Eroarea cea de toate zilele



Disclaimer.  Am stat pe gânduri întrebându-mă dacă e oportun să încep anul cu o interogație atât de negativistă și am ajuns la concluzia că e bine să scăpăm de la critici în prima parte a anului, ca să ne îndulcim în partea a doua. Medicamentul amar la început, ca să fie desertul cu atât mai dulce.

Nu știu pe cine am să supăr cu această postare (sper că în niciun caz pe coriștii din videoclip), dar cred că merită efortul. Nu scriu fiindcă mi-am propus să fiu scroafa snoabă cocoțată în copac, ci fiindcă sunt de părere că unele riscuri merită asumate. Poate că cititorii îmi vor da dreptate. Unii imediat, iar alții peste câțiva ani sau, cine știe, cu limbă de moarte.

Dacă autorul (necunoscut) al versurilor cântării Imponderabilitate mai este în viață, îl asigur că apreciez dorința lui de a-și pune energia creatoare în slujba lui Dumnezeu și a semenilor. Totodată, în lumina experienței mele de mânuitor al limbii române, îl rog stăruitor să revină asupra urgent textului, cerând ajutorul unui poet consacrat.

Subiectul postării de față este compoziția Imponderabilitate, pe care o ascultam vrăjit în vremea copilăriei mele botoșănene. Acum versurile mi se arată așa cum sunt: inacceptabile sub raport poetic și incorecte din punct de vedere biblic.

Cred că Imponderabilitate se voia un soi de Creația lui Haydn pe limba evanghelicului mediu binevoitor. De fapt, stau și mă întreb dacă imponderabila compoziție la care mă opresc acum, la mai bine de douăzeci de ani de la acele audiții, a depășit granițele confesionale penticostale și dacă e cântată în celelalte confesiuni evanghelice.

Principale păcate ale textului sunt următoarele două: (1) grava inadecvare stilistică și (2) duiumul de nonsensuri.

Redau versurile din primul minut al compoziției:

Imponderabilitate / Era stare de neant / Un colos de-aglomerate / Un noian interesant.

Fluvii de incandescență / Agregați fără lianți / Nicio interdependență / În ținutul penetrant.

Mă întreb cum poți să păstrezi o mină serioasă cântând despre „noianul interesant” din „ținutul penetrant”.

Am obiecții nu doar la gama de neologisme (imponderabilitate, aglomerate, incandescență, agregați, lianți, interdependență, penetrant, energii nucleare) care aruncă în aer poezia și pe care mă aștept să-i întâlnesc mai curând în manualul de utilizare a reactoarelor atomice de la Cernavodă, ci și la combinațiile de tip „stare de neant”, „noian interesant”, „agregați fără lianți” și „ținut penetrant”. „Starea de neant” mă duce cu gândul la construcții searbăd-administrative de tipul „stare de urgență”, „stare de necesitate” etc., „noianul interesant” este plat și absolut neinteresant, paradoxalii „agregați fără lianți” trădează o crasă lipsă de sensibilitate poetică, iar „ținutul penetrant” se dovedește, la o inspecție semantică mai temeinică, absolut impenetrabil.

Versurile citate sfârșesc într-o contradicție ireconciliabilă, fiindcă nu putem avea în același tablou atât „neantul”, cât și „colosul”, „noianul” și „agregații”. Ori e neant, ori e noian.

Mai trebuie spus că imaginea „neantului” este orice, numai biblică nu. Cine are dubii, să citească atent Geneza 1 (în ebraică) și se va lămuri.

Mă opresc aici cu analiza, ca să nu consum într-o singură postare toată rezerva de sodă caustică pe un an întreg. Cert este că, dacă vrem ceva poetic despre creație, să-l citim mai bine pe Eminescu (mijind desigur ochii, din respect pentru geniul său poetic, la abaterile de la dogma creștină din versurile binecunoscute).

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

P.S. Imponderabilitatea foarte căutată, foarte gustată și foarte la modă în vremea vechiului regim ar trebui lăsată să moară de moarte bună și îngropată cu maximă discreție în cavoul istoriei evanghelice apuse. La vremuri noi „cântați Domnului o cântare nouă”. Pe cât posibil, fără imponderabilități!


My limited experience as a translator has taught me that one should acquaint oneself with a book before attempting to give an accurate translation of it.

The lack of familiarity with the content of the material can lead to errors.

Today I was skimming through the French translation of the commentary on Isaiah written by Theodoret of Cyrus.

It seems to me that by the festival τῶν ἑβδομάδων Theodoret means “the festival of the weeks”, not the Sabbath, as J.N. Guinot understands the text. It would make more sense to take τὴν τοῦ πάσχα, τὴν τῶν ἑβδομάδων, τὴν τῶν σκηνῶν as referring to the three big “pilgrimage festivals”: Pesach (Passover), Shavuot (Weeks), and Sukkot (Tents or Booths).

Below you can read the French translation and the Greek text.

theodoret(Τὰς νεομηνίας ὑμῶν) καὶ τὰ σάββατα καὶ ἡμέραν μεγάλ(ην οὐκ) ἀνέχομαι, (νηστείαν καὶ ἀργίαν) 14καὶ τὰς ἑορτὰς ὑμῶν μισεῖ ἡ ψυχή μου. ᾿Ιδοὺ καὶ τὰς πολυθρυλήτους |98 a| (ἐξέβαλεν) ἑορτάς· τὴν τοῦ πάσχα, τὴν τῶν ἑβδομάδων, τὴν τῶν σκηνῶν καὶ πρὸς τούτοις (τὴν τῶν) σα(λπίγ)γων, τὴν τοῦ ἱλασμοῦ. ῾Ημέραν γὰρ μεγάλην τὰς μεγάλας ἑορτὰς ὀνομάζει, νηστείαν δὲ τὴν τ(οῦ ἱ)λα(σμοῦ) ἡμέραν. Καὶ καθολικῶς πᾶσαν ἑορτὴν καὶ πᾶν σάββατον μεμισηκέναι  φησίν. Καὶ τὴν αἰτίαν διδάσκει·


Am verificat astăzi Istoria bisericească a lui Eusebiu, în traducerea făcută de T. Bodogae (PSB, vol. 13, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 199).

Mă interesa pasajul pe care Eusebiu îl citează din Irineu, cu privire la Isaia 7:14.

Irineu critică faptul că unii traducători ai Bibliei folosesc termenul neanis (femeie tânără) în locul termenului parthenos (din LXX și Matei), dar traducătorul român va fi tras un puișor de somn în timp ce lucra la acest pasaj, fiindcă îl citești în română și te întrebi nedumerit de ce se scandalizează Irineu (și Eusebiu) și unde este problema.

FecioaraCa să aibă noimă, textul lui Irineu (păstrat de Eusebiu) ar trebui să sune astfel. Termenii cu roșu sunt obiectul discordiei.

„Iată apoi ce spune textual despre traducerea Celor șaptezeci și despre inspirația Scripturilor: «Dumnezeu S-a făcut așadar om și astfel Domnul însuși ne-a mântuit, dîndu-ne semnul fecioarei (parthenou, n.m.), dar nu așa cum zic cei care și azi îndrăznesc să tălmăcească cuvîntul Scripturii ʽIată, femeia tânără (neanis, n.m.) va lua în pântece și va naște fiuʼ în felul în care au făcut-o Teodotion din Efes și Achila din Pont, prozeliți iudei și unul și celălalt, în urma cărora ebioniții spun că Hristos S-a născut din Iosif»”

Mai jos textul grec.

καὶ περὶ τῆς κατὰ τοὺς ἑβδομήκοντα ἑρμηνείας τῶν θεοπνεύστων γραφῶν ἄκουε οἷα κατὰ λέξιν γράφει· «ὁ θεὸς οὖν ἄνθρωπος ἐγένετο καὶ αὐτὸς κύριος ἔσωσεν ἡμᾶς, δοὺς τὸ τῆς παρθένου σημεῖον, ἀλλ’ οὐχ ὡς ἔνιοί φασιν τῶν νῦν τολμώντων μεθερμηνεύειν τὴν γραφήν, «ἰδοὺ ἡ νεᾶνις ἐν γαστρὶ ἕξει καὶ τέξεται υἱόν»· ὡς Θεοδοτίων ἡρμήνευσεν ὁ ᾿Εφέσιος καὶ ᾿Ακύλας ὁ Ποντικός, ἀμφότεροι ᾿Ιουδαῖοι προσήλυτοι, οἷς κατακολουθήσαντες οἱ ᾿Εβιωναῖοι ἐξ ᾿Ιωσὴφ αὐτὸν γεγενῆσθαι φάσκουσιν».


O mică schimbare în traducere poate întoarce sensul unui text pe dos.

Colegul meu Ciprian Terinte trudește de zor pe textul Scripturii, diortosind sârguincios traducerea Cornilescu.

Eu recitesc acum scrierile Părinților Apostolici, la care mă întorc cu plăcere ori de câte ori am prilejul.

Astăzi m-am poticnit într-un pasaj din celebra scrisoare a lui Ignațiu către Romani.

În această epistolă, marcată uneori de anacoluturi, probabil din cauza grabei, Ignațiu scrie că vrea ca fiarele să-l devoreze (καταφαγεῖν) iute, nu ca atunci când, temându-se (δειλαινόμενα; despre fiare e vorba) de unii (oameni) nu s-au atins (τινῶν οὐχ ἥψαντο) de ei.

Dumitru Fecioru, altminteri un traducător excepțional, care ne-a dat în românește multe scrieri patristice, zice după cum urmează.

FiarePotrivit acestei traduceri, unii dintre martiri se tem de fiare și nu se ating de ele! Subiectul este prea serios ca să facem alte comentarii pe o notă destinsă.

Iată și textul grec.

 ὀναίμην τῶν θηρίων τῶν ἐμοὶ ἡτοιμασμένων καὶ εὔχομαι σύντομά μοι εὑρεθῆναι ἃ καὶ κολακεύσω συντόμως με καταφαγεῖν οὐχ ὥσπερ τινῶν δειλαινόμενα οὐχ ἥψαντο κἂν αὐτὰ δὲ ἄκοντα μὴ θελήσῃ ἐγὼ προσβιάσομαι (Rom. 5:2)

O traducere corectă în prima ediție Loeb. Traducerea lui Bart Ehrman, în a doua ediție Loeb, este și ea corectă.

fear


I have been browsing recently through Bart Ehrman’s book about Peter, Paul, and Mary Magdalene:The Followers of Jesus in History and Legend only to discover with great dismay and some amazement that Jesus’s anointing by Mary, as narrated in Mark 14, took place in Galilee.

I seem to cherish different recollections from my Sunday school lessons, namely that the anointing narrated by Mark took place in Bethany, which is a few miles away from Jerusalem. In Mark 14:10, Judas goes to the chief priests in order to betray Jesus. Soon after, the disciples make the preparations for the Passover. Everything in the context suggests that Jesus is “hovering” around Jerusalem.

Well, professor Ehrman tries to dissipate some of the confusion about the various Mary’s in the NT, but manages to introduce some confusion about the location where unctio Bethaniae took place.

Here is the passage which made me rub my eyes in disbelief.

I am inclined to think that Bart Ehrman secretly believes in the ubiquity of the historical Jesus. Or otherwise thinks that Jesus could teleport himself (and his disciples) from Galilee to Jerusalem in a matter of seconds.


Citesc cu mare interes (și nedumerire) articolul scris de Lavinia Betea (în Adevărul) despre penticostalii români.

Rămân cu impresii amestecate.

E bine că mai risipește ceva din ignoranța românului tipic față de fenomenul religios penticostal (românul tipic fiind cam străin chiar și în raport cu propria lui tradiție teologică).

E rău că sunt puse în circulație și informații eronate.

Autoarei (Lavinia Betea politologul?) i-aș recomanda să creadă mai puțin și să cerceteze mai mult.

De pildă, informațiile despre începuturile penticostalismului american sunt cam amețite. Sublinierile îmi aparțin.

Aşa cum arată însă istoria acestei biserici, geneza ei se plasează sub semnul trebuinţei de miracol. În preajma anului nou 1906, un grup de studenţi  la un colegiu biblic metodist a decis să-şi petreacă vacanţa creştineşte, într-un campus din Asuza Street (California). După ore prelungite de rugăciuni, cântări şi meditaţie au început „să vorbească în limbi”. Au considerat că repetau miracolul trăit de primii  apostoli creştini. Atunci, la 50 de zile după Învierea lui Hristos şi la 10 zile după Înălţarea lui, Biblia scrie că „Iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa”. În ziua cincizecimii (Rusaliile), Duhul Sfânt pogorâse asupra apostolilor lui Hristos făcându-i să vorbească în limbi necunoscute de aceştia înainte.

Pedanteria filologică oblige: se scrie Azusa, nu Asuza. Enfin, passons!

Nu știu cine i-a dat informațiile (poate chiar pastorul Ghiocel Moț), dar e clar că cele două etape distincte (1901 Topeka, respectiv 1906 Azusa Street) sunt bulibășite. Școala biblică a lui Parham, din Kansasul (Topeka) anului 1900, a devenit un campus (!) pe Asuza (!) Street, hăt în California, tocmai în 1906!

(Mă rog, dacă ați citit Vrăjitorul din Oz vă mai aduceți probabil aminte că statul Kansas are o strașnică reputație când vine vorba de clădiri care sunt luate pe sus și aruncate – e drept, după răstimpuri mai scurte – pe cine știe ce coclauri.)

Am dat cândva un interviu despre penticostalismul românesc (vezi AICI). Reiau aici câteva fragmente relevante care „dezamețesc” informațiile din articolul Laviniei Betea.

Parham s-a întors la Topeka şi, la mijlocul lunii octombrie 1900, a închiriat „Stone’s Folly”, un conac cu cincisprezece camere, la marginea oraşului Topeka. Acolo a început o şcoală de studiu biblic cu 34 de studenţi. Principalele accente ale teologiei lui Parham erau, pe atunci, trăirea prin credinţă şi botezul Duhului, în vederea evanghelizării lumii. În decembrie, Parham şi studenţii au început să studieze în amănunt tema „botezului cu Duhul Sfânt”. Parham povesteşte că le-a dat studenţilor ca temă de studiu să afle ce spune Biblia despre botezul cu Duhul Sfânt şi dovada primirii lui, după care a plecat în Kansas City timp de trei zile. La întoarcere, în dimineaţa zilei de 31 decembrie, studenţii i-au raportat în unanimitate că semnul botezului cu Duhul este vorbirea în limbi. În seara aceleiaşi zile, mai spune el, studenta Agnes N. Ozman (devenită, prin căsătorie, La Berge) i-a cerut să se roage pentru ea, ca să primească Duhul Sfânt, în vederea misiunii într-o altă ţară. Deşi Parham a ezitat, în final şi-a pus mâinile peste ea şi s-a rugat, iar studenta a început să vorbească în limbi.

Agnes Ozman prezintă o versiune a evenimentului care conţine două discrepanţe în raport cu aceea a lui Parham. Potrivit studentei, experienţa glosolalică a avut loc în seara zilei de 1 ianuarie 1901, nu în ajun de An Nou. În plus, Ozman susţine că n-a existat un consens prealabil între studenţi cu privire la semnul iniţial al botezului. Ea însăşi a fost surprinsă de manifestare şi a început un studiu detaliat cu privire la această experienţă. În orice caz, evenimentele de la şcoala lui Parham sunt considerate începutul penticostalismului clasic, iar el este considerat fondator, însă nu în sensul că scrierile lui ar fi fost canonizate sau studiate şi considerate normative de către penticostali, ci în sensul că la Topeka a fost articulată prima dată una dintre învăţăturile de bază ale penticostalismului. Lui Parham i se recunoaşte şi influenţa teologică directă asupra predicatorului de culoare Joseph Seymour, fondatorul mişcării de pe Strada Azusa nr. 312, din Los Angeles, a cărei apariţie, în aprilie 1906, a propulsat penticostalismul pe prima pagină a ziarelor locale şi apoi în lumea întreagă.

Cred ortodocșii în „nașterea din nou obținută prin spovedanie”?

Pastorul Ghiocel Moț este citat cu o declarație foarte interesantă:

„Culoarul pe care mergem este unul evanghelic şi fundamentalist. Evanghelic, pentru că noi credem că numai prin Hristos se obţine mântuirea. Iar fundamentalist, prin ideea de pocăinţă. Numai prin pocăinţă şi credinţă se produce naşterea din nou. În Biserica Ortodoxă se consideră că naşterea din nou se obţine prin spovedanie. Aici este obligatoriu să te pocăieşti, altfel Cuvântul Sfânt şi Duhul Sfânt nu produc naşterea din nou”.

E prima oară când aud ideea extrem de originală conform căreia în Biserica Ortodoxă nașterea din nou se obține prin spovedanie. Teologii ortodocși vor face praf astfel de declarații (la pachet cu cei care le susțin). Pentru ortodocși, sădirea vieții creștine începe cu botezul, care e echivalentul nașterii din nou. În ortodoxie spovedania este considerată o taină care, ca toate tainele, transmite har credinciosului, dar nu constituie „naștere din nou”.

Nu pricep nici logica acestui paragraf. Poate mă ajută cineva.

Pe când Biserica Ortodoxă vorbeşte şi de alte cărţi de rugăciune, penticostalii consideră Scriptura încheiată prin cele 66 de cărţi. În acest sens s-a preluat conceptul Sola Scriptura (Numai Scriptura) de la reformatorii Calvin şi Luther.


I am about to finish Bart Ehrman’s book Did Jesus Exist?: The Historical Argument for Jesus of Nazareth and I think he does a good job refuting the silly claims of the mythicists (most of them pseudo-scholars anyway) who deny that there ever existed a person called Jesus of Nazareth.

As to Ehrman’s views about who Jesus really was, I don’t find them persuasive. But perhaps they are coherent for somebody who discounts the miraculous and thinks that the resurrection never happened.

These general impressions aside, I was somewhat surprised to discover that Ehrman not only misquotes Jesus, but also Pseudo-Apollodorus. I suspect that the following fragment in Ehrman’s book is ultimately based on an excerpt from Bibliotheca.

And so in Ehrman’s version of the legend, Zeus supplants not only the poor husband, but also poor baby Heracles. Ah, those spiteful gods who like to have their fingers in every pie!

***

᾿Αλκμήνη δὲ δύο ἐγέννησε παῖδας, Διὶ μὲν ῾Ηρακλέα, μιᾷ νυκτὶ πρεσβύτερον, ᾿Αμφιτρύωνι δὲ ᾿Ιφικλέα. τοῦ δὲ παιδὸς ὄντος ὀκταμηνιαίου δύο δράκοντας ὑπερμεγέθεις ῞Ηρα ἐπὶ τὴν εὐνὴν ἔπεμψε, διαφθαρῆναι τὸ βρέφος θέλουσα.

And Alcmena bore two sons, to wit, Hercules, whom she had by Zeus and who was the elder by one night, and Iphicles, whom she had by Amphitryon. When the child was eight months old, Hera desired the destruction of the babe and sent two huge serpents to the bed.

Apollodorus, vol. 1: Library and Epitome (English), S. J. G. Frazer, Ed., 1921, p. 175 (Medford, MA: Perseus Digital Library).

Bibliotheca (sub nomine Apollodori), ed. R. Wagner, Apollodori bibliotheca. Pediasimi libellus de duodecim Herculis laboribus, Leipzig, Teubner, 1894, 1‒169.


Zilele trecute am pus mâna pe Parabolele lui Iisus, de Joachim Jeremias, doar ca să mă conving încă o dată (a câta oară?) despre caracterul găunos al traducerilor făcute după traduceri!

Despre scandalul imens al traducerilor de la Editura Herald (care ne dă Sulurile de la Marea Moartă, Cartea lui Enoh și Zoharul traduse din engleză) s-a mai scris prin blogosferă. Cazul e clasic, iar rău-făcătorii de traduceri impostoare sunt impenitenți și surzi la argumente.

Iată însă că și alte edituri se fac vinovate de acest păcat.

Sus-pomenita lucrare a lui Jeremias, deși a fost scrisă în germană, a fost tradusă în engleză de trei cărturari, P.S. Calinic Dumitriu, pr. prof. dr. Vasile Mihoc și dr. Ștefan Matei, fiind publicată de Editura Anastasia.

Că părintele profesor Vasile Mihoc a acceptat să traducă din engleză secțiuni dintr-o carte scrisă inițial în germană e de natură să mă minuneze, dat fiind că, din câte știu eu, părintele vorbește germană și ar fi putut traduce direct din original. Pe ceilalți nu-i cunosc, deci nu mă pronunț.

În paragraful de mai jos, problema este redarea conjuncției μήποτε, dintr-un verset foarte dificil: Marcu 4:12. Chestiunea e complicată și de faptul că Marcu citează din VT (Is. 6:10), dar nu din ebraică, și nici din greacă, ci din targumul la această scriere profetică.

Să vedem originalul german…

…apoi cum a fost tradus el în engleză…

Finally, so far as the μήποτε-clause of Mark 4.12 (μήποτε ἐπιστρέψωσιν ϰαὶ ἀφεθῇ αὐτοῖς) is concerned, the μήποτε, like the Aramaic dilema underlying it, is ambiguous; both words can mean (1) ‘in order that not’, and (2) ‘lest perhaps’, while dilema in addition can mean (3) ‘unless’. The μήποτε from the LXX of Isa. 6.10, as a rendering of the Hebrew pen, is better understood in the first sense (‘in order that not’); the meaning of the dilema of the Targum on Isa. 6.10b is different. In whatever way the Targumist himself may have understood it, rabbinical exegesis took it to mean ‘unless’, as may be gathered from the fact that it regarded the conclusion of Isa. 6.10 absolutely as a promise that God would forgive his people if they repented. This contemporary interpretation of Isa. 6.10b as a promise of forgiveness must also be presupposed for Mark 4.12b, since the wording of the end of Mark 4.12, as we saw on p. 15, shows a detailed agreement with the Targum translation of Isa. 6.10b. The μήποτε of Mark 4.12 is therefore a rendering of the Targumic dilema, and must be rendered ‘unless’. Hence we must translate Mark 4.11 f.: ‘To you has God given the secret of the Kingdom of God; but to those who are without everything is obscure, in order that they (as it is written) may “see and yet not see, may hear and yet not understand, unless they turn and God will forgive them”.’

…iar la final ce-au făcut traducătorii români.

Ei bine, paragraful citat românesc reușește performanța de a întruni 12 greșeli (de traducere, de redactare, de culegere și tehnoredactare). În mod surprinzător, nici măcar textul biblic din Marcu 4:11 nu este tradus cum trebuie! Dacă mai pun la socoteală și că traducerea lui μήποτε (es sei denndaß = unless) prin „dacă nu” nu este cea mai bună, ajungem fatalmente la 13.

Mă întreb cam câte sute de greșeli ar ieși la iveală dacă ne-am apuca să verificăm traducerea de-a fir a păr cu cele două texte (german și englez) în față?

Am subliniat cu roșu cuvintele problematice și le-am adnotat.

În sfârșit, în ce privește clauza[1] introdusă prin μήποτε din Mc. 4, 12, μήποτε ἐπιστρέψωσιν καὶἀφεθῇ[2] αὐτοῖς, ca și aramaicul dilema, care stă la baza sa, este ambiguu[3]; amândouă cuvintele pot să însemne: (1) „pentru ca să nu” și (2) „poate ca nu cumva”, în timp ce dilema[4] mai poate semnifica (3) „afară dacă”. μήποτε din Septuaginta din Is. 6, 10 ca redare a ebraicului pän,[5] este înțeles mai bine în primul sens („pentru ca să nu”); sensul lui dilema din Targumul la Is. 6, 10b este diferit. Oricum l-ar fi înțeles targumistul, exegeza rabinică l-a luat în sensul de „dacă nu”[6], așa cum se poate deduce din faptul că această exegeză a considerat concluzia din Is. 6, 10 în mod absolut ca o promisiune că Dumnezeu îl va ierta pe poporul Său dacă acesta se va pocăi.
Această interpretare contemporană a lui Is. 6, 10b ca o promisiune a iertării trebuie presupusă, de asemenea, și pentru Mc. 4, 12b, deoarece exprimarea de la sfârșitul versetului Mc. 4,12, așa cum s-a văzut la p. 15,[7] evidențiază un acord până la amănunte cu traducerea targumică a lui Is. 6, 10b. Acel μήποτε din Mc. 4, 12 este, deci, o redare a targumicului dilema și trebuie redat prin „dacă nu”. De aici, rezultă că Mc. 4, 11 ss. trebuie tradus astfel: „Vouă vă este dat să cunoașteți[8] tainele[9] Împărăției[10] lui Dumnezeu; dar pentru noi,[11] cei de afară, totul este obscur,[12] pentru ca ei (precum este scris), uitându-se, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă, dacă nu se vor întoarce și Dumnezeu îi va ierta pe ei”.


[1] Englezescul clause (germ. Satz) nu se poate traduce prin clauză! E vorba de propoziție!

[2] Problemă de tehnoredactare. Uitându-mă prin carte aș spune că sunt cam multe.

[3] Cine este ambiguu? Autorii au „mâncat” conjuncția-cheie. În engleză se spune clar că „the μήποτε … is ambiguous” (germ. „so ist sowohl μήποτε … doppeldeutig”).

[4] Cea nouă sau cea veche? :)

[5] Traducătorii englezi au păstrat transliterarea germană! Nu cred că e o idee prea strălucită, mai ales că cititorul s-ar putea să nu știe că e vorba de פֶּן.

[6] Traducătorii români sunt inconsecvenți. Originalul german conține de 3 ori aceeași sintagmă (es sei denndaß), tradusă în engleză în mod consecvent prin „unless”. Nu și în românește.

[7] Asta e cea mai tare greșeală. Noi suntem la p. 14 în ediția românească, iar versiunea ne trimite la ceea ce „s-a văzut” (!) la p. 15, la care încă n-am ajuns. În ediția engleză, paragraful analizat e la p. 17, deci se înțelege că suntem trimiși cu 2 pagini mai la vale.

[8] Nici textul grec, nici cel german, nici cel englez nu conțin acest verb. Dacă „taina” e Hristos, atunci nu avem nevoie de verb. Evanghelistul spune că nouă ni s-a dat „taina”, adică Hristos!

[9] Nu e plural, ci singular! Matei este cel care folosește pluralul. „Taina” nu e totuna cu „tainele”. De respectat disctinția!

[10] Gottesherrschaft nu e totuna cu Reich Gottes! În fine, să zicem că nuanța e greu de prins.

[11] Pentru noi? Care noi? Cei din afară? Doamne ferește!

[12] Germ. rätselvoll e tradus prin obscure în engleză, de unde și obscur în românește. Mă declar nemulțumit. Poate tainic.


Iustin Martirul are o teologie foarte interesantă despre botez. Interesantă, fiindcă are nițel alte accente decât teologia ortodoxă de azi.

Apologetul vorbește despre o anaghenesis („naștere din nou”, „renaștere”) care se produce prin botez.

Apoi [catehumenii] sunt duși de noi acolo unde este apă și sunt născuți din nou, prin nașterea din nou, prin care și noi înșine am fost născuți din nou.

Ἔπειτα ἄγονται ὑφʼ ἡμῶν ἔνθα ὕδωρ ἐστί, καὶ τρόπον ἀναγεννήσεως, ὃν καὶ ἡμεῖς αὐτοὶ ἀνεγεννήθημεν, ἀναγεννῶνται·

Demn de remarcat, versetul din Ioan 3:3 este parafrazat astfel:

Căci și Hristos a spus: „Dacă nu vă renașteți / nașteți din nou, nu veți intra în împărăția cerurilor”.

Καὶ γὰρ ὁ Χριστὸς εἶπεν· Ἂν μὴ ἀναγεννηθῆτε, οὐ μὴ εἰσέλθητε εἰς τὴν βασιλείαν τῶν οὐρανῶν

Ei, și acum vine partea în care teologia baptismală a lui Iustin nu mai cadrează cu practica actuală a Bisericilor ortodoxe.

Iustin spune că prima noastră naștere (ghenesis) se produce fără voia noastră. Pentru ca să nu mai rămânem, din necesitate, copii ai neștiinței, ci ai alegerii și cunoașterii, este rostit numele lui Dumnezeu peste cel care alege să se nască din nou (i.e. să se boteze) și care s-a pocăit (în prealabil) de păcate.

Mă intrigă nițeluș termenii „cel care duce” [pe altul la botez].

Hm… Oare în perioada respectivă botezul era administrat exclusiv de prezbiteri? De ce Iustin nu scrie clar acest lucru? Ai impresia că „cel care îl conduce la botez” ar putea fi un „laic”.

În fine, iată mai jos textul relevant.

ὅπως μὴ ἀνάγκης τέκνα μηδὲ ἀγνοίας μένωμεν, ἀλλὰ προαιρέσεως καὶ ἐπιστήμης, ἀφέσεώς τε ἁμαρτιῶν ὑπὲρ ὧν προημάρτομεν τύχωμεν, ἐν τῷ ὕδατι ἐπονομάζεται τῷ ἑλομένῳ ἀναγεννηθῆναι καὶ μετανοήσαντι ἐπὶ τοῖς ἡμαρτημένοις τὸ τοῦ πατρὸς τῶν ὅλων καὶ δεσπότου θεοῦ ὄνομα, αὐτὸ τοῦτο μόνον ἐπιλέγοντος τοῦ τὸν λουσόμενον ἄγοντος ἐπὶ τὸ λουτρόν.

Un nume invocat deasupra apei?

În traducerea românească din PSB avem și o condiționare teologică.

Traducătorul spune că „se invocă asupra apei… numele Părintelui tuturor etc.”

Am avea, cu alte cuvinte, la Iustin, un soi de „sfințire a apei”. Dar textul grecesc spune altceva.

Eu unul înțeleg că numele se invocă în apă (ἐν τῷ ὕδατι) pentru cel care alege (τῷ ἑλομένῳ)  să se nască din nou (ἀναγεννηθῆναι) și care s-a pocăit (μετανοήσαντι, acțiunea aoristului exprimă aici o anterioritate în raport cu verbul principal).

Traducerea din SC redă textul în spiritul analizei de mai sus.

În final, ne putem întreba: în ce fel mai corespunde botezul copiilor exigențelor enunțate de Iustin? Ce mai rămâne din „alegere” și „cunoaștere”, din „dorința de a fi născut din nou” și din „pocăință”?


Încă citesc Apologia lui Iustin (în engleză), trăgând cu un ochi la textul grec și cu unul la cel românesc.

Textul grec îmi oferă numeroase surprize plăcute.

Dar nici textul românesc nu e mai prejos. Numai că surprizele nu sunt tocmai dintre cele mai plăcute.

Să luăm fragmentul de mai jos. Un citat din Isaia 2, în a cărui traducere sunt două greșeli.

Secvența „și va da la iveală mult popor” (gr. καὶ ἐλέγξει λαὸν πολύν) ar trebui tradusă prin „și va mustra mult popor” (vezi trad. corectă în Biblia 1914 și Sept. Polirom), iar termenul „furci” redă incorect grecescul δρέπανα, care ar trebui tradus prin „cosoare” sau „seceri”.

Pesemne traducătorul s-o fi gândit că sulițele pot fi convertite cel mai bine, pentru minimizarea pierderilor materiale, în furci. Adică iei sulița, scoți vârful de metal și pui în loc niște țepi. Conversie optimă! :)

Lăsând gluma la o parte, devin din ce în ce mai convins că traducerile din seria PSB au nevoie de o revizuire temeinică. Pentru anii ‘70 și ’80 or fi fost bune, dar în anul Domnului 2012 avem așteptări mai măricele.


În ultimul număr din Cuvântul adevărului am descoperit un articol intitulat Botezul cu Duhul Sfânt, scris de pastor dr. Pavel-Riviş Tipei, care face referire în treacăt la Irineu şi la lucrarea sa Împotriva ereziilor. Fiindcă părintelui răsăritean (trăitor în Galia) i se atribuie nişte opinii care nu-l reprezintă, mă simt dator să vin cu nişte lămuriri.

Redau mai jos textul la care am obiecţii:

Irineu, în lucrarea intitulată “Împotriva ereziilor” spune că în secolul I î.Hr. se practică o „bolboroseală” de către unele popoare idolatre şi că în anul 172 d.Hr. a apărut secta montaniştilor, care a preluat practica denaturată a celor din vechime.

A fost sau n-a fost (Irineu antimontanist)?

1. În lucrarea sa Împotriva ereziilor Irineu nu-i menţionează niciodată pe montanişti cu numele, dar unii cercetători consideră că există două pasaje în care episcopul de Lyon critică voalat mişcarea întemeiată de Montanus.

O primă referinţă ar fi în Adv.haer, III.11.9. Deşi am citit-o şi răscitit-o, n-am înţeles ce e antimontanist în această secţiune.

Un fragment latinesc despre care se presupune că e antimontanist (G. N. Bonwetsch, Texte zur Geschichte des Montanismus, 1914)

Traducere:

Alţii, pentru a zădărnici darul Duhului care „în vremurile din urmă”, potrivit bunei plăceri a Tatălui, a fost „revărsat” peste neamul omenesc, nu admit acest fapt care se găseşte în Evanghelia după Ioan, în care Domnul a promis că va trimite pe Paraclet, ci resping simultan şi Evanghelia şi Duhul profetic. Cu adevărat, nefericiţi [sunt aceştia] care, nevrând să existe profeţi mincinoşi, resping darul profeţiei din Biserică; asemănători în această privinţă cu cei care, din cauza celor care vin [la biserică] în mod ipocrit se ţin departe de comuniunea cu fraţii. Se înţelege că aceştia nici pe Apostolul Pavel nu-l acceptă. Căci în epistola sa [întâia] către corinteni el a vorbit în amănunt despre darurile profetice şi cunoaşte bărbaţi şi femei care profeţesc în biserică. Astfel, păcătuind împotriva Duhului lui Dumnezeu, cad în păcatul care nu mai are iertare.

O altă posibilă aluzie la montanism ar fi în Adv.haer. IV.33, secţiune la începutul căreia Irineu critică deschis anumite grupări eretice (valentinieni, ebioniţi, docetişti). Este posibil (dar nu e sigur!) ca în IV.33.6-7 Irineu să-i critice pe montanişti.

Traduc (din engleză) textul respectiv:

6. [Omul duhovnicesc] va judeca şi pe profeţii mincinoşi care, fără să fi primit darul profeţiei de la Dumnezeu, şi care, fără a fi cuprinşi de frica lui Dumnezeu, ci fie din slavă deşartă sau urmărind vreun folos personal sau care acţionează în vreun alt fel sub influenţa unui duh rău, pretind că rostesc profeţii, deşi toată vremea mint împotriva lui Dumnezeu.

7. El va judeca şi pe cei care dau naştere schismelor, care sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu şi care caută folosul lor special, şi nu unitatea Bisericii; şi care din motive banale sau orice alte motive care le vin la îndemână, taie în bucăţi şi împart trupul mare şi glorios al lui Hristos şi cât le stă în putinţă îl nimicesc [...]

Irineu, vorbirea în limbi şi profeţia

2. Contrar celor afirmate în articolul sus-citat, Irineu dă mărturie „anticesaţionistă” cu privire la practicarea vorbirii în limbi în a doua jumătate a sec. II! Textul relevant îl găsim în Adv.haer. V.6.1.

Dimpotrivă, Dumnezeu va fi slăvit întru creaţia mâinilor sale (in suo plasmate) atunci când o va conforma şi face asemănătoare Fiului Său. Căci prin mâinile Tatălui, adică prin Fiul şi Duhul Sfânt, omul [întreg], şi nu doar o parte a omului, a fost creat după asemănarea (similitudinem) lui Dumnezeu. Sufletul şi duhul pot fi parte din om, dar cu siguranţă nu sunt omul; căci omul desăvârşit constă în amestecul şi unirea sufletului care a primit Duhul Tatălui şi amestecul  cărnii (carni) care a fost modelată (plasamata) după chipul lui Dumnezeu. Din acest motive apostolul declară: „O înţelepciune vorbim între cei desăvârşiţi”, prin „desăvârşiţi” (perfectos) înţelegând pe aceia care au primit Duhul lui Dumnezeu şi care prin Duhul [lui Dumnezeu] vorbesc în toate limbile, aşa cum El Însuşi obişnuia să vorbească. În acelaşi fel, şi noi auzim de mulţi fraţi în Biserică, [fraţi] care au daruri profetice, care prin Duhul vorbesc tot felul de limbi, care aduc la lumină lucrurile ascunse ale oamenilor, pentru folosul [obştesc], şi care declară tainele lui Dumnezeu. Pe aceştia apostolul îi numeşte „duhovniceşti”, ei fiind duhovniceşti fiindcă trăiesc în comuniune cu Duhul, nu fiindcă au lepădat carnea şi au dat-o la o parte.

Fragmentul latinesc despre harisme se află în Sources chrétiennes, vol. 153, p. 74, de unde l-am preluat şi eu.

Quemadmodum et multos audimus fratres in Ecclesia prophetica habentes charismata, et per Spiritum universis linguis loquentes, et absconsa hominum in manifestum producentes ad utilitatem, et mysteria Dei enarrantes, quos et spiritales Apostolus vocat, secundum participationem Spiritus exsistentes spiritales.

Interesant este că acest citat este preluat şi de Eusebiu în Istoria bisericească (V.7.6).

καὶ ἐν ἑτέρῳ δὲ τόπῳ ὁ αὐτὸς γράφει·

καθὼς καὶ πολλῶν ἀκούομεν ἀδελφῶν ἐν τῇ ἐκκλησίᾳ προφητικὰ χαρίσματα ἐχόντων καὶ παντοδαπαῖς λαλούντων διὰ τοῦ πνεύματος γλώσσαις καὶ τὰ κρύφια τῶν ἀνθρώπων εἰς φανερὸν ἀγόντων ἐπὶ τῷ συμφέροντι καὶ τὰ μυστήρια τοῦ θεοῦ ἐκδιηγουμένων. ταῦτα καὶ περὶ τοῦ διαφορὰς χαρισμάτων μέχρι καὶ τῶν δηλουμένων χρόνων παρὰ τοῖς ἀξίοις διαμεῖναι.


Puţinele mele lecturi din traducerile româneşti ale scrierilor patristice m-au învăţat să trag în permanenţă cu coada ochiului la textul grecesc. În traducătorii români nu poţi avea încredere, fiindcă, atunci când nu fuşeresc, te trag pe sfoară cu sânge rece.

Să mă explic.

Citesc azi din Catehezele baptismale ale lui Ioan Gură de Aur (Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2003), în traducerea lui Marcel Hancheş. Nu cred că am mai citit până acum nimic de acest domn. Textul lui curge binişor. Uneori pune între paranteze termenii greceşti, ceea ce dă o notă de autenticitate traducerii.

Numai că ce face el uneori e de-a dreptul scandalos. De pildă, în omilia a şaptea, Ioan Gură de Aur spune că cine vizitează locurilor unde sunt depuse rămăşiţele martirilor („moaştele mucenicilor”, în traducerea lui M.H.) are parte aduce o anumită „binecuvântare”.

Cum ediţia românească are la bază textul din Sources Chrétiennes nr. 50, editorul francez scrie că „binecuvântarea” de care vorbeşte predicatorul răsăritean este uleiul sfânt care era ars la mormintele martirilor (vezi mai jos textul, p. 230, n. 3, care continuă pe următoarea pagină).

Dă click pe imagine pentru a vedea toată pagina.

Cum traduce asta Marcel Hancheş? Citez de la p. 106, n. 5

„Acelaşi editor crede că această binecuvântare se referă la uleiul binemirositor ce ieşea (!) din trupurile sfinte”. Şi urmează un citat din Ioan Gură de Aur (PG 50, col. 664).

Această deformare a comentariilor editorului francez este scandaloasă şi trădează o gravă lipsă de etică profesională. După ce preiei (probabil fără permisiune) textul editorului francez, îi mai şi deformezi fondul de idei, doar de dragul de a scoate uleiul sfinţit direct din moaştele martirilor!


Când aveam vreo 12 ani, am auzit pentru prima oară de părintele Cleopa. O vecină pasionată de cărţile lui mi-a citit  (nu fără oarecare satisfacţie) un episod în care părintele Cleopa „îl făcea de ruşine” pe un predicator baptist. Dacă istorisirea e veridică sau nu, n-aş putea spune. Ştiu doar că mi-a rămas în minte declaraţia predicatorului baptist, apud Ilie Cleopa: „Eu am făcut studii în Anglia”. Nu mai ştiu dacă la vremea respectivă am fost foarte impresionat de „reuşita” monahului ortodox. În orice caz, am redescoperit această povestioară acum câţiva ani, pe internet şi mi-am dat seama că părintele Cleopa vorbea şi el din auzite. Oricare vor fi fost calităţile lui duhovniceşti, în numeroase privinţe îşi dezinforma cititorii în mod cât se poate de grav. Spiritualitatea autentică trebuie să ne ducă la adevăr, nu la fals intelectual. Or, cele relatate de părintele Cleopa conţin numeroase erori (de istorie sau interpretare a Scripturii). Fiindcă un cititor ortodox mi-a servit recent această relatare într-un comentariu pe blog, mă simt dator să pun câteva chestiuni la punct.

Ce minunat hronograf! Ce păcat că nu există!

Din zecile de inexactităţi şi deformări din comentariul publicat pe blog, voi selecta doar unul: cel referitor la „Hronograful lui Gheorghe Chedrinos, care este tradus de pe limba caldeilor de pe timpul lui Avraam!” Ei, oricât de prieten mi-ar fi părintele Cleopa, mai prieten mi-e adevărul. Să vedem!

Gheorghe Chedrinos este numele unui cronicar bizantin din sec. 11, (Georgios Kedrenos, latinizat Georgius Cedrenus) care n-a scris nicio lucrare care să poarte în titlu denumirea de „cronograf”. A scris o lucrare de istorie intitulată Synopsis historiōn, un rezumat al istoriei lumii, care se întinde de la crearea lumii la împăratul bizantin din vremea lui, Isaac Comnenul. Lucrarea lui  (bazată pe alte scrieri, ek diaphoron biblion) a fost publicată în două volume din celebra colecţie Patrologia Graeca, vol. 121 şi 122 (în acest din urmă volum au fost publicaţi şi alţi autori bizantini). Prin urmare, nici vorbă de vreun hronograf tradus de acesta din limba caldeilor, de pe vremea lui Avraam! Afirmaţia părintelui Cleopa (aşa cum ne parvine pe internet, este o dezinformare gravă. Dovadă sunt întrebările forumiştilor ortodocşi, perpelxaţi de imposibilitatea găsirii acestei celebre, dar vai!, inexistente lucrări.

Foto: Fragment din pagina de titlu a vol. 121 din Patrologia Graeca, în care a fost publicată prima parte a lucrării lui Georgios Kedrenos.

Ceva-ceva ştia totuşi părintele Cleopa. El ştia de un Hronograf publicat de Veniamin Costachi la 1837. Această carte este de fapt o traducere după un cronograf publicat de Dimitrie al Rostovului, care foloseşte, între alte surse, şi „sinopsisul” lui Georgios Kedrenos. Cronograful a fost republicat şi în româneşte, la Oradea (Editura Pelerinul Român, 1992) şi la Mănăstirea „Portăriţa” (jud. Satu Mare, 2005). Pagina de titlu din ediţia 2005 conţine nişte aberaţii cum rar mi-a fost dat să citesc! Pentru cei care nu cred până nu văd, am inclus imaginea mai jos.

P.S. În cariera mea (scurtă, ce-i drept) de lingvist, încă n-am auzit de “limba chirilică” până să citesc această pagină de titlu! Că Veniamin Costachi traducea “în limba chirilică” n-am auzit încă nici atât! :)

Faptul că în anul Domnului 2005 în România există oameni care susţin în mod naiv asemenea informaţii este absolut incredibil. Dacă le susţin cu rea-voinţă, e cu atât mai grav. Sunt curios ce cred despre acest „cronograf de pe vremea caldeilor” prietenii mei ortodocşi care pregătesc teze de doctorat în istorie.


Citesc astăzi fragmente din Origen, De principiis, despre interpretarea Scripturii (cartea IV). Citesc, citesc şi la un moment dat simt că ceva nu se leagă. Nu fiindcă anumite idei ale lui Origen sunt cam neortodoxe, ci fiindcă fraza nu are noimă.

De pildă, Origen face referire la îndemnurile apostolului Pavel din 1 Corinteni 7 şi vrea să ne demonstreze că nu trebuie să rămânem la sensul literal, fiindcă s-ar putea să ne blocăm. Şi ce exemplu ia? Îndemnul lui Pavel: „A fost cineva chemat, fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă!” Afirmaţia asta lui Origen i se pare lipsită de sens. Pentru asta ne dă două argumente:

1)      „Mai întâi, oricine vrea va băga de seamă că Apostolul vorbeşte aici fără să se refere la întrebarea pusă; într-adevăr, cum n-ar putea trezi bănuiala că ar fi spus-o fără motiv, din moment ce atinge dispoziţii privind căsătoria şi fecioria?”

Reîmpachetat, sensul mesajului lui Origen este următorul: Apostolul a luat-o pe alături cu o astfel de întrebare privind circumcizia sau ascunderea ei. În capitolul 7 el anunţă un subiect, (căsătorie-feciorie), iar apoi schimbă macazul fără motiv. Asta cel puţin crede Origen. Numai că aici se cam pripeşte. Nu e loc să justific afirmaţia.  Să ascultăm mai degrabă al doilea argument. Cine înţelege ceva, să mă anunţe şi pe mine:

2)      „În al doilea rând, cine ar putea reproşa celui care – dacă ar fi posibil – s-ar lăsa tăiat împrejur, pentru motivul că opinia generală vede în tăierea împrejur un act neruşinat?”

Încercaţi să reformulaţi ideea lui Origen. Încercaţi din nou… Încă o dată… E inutil, fiindcă traducerea este găunoasă. Când te uiţi în original, descoperi altceva:

În al doilea rând, cine va zice că greşeşte cel care – dacă e posibil – acceptă operaţia de anulare a circumciziei, din cauza opiniei generale care vede ceva ruşinos în a fi circumcis?

[Deuteron, de tis erei adikein ton, ei dynaton, dia tēn para toi pollois nomizomenēn aschēmosynēn epi tō peritetmēsthai, edidonta heauton tō epispasasthai;]

Cu alte cuvinte, Origen se întreabă: bun, să zicem că ar fi posibil ca cineva să revină asupra circumciziei (printr-o operaţie medicală). De ce să-i spui unui astfel de om să nu se supună acestei schimbări, dacă opinia generală vede în circumcizie ceva ruşinos? Lui Origen sfatul lui Pavel i se pare ilogic, dacă este interpretat strict la nivel literal. Iarăşi nu sunt de-acord cu abordarea lui Origen, dar asta este o altă poveste. Ceea ce mă interesează să arăt este că, printr-o eroare de traducere, argumentaţia unui autor (convingătoare sau nu) se poate duce de râpă. În cazul nostru traducătorul este Teodor Bodogae, iar volumul este PSB 8 (Origen, Despre principii, Bucureşti, 1982, p. 284).

Nu sunt un mare cititor de patristică, dar am avut deja câteva surprize neplăcute cu traducerile româneşti. Prin urmare, un sfat: dacă citiţi patristică şi vă poticniţi într-un nonsens, nu daţi imediat vina pe  autor. S-ar putea să fie vina traducătorului. Poate că autorul (Origen, în cazul nostru) nu are cele mai bune argumente, dar ele ar trebui cel puţin să aibă un sens oarecare. În cazul nostru, din păcate, nu au niciun sens.


Da, nu vă miraţi, cică TVR Cultural omagiază “împlinirea unui deceniu de la naşterea lui Constantin Noica“. Sper că această eroare de pe pagina de ştiri a TVR va fi îndreptată cât mai repede, fiindcă nu şade bine să-ţi omagiezi personalităţile culturale aruncându-le în infantilism.

Tot astăzi, când vizitez site-ul Humanitas, mă uit pe fugă la prezentarea cărţii Evanghelia pierdută a lui Iuda şi ceva mi se pare în neregulă cu numele autorului: Erhman. Aham, poate Ehrman! (Le h est muet, deci putem să-l plimbăm oriunde în interiorul cuvântului, cu acelaşi efect: Ehrman, Erhman, Ermhan, Ermahn, Ermanh; poate chiar şi Herman, dacă îl franţuzim!)

E splendid că avem medii de informare electronică, numai că trebuie să ne asigurăm şi că textele transmise cu ajutorul lor sunt corecte. Mi se întâmplă şi mie să mai scap “dumiţe”, dar le corectez imediat ce aflu de ele.


fg5

Potrivit Copyright and Source Information din BibleWorks, versiunea română Cornilescu inclusă în pachet este cea din 1921. Iată deci că informaţii eronate s-au răspândit peste mări şi ţări, pătrunzând şi în prestigioase programe de cercetare ca BW.

De mult timp tot îmi spun că îmi voi face vânt să le scriu un mesaj în care să le atrag atenţia asupra problemei. Zilele trecute nu doar am zis, ci am şi făcut. Am trimis şi nişte imagini din cele două ediţii (1921 şi 1924), ca să se vadă negru pe alb diferenţa. Am primit vorbă că informaţia va fi corectată. Dacă aveţi ştire de alte erori din acest program, trimiteţi informaţiile la adresa de contact companiei care produce acest software.


Am rămas tot la Apocalipsa 20. Lectura acestui capitol în principalele traduceri ale NT în limba română scoate la iveală tot soiul de aspecte interesante privind competenţa, mai mică sau mai mare, a celor care au făcut revizuiri. Pe alocuri întâlneşti şi ciudăţenii. Prezint mai jos câteva.

———————————–

1688. Biblia de la Bucureşti

v. 4 Şi văzuiu […] sufletele celor dărâmaţi pentru mărturia lui Iisus.

Ce utilizare interesantă a verbului „a dărâma”. Termenul grecesc înseamnă „decapitaţi” (cu securea). Astăzi, „a dărâma” e folosit în cu totul alt sens. După cum se poate vedea, limba evoluează destul de rapid.

v. 10. […] iazerul de foc şi de iarbă pucioasă.

Aş fi foarte curios să înţeleg cum au ajuns editorii BB să traducă to theion, „sulf, pucioasă”, cu iarbă pucioasă. În orice caz, e interesant că avem şi în actualitate un fel de „iarbă” care poate face viaţa un iad.

———————————–

1795. Biblia de la Blaj, tradusă de Samuil Micu.

v. 8 Şi va ieşi să înşeale neamurile […] a cărora număr e ca arena (a) mării.

Sub influenţa Vulgatei, Samuil Micu foloseşte un termen latinesc, (h)arena, care înseamnă nisip. Prin extensie, termenul a ajuns să denumească şi locul acoperit cu nisip unde se purtau luptele între gladiatori sau unde se ţineau întrecerile (arena sportivă). În sens medical, arena poate denumi şi pietrele la rinichi.

v. 9 Şi s-a pogorât foc de la Dumnezeu din ceriu şi i-au mâncat pre ei.

Verbul katesthio însemnă într-adevăr a mânca, dar în urechea unor oameni moderni folosirea lui în acest sens sună straniu. Interesant este că folosirea sinonimului „a mistui” (folosit atât la propriu, a mistui mâncarea, cât şi în extensia lui metaforică, mistuit de foc) nu pune probleme.

10. Şi diiavolul, cel ce înşăla pre ei, s-au trimis în cuptoriul cel de foc şi de piiatră pucioasă.

Nu ştiu de unde a scos Micu echivalentul „cuptoriul cel de foc”, aici şi în v. 14 şi 15. Termenul limne tou pyros nu poate fi tradus decât prin „lac/iaz/iezer)de foc”. Vulgata are stagnum, „apă stătătoare, lac, iaz”. Uneori, stagnum e folosit şi cu sensul de „piscină, bazin”. Dar cuptor?! Poate că „de vină” sunt pasajele din evanghelii care vorbesc despre „cuptorul de foc”.

———————————–

1897. Noul Testament al lui N. Nitzulescu

v. 12 Şi fură judecaţi morţii din cele scrise în cărţi potrivit cu lucrurile lor.

Nitzulescu traduce de regulă bine. Cum de totuşi aici a folosit „lucruri” în loc de „fapte” (ta erga)? Beats me!

———————————–

1944. Biblia sinodală Nicodim Munteanu

v. 4 […] care nu se închină fiarei, nici chipului ei, şi nu primiseră scrisoarea pe fruntea lor şi pe braţul lor.

Nicodim Munteanu are tot soiul de ciudăţenii în traducerea lui. Aici, semnul fiarei (to charagma) a devenit o „scrisoare” în toată regula.

———————————–

1968. Biblia sinodală

v. 14 Apoi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc.

Revizorii ediţiei sinodale au înlocuit „lacul” cu un „râu”. Sper că nu s-au gândit la Styx când au făcut asta.


În bibliografia Evangheliei după Matei (traducerea lui C. Bădiliţă) am dat peste o ediţie a NT despre care nu ştiam că există. Un “Cornilescu” revizuit în 2003 şi publicat în colaborare de Societatea Misionară Română şi Editura Lumina Lumii. Naturalmente, am fost curios să văd despre ce NT e vorba, fiindcă în titlu se preciza că e o ediţie revizuită de D. Cornilescu între 1923-1925.

ntcornilescu

Aşa cum bănuiam, prefaţa propagă aceleaşi neadevăruri pe care le-am întâlnit şi în altă parte. Iată primele 2 paragrafe, cu ajustările de rigoare (în albastru).

“Prezentăm aici cititorilor de limbă română o versiune modernizată a traducerii Bibliei Noului Testament făcute de Dumitru Cornilescu şi publicate de Societatea Evanghelică Română cu sprijinul Societateaăţii Biblicăe Britanicăe (British and Foreign Bible Society) la Bucureşti în 1921 1920 (cu revizuiri de către Dumitru Cornilescu între 1923-19251924).

[Ediţia Bibliei în forma folosită actualmente de evanghelici a fost terminată în 1924. Mă îndoiesc că revizuirea Bibliei a continuat şi în 1925.]

Dumitru Cornilescu a fost preot şi călugăr ortodox (ierodiacon) şi a lucrat la traducerea Bibliei sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Române din iniţiativa şi cu sprijinul prinţesei Ralu Callimachi, între 1916-1921. Iniţial tTraducerea lui Dumitru Cornilescu s-a publicat cu nu s-a bucurat niciodată de aprobarea autorităţilor eclesiale ortodoxe.”

P.S. Prefaţa nu este semnată. Ea este însă foarte asemănătoare prefeţei semnate de Iosif Ţon şi Alfred Novak, din prima ediţie revizuită (2000) a acestui Nou Testament.


Fiindcă ultima mea postare a atins nervul sensibil al „creştinării” Dobrogei de către Sf. Andrei, subiect despre care am mai scris cu altă ocazie, cred că e acum timpul să vin cu nişte lămuriri suplimentare pe această temă. Probabil că o cercetare de acest fel riscă să devină „extrem de jignitoare”, dar mă simt totuşi dator să dau justa măsură a „exagerării” de care am fost acuzat.

De la Patriarh citire

Pornesc de la o mostră de „discurs” tipic, luat din prefaţa Bibliei sinodale 1988, semnată de Patriarhul Teoctist:

„După cum este îndeobşte cunoscut, «Evanghelia lui Dumnezeu» (I Tes. 2, 2), «cuvintele vieţii celei veşnice» (Ioan 6, 68) au răsunat, pentru întâia oară, în auzul strămoşilor noştri, în epoca apostolică.

Sfântul Andrei, «fratele lui Simon Petru» (Ioan 1, 40), cel dintâi dintre ucenicii Domnului care a mărturisit: «Am găsit pe Mesia Care se tâlcuieşte Hristos» (Ioan 1, 41), unul din cei doisprezece Apostoli (Matei 10, 2; Marcu 3, 16; Luca 6, 14; Fapte 1, 13), a propovăduit adevărul evanghelic în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, aşa cum mărturiseşte, într-un glas, întreaga tradiţie bisericească, prin Tertulian (†240), Origen (†254), Eusebiu de Cezareea (†340), Sinaxarul Bisericii constantinopolitane etc.”

Mai întâi o precizare. Ştiu că există cel puţin o monografie pe acest subiect. Nu am citit-o, dar sper să ajung să o am cândva în mână. Până una alta, am văzut doar cum interpretează istoricul Mircea Păcurariu sursele şi deocadamtă mă abţin. În cele ce urmează pornesc de la sursele primare, nu de la interpretări.

Întreaga tradiţie bisericească „într-un glas”: cel al lui Origen

După cum vom vedea mai jos, „întreaga tradiţie bisericească” mărturisitoare „într-un glas” se reduce (deocamdată) la Origen.

Tertullian

Primul invocat în citatul din Biblie este Tertullian. Am acces la Patrologia Latina în format electronic, dar n-am reuşit să găsesc vreo referire la Andrei ca evanghelist al Sciţiei. Române deci ca un bun cunoscător al operei lui Tertullian, sau un căutător mai priceput decât mine să ne spună în care scriere anume se menţionează acest lucru.

Origen

Mărturia lui Origen se păstrează în fragmentele din Commentarii in Genesim unde citim că Andrei a fost în Sciţia. Atenţie, spune SCYTHIA şi atât. Vom vedea mai jos ce se înţelegea prin Sciţia în vremea respectivă. Precizez acum doar că Origen dă informaţii şi despre ceilalţi apostoli. Redau într-o traducere brută (foarte perfectibilă): Lui Toma, după cum zice tradiţia, i-a revenit Parthia, iar lui Andrei Sciţia. Lui Ioan Asia; rămânând acolo, a şi sfârşit. Petru în Pont şi Galatia şi Bitinia, Capadocia şi Asia a propovăduit iudeilor din diaspora.

scythia-parthia_100_bc

Foto: O hartă de pe Wikipedia ne ajută să identificăm destul de bine Scythia şi Parthia în care au propovăduit Andrei, respectiv Toma.

Eusebiu

Când citeşti Istoria bisericească 3.1.1., ce mare surpriză ai? Textul lui Origen (93 de cuvinte) despre locurile în care au propovăduit apostolii este citat aproape ad litteram de părintele istoriei bisericeşti creştine. Apare doar o singură modificare: înlocuirea participiului diasparenton cu katasparenton. În rest, tot 93 de cuvinte. Eusebiu  (după cum singur spune) pur şi simplu a înglobat tradiţia origeniană, deci nu se poate spune că el oferă o atestare independentă. Numai că acest fapt este ignorat (cu grijă) de istoriografia oficială.

Avem o Sciţie, cum procedăm?

Avem o mărturie (Origen preluat de Eusebiu) conform căreia Andrei ar fi predicat în Sciţia. Dar ce înseamnă Sciţia? Ce se înţelegea în primul secol prin Sciţia? Ce înţelegea Origen prin Sciţia? (Pe Eusebiu nu-l mai pun la socoteală, fiindcă el doar redă ce spun alţii).

Pentru asta ar trebui să mergem la Strabon (64 î.Hr.- 24 d.Hr.), părintele geografiei, care a fost contemporanul mai vârstnic al lui Isus (şi al Sf. Andrei). În imensa lui lucrare, Geografia, face vreo 10 referiri la Sciţia (din care 2 la Sciţia Mică), dar n-am să mă opresc decât la cinci dintre ele.

[Precizez că există şi alte referiri la sciţi, dar eu am căutat numai numele teritoriului. Cine va căuta substantivul „sciţi” sau adjectivul „scitic” va găsi numeroase alte informaţii].

1.1.13. Prima referire este în contextul precizărilor pe care le face autorul despre cercul oikoumene-i (lumea locuită), care are la nord Sciţia (şi Celtica, adică Franţa de astăzi) iar la sud Etiopia. Aceste ţări sunt considerate zonele extreme ale oikoumene-i.

1.2.28. Iarăşi referire la Sciţia şi Etiopia ca fiind două mari regiuni, opuse geografic una alteia.

2.5.14. Referire la Sciţia învecinată cu India (latura cea mai estică a Sciţiei).

7.4.5. Iată un pasaj extrem de interesant, care merită studiat în amănunt. Avem o referire la Taurica [Crimeea de astăzi, în sudul Ucrainei], ai cărei locuitori sunt numiţi sciţi. „Tot acest ţinut, împreună cu ţinutul din afara istmului, până la Borysthenes [Nipru] era numit Sciţia Mică (Mikra Skythia). Dar din cauza numărului mare de oameni care au părăsit Sciţia Mică şi au trecut atât râul Tyras [Nistru], cât şi Istros [Dunărea] şi au ocupat ţinutul de dincolo de el, o însemnată parte din Tracia a ajuns să fie numită Sciţia Mică [Dobrogea de azi]; tracii le-au făcut loc în parte a urmare a forţei şi în parte ca urmare a caracterului neprielnic al ţinutului, căci mare parte a ţinutului este mlăştinoasă”.

7.5.12. Referire la triburile care trăiesc pe lungul Istrului [Dunării] şi la mlaştinile din Sciţia Mică [Dobrogea].

Aşadar, după cum ne informează Strabon, prima „Sciţie Mică” a fost Crimeea de astăzi. Când sciţii de acolo n-au mai încăput, au trecut Nistrul şi Dunărea şi au smuls de la traci Dobrogea, care a ajuns şi ea o “Sciţie Mică”. Teritoriul Dobrogei de astăzi a fost cucerit de romani şi din 29 d.Hr. a fost parte din Moesia romană. Diocleţian (împărat între 284-305) a împărţit Moesia Superioară în Dardania şi Scythia Minor, deci provincia şi-a recăpătat numele, care a continuat să fie utilizat şi în vremea lui Constantin (şi Eusebiu).

Sciţia Mică răstoarnă mitologia mare

Pe vremea lui Strabon, a Mântuitorului şi a Sf. Andrei, prin Scythia se puteau înţelege multe. În lipsa altor precizări, te-ai fi gândit în primă fază la acel teritoriu imens de la capătul lumii („civilizate”). În nici un caz nu te-ai fi gândit direct sau strict la Dobrogea, ci la sudul Ucrainei şi al Rusiei, Caucaz, sau teritoriul din jurul Mării Caspice sau dinspre est, până la India.

Când Origen scrie despre apostoli că au mers în Scythia şi Parthia, mai mult ca sigur are în vedere uriaşele întinderi din Asia (vezi harta), nu petecuţul de pământ mlăştinos de pe ţărmul românesc al Mării Negre. Dacă ar fi spus Scythia Minor (care acum era inclusă în Moesia), ar fi fost altceva. În lumina acestor precizări, să mai citim o dată textul de la care am pornit:

„Sfântul Andrei, «fratele lui Simon Petru» (Ioan 1, 40), cel dintâi dintre ucenicii Domnului care a mărturisit: «Am găsit pe Mesia Care se tâlcuieşte Hristos» (Ioan 1, 41), unul din cei doisprezece Apostoli (Matei 10, 2; Marcu 3, 16; Luca 6, 14; Fapte 1, 13), a propovăduit adevărul evanghelic în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, aşa cum mărturiseşte, într-un glas, întreaga tradiţie bisericească, prin Tertulian (†240), Origen (†254), Eusebiu de Cezareea (†340), Sinaxarul Bisericii constantinopolitane etc.”


Există subtilităţi din textul grecesc al NT care se pierd în traducere. Diferenţa este aproape imperceptibilă, dar nu lipsită de importanţă pentru cine este interesat de fineţurile teologiei. Să nu fiu înţeles greşit: pentru a ne duce la capăt mântuirea avem nevoie de esenţial, nu de fineţuri. Dar dacă putem avea o traducere mai precisă, de ce nu?

Romani 2:15 şi ei [acei neevrei care împlinesc „din fire” cerinţele Legii] dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau [chiar] se dezvinovăţesc între ele.

Ca să recapitulez pe scurt: către sfârşitul acestui capitol Pavel le taie macaroana evreilor care cred că posesia Legii îi face speciali în raport cu Neamurile şi spune că nu ascultarea Legii (la sinagogă), ci împlinirea ei face pe om să fie considerat drept înaintea lui Dumnezeu. Atenţie, nu e vorba cu necesitate de împlinirea Legii mozaice. Pavel recunoaşte tocmai faptul că există păgâni  (unii, nu toţi) care, fără a avea Legea (cum o avea Israelul), ajung, cel puţin în anumite momente ale vieţii lor, să-şi fie singuri Lege, fiindcă împlinesc în virtutea unui simţ înnăscut (physei, din fire) cerinţele Legii.

Aceşti oameni dovedesc că lucrarea (=rezultatul practic, efectul) Legii este scrisă în inimile lor. Conştiinţa (cugetul) lor depune mărturie şi gândurile lor pledează de-o parte sau de alta şi îi acuză (învinovăţesc) sau chiar îi apără (dezvinovăţesc).

Nuanţa pierdută de Cornilescu în traducere este acest chiar pus între paranteze pătrate mai sus. Pavel este conştient că de cele mai multe ori, judecata conştiinţei în cazul păgânilor va însemna cel mai adesea acuzare. Motivul este lesne de observat. Lumea (păgână) în general s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi refuză să cunoască „ceea ce poate fi cunoscut despre El”.

Galaction a pierdut cu totul nuanţa prespunsă de chiar:

Ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia cugetului lor şi prin cercetarea de sine, care îi şi învinovăţeşte, îi şi dezvinovăţeşte. [Avem aici aşadar o conştiinţă care distribuie vinovăţie şi nevinovăţie în modul cel mai democratic posibil.]

Bartolomeu Anania simte diferenţa:

Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără.

Ediţia sinodala 1968 brambureşte versetul la final: …prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei… [care între ei? între oamenii judecaţi?] Nonsens!

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,614 other followers