, in urma acestor verificari, vor fi identificate dosare / documente intocmite de securitate pe numele tatalui dumneavoastra, veti fi invitat la sediul CNSAS sa le vedeti. Va vom informa, de asemenea, si in cazul unui raspuns negativ. Rapiditatea cu care veti primi un raspuns din partea CNSAS la aceasta cerere depinde, in mare masura, de rapiditatea cu care raspund institutiile sus mentionate.

Cu ocazia consultarii eventualului dosar puteti solicita, contra cost, copii certificate ale documentelor din dosar pe care le veti considera importante. Taxa pentru copii este singura taxa care se percepe de catre institutia noastra si este de 20 bani/pagina. Din pacate, expedierea copiilor prin posta obisnuita sau prin cea electronica nu este posibila. Suma de plata poate fi achitata la casieria CNSAS in momentul ridicarii copiilor.

 

Biblioteca Academiei se face că răspunde.

Astăzi m-am dus la Biblioteca Academiei să ridic răspunsul oficial al acestei instituţii la scrisoarea  prin care Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament solicita permisiunea de a digitaliza (pardon de barbarism, dar tehnologhia străină nu se sinchiseşte de sensibilităţile filologhiceşti) manuscrisele Noului Testament din colecţia  B.A.R. Mi se promisese ferm că scrisoarea-răspuns va fi gata. Între noi fie vorba, în septembrie a.c. s-a împlinit un an de cât fac vizite la B.A.R., scriu scrisori, dau telefoane, alerg pe la membrii din prezidiul Academiei etc., fără niciun spor. A trecut mai bine de un an, atenţie, timp în care o venerabilă instituţie de cultură din România n-a reuşit să încropească  un răspuns oficial la o cerere venită din partea CSNTM.

Mi s-a mai întâmplat cândva, în primăvară, ca directorul să-mi scrie într-un email că-mi acordă o audienţă şi, odată ajuns în biroul domniei sale, să aflu de la secretară că dl director este în drum spre aeroport!

Astăzi speram să am parte de o minune. M-am dus să ridic un document, potrivit unei înţelegeri prealabile, şi am aflat cu stupoare că documentul respectiv nu este gata, fiindcă doamna care trebuia să-l redacteze a fost ocupată cu multe şedinţe.

Iţele acestei epopei, începute acum mai bine de un an, sunt prea lungi ca să fie prezentate toate într-o singură postare. Sunt sigur că „va urma” încă multă vreme. În plus, aştept cu nerăbdare să aflu ce deznodământ va avea această afacere care pentru mine explică foarte bine de ce trăim în Românika şi nu în România.

 

Biblioteca Academiei răspunde.

Astăzi am găsit în cutia de corespondenţă un plic de la Biblioteca Academiei. Întrucât luna trecută am trimis direcţiei B.A.R. două scrisori, despre două chestiuni diferite (legate totuşi de un element comun – banii), am desfăcut cu mare nerăbdare plicul.

Înainte de a prezenta în sinteză răspunsul dlui director general, acad. Florin Filip, redau mai jos întrebările pe care le adresam într-o scrisoare redactată pe 19 oct. 2009:

1. Cum justifică Direcţiunea Bibliotecii Academiei tariful de 1,6 euro/imagine pentru reproducerea fotografică a materialelor din colecţiile B.A.R.?
2. Ce venituri s-au înregistrat, pentru ultimii 3 ani (2006, 2007, 2008) în contabilitatea B.A.R., de pe urma prestării serviciului de fotografiere (numărul 1.7. din catalogul serviciilor prestate de B.A.R.)?
3. De ce tarifele pentru serviciile prestate de B.A.R. sunt exprimate în euro şi nu în moneda naţională a României?
4. Este conştientă conducerea B.A.R. că fotocopierea colecţiilor de presă duce la uzarea lor şi că această deteriorare poate fi evitată dacă cercetătorilor li s-ar permite să-şi fotografieze materialele, în loc să le fotocopieze sau să le ceară în mod repetat din depozit?
5. Dat fiind că mulţi dintre utilizatorii B.A.R. îşi finanţează cercetarea din fonduri proprii, iar cărţile publicate de pe urma ei nu se vând în tiraje semnificate (deci nu aduc profituri), de ce B.A.R. a introdus aceste tarife care obstrucţionează cercetarea, în loc să o încurajeze?

Din răspunsul primit (scrisoarea în PDF AICI) aflu că în anul 2009 B.A.R. a efectuat trei sondaje (în rândul utilizatorilor) în urma căreia şi-a regândit sistemul de servicii şi tarife. Deja sunt foarte curios cu privire la tarifele care vor percepute, numai că intrarea lor în vigoare se va face începând cu anul viitor.

În orice caz, e începutul unor schimbări în politica B.A.R., de la nişte tarife aberante şi imorale, la ceva ce urmează să fie clarificat la începutul anului viitor.

A doua chestiune asupra căreia am scris direcţiunii B.A.R. nu a primit încă un răspuns. E vorba de scrisoarea prin care Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament solicita permisiunea de a digitaliza manuscrisele greceşti ale Noului Testament aflate în colecţiile Academiei Române. După un an de zile de când tot bat la porţile Bibliotecii, această instituţie n-a reuşit să formuleze un răspuns în scris pe care să-l pot trimite directorului CNSTM, Daniel Wallace. O asemenea indolenţă nu e acceptabilă nici într-o republică bananieră, darămite în ditamai forul cultural. Cred că nu-mi rămâne decât să mă adresez Avocatului Poporului, care să dea un pic de greutate cererii mele oficiale. Răbdarea şi îndelunga răbdare au şi ele un capăt.

 

Crin cel Crunt

Disclaimer: Straniu, nu-mi place politica, dar îmi place să-i analizez pe candidaţii din actuala campanie şi să le recompun portretele din tuşe groase. N-am talent la desen, aşa că trebuie să mă folosesc de cuvinte, nu de creion şi cărbune.

De când îl ştiu, candidatul PNL e într-o continuă încruntare. Nu ştiu cum arată când doarme, dar mă întreb dacă nu cumva sprânceana dreaptă îşi exprimă sever dezaprobarea până şi în astfel de momente de completă relaxare (aşa cum buza inferioară a doctorului Oprescu trebuie că e fixată şi în somn într-un soi „dă dăzgust dă tot şi dă toate”).

La ce s-or fi gândit PNL-iştii când au votat în fruntea partidului un lider cu un look atât de sever? Crin cel Crunt face contrast vizibil cu sprinţarul şi volatilul Geoană, care de curând se lupta precupeţeşte cu o aprigă târgoveaţă din localitatea mea natală.

Pe cât e Mircea Geoană de dezinhibat, pe atât e Crin Antonescu de crispat. Îmi evocă fără greş figura secretarelor acre de care te loveşti atunci când ai de-a face cu birocraţia instituţională „made în Romania”. Ca să nu pun tot răul în seama funcţionărimii autohtone, aş spune că îmi aduce aminte şi de o recepţioneră din Ucraina pe care am întrebat-o cândva (într-o rusă căznită) dacă mai există locuri libere în hotelul ei. Rezultatul a fost că s-a uitat fioros la mine şi m-a repezit cu o ciudă inexplicabilă: Ni mestă! Ni mestă!

Sigur, Crin Antonescu ar putea câştiga la capitolul „imagine” dacă s-ar autoironiza simpatic, aşa cum făcea David Wilkerson într-o predică: „You know, I was born with a frown!” Numai că el n-are timp de autoironii simpatice. E prea preocupat de iregularităţile celor aflaţi în prezent la guvernare sau ale celor care au fost cândva la guvernare. Or, aceste iregularităţi sunt grave şi merită toată seriozitatea şi toată încruntarea de care este cineva în stare. Iar Crin cel Crunt este în stare de multă seriozitate. Aşa cel puţin mărturiseşte continuu şi nemincinos sprânceana lui dreaptă, pe care o fac direct răspunzătoare pentru eşecul foarte probabil al liderului PNL la iminentele prezidenţiale.

 

BibleWorks 8. De la haiducie la legalitate.

Săptămâna asta poşta mi-a adus DVD-ul cu programul BibleWorks 8. Altfel spus, în sfârşit am reuşit să achiziţionez licenţa pentru un software foarte trebuincios bibliştilor, dar pe care multă vreme nu mi l-am putut permite.

De existenţa şi de foloasele lui am avut, desigur, cunoştinţă încă de când eram student (iar programul era abia la versiunea 4.0). Cred că nu eram primul pe care condiţia de student îl împingea la un soi de haiducie cultural-teologică, prin care „luăm [informaţii] de la bogaţi şi le dăm la săraci”.

Dar dacă studenţia a trecut, haiducia (redenumirea romantică a „pirateriei”) a rămas. A rămas din inerţie şi din motive economice. Cei care lucraţi în învăţământ ştiţi bine că 350 de dolari nu sunt lucru de şagă, dacă trebuie să-i dai pe un program pe care alţii (cei mai mulţi) îl folosesc „haiduceşte”. În plus, tot soiul de alte urgenţe mi-au zădărnicit intenţiile de a intra în legalitate. Şi poate că mi le-ar fi zădărnicit mereu, dacă n-aş fi avut sprijin neaşteptat din partea unor prieteni. Înclin să cred că Dumnezeu, văzând anevoirea mea (cam fără spor) pe calea virtuţii, mi-a trimis îngeri care să-mi întărească paşii. Astfel am ajuns să completez suma şi imediat m-am grăbit să lansez comanda (ca să nu ratez iarăşi ţinta).

Istorisirea mea are şi o morală, dacă nu cumva mai multe: strădania către dreptate este o lucrare sinergică. Precum auzim uneori în predici: „Fă un pas către Dumnezeu, şi Dumnezeu va face doi!”. Aplicat la cazul nostru: „Strânge 100 de dolari pentru licenţa BW şi Dumnezeu îţi va dărui diferenţa”.

P.S. Mulţumesc îngerilor care mi-au întărit paşii pe calea virtuţii.

 

D. Fecioru, mai mare chiar decât Vasile cel Mare

Încep să fiu tot mai suspicios faţă traducerile româneşti ale scrierilor Părinţilor. Nu pot spune că sunt un mare cititor de patristică, deci este posibil ca percepţia mea să fie eronată. Totuşi, atât cât am citit, făcând uneori apel la textul grecesc, a fost suficient ca să-mi stârnească oareşce bănuieli. De patru ani de zile mă ocup de studierea versetelor şi conceptelor biblice traduse tendenţios în româneşte. Încep să cred că şi traducerile Părinţilor suferă de „retuşuri” teologice (i.e. ideologice) pe ici pe colo. Inutil să mai adaug, chestiunea mă umple de năduf. Am impresia că sunt tras pe sfoară.

Să dau un exemplu care mi-a picat recent în mână.

Zice Vasile cel Mare într-o predică despre umilinţă (PG 31, p. 529) astfel:

„Şi se laudă Pavel că dispreţuieşte (kataphronēsai) propria dreptate (dikaiosynēs) şi că urmăreşte dreptatea cea prin Hristos (tēn dia Christou), cea de la Dumnezeu (tēn ek Theou dikaiosynēn), prin credinţă…”

Cum traduce D. Fecioru acest fragment în Omilii, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 17, p. 546?

„Şi Pavel se laudă cu aceea că nu ţinea seamă de faptele de dreptate săvîrşite de el, ci căuta îndreptăţirea în Hristos dobîndită de la Dumnezeu pe temeiul credinţei.”

Care ar fi problemele cu acest fragmenţel?

1)     verbul kataphroneo, care are un sens destul de tare (‘a dispreţui, a desconsidera’) e atenuat prin a nu ţine seama de;

2)     termenul dikaiosyne (‘dreptate’) e tradus prin fapte de dreptate. Or, asta mi se pare deja interpretare, nu traducere. Dacă traducătorul vrea să ne dea o notă de subsol asupra textului şi să spună că, în opinia lui, „dreptatea” se exprimă prin fapte, e ok. Traducătorul poate să-şi dea cu părerea la subsolul textului. Dar să serveşti „faptele” direct în text mi se pare neonest faţă de cititori;

3)     acelaşi termen dikaiosyne e tradus odată “[fapte de] dreptate” şi odată cu “îndreptăţire”. Un principiu de traducere spune că trebuie să fii consecvent, adică să foloseşti un singur echivalent pentru un singur termen, dacă respectivul termen are aceeaşi conotaţie în toate ocurenţele respective.

P.S. Prietenilor mei ortodocşi: dacă nu voi fi vreodată în pericol de a mă converti la ortodoxie, să ştiţi a cui este vina!

 

Ministerul Educaţiei îi învinge (parţial) pe spiruharetişti în justiţie

Ministerul Educaţiei a reuşit să taie câteva braţe ale caractiţei spiruharetiste. Este vorba de braţele “Învăţământului la distanţă” care nu aveau recunoaştere legală, dar care crescuseră în câţiva ani cât cresc alte universităţi în 100. Absolvenţii acestor programe nu vor beneficia de diplome recunoascute. Detalii AICI.

Până una alta, ME se mai luptă cu Spiru în alte două procese.

 

Editura Logos la ITP. Reduceri de 40% din preţul de catalog.

Pe data de 11 nov. 2009 Grupul Editorial Logos (Logos, Peregrinul, Discipolul) va fi prezent la ITP cu un stand de cărţi. Toate cărţile vor fi vândute cu reducere de 40%. Lista completă cu preţuri va fi afişată la ITP în preajma zilei programate pentru vizita Logos.

 

Surprins de Bucurie – recenzie (II)

Mai jos puteţi citi partea a doua a recenziei lui D. Fărcaş la “Surprins de Bucurie”. Enjoy!

Spaţiul. Locul unei Persoane

Spaţiul imaginar este, surprinzător, un reper pentru cel real. Spaţiile volumului pendulează, de altfel, între ficţional şi real.

Lui Lewis îi este mai la îndemînă să ofere toponimice fictive ori nume inventate pentru spaţii reale, pentru şcolile pe care le-a frecventat sau prin care a peregrinat. Prima explicaţie în favoarea unei asemenea opţiuni este discreţia, care îl determină să protejeze persoane şi instituţii pe care le critică, glisîndu-le oarecum spre ficţional. Totuşi, se poate însă presupune că nu ficţionalul în sine (nici discreţia pe care o asigură ficţiunea) justifică opţiunea autorului; recursul la nume fictive, ci (şi) intenţia de a confisca realul prin imaginar şi imaginaţie. Aşadar, Şcoala Wynyard din Watford este – pentru autor – Belsen (după numele lagărului de cocentrare nazist Bergen-Belsen, din Saxonia Inferioară) (p. 41); traversarea mării din Belfast spre Anglia este, pentru copilul plecat de timpuriu de acasa, la şcoala de la Watford, un soi de trecere a Styxului, o coborîre iniţiatică în Infernul şcolăresc şi (de)formativ (p. 40); Colegiul sugestiv numit Malvern este, în realitate, Colegiul Wyvern (pp. 48, 100); şcolii Cherbourg House preferă să îi spună şcoala Chartres (p. 72); iar Casei Glenmachan, domiciliul unor rude apropiate, preferă să îi spună Mountbracken (p. 61). În schimb, domiciliile copilăriei sînt numite simbolic Casa Veche şi respectiv Casa Nouă (de această dată după uzanţele familiei Lewis, care angajează totuşi – s-o recunoaştem! – suficientă încărcătură simbolică).

Şi spaţiile mitologice – tărîmul zeilor din mitologia scandinavă (Asgard), de pildă – sau spaţiile mitologiei imaginare subiective – Tărîmul Nordic (tărîm inventat de Clive Staple în copilărie) – sînt doar umbre, ba chiar urme în imaginar ale unui tărîm mai înalt, nespaţial, acela la Bucuriei („puteam oare să fiu nefericit trăind în Paradis?”, p. 135, spune Lewis referindu-se la spaţiul pe care îl subîntindeau miturile pentru el, copilul care a fost). Însăşi jubilarea în faţa faptelor vitejeşti ale personajelor mitologice îi oferă lui C.S. umbrele prefiguratoare ale unei bucurii i-reale, in-imaginabile şi non-ficţionale – aceea a harului.

Descrierea spaţiului familiar, al Irlandei natale, cu contrastele ei, se lasă asociate cu bipolarităţile mitice – Niflheim (întunecatul Ţinut al Negurii) şi Asgard (ţinutul zeilor) (p. 171) – şi mai departe cu spaţiile spirituale (nespaţiale). În ultimă instanţă, periplul la care ne invită Lewis, în ţinutul natal, ne duce „spre capătul lumii, ţinutul dorului, care frînge şi încîntă inima” (p. 172).

În acest fel, Lewis relativizează situările spaţiale, căci cartea este o autobiografie spirituală, în care spaţiul exterior este doar pretextul spaţializării interioare. Mai mult, reperele topologice reale au prea puţină importanţă, pentru că Surprins de Bucurie este o carte despre topos-ul Bucuriei înseşi: un topos care se sustrage geografiei britanice, ca şi istoriei personale a autorului. Bucuria este un fenomen originar, al cărui topos este o lume imaginală (mundus imaginalis), un spaţiu situat dincolo de realitatea factuală şi obiectivă, însă deloc ficţională sau fictivă. Realitatea imaginalului face din mundus imaginalis o lume a-topică, netopologică, însă nicidecum utopică; o lume la care oricine poate participa, cu condiţia unică… să fie surprins de Bucurie! În esenţa lui, topos-ul Bucuriei este de-spaţializat.

Alte cîteva surprize din Surprins de Bucurie

Surprins de Bucurie este (surprinzător?) o analiză fenomenlogică a unor fenomene originare – Bucuria, Lucrurile, Carnea, Lumea etc. –, aşa cum se constituie ele în conştiinţa subiectivă a autorului. Cu siguranţă, Bucuria este un principiu cosmotic, ordonator: el rînduieşte o întreagă lume. Bucuria reconstruieşte lumea după legităţi care îi sînt proprii.

Cartea lui C.S. Lewis este nu doar o autobiografie spirituală, ci şi analiza unor maniere de situare în lume: prin ficţiunea literară, prin fantezia copilărească şi prin viaţa imaginară (ori imaginală, cum prefer să o numesc, după Henry Corbin).

Citind autobiografia lui C.S. Lewis, este cu neputinţă să nu te regăseşti surprins. Însă miza volumului se ancorează în alte prize, mai profunde (în orice caz, existenţiale, ba chiar soteriologice, nu stilistice: în veritabila Sur-Priză a Bucuriei negrăite şi strălucite (1 Petru 1:8).

În fine, Surprins de Bucurie apare în româneşte, în tălmăcirea lui Emanuel Conţac, într-o limbă română sărbătorească. Cum altfel decît o surpriză a lecturii?

 

Marele scandal al bibliotecilor / editurilor româneşti

Ce se întâmplă cu editurile şi cu bibliotecile româneşti este un scandal. Înainte vreme, printr-o lege (a depozitului legal, cred) editurile erau obligate să predea Bibliotecii Naţionale şase exemplare din orice titlu publicat, urmând ca acestea să fie distribuite în celelalte biblioteci naţionale cu regim de „depozit legal”. În haosul democratic post-revoluţionar aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Consecinţa o resimt acum pe propria-mi piele de cercetător. Să dau câteva exemple. Mă dau acum de-a rostologul să găsesc trei cărţi publicate la Editura Renaşterea, în legătură cu Biblia lui Bartolomeu Anania:

Bartolomeu Anania. In honorem, 2001

Atelier biblic. Caiete de lucru, 2003

Primele mărturii despre Biblia jubiliară 2001, versiunea Arhiepiscopului Bartolomeu Valeriu Anania, 2003

Caută la BCU, caută la Biblioteca Academiei Române, caută la Biblioteca Centrală Universitară Sibiu, caută la omoloaga ei din Cluj! Cred că la B.A.R. am găsit rătăcit unul dintre aceste titluri. În rest, n-ai s-auzi, n-ai să vezi!

Sunt de părere că situaţia asta este un adevărat scandal! Editurile sunt meschine (sau poate doar neglijente). Au impresia că fac economie la buget dacă nu donează aceste 6 exemplare! Iar bibliotecile (subfinanţate) sunt pur şi simplu incapabile să urmărească apariţiile noi şi să le achiziţioneze!

Sunt absolut indignat de ceea ce se întâmplă, fiindcă ştiu că situaţia nu se va normaliza prea curând. Acum va trebui să ies la vânătoare după nişte cărţi publicate în 2001-2003, ca şi când ar fi vorba de manuscrise medievale, traficate pe piaţa neagră a cărţilor rare!

 

Referendum pentru deşteptarea românilor!

Românii  vor fi chemaţi pe 22 noiembrie la urne, pentru a-şi alege prezidentul.

Nu fac campanie sau anticampanie pe acest blog (singurul “catindat” în contra căruia am avut cândva ceva de comentat s-a şi retras; poate ca efect al postării mele…). Doar pledez deschis pentru mersul la urne. Nu în primul rând la urnele prezidenţiale, ci la cele de referendum. Oricât de importante ar fi prezidenţialele, din perspectiva mea ele sunt în umbra referendumului pentru parlament unicameral şi pentru reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300.

Scriu această postare cu o lună înaintea referendumului fiindcă presimt că ziua de 22 noiembrie va trece pe lângă mulţi evanghelici aşa cum trece nisipul pe lângă ochii (bine închişi ai) proverbialului struţ care plonjează într-o dună. (Poziţionat astfel, struţul evanghelic pare „perpendicular” pe realitate, dar în fapt este paralel cu ea!)

O precizare: într-o ţară un pic mai normală, un parlament bicameral are avantajele sale. Dar Românika nu poate aspira încă la titlul de ţară „un pic mai normală”, de aceea cred că în cazul ei se recomandă neapărat unicameralul, din următoarele motive:

• un parlament mai mic ar fi mai uşor de tras la răspundere de către electorat
• actualii parlamentari care vor candida la următoarele alegeri legislative vor fi nevoiţi să fie mai activi în serviciul alegătorilor (să arate ce au făcut efectiv, nu doar să promită)
• eliminarea din schemă a 171 de sinecurişti nu poate să fie decât benefică pentru buget (fiindcă)
• una bucată parlamentar nu înseamnă doar 1 salariu de parlamentar, ci salariile stufosului personal din subordinea lui (din parlament sau din teritoriu), cheltuieli cu deplasarea, diurne, locuinţe de protocol, deconturi etc. etc.

 

Iarăşi despre Avocatul Poporului

Iată cum de la “a glimpse of Heaven” trec la chestiunile prozaice şi birocratice ale vieţii în România. Mai jos puteţi citi despre situaţiile în care se pot depune cereri (petiţionări) la Avocatul Poporului. Informaţiile sunt preluate de pe site-ul instituţiei (cu mici adaptări care mlădiază un pic limba de lemn a juriştilor).

1. Actele şi faptele pentru care puteţi depune petiţii la A.P.

Sunt supuse petiţionării actele sau faptele administrative ale autorităţilor publice prin care s-au încălcat drepturile şi libertăţile persoanelor fizice.

Legea include în categoria actelor administrative care fac obiectul activităţii Avocatului Poporului şi pe cele ale regiilor autonome.

Sunt asimilate actelor administrative tăcerea organelor administraţiei publice şi emiterea tardivă a actelor.

2. Cine se poate adresa Avocatului Poporului?

Instituţiei Avocatul Poporului i se poate adresa orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase.

3. Exercitarea atribuţiei Avocatului Poporului de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice se face:

• la cererea persoanei lezate;
• din oficiu.

 

Ce atribuţii are Avocatul Poporului?

Redau mai jos nişte informaţii despre Avocatul Poporului, preluate de pe site-ul instituţiei. Cea mai importantă atribuţie, din punctul meu de vedere ca cetăţean, este cea subliniată cu bold.

Avocatul Poporului are următoarele atribuţii:

• coordonează activitatea instituţiei Avocatul Poporului;
• primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri;
• urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubei;
• semnează rapoartele, recomandările, precum şi orice alte acte necesare bunei desfăşurări a activităţii instituţiei;
• formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
• poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgarea acestora;
• poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor;
• reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice;
• prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora.

 

La ce e bun Avocatul Poporului?

Avocatul Poporului este instituţia la care puteţi apela ori de câte ori constataţi că o instituţie sau o autoritate publică comite abuzuri în relaţia cu dvs. (indiferent că sunteţi cetăţean român sau străin).

Unul dintre abuzurile cele mai frecvente comise de autorităţile sau instituţiile publice este refuzul de a răspunde la o petiţie, deşi dreptul la petiţionare este garantat de Constituţia României. (Vezi la finalul postării informaţiile despre dreptul la petiţionare, aşa cum apare el menţionat în art. 51 din Constituţie, respectiv art. 2 din Legea nr. 233/2002).

Am recurs recent la Avocatul Poporului într-o dispută cu Biblioteca Academiei Române (B.A.R.). Consilierul de la sediul A.P. mi-a spus că trebuie să trimit B.A.R. o cerere prin poştă, cu confirmare de primire. Această cerere trebuie să primească un răspuns în 30 de zile. Dacă B.A.R. refuză să răspundă, Avocatul Poporului poate solicita acest răspuns pe cale oficială. Există aşa-numitul contencios administrativ care se ocupă de rezolvarea acestor probleme.

Deşi B.A.R. a refuzat deja în două rânduri să-mi răspundă la petiţii prin email (ceea ce constituie un abuz), mi-am spus că trebuie să fiu fair şi să anunţ Serviciul de Relaţii cu Publicul de intenţia mea de a face o sesizare la A.P.., dacă nu mi se răspunde la următoarea petiţie, pe care o voi expedia prin poştă, cu confirmare de primire.

Dreptul de petiţionare

1. Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.

2. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.

3. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.

4. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.

Art. 51 din Constituţia României

Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris, ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean şi local, precum şi regiilor autonome.

Art. 2 din Legea nr. 233/2002

ATENŢIE!

Potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor aprobată cu modificări de Legea nr. 233/2002, petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului nu se iau in considerare si se clasează.

 

Se caută Derek Prince, “Cum să postim cu succes”.

Are cineva idee dacă mai există la vânzare cartea lui Derek Prince, Cum să postim cu succes?

Sunt interesat să o cumpăr. Dacă tirajul este epuizat, aş dori o fotocopie. Voi plăti munca de fotocopiere şi costul expedierii.

P.S. Ştie cineva alte cărţi despre post (scrise din perspectivă evanghelică?)

 

Pildele Domnului Isus. Simon J. Kistemaker

Prin bunăvoinţa unui reprezentant al Societăţii Biblice din România am primit de curând un exemplar din Pildele Domnului Isus, de Simon J. Kistemaker. Fiindcă în România nu există multe cărţi pe acest subiect, semnalez aici apariţia ei.

Autorul este profesor emerit de Noul Testament la Reformed Theological Seminary. A fost preşedinte al Evangelical Theological Society, iar patru dintre cărţile sale au fost răsplătite cu distincţia Gold Medallion Evangelical Book of the Year.

Cartea este scrisă într-un stil accesibil şi plăcut şi poate fi citită cu mult folos atât de laicul dornic să aprofundeze Scripturile, cât şi de studenţii la teologie sau predicatorii Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Jessy Dixon. De la marijuana la Hristos

La cei 71 de ani ai săi, Jessy Dixon se ţine bine. Are o voce pe care o poate modula după cum voieşte (chiar şi când trebuie să urce binişor ca să o imite în falsetto pe Paula Seling) şi capacitatea de a capt(iv)a extraordinar o sală plină de oameni îndeobşte rezervaţi faţă de euforia cântecelor spirituals. După atâţia ani de când urcă pe toate scenele lumii are o tolbă de poveşti din care scoate, fără ostentaţie, câte una. A cunoscut-o pe Mahalia Jackson, a compus cântece pentru Diana Ross, a lucrat îndeaproape cu Paul Simon. Cel mai mult însă vorbeşte despre Isus Hristos, care a intrat şi în viaţa lui. Nu se fereşte să ne spună că înainte de această schimbare decisivă folosea marijuana pentru a fi high şi ca să-şi umple golul lăuntric. După ce Hristos a intrat în viaţa lui n-a mai avut nevoie de aşa ceva.

Jessy Dixon îşi prezintă mărturia cu naturaleţe. Nu poate să nu vorbească despre Isus, deşi uneori i se sugerează să ocolească subiectul, ca să-şi menajeze publicul necreştin din India, Israel sau Kenya. Chiar şi în Românika cea creştină de două mii de ani s-a găsit (la hotel) un ins grijuliu care să-l sfătuiască să nu vorbească despre Isus, fiindcă unii dintre cei care vor veni la concert n-or să înţeleagă despre ce vorbeşte. „But I will!” a promis artistul; şi s-a ţinut de cuvânt.

Paula Seling şi sosia ei

În deschidere a cântat Paula Seling, despre care am crezut, pe la jumătatea concertului lui Dixon, că s-a strecurat în sală, în spatele meu, ca să vadă concertul incognito, alături de un prieten. Numai o imaginaţie maladivă ca a mea putea să născocească un asemenea scenariu. În consecinţă, atât sora-mea, cât şi A. au fost nevoiţi să scruteze în numeroase rânduri chipul personajului umbrit de o bonetă şi să constate, cu părere de rău, că respectiva nu e nicidecum cine credeam eu. Fiindcă nu puteam verifica expertiza lor în mod independent, o vreme m-am încăpăţânat să nu le dau dreptate, până într-un târziu, spre final, când adevărata Paula Seling a urcat indubitabil pe scenă, spulberând în mod crud intuiţiile mele fantasmagorice.

Un duel fermecător

Corul merită toată aprecierea pentru modul în care „s-a ţinut” de artist. Deşi la început nu-şi putea intra cu totul în rol, s-a pliat în final foarte bine acestui gen. Instrumentiştii s-au întrecut pe ei înşişi. Pianista, de pildă, o negresă  trupeşă, nu s-a mulţumit să ne fascineze cu acorduri repezi pe claviatură, ci s-a angajat şi într-un fermecător duel (nu duet!) vocal cu Jessy Dixon!

Pauză pentru revelaţii

La pauză mă întâlnesc cu unul dintre studenţii mei din anul I. Sporovăim un pic. Apoi întreb, inocent: „Unde ai loc?”. „Eu sunt în trupa de muzicieni”, vine la fel de inocent răspunsul. Era saxofonistul, pe care nu-l recunoscusem fiindcă aveam loc la margine, iar el era ascuns pe jumătate de nişte suporturi. Se poate imagina ceva mai rău de atât? Probabil numai ceva de felul: „Aha, deci cel care a cântat toată vremea pe scenă e Jessy Dixon!”

 

Sic transivit generalul Pleşiţă

A murit generalul Pleşiţă. Se poate spune la moartea unui astfel de om “Dumnezeu să-l ierte”? Un articol despre caracterul acestui om de tristă amintire AICI. Redau mai jos şapoul:

Nicolae Plesita a reprezentat national-securismul in ipostaza sa agramata, vulgara si de o maxima brutalitate. Or mai fi fost si cativa securisti cu o bruma de educatie. Nu era cazul sau. Cititi cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi si veti vedea cat de primitiv, cat de virulent putea fi acest tortionar. Limbajul era unul purulent, otravit, imbibat de ranchiuna cea mai adanca si sordida. Niciodata, sub nici o forma, Plesita nu si-a exprimat un minim regret, nu a schitat vreo remuscare.

Cum ar spune Tismăneanu: De mortuis nihil nisi veritas!