O casetă (făcută) pierdută şi (providenţial) regăsită. Palma lui Băsescu vs. braţul lung al mogulilor.

Am trăit s-o văd şi pe asta. Băsescu dă o scatoalcă unui Gravroche care strigase în gura mare ceva care îi leza sentimentele politice în campania din 2004. Trucaj sau realitate? Înclin să cred că e suficientă realitate în filmuleţul respectiv şi că fapta lui Băsescu nu-i face deloc cinste (ca să folosesc o litotă). Acesta ar fi (aşa cum îmi apare mie) nucleul unei afaceri necurate impuse mass-media de către rechinii cărora Băsescu le-a promis (printr-o metaforă cam violentă) că le va rupe dinţii. Pe acest nucleu se aşează, ca foile de ceapă, o avalanşă de evenimente, dintre care am reţinut mai ales:

• denunţul emoţionant al lui Patriciu, care (citat de ziare) menţionează două lovituri: una în plex şi una în plină figură. Apetenţa pentru hiperbolă şi dramatism a acestui padrino liberal este evidentă şi nu necesită alte comentarii. În plus, asemenea omologului său din „Naşul”, Patriciu nutreşte o sensibilitate aparte pentru familie şi copii, de aceea este răvăşit de emoţii când discută incidentul. Cu ocazia acestui episod, mogulul a aflat – vai – că există lucruri „that money can’t buy”, anume înregistrarea mult-rulată, pe care a căutat s-o achiziţioneze încă din prima clipă în care a aflat de existenţa ei. A încercat, dar n-a reuşit. Deh, ce să faci, există şi oameni principiali în România, care n-ar vinde asemenea lucruri pentru nimic în lume. Se pot cumpăra principii, conştiinţe, oameni, dar nu casete incomode pentru adversarii politici!

• tădăguirea de către Băsescu a evenimentului. Am îndoieli că Băsescu este chiar atât de angelic pe cât se prezintă. Mi se pare destul de temperamental şi de dur. Nu exclud deci apriori ideea că l-ar fi îmbrâncit pe copilul respectiv. Sau că i-ar fi dat o palmă. Dincolo de asta, găsesc că mediile de informare au hipertrofiat fapta lui până la proporţii ridicole. Socotiţi-mă insensibil, dar când două zile la rând programul unor canale moguliere este ocupat aproape integral de filmulţeul anti-Băsescu, analizat din toate unghiurile şi unghiuleţele posibile, întreaga chestiune începe să mă lase rece.

• moralistul de serviciu al naţiunii, C.T. Popescu, expert în tehnicile de lovire aplicate de agenţii serviciilor secrete, se oripilează într-un editorial cu privire la gestul preşedintelui: „Mai observ un singur lucru: lovitura pe care în aceste imagini personajul T. Băsescu o dă acelui copil este tipică pentru agenţii de pază ai serviciilor secrete: scurtă, laterală, fără elan, din încheietură, fără a-l privi în ochi pe cel lovit.” (Între noi fie vorba, la final de editorial CTP ne livrează apoteotic o cugetare extrasă cu multă trudă din nesecatul puţ al gândirii sale: „În rest, aş vrea ca filmul să fie trucat. E mai suportabil decât să fie adevărat.” Serios? Chiar e mai suportabilă o filmare trucată decât una adevărată? Dacă m-ar fi plătit mogulii cu milioane de euro, n-aş fi ghicit!)

Are rost să continuăm cu foile de ceapă? Mă opresc aici, fiindcă mă tem că o să încep să lăcrimez asemenea unui mogul cu suflet mare. Trăgând linie şi adunând, rămân la ce am spus mai la început: îl socotesc pe Băsescu în stare să dea o cleapşă Gavroche-ului care l-a călcat pe bătături. Dacă s-a produs, fapta mi se pare reprobabilă şi cred că în acest caz ar fi fost cel mai bine să o recunoască şi să-şi ceară iertare pentru ea. În ce mă priveşte, incidentul din 2004 nu-mi schimbă intenţia de vot. Aici trebuie să-i dau dreptate lui CTP: „Logica, raţiunea, bunul simţ nu mai funcţionează. Putem vota şi făcând abstracţie de acest scandal”. Mai rămâne de adăugat că toată pasărea pe limba ei piere. Crezusem că nu putem vota decât nefăcând abstracţie de scandal, dar remarca lui CTP mă reconfortează, indicându-mi o alternativă mai comodă. Înţeleg din panseul domniei sale că spumele la gurile de canal ale mogulilor nu vor reuşi să schimbe mare lucru în economia acestei campanii.

P.S. Două analize interesante: AICI şi AICI.

 

Biblioteca Academiei se face că răspunde.

Astăzi m-am dus la Biblioteca Academiei să ridic răspunsul oficial al acestei instituţii la scrisoarea  prin care Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament solicita permisiunea de a digitaliza (pardon de barbarism, dar tehnologhia străină nu se sinchiseşte de sensibilităţile filologhiceşti) manuscrisele Noului Testament din colecţia  B.A.R. Mi se promisese ferm că scrisoarea-răspuns va fi gata. Între noi fie vorba, în septembrie a.c. s-a împlinit un an de cât fac vizite la B.A.R., scriu scrisori, dau telefoane, alerg pe la membrii din prezidiul Academiei etc., fără niciun spor. A trecut mai bine de un an, atenţie, timp în care o venerabilă instituţie de cultură din România n-a reuşit să încropească  un răspuns oficial la o cerere venită din partea CSNTM.

Mi s-a mai întâmplat cândva, în primăvară, ca directorul să-mi scrie într-un email că-mi acordă o audienţă şi, odată ajuns în biroul domniei sale, să aflu de la secretară că dl director este în drum spre aeroport!

Astăzi speram să am parte de o minune. M-am dus să ridic un document, potrivit unei înţelegeri prealabile, şi am aflat cu stupoare că documentul respectiv nu este gata, fiindcă doamna care trebuia să-l redacteze a fost ocupată cu multe şedinţe.

Iţele acestei epopei, începute acum mai bine de un an, sunt prea lungi ca să fie prezentate toate într-o singură postare. Sunt sigur că „va urma” încă multă vreme. În plus, aştept cu nerăbdare să aflu ce deznodământ va avea această afacere care pentru mine explică foarte bine de ce trăim în Românika şi nu în România.

 

Etica veteranului CFR

Mi-am propus de mult să scriu despre un anume veteran de război pe care îl întâlnesc aproape de fiecare dată când merg acasă cu trenul. Are peste 80 de ani şi a luptat în al doilea război mondial. Ca toţi veteranii de război ai României, a ajuns până la cotul Donului, al Donului liniştit al lui Mihail Şolohov.

Moşul nu-şi trădează vârsta decât atunci când povesteşte, inevitabil, despre vremea de cătănie. Altfel, n-ai spune că a adunat atâtea toamne în spate. E jovial, bonom şi cu aplecare către voroavă (când nu trage un pui de somn, lăfăindu-se pe banchetă sau stând drept în scaun). Are un inconfundabil haz moldovenesc şi ia viaţa ca o comedie. Peste toate, e un mare descurcăreţ; se pricepe cum să-i ia pe oameni. Specialitatea lui, se vede treaba, sunt controlorii. Fac aici precizarea că veteranul ciocnirilor de la Cotul Donului este şi veteranul unor mici ilegalităţi feroviare. Folosindu-se de statutul său special, ia ca însoţitori oameni care aparent călătoresc gratis, dar care îi plătesc biletul la jumătate. Face treaba asta de vreo trei ani. Numărul maxim de însoţitori, după cum povesteşte, este de 11. Un calcul simplu arată că 11 x 35 RON (preţul la jumătate al călătoriei) = 385 RON. Acesta ar fi câştigul lui maxim brut, la un „dus”. Numai că moşul rareori ajunge să ia atât de mulţi blatişti. (Ce-i drept, a luat cândva şi 12, depăşind numărul permis, dar înclin să cred că e vorba de o excepţie). În medie, călătoreşte însoţit de câte cinci oameni, pe care îi recrutează direct de la casa de bilete. Ce român întreprinzător şi econom şi-ar permite să refuze o ofertă atât de tentantă?

Astăzi (i.e. la data călătoriei mele) pare să fie însoţit de mai puţini. Între ei, o doamnă cam sperioasă, pe care o linişteşte, desluşindu-i mecanismul prin care pot fi îmbunaţi controlorii prea „severi”. Fiul doamnei sperioase pare să fie făcut dintr-un aluat mai curajos şi se arată încrezător că totul va fi bine. Cum de aflu toate acestea? Vagonul în care călătoresc are toate locurile „la comun”, iar vocea „României veterane” acoperă cel puţin jumătate din el (eu sunt aproape de mijloc). De altfel, nu doar eu le aud, ci şi vecinele de vagon de lângă mine, care suşotesc (intrigate) pe marginea subiectului.

Ascultând fără voie diversele păţanii din viaţa de veteran CFR a moşului, aflu şi concepţia lui privind aceste aranjamente: oamenilor (i.e. blatiştilor) nu le strică nişte parale în plus, iar el, cu această activitate, nu fură şi nu dă în cap la nimeni. Dacă ar lua din avutul cuiva, s-ar chema că e furt. Ce face el nu intră în categoria lucrurilor rele (tâlhării, violenţe).

Ce uită să spună onorabilul veteran e că tot acest mecanism aparent benign („nu fur, nu dau în cap”), pentru a funcţiona, are nevoie de o sumedenie de minciuni, pe care le spune cu seninătate controlorilor şi pe care le devoalează ulterior, cu mult aplomb, călătorilor anonimi din vagon.

P.S. Încerc să-mi imaginez o ţară europeană în care veteranii de război povestesc cu haz minciunile cusute cu aţă albă pe care le toarnă controlorilor, odată cu „tainul” care dă consistenţă – în mod subit – până şi celor mai implauzibile justificări despre nevoia de a călători însoţit de 11 nepoţi rămaşi fără bani. Nu pot. Reuşeşte cineva?

 

Cabina unde nu vorbeşte decât o singură persoană

Astăzi am ajuns în sfârşit la Avocatul Poporului, ca să fac o sesizare împotriva Bibliotecii Academiei. Am pornit la drum pe o vreme câinoasă (umedă şi rece) care mi-a întărit sentimentul că îndeplinesc o misiune dificilă (cam de rangul celeia la care se angajase legendara Ana a lui Manole).

Dar nu despre întrevederea mea cu Avocatul Poporului vreau să scriu acum, ci despre ceva de cu totul altă factură. Îi previn pe cititori că urmează o postare cum n-am mai scris, care de-a face cu România profundă (chiar foarte profundă).

După ce am ieşit de la sediul A.P., am intrat la un KFC. În timp ce mi se pregătea meniul, m-am dus, în termeni caragialeşti, la compartimentul unde nu intră decât o singură persoană.

Deşi e devreme şi nu sunt decât vreo câţiva clienţi în „restaurant”, toaleta e ocupată. Dinăuntru se aude o muzică. Mai exact, sună un celular. În România, când sună un celular, trebuie să i se răspundă numaidecât. În România, nimic nu suferă amânare; orice apel este urgent. Uneori, mai urgent chiar decât „urgenţele” de ordin fiziologic. (Apropo, la Biblioteca Academiei, în sala de lectură urgenţele telefonice răsună în ritm de cam una pe oră).

Dar să reiau firul. Dacă un celular sună, trebuie să i se răspundă, chiar dacă circumstanţele sunt potrivnice. Pe Ana lui Manole n-au oprit-o ploile şi puhoaiele, deci nici pe ocupantul cabinei postura (incomodă, cred) nu l-a oprit să răspundă la apel.

Acum, dilemă: ce e de făcut când aştepţi legitim la rând pentru naturalia şi trebuie să asişti la o discuţie despre avize, materiale, preţuri pe metru construit şi alte chestiuni arhitectural-urbanistice? Nu ştiu ce e de făcut. Eu am urmat şi aici pilda Anei lui Manole. Am perseverat eroic, întrebându-mă totodată ce gust or avea cartofii deja reci şi cât de crispy mai sunt bucăţile de pui care mă aşteaptă.

Consultaţia telefonică s-a încheiat. Între timp coada se mai lungeşte cu un aşteptător. Când, finalmente, cabina se eliberează, bravez un pic, politicos-ironic:

-Mă scuzaţi, asta este o cabină de toaletă, nu o cabină telefonică!

Netulburat, domnul arhitect-consultant (de vreo 30 de ani) îmi răspunde în grai dâmboviţean:

-Şefu’, mă laşi?! Nu trebuie să-mi spui tu mie ce să fac…

Se spală pe mâini şi continuă ritos şi dezinhibat, dar cu o tuşă de mânie în glas:

-Dacă eu am vreau să vorbesc la telefon şi să mă c… în acelaşi timp, care-i problema?

-La dumneavoastră acasă puteţi să faceţi ce doriţi, acesta e un spaţiu public şi vă rog să-l respectaţi, îi atrag atenţia politicos.

Domnul arhitect însă (care prin natura profesiei sale este chemat să gestioneze spaţiul de orice fel) nu răspunde la argumente care pun în opoziţie spaţiul public şi cel privat. Pentru el, spaţiul public este în prelungirea naturală a celui privat (ergo res privatae, sicut res publicae, non sunt turpes). Încerc să iau discuţia din alt punct, mai creştinesc. Îi spun că îl respect şi că nu mi-aş permite să răspund la telefon dacă el sau alţii ar aştepta la rând. Domnul însă persistă în limbajul său scatologic, iar la final îmi bate obrazul că sunt necrescut că adică stau să îi număr lui minutele pe care le petrece în toaletă.

Iată-mă deci dezarmat. S-ar putea spune chiar că sunt de două ori prost crescut: (1) îi contabilizez timpii de toaletă şi (2) trag cu urechea la discuţiile lui de afaceri. Mă-nţelegi, monşer, aşa ceva nu se face!

P.S. Prins în discuţii cu domnul arhitect, cedez locul persoanei care era după mine. La ieşire, tipul clatină din cap şi exclamă, cu referire la domnul arhitect: „Ce oameni!”

 

Ascuns biblii în sertar. Găsitorului recompensă.

Mai deunăzi, când încă eram în „post de blog”, am dat o raită pe la Biblioteca Centrală Universitară. În drumul de întoarcere mă abat pe la magazinul cu obiecte bisericeşti de lângă biserica Kretzulescu.  De fapt, e un magazin-librărie. Cum nu intru decât rar în librării (fiindcă îmi cumpăr cărţile online), zic să arunc măcar o privire, să văd ce mai e nou. Ca de obicei, intru să arunc o privire şi arunc o groază de parale (ehei, cine-a pus librăria-n drum, ăla n-a fost om nebun!).

Îmi sare în ochi Noul Testament din 2008 (prima ediţie tipărită sub arhipăstorirea mitropolitului Daniel) şi mă grăbesc să-l cumpăr (pentru arhiva personală). Mă uit şi după o biblie sinodală, dar deocamdată nu zăresc niciuna. Îmi spun că o să dau de ea mai încolo, fiindcă librăria nu e aşa de mare. Iau standurile la rând, navighez sistematic printre ele, trec de cărţile de slujbă (mineie, ceasloave, aghiazmatare, acatiste, octoihuri şi câte altele), îi las în urmă pe sfinţi şi Vieţile lor, deja se termină rafturile, dar la Biblie tot n-am ajuns. Între timp adunasem un teanc de cărţi pe care îl tot mutam dintr-o parte în alta, ca să pot căuta mai eficient. Între ele şi Cum citim Sfânta Scriptură? a lui John Breck. Bun, ştiu cum să citesc Sfânta Scriptură, dar de unde să o iau?

Mă întorc la casă. Vânzătoarea se pregăteşte să facă socoteala.

-Biblii nu aveţi? Aş vrea şi o biblie.

-Ba da, vă arată colega mea.

Situaţiunea se încarcă de un mic suspans; sunt tare curios să văd de unde o să scoată colega o biblie. Parcă mă şi văd mustăcind maliţios întru mine: „Ştiam eu că n-aveţi biblii…!”

Dar colega îmi refuză această satisfacţie meschină şi mă conduce cu paşi siguri la un raft anume. Se apleacă la sertarul cel mai de jos, îl deschide şi dă la iveală o bonanza de biblii în vreo trei formate.

-Avem aşa, simple, mici şi mari, sau cu fermoar, pentru drumeţii.

„Biblia pentru drumeţii” costă cam un milion jumate. În cazul în care reuşeşti să o cumperi, aproape că nu-ţi mai rămân bani de drumeţii. Sau chef. (Şi-apoi, de ce „biblie pentru drumeţii” şi nu „biblie pentru drumeţii la biserică”?).

Aleg o biblie simplă, mai ieftină, la 46 de lei. Să precizez totuşi: am fost mereu de părere că pentru Biblie trebuie să plătim. (Odată l-am şocat pe un pastor cu afirmaţia că Biblia trebuie să coste, „ca să o preţuim măcar de banii daţi pe ea”. Asta fiindcă am văzut prea multe biblii şi noi testamente date copiilor ca să aibă pe ce mâzgăli).

Doamna închide raftul la loc, iar eu mă duc să-mi achit cărţile rămase la casă.

Pe autobuz, cu sarsanalele de cărţi în braţe, nu-mi pot scoate din minte acest banal fapt divers, care îmi apare ca o parabolă despre locul Bibliei în ortodoxie.

P.S. Prietenii mei ortodocşi să nu mi-o ia în nume de rău. Partea bună a acestei postări este că dezvăluie locul din care pot să-şi cumpere la sigur o „biblie pentru drumeţii” sau barem una simplă, de citit acasă.

 

Poşta Română şi gravitaţia (cont.)

(prima parte AICI)

A expedia ceva în ţara lui Braveheart e lucru mare şi se cere pregătit cu grijă. Am rugat deci pe un student să se intereseze cam cât ar costa expedierea unui colet în Scoţia. Răspunsul a fost oarecum incert, în sensul că ar trebui să merg la un oficiu poştal cu vamă, dat fiind că e vorba de o ţară extracomunitară!

Mi-am spus că lucrurile nu pot rămâne aşa. Trebuie să merg să mă interesez eu însumi. Aveam de ridicat un colet de la poştă oricum. Ridic coletul şi întreb: „Pot trimite de aici un colet în Scoţia?” „Păi Scoţia e în Uniunea Europeană?” „Păi este, din câte ştiu eu. E în Marea Britanie.” „Mergeţi la colega mea să vă ajute ea.” Colega mai tare mă încurcă. Zadarnic încerc eu să-i redau titulatura completă „Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord”… Mă întreabă în ce localitate trimit coletul, apoi se uită într-o listă cu tarife: „Dacă trimiteţi în Guernsey, să ştiţi că nu e în Uniunea Europeană”. „Păi nu trimit în Guernsey, trimit în Scoţia, dar o să scriu Marea Britanie”. „Atunci vedeţi tarifele afişate acolo”, şi mă îndrumă spre un tabel.

În drum spre casă mai trec pe lângă un oficiu poştal. Nu ştiu ce spirit maliţios mă îndeamnă să mai încerc un experiment. Aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns: „Scoţia e în Uniunea Europeană?”. E limpede, geografia nu e tocmai punctul forte al funcţionarelor de la Poştă. După cum nu e nici dactilografierea cu toate degetele. Nouă, românilor ne place să ne vedem mai instruiţi prin comparaţie cu acei americani care confundă Budapesta cu Bucureşti sau care cred că Europa este o ţară. Eu unul m-aş aventura să cred că funcţionarii Poştei Americane bat cu toate degetele atunci când trebuie să introducă nişte date în calculator şi că n-au dubii despre apartenenţa statelor Alaska şi Hawaii la Federaţie.

 

Ce au în comun Poşta Română şi gravitaţia?

Motto-ul Poştei Române („Parte din viaţa ta”) nu poate fi contrazis. Poştei Române nu i te poţi sustrage, aşa cum nu te poţi sustrage gravitaţiei. Şi una, şi cealaltă sunt fatalităţi necesare. Sau necesităţi fatale. Care uneori, când nu ne luăm măsuri de precauţie, ajung să se numere printre „aceste lucruri care ne doare”. Atât clienţii Poştei Române lesne crezători, cât şi gimnaştii neatenţi vor avea la un moment dat parte de o experienţă comună: un buf de pământ cu valoare pedagogică. (Din această perspectivă, gravitaţia şi Poşta Română sunt profesori tenace, care te învaţă la nesfârşit aceeaşi lecţie chiar şi după ce ea a devenit inutilă).

Vorbesc din experienţă, deci ştiu ce spun. Am expediat acum 12 zile un plic simplu (A4) în ţară. L-am trimis şi dus a fost. Se vede treaba că n-am ştiut să „citesc” cum trebuie clipul video proiectat la infinit pe monitoarele LCD din sediile Poştei Române. Dacă l-aţi văzut (şi cine nu l-a văzut) vă aduceţi aminte că itinerariul corespondenţei din respectivul filmuleţ e cam periculos: scrisorile sunt încărcate într-un tren cu aburi, apoi merg cu un poştalion, iar în final sunt luate de un olăcar (călăreţul singuratic) care goneşte cât ce-l ţin puterile calului.

Ceea ce nu ne spune acest filmuleţ „de epocă” (care, între noi fie vorba, poate fi decodat şi ca o metaforă a încremenirii în timp/proiect a Poştei Române) este că mii de factori stau la pândă pentru a sabota nobila ei misiune: cazanul trenului poate face explozie, poştalionul poate fi atacat de hoţi, mârţoaga olăcarului grăbit îşi poate da duhul, prăvălindu-se în cine ştie ce râpă, cu desagii de scrisori cu tot. Şi atunci, adio romantism, adio imagini „de epocă”, adio scrisori. Rămâi cu banii daţi şi cu buzele umflate (cred că de ciudă). Banii daţi n-au fost prea mulţi. Spirit economicos, am evitat o modalitate de expediere care oferă nişte garanţii suplimentare. Aşa am ajuns să-mi dau seama de ce numai la Românika am auzit vorba „scump la tărâţe şi ieftin la făină” sau „sunt prea sărac ca să-mi permit lucruri ieftine”.

Înţeleg că acum 100 de ani se pierdeau scrisori şi colete. Scrisorile corespondenţilor Societăţii Biblice Britanice de pe la noi sunt o mărturie de care nu se poate face abstracţie. Dar dacă după o sută de ani progresele sunt infinitezimale, atunci mai poate fi vorba de un progres? Nu se pierd doar scrisori simple, ci şi scrisori recomandate. De asemenea, se pierd frumoase şi tentante vederi trimise din străinătate (dacă nu sunt introduse, preventiv, în plic). O astfel de vedere expediată acum câteva luni din Scoţia (de către sora mea) n-a mai ajuns la destinaţie. Negreşit, la mijloc e numai mâna unui tâlhar de drumul mare care, jefuind poştalionul de parale, s-a lăsat cucerit de frumoasele peisaje scoţiene din fotografie.

Spun asta fiindcă sunt absolut sigur că funcţionarii Poştei Române n-ar face aşa ceva. De ce? Fiindcă nu-i interesează Scoţia. Nici nu ştiu prea bine unde e aşezată pe hartă sau dacă e în Uniunea Europeană sau în afara ei. Daţi-mi voie să explic.

Recent un amic din Scoţia a comandat din greşeală, pe adresa mea, un cartuş de imprimantă laser. Nu ştiu ce festă i-a jucat amazonul britanic, că a selectat adresa mea la „destinatar” (o avea deja în baza de date). Descoperind pe dată greşeala şi vrând să o remedieze, amicul scoţian a mai comandat un cartuş. Aşa se face că m-am trezit „cadorisit”, fără voie, cu două cartuşe (în acelaşi colet) pe care acum trebuie să i le expediez în Scoţia, ţara peisajelor frumoase de care se îndrăgostesc tâlharii la drumul mare.

(Va urma)

Update: Chiar după ce am postat acest text pe blog, mi-am verificat emailul. Ce veste credeţi că am primit? Plicul buclucaş a ajuns la destinaţie. Un pic jerpelit şi rupt, dar a ajuns. În ciuda tuturor nenorocirilor (explozia cazanului, jefuirea poştalionului şi prăpădirea mârţoagei), corespondenţa a fost salvată, iar clientul cârcotaş a fost dat de ruşine.

 

Bagajul misterioasei doamne. Schiţă burgheză

Rămăsesem dator (faţă de mine) cu a doua schiţă. Mai întâi însă, o întrebare: aţi sesizat, în calitate de călători CFR, dreptul nescris al unui pasager român de a se instala cu bagajele cum crede de cuviinţă, în virtutea unei legi  de tipul „primul venit, primul autoservit”? Dacă n-aţi observat, fie aţi circulat degeaba cu CFR-ul, fie sunteţi unul dintre cei care urmează această lege.

Românul „ceferist” intră în compartiment, ocupă locul, îşi pune bagajele deasupra, iar dacă are mai multe (şi de regulă are, fiindcă un bun român circulă cu paporniţe şi pungi de rafie care concurează cu succes, la capacitate, geanta lui Mary Poppins) ocupă şi alte locuri, după cum se nimereşte. Atunci când vin călătorii cu drept legitim asupra unui anumit loc de bagaje, pasagerul expansiv nu se gândeşte nicio secundă să-şi ridice bagajele deja instalate, ci purcede la găsirea unei soluţii care cel mai adesea înseamnă ocuparea de către pasagerul 2 a altor locuri de bagaje. Şi tot aşa, până când se ajunge la formarea unui domino „bagajistic”, în care aproape fiecare călător şi-a pus bagajul altundeva decât s-ar cuveni.

Să presupunem că vine un ultim călător care vrea să-şi instaleze şi el bagajul la locul lui. Pretenţia lui este considerată absurdă: Cum să deranjezi atâta lume pentru un moft? N-ai fost la vreme (n-ai fost primul), pune-ţi bagajele unde vrei, dar nu ne deranja! Cum îndrăzneşti să te răscoli împotriva orânduirii? La o adică, nu vezi că eşti unu contra 5? Nu se face! Nu eşti om de omenie să deranjezi atâta mulţime de norod. Trebuie să fii înţelegător, rezonabil, băiat de comitet, om de lume, nu duduie de pension care insistă isteric ca toată lumea să-şi pună bagajul la locul cuvenit. A da fiecăruia ce i se cuvine miroase a moft burghez. Deci tu, burghezule, să ne mai slăbeşti cu mofturile!

***

Cam aşa ceva mi s-a întâmplat mie. Am venit ultimul în compartiment. Nu pentru că sunt dintre aceia care aleargă cu limba de un cot la gară şi se agaţă de scara trenului când el deja a luat-o din loc. Ajung, de regulă, cu jumătate de oră înainte de plecare. Iar biletul e cumpărat cu cel puţin 3 zile înainte (alt moft burghez!). Totuşi, pregătirile minuţioase de călătorie nu sunt garanţia că vei nimeri pe locul cumpărat. De bună seamă că i-am judecat cândva prea aspru (în gând) pe cei care au nimerit prost vagonul, iar roata s-a întors, ca să învăţ să fiu mai iertător cu pasagerii aiuriţi. Aşa se face că vreo 20 de minute de la sosire am ocupat (inconştient) locul 85 din vagonul 11. Cu zece minute înainte de plecarea trenului a venit „locatarul” de drept şi a trebuit să-mi iau tălpăşiţa, către vagonul 9.

La vangul 9, spaţiul meu de bagaje este complet ocupat.

-Locul 85! anunţ după protocol. Bagajele acelea sunt ale dumneavoastră?

Întrebarea este adresată vecinilor de pe acelaşi rând (bătrânelul antiecologist şi tovarăşul lui de drum, la vreo 45-50 de ani). Domnul mă lămureşte:

-Le-a lăsat o doamnă…

-Şi doamna are loc aici?

Mi se îndrugă o explicaţie pe care n-o mai pot reproduce. Distilată, ea se reduce la faptul că o misterioasă doamnă a venit, la lăsat două pungi de rafie sus, deasupra locului de lângă geam, şi s-a făcut nevăzută. Întreb la compartimentele vecine, unde concentraţia de doamne este într-adevăr mai ridicată:

-Aveţi cumva bagaje lăsate la 85?

Răspuns negativ şi din dreapta, şi din stânga. Doamnele respective, pesemne mari iubitoare ale muzicii lui Sinatra, ştiu negreşit că A lady doesn’t wander all over the train…

Mă indispun. Încerc să-mi reprezint personajul care a făcut asta. Dacă o fi fost vreo bătrânică neglijentă? O tânără aiurită ori poate certată cu manierele?

Îmi ocup scaunul. Geanta rămâne pe culoar. „Într-un târziu, o să apară şi doamna” îmi zic. Numai că doamna refuză să apară. Scrutez bănuitor chipurile doamnelor şi domnişoarelor care se perindă pe culoar. Câte una se uită la bagajele de deasupra mea. Sau aşa mi se pare. „Te pomeneşti că asta o fi!”. Toate trec mai departe.

Trenul se pune în mişcare. Mă tentează să iau pur şi simplu bagajele intruse, să le scot pe culoar şi să pun în loc geanta mea. Dar ceva nu mă lasă. Poate o fi vreo bătrânică. N-ar fi cinic şi nesimţit să-i scot pur şi simplu bagajele pe culoar? Moftul burghez cedează în faţa unui minim instinct cavaleresc.

Apare controlorul. Bun prilej să-i prezint jalba. Răspuns de toţi banii (daţi pe bilet):

-Şi eu ce să fac?

-Păi sfătuiţi-mă ce să fac, fiindcă sunteţi controlor. Am dat bani pe biletul ăsta…

Domnul controlor se execută şi se interesează la compartimentul următor. Nu vine să-mi mai comunice deznodământul, pe principiul: „Călătorii noştri sunt mai deştepţi decât noi. Chiar dacă nu-i anunţăm rezultatul, se prind ei până la urmă”.

A trecut deja probabil o jumătate de oră. Concluzia provizorie este cea decretată de Caragiale la 1901, în D-l Goe: „Nu se poate ştie cine a tras manivela.”

Mă resemnez. Încep să creez febril scenarii: ce-i voi spune doamnei, bătrânei sau tinerei care îşi va veni să-şi ridice bagajele… Dacă nu cumva… Dacă nu cumva ceva nu e tocmai curat în această poveste.

Mai trece o oră. Bagajul meu este tot pe culoar. Îl supraveghez discret cu nasul într-o carte. Domnul între două vârste se oferă să-şi pună el o geantă sub scaun, ca să-mi facă loc sus. „Să nu stai cu grijă de bagaj!” Ah, minunata solidaritate românească! Ştiam eu că pe confraţii români te poţi bizui. Oameni săritori, nu te lasă în necaz. Or fi doamnele române mai neglijente, dar cu domnii ştiu că nu te faci de ruşine. Nu pot decât să fiu recunoscător şi să-mi continui lectura liniştit.

Orelele lungi trec. Doamna mult-aşteptată a uitat cu totul de bagaje. Între timp, un călător a coborât la Focşani şi pe locul lui a urcat altcineva. Suspansul creşte fiindcă mai sunt 20 de minute şi întrăm în gară. Mintea mi-e ocupată numai cu această întrebare: cui aparţin bagajele?

Gara de Nord. Trenul a oprit, călătorii încep să coboare. Bătrânul şi moşul de 85 de ani ies. Mai rămân eu şi ceilalţi trei de pe rândul opus. Nu mă grăbesc. Odată fiindcă sunt la geam şi odată fiindcă misterul genţilor a devenit insuportabil…

Enigma se dovedeşte mai simplu de rezolvat decât nodul gordian tăiat de spada lui Alexandru. Individul de pe rândul opus mie, de la uşă, se apropie senin de geam, se opreşte în dreptul meu, ia cele două genţi de deasupra capului meu şi pleacă fără niciun cuvânt. El, care ascultase toată vremea lamentaţiile şi protestele mele burgheze, devenise complice la gogoaşa pe care o ticluise în mod salvator domnul de 45 de ani, iar acum, la final de călătorie, îşi lua bagajele cu aceeaşi naturaleţe cu care cele trei doamne din Dl Goe plecaseră la bulivar cu puişorul după ele.

Întrebare: De ce un domn la 45 de ani scorneşte o poveste ca să acopere mărinimos fapta altui călător care îşi aşază bagajele unde nu trebuie?

Răspuns: Probabil fiindcă face pentru altul (vinovat) ce ar vrea să facă şi alţii pentru el, dacă s-ar întâmpla să-şi pună şi el bagajele pe unde nu trebuie. Ah, minunata solidaritate românească!

***

P.S. O frază a domnului de 45 de ani, aflat la discuţii pe coridor cu însoţitorul lui, mi-a ajuns întâmplător la urechi şi cred că dă adevărata măsură a poveştii: „I-am spus lu’ fiu-miu să nu se mai ţină de mână cu ea. Îi vede lumea. Ei se ţin de mână şi apoi vin şi stau în adunare unul lângă altul!”

P.P.S. Your honour, I have no further questions!

 

Românika ecologistă. Dramă în cinci acte.

Mersul cu trenul în România este cel mai bun mod de a cunoaşte România profundă, indiferent cu ce clasă mergeţi. Poate doar cei ce merg la business class (pe IC) sunt scutiţi de această nesfârşită California dreaming feroviară. În zece ani de când bat magistrala 500, am ajuns să adun o rezervă bunicică de momente şi schiţe „ceferistice” (Apropo, cum vi se pare titlul: „Cu găina în braţe”?). De curând la rezervă s-au mai adăugat vreo două schiţe, ambele în aceeaşi călătorie de opt ore din nordul ţării înspre capitală.

Prima dintre schiţe (prezentată ca o dramă în cinci acte) este mai lungă şi are prioritate. Dar să intru în inima subiectului. Sunt într-un compartiment cu alte 5 persoane. Am loc la geam. Pe aceeaşi parte cu mine au locuri un moşulică de 83 de ani, şi un nene la vreo 45 de ani care îl însoţeşte. Pe partea cealaltă sunt trei tineri (un licean, un student şi un ins care mi-a ocupat locul de bagaj cu efectele sale personale, dar ăsta este subiectul celeilalte schiţe).

Actul I. Călătorul trece, pungile rămân

După vreo oră de mers, bătrânelul de 83 de ani (arată cu cel puţin vreo 10 ani mai tânăr) scoate o pungă de pufuleţi. Nu apucă să se bucure prea mult de ei fiindcă scapă punga şi o răsfiră pe jumate în compartiment. Ceilalţi călători sunt pe coridor. Urmează adunarea pufuleţilor şi izgonirea lor în pubela de gunoi (care, între noi fie vorba, mi s-a părut mereu neîncăpătoare pentru 6 oameni siliţi să-şi petreacă o zi întreagă pe drum).

Bruma de pufuleţi rămaşi (în pungă) este tratată cu mai multă grijă. Câţiva călători revin în compartiment. Citesc uşor întors spre fereastră şi sunt luat prin surprindere de evenimente: bătrânelul, ridicat în picioare, aruncă un mototol de plastic prin fereastra întredeschisă. Încerc sentimentul unei mici înfrângeri. N-am reuşit să previn gestul fatal. Caracterul lui brusc şi „firesc” mă lasă fără replică. Nu am nimic de spus nici măcar post factum. Cum să te iei de un bătrân? Dubla mea înfrângere (înainte şi după) mă roade…

Actul II. Vă las, dar cu o condiţie…

Trebuie să se mai fi scurs vreo două ore. Între timp, fiecare a început să-şi ronţăie proviziile. Din senin, bătrânul mă întreabă:

-N-ai vrea să mă laşi pe mine la fereastră, la măsuţă, să mănânc?

-Vă las, dar să nu mai aruncaţi pe geam după ce terminaţi…

Replica mi-a ţâşnit aproape fără voie. O remarcă şăgalnică, nu un reproş înciudat. Ceilalţi zâmbesc complice. Văzuseră şi ei punga aruncată pe geam şi poate îşi asumaseră şi ei mica înfrângere.

Bătrânelul zâmbeşte încurcat. Cam cum făcea Colţ-Alb când a învăţat finalmente să râdă. Eliberez locul şi ies pe coridor. La scurtă vreme ies liceanul şi studentul. Apoi încă un călător.

Actul. III. Mata eşti ecologist!?

Prânzul s-a terminat. Mi se face semn că pot să revin. Nu mă aşez bine în scaun că bătrânul îmi şi spune, pe jumătate constatativ, pe jumătate interogativ:

-Mata eşti ecologist…

-Nu că sunt ecologist, dar dacă eu aş veni să vă arunc gunoi în ogradă v-ar plăcea?

-Dar aici nu e ogradă. E câmp…

-Păi câmpul ăsta, care e al tuturor, e ca o ogradă a noastră. Ne-aţi aruncat gunoi în ogradă, la toţi… Ştiţi cât durează până se dezintegrează punga aceea de plastic?

-Ştiu. O sută de ani, vine prompt răspunsul.

Iau discuţia din alt capăt:

-N-aţi văzut niciodată la televizor grămezi de sticle de plastic adunate pe râu?

-Ba da, am văzut.

-Şi cum credeţi că au ajuns acolo?!

-Pe apă… răspunde şugubăţ moşul.

Zâmbesc şi eu, dar nu slăbesc strânsoarea:

-Pe apă, pe apă, dar cine le-a aruncat?

Niciun răspuns.

Actul IV. Un sâmbure de ecologism şi un strop de civilizaţie

După încă vreun ceas, bătrânul scoate o caisă. Până o termină, zeama începe să se prelingă pe degete şi pe jos.

-Da’ măcar sâmburele ăsta pot să-l arunc?

Galanteria mă obligă să fac măcar o concesie. În definitiv, sâmburii sunt biodegradabili şi au o durată de viaţă scurtă.

-Ei, aruncaţi-l…

Sâmburele zboară pe fereastră. Un strop de zeamă aterizează pe coperta cărţii mele. Îl şterg discret.

Actul V. Ecologia se învaţă

Trebuie că mai sunt vreo două ceasuri până la destinaţie. Între timp am scos o pungă de rezervă şi am pus-o pe măsuţă. „Dacă mai e ceva de aruncat, putem folosi punga asta, fiindcă aici [în pubelă] e plin…” Gestul este superfluu. Cojile bananelor pe care le mai consumă bătrânul, deşi biodegradabile, îşi găsesc drumul într-o pungă proprietate personală. Cojile de banană în ograda publică sunt periculoase. Nu ştiu dacă nu cumva am văzut cândva asta la televizor.

P.S. pentru cei care ar putea rămâne cu impresia că nu sunt buni ecologişti fiindcă nu se uită suficient la televizor: uitatul televizor dăunează grav sănătăţii şi inteligenţei!

 

Udrea, tanti-de-fier a politicii româneşti

Elena Udrea nu se poate hotărî: nu vrea să fie nici ţaţă, dar nici doamnă. Nu este nici ţaţă, fiindcă depăşeşte nivelul acelei foste parlamentărese PRM, cu limbaj şi apucături foarte buruienoase, dar nici doamnă, fiindcă nu atinge prestanţa unei Mona Muscă (o doamnă măcar în maniere, dacă nu şi în caracter).

Judecând după gesturile şi declaraţiile ei politice, eşti obligat să constaţi că Elena Udrea ocupă invariabil poziţia de „tanti”, fix la mijlocul distanţei dintre „ţaţă” şi „doamnă”. Această poziţie mediană (şi mediocră) nu este totuşi lipsită de anumite avantaje. Aurea mediocritas, nu-i aşa?

Pe scurt, dacă eşti o ţaţă nu e bine, fiindcă intri în graţiile electoratului vadimisto-becalist, dar ajungi un paria politic; dacă eşti o doamnă, iar nu e bine, fiindcă pari elitistă, ’telectuală şi alienată de bobor, de manelele şi manerele lui.

În schimb, dacă eşti o tanti, croşetezi fără complexe în direct pe sticlă, eşti când Miţa-biciclista-pe-litoral, când Chiriţa-mare-armazoană-luând-lumea-la-goană, accepţi graţios un buchet de la comisia care te anchetează, după care îi dai simbolic cu el în cap, lăsând-o cu buza umflată şi cu ochii în soare, zici una şi faci alta, te iei la trântă bărbăteşte cu hrebenciucii rozalii din Parlament, o ataci maliţios pe dna Pippidi numind-o, ca din greşeală, Lippidi şi faci câte şi mai câte alte isprăvi vitejeşti care în final te califică totuşi doar pentru mediocrul titlu de „tanti”.

„Tantea” politicianistă din genul Udrea este, cred, cea mai nouă specie în ţarcul politicii româneşti. La vederea ei, aproape că mă întristez, fiindcă nici măcar geniul lui Caragiale n-a putut s-o prezică şi s-o descrie corespunzător. Dacă nu cumva Madam Georgescu, Madam Piscupescu sau vreo altă madamă din repertoriul lui Caragiale a abandonat între timp mondenitatea „High-life”, în favoarea atmosferei palpitante de „la Cameră”.

 

Străinii, bată-i vina…

Citesc acum din nişte fotocopii cu sumarele Şedinţelor Sf. Sinod al B.O.R. Mă interesează cu precădere discuţiile despre procesul de revizuire a Bibliei. Să nu uităm, suntem în octombrie 1909 şi până în 1914, când va apărea prima ediţie sinodală, mai e cale lunguţă.

Anateme mari şi mici

Pentru moment, discuţiile din Sf. Sinod sunt absorbite de scandalul creat de episcopul Romanului, care a aruncat anatema asupra celorlalţi înalţi ierarhi fiindcă nu este de acord cu legea de înfiinţare a Consistoriului Superior Bisericesc. Nu intru în arcanele acestei chestiuni care depăşesc cu mult sfera interesului meu. În orice caz, când afacerea „afurisaniei” se mai domoleşte, sunt discutate şi chestiuni mai puţin importante.

Între altele, modificarea Legii repausului duminical, lege care nu e prea eficientă, fiindcă omul de rând munceşte parcă la fel de abitir duminica (şi nu pentru că ar avea simpatii adventiste).

Străinii buni

Episcopul Argeşului zice că „în toate ţările creştine, precum în Germania şi altele, chiar şi în timpul de faţă [duminica] se respectă ca sărbătoare de toată lumea creştină şi este bine ca şi noi să o respectăm aşa dupre cum se cuvine.” Mai zice Episcopul Argeşului multe, dar nu intru în detalii. În rezumat, „la străini se respectă duminica, la noi nu”.

Străinii răi

Ia cuvântul concitadinul meu, Arhiereul Calist Botoşăneanu, care zice că „cele arătate de P.S. Episcop al Argeşului sunt drepte şi adevărate”. Numai că adevărurile preopinentului său trebuie nuanţate: „[...] şi în Biserica Creştină, şi în special la noi Românii s’au respectat Duminica şi sărbătorile noastre creştineşti. De câtăva vreme însă [oare de câtă? n.n.] obiceiurile străinilor [care străini, mai exact? n.n.] s-au infiltrat pe nesimţite şi în populaţiunea noastră mai ales dela oraşe, de aceea nu mai sunt respectate sărbătorile noastre şi nici chiar Duminica, dupre cum se cuvine, şi dupre cum erau respectate mai înainte [când, mai înainte? n.n.]”.

Românul mumos

De unde se vede că odată, cândva, în timpuri imemoriale (Once upon a time, illo tempore), românii au fost evlavioşi, cu frică de Dumnezeu şi cu mult respect faţă de sfintele sărbători creştineşti. Dar în timp au fost cotropiţi de venetici care sapă la temelia neamului, molipsindu-ne cu proastele lor obiceiuri. Aşa se face că fibra pură şi virtuoasă a românului a fost alterată de „infiltraţii străine”. Profitând de celebra noastră ospitalitate, această inefabilă coloană a cincea ne corupe „pe nesimţite” mai dihai decât îi corupea Socrate pe tinerii atenieni.

Calist Botoşăneanu sigur nu citise Omul frumos. De bună seamă însă că ideile lui Puric sunt ca adevărurile „geometric-socratice” din Menon. Oricine le poate redescoperi fără să le fi învăţat în prealabil.

Concluzia inevitabilă? Ce splendid ar fi fost dacă toată planeta ar fi fost populată numai cu români! N-ar mai fi avut cine să ne corupă. Dar aşa, străinii, bată-i vina…

 

Pleşu despre Puric

Adevărul a făcut recent o “masă rotundă” cu Pleşu. Între altele, invitatul este întrebat despre Dan Puric. Pleşu răspunde, ca de obicei, savuros. Mai jos câteva fragmente. Tot interviul AICI, de unde am preluat şi fotografia.

Domnul Dan Puric a ieşit din sfera [actoriei, n.n.] unde este cu adevărat competent, înalt competent. A făcut un sindrom de guru. Părerea mea sinceră este că el nu este pregătit pentru acest rol, din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului. Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti.

[...]

Domnul Puric recurge frecvent, atât cât l-am urmărit, la nume, probleme şi concepte despre care  nu are decât o informaţie de dicţionar, sau din auzite. Nu poţi scoate din pălărie, una-două, pe Toma din Aquino, pe Ambroise Paré, sau pe Platon, dacă nu ai avut cu ei un comerţ cât de cât consistent. Eu unul nu înţeleg de ce face asta domnul Puric. În termeni creştini, i-aş vorbi de „slavă deşartă”: vrea să pară altceva decât este.

La cât e de inteligent şi de angajat spiritual, aş fi aşteptat să-l văd mai smerit, mai aproape de discursul unui mărturisitor decât de acela al unui gânditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogică riscantă. Când vrei să educi pe cineva, nu începi prin a-l flata. Dacă vrei ca cineva să înveţe ceva, nu-i spui mereu că n-are nimic de învăţat. Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a naţiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârşirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscăleşti? Suntem unici, persecutaţi de tot mapamondul, singurii creştini adevăraţi, speranţa lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii.

 

A fost sau n-a fost?

Despre bulibaşa de la Timişoara, căzut sub mult prea multe lovituri de cuţit, circulă o zvonistică bogată pe internet. Se spune că ar fi fost penticostal. Ipoteza n-ar trebui respinsă apriori, fiindcă există indicii care par să o confirme. Un personaj intervievat de Realitatea spune că la priveghi se cântă  „muzică penticostală”. (Între noi fie vorba, nu ştiam că există o „muzică penticostală” şi tare aş fi curios să aflu mai multe despre specificul ei.)

Într-un alt reportaj o femeie (soţia decedatului?) spunea că ea are încredere în Dumnezeu că îi va face dreptate. Interesant! Pe confraţii ortodocşi nu prea îi auzi mergând cu dreptatea direct la Dumnezeu. Apelul direct la Dumnezeu (şi scurtcircuitarea implicită a ierarhiei intermediare) face parte din mentalul evanghelic, nu din cel ortodox.

Recursul la Dumnezeu al soţiei îşi află o contrapondere în angajamentul „prin noi înşine” al celorlalţi fârtaţi de etnie, care anunţă că, dacă justiţia pământească nu-şi va face treaba, pedepsindu-i exemplar pe făptaşi, vor avea ei grijă să ia dreptatea într-o mână şi satârul în cealaltă şi să tranşeze (la propriu) chestiunea fără a mai face apel la mofturi instituţionalizate.

Totuşi, în decorul de priveghi se putea vedea şi ceva asemănător cu un crucifix. Ce caută respectivul obiect într-un context prin excelenţă iconoclast?

Confuzia domneşte netulburată. Singura certitudine pe care o avem deocamdată este că un bulibaşă cu o puternică slăbiciune pentru „aventuri” şi-a găsit sfârşitul acolo unde s-ar fi aşteptat mai puţin. „Aşa ceva nu trebuia să se întâmple”. În rest, vorba apropiaţilor, „era un om bun”. Aproape că nu avea vicii: „Nu bea, nu fuma”. Atâta doar că avea şi el o slăbiciune. Şi în plus, indiferent de apartenenţa religioasă, nu părea să fi auzit vreodată că „nici… nici… nici… nici… nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.

P.S. Despre studenta implicată în măcel s-a spus că este adventistă. Adventiştii au reacţionat prompt cu un comunicat de presă pe site-ul cultului. Cultul Penticostal urmează să-şi facă şi el cândva un site propriu.

 

Tâlcuiri la Nistorescu

Cornel Nistorescu scrie un editorial lăcrimos-crocodilian în recent reşapatul ziar pe care îl sugrumă lent cu pumni de fier în mânuşi de catifea, pe ritm de „Killing me softly”. Articolul se intitulează „Despre vinovăţie, eroism şi prostie”.

Şapoul zice aşa:

Aproape că mi-e frică să scriu despre subiectul Romoşan. E ca şi cum aş da un examen hotărâtor despre prietenul meu. Unul de viaţă şi de moarte. Şi pentru mine, şi pentru el! Şi nici eu, şi nici el nu putem ocoli această încercare. Ne ştim de 35 de ani!

dar trebuie înţeles aşa:

Aproape că mi-e jenă (sau ar trebui să-mi fie jenă) să scriu despre subiectul Romoşan. Etc.

Cât despre titlu, el rezumă perfect esenţa „nistoriadei” şi trebuie tâlcuit după cum urmează:

„Despre vinovăţie (a lui Romoşan), eroism (al M. Corlăţan) şi prostie (a lui Nistorescu)”.

 

Mirela Corlăţan, concediată

Oricâte defecte i-am găsi lui Romoşan prin arhivele de la Secu, nu putem spune că n-are şi virtuţi, fiindcă  s-a dovedit un om de cuvânt. A scos-o pe Mirela Corlăţan din presa făcută de Cotidianul, după cum o ameninţa într-o înregistrare de pe blogul ziaristei. Aici.

Nistoriada este un bun studiu de caz asupra “resurselor” nelimitate de care dispune Românika. Să vedem până unde merge putregaiul.

 

Cotidian în destrămare

De câteva zile (mai exact, începând cu duminică 2 august) mass-media românească e tulburată de „nistoriada” creată la Cotidianul. Fără multe explicaţii, un material al ziaristei Mirela Corlăţan (despre Petre Romoşan) a fost suspendat de Nistorescu, sub motiv că ar fi insuficient documentat. Nistorescu şi Romoşan sunt legaţi de o veche prietenie, dar să nu impietăm cu suspiciunile noastre asupra acestui nobil sentiment. Să nu avem neruşinarea să credem că Nistorescu acţionează într-un lanţ al slăbiciunilor în variantă prescurtată (două verigi).

Nu, Nistorescu acţionează pur şi simplu în virtutea imperativului etico-mortuar: „Nimeni nu va fi îngropat fără a fi supus mai întâi la toate operaţiunile de resuscitare posibile”.

Imperativul etic categoric al lui Nistorescu, transformat în bisturiu de ocazie, taie cu maximă eficienţă în corpul singurului cotidian pe care l-am citit vreodată cu interes. Au plecat deja Ioan T. Morar, Cristian Pătrăşconiu şi Costin Ilie. Şi-au anunţat retragerea Robert Turcescu, Teodor Baconsky, Liviu Antonesei, Daniel Vighi, Alin Fumurescu. Lista probabil e departe de a se fi încheiat. Când chirurgul Nistorescu va fi terminat cu înfrumuseţarea trupului neînsufleţit al prietenului său Romoşanu, ziarul pe care l-a preluat va fi devenit el însuşi un mort frumos cu ochii vii.

 

Om trudit şi împovărat, caut duhovnic. Zadarnic

Nu ţi-e dat deseori să citeşti despre oamenii “de lume” că sunt în căutarea unui duhovnic. De Tudor Şişu (membru al formaţiei de hip-hop La familia) am auzit de mai multe ori în treacăt. Probabil în conexiune cu arestarea lui pentru trafic de droguri. Din câte deduc, şi acum e în proces. Un interviu publicat în Cotidianul dezvăluie ceva din frământările sufleteşti ale cântăreţului. Prestaţia “duhovnicilor” pe care i-a întâlnit a fost un zero barat.  Nu pot decât să regret că astfel de căutători nu “încap” pe mâna unor oameni ca Wurmbrand şi Steinhardt, animaţi de Duh şi cu mult farmec.

Mai jos ultimele două fragmente din interviu. Tot interviul AICI!

Te-ai împăcat cu tine însuţi, ţi-ai acceptat trecutul?
L-am acceptat mereu. Ştii, acum o săptămână am vrut să mă spovedesc. Prima oară după 32 de ani. Eu, de când m-am născut, nu m-am spovedit niciodată. Ba nu, m-am spovedit când eram mic, da’ ştii prostiile alea la 7 ani, cu “am furat trei corcoduşe”. Am vrut să mă duc şi eu, am avut nişte probleme şi am vrut să fiu eu liniştit. Şi am oprit la prima biserică din cale. Preotul se pregătea să plece. “Părinte, aş vrea să vorbesc şi eu”, i-am zis. “Mă grăbesc, plec…”, mi-a zis. Am încercat totuşi: “Eu am venit să vorbesc cu tine pentru că tu eşti duhovnic, vreau să fii duhovnicul meu, vreau să vorbesc cu tine să mă liniştesc”. “Nu, domnule, zice, trebuie să faci canoane…” Am plecat la altă biserică.

Ai avut mai mult noroc?
Mergând pe stradă, văd un călugăr. Îmi zic: “Dom’le, am fost azi la două biserici, n-am făcut nici o treabă, ăsta mi-a ieşit în cale. E semn”. Trag maşina pe dreapta, eram cu un prieten, cobor din maşină. “Săru’-mâna, părinte!”. 11 noaptea era. “Vreau să vorbesc cu tine cinci minute, se poate?” “Da!” Îi sună telefonul. “Sunt aici, cum ieşi din pasaj, în faţa Camerei de Comerţ, bine, te aştept”, spune. După ce închide, îi zic: “Părinte, am nişte probleme, dar nu sunt un creştin practicant, nu cred în băbismele astea că Dumnezeu e un bătrân cu toiag care o să-mi dea în cap… Vreau să vorbesc cu tine ca şi cu un om care şi-a petrecut viaţa în credinţă şi poate poţi să-mi dai şi mie liniştea sufletească”. Zice: “E cam complicat, trebuie să ţii post mult timp, după aia vii acolo, la mănăstire, şi discutăm”. I-am zis că nu vreau să mă ridic la rangul sfinţilor, ci doar să mă liniştesc sufleteşte. “Bine, acuma mă grăbesc, îmi zice, dacă vrei, treci mâine pe acolo şi mai vorbim”. O Honda Legend, de-aia ultimul model, opreşte lângă noi. “Hai că am plecat, îmi pare rău, pa-pa”, îmi spune şi urcă în maşină. Zic: “Ia uite, mânca-ţi-aş gura ta, n-am mai văzut aşa ceva la unu’, atâta lanţu’ la gât avea, cu pietre… Dacă-l vedea 50 Cent făcea infarct pe loc”. Mă, dacă 50 Cent îi vede pe ăştia de la noi, pe Daniel şi pe ceilalţi, ce au la gât, face infarct. Păi cum îmi vorbeşti tu mie, mă, de lucruri pioase şi de credinţă, când tu ai la gât un lanţ care ar da de mâncare la o stradă întreagă?

 

Rezervele “naturale” ale României. Justiţie ş.a.

Jocul în care m-am prins recent ar putea continua indefinit. Cine spune „România” spune „inepuizabil”. Trebuie totuşi să ies din joc fiindcă nu vreau să declanşez o scădere a nivelului de patriotism între conaţionalii mei. Şi-apoi, cel puţin un merit pot găsi ţării noastre: România nu e Turcia, ca să poţi fi băgat la zdub pentru refuzul de a vedea splendidele haine ale împăratului. (Între noi fie vorba, Turcia, mare stat secular, pare să nu ducă lipsă de valori naţionale sacre).

Urmează mai jos câteva enumerări care, în opinia mea, spun câte ceva despre obnubilarea mentală care ne caracterizează. Părerea mea!

justiţie

• conştiinţa naţională a României e încărcată de cel puţin 10.000 de crime politice cu acte în regulă, ai căror făptaşi nu pot fi pedepsiţi;
• pentru oalele sparte ale mineriadele din 1990 n-a plătit şi nu plăteşte nimeni; pentru capetele sparte atunci, nici atât;
• am fost făcuţi să credem că minerii au „găsit” droguri şi aparate de falsificat bani la sediile partidelor istorice, în timpul mineriadelor din iunie 1990;
• am tolerat în fotelul justiţiei avocăţei imberbi, mai potriviţi să joace rolul lui Cherubino din Nunta lui Figaro, decât pe cel de ministru;
• orice avocat priceput la tertipuri judiciare poate găsi lesne punctul vulnerabil al unei instituţii-marionetă (CNSAS), scoţând-o din cărţi printr-o simplă contestaţie la Curtea Constituţională („I pull one little thread here, and the whole world unravels into chaos”)
• în România nicio lege (constituţie) nu este mai puternică decât creatorii ei;
• este mai convenabil să fii patruped canin decât om de afaceri japonez. Ca patruped, mai ai şanse să-ţi sară în apărare oamenii de bine.

religie şi spiritualitate

• Românika se declară, în proporţie de 87%, descendenta celui mai pur creştinism apostolic (de la Sf. Andrei, întâiul chemat), dar acceptă dărâmarea de biserici şi face pelerinaj in corpore la Mănăstirea Secu, sub motto-ul ancestral „torna fratre!”
• după o succesiune apostolică pur-sânge bimilenară, spaţiul carpato-danubiano-pontic încă nu are o Biblie tradusă fidel şi cu farmec literar, pornind de la originalele  ebraic (VT) şi grecesc (NT);
• Bucureştiul, spre deosebire de celelalte capitale (sau mari oraşe) europene, nu are o biserică sau catedrală cu care să-i poţi asocia numele;
• denominaţiunile evanghelice, exponente ale „preoţiei universale”, au organisme de conducere sau foruri elective din care fac parte exclusiv oameni hirotoniţi (aici sper din totul sufletul să fac generalizări eronate)
• aceleaşi denominaţiuni evanghelice au la conducere „preşedinţi”, nu „episcopi”, probabil sub motiv că „episcopul” este expresia instituţionalizării pe care evanghelicii teoretic n-o doresc; se strecoară astfel cu grijă ţânţarul titulaturii „instituţionaliza(n)te” şi se înghite fără probleme struţo-cămila instituţionalizării de facto.

infrastructură

• 20 de ani de post-comunism n-au adus o reţea europeană de autostrăzi. Românii au cârpit un lucru făcut prost (Bucureşti-Piteşti) şi am reuşit, cu chiu-cu vai, să termine o autostradă spre Constanţa;
• pe anumite rute, trenurile merg mai încet decât mergeau în urmă cu 50 de ani! Meşterul Manole s-a reprofilat după vremi: face autostrăzi şi repară căi ferate.

 

Rezervele “naturale” ale României. Politică

N-am ce face, trebuie să-mi “batjocoresc” mai departe ţărişoara, făcând un scurt pomelnic al isprăvilor politice ale aleşilor neamului, de unde reiese că posibilităţile românilor de a fi prostiţi, traşi pe sfoară, duşi de nas, cu preşul sau cu zăhărelul sunt inepuizabile. “Mămăliga nu explodează” este un dicton românesc, nu-i aşa? Iar resemnarea mioritică de pe plaiurile noastre a ieşit, dacă nu mă-nşel. În mentalul românesc, numai femeia este perseverentă (Ana lui Manole), dar şi atunci, numai când e vorba să se îndrepte, fatal, către dezastru. Iată mai jos bilanţul pe care îl propun în sprijinul ideii că românii mai au de lucrat până să egaleze media prostiei europene pe cap de locuitor.

• de la fondarea şi până la unirea lor, Ţările Române n-au reuşit să impună dinastii care să dea stabilitate şi continuitate politicii interne. Boierimea autohtonă, cu mici excepţii, nu a fost interesată decât de consolidarea şi extinderea propriilor interese.
• un cârpaci născut într-o magherniţă la o margine de sat şi-a răzbunat cu vârf şi îndesat condiţia socială modestă ridicându-şi un palat faraonic, după cel mai oribil model arhitectural posibil.
• în România aplicarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara (privitor la lustraţie) a însemnat în practică doar că politicieni formaţi pe de-a-ntregul în comunism au căpătat după ‘89 niţel lustru democratic.
• foşti securişti, moştenitori ai unui sistem foarte profitabil, şi-au găsit locuri căldicele în Parlament şi în alte poziţii de mare influenţă;
• în jumătate din cei 20 de ani scurşi de la Revoluţie, la preşedinţia României s-a aflat un admirator al idealurilor comunismului, în persoana tov. Ion Iliescu;
• acelaşi tov. Ion Iliescu a declarat că minerii care au udat panseluţele din Piaţa Universităţii cu sângele demonstranţilor din iunie 1990 au dat dovadă de o “înaltă disciplină civică”;
• tot tov. Ion Iliescu a avut grijă să graţieze personajele-cheie implicate în reprimarea Revoluţiei şi a manifestaţiilor anticomuniste din prima jumătate a anului 1990;
• la 10 ani după Revoluţie un preşedinte se declară public învins de structurile fostei securităţi;
• un fost prim-ministru declară, făcând din aceasta un merit, că în vremea învestiturii sale s-a abţinut să intervină în anchete penale!
• mari lideri politici ajung senatori „dă Dăbuleni” sau în vreun „mizilic” de colegiu;
• capitala ţării votează ca primar un personaj fantast care nu sclipeşte „dăcât” prin tupeu şi “aranjarea” dosarului de profesor universitar. Colac peste pupăză, mai are şi fantezii urbanistice cu fântâni arteziene şi autostrăzi suspendate. Deocamdată a reuşit numai suspendarea discernământului şi a bunului simţ;
• isprăvile cu care România a intrat mai nou în Cartea Recordurilor sunt „cel mai lung cârnat”, „cel mai mare tort” şi „cei mai mulţi Moşi Crăciun”. Realizări foarte serioase şi vrednice de toată lauda; aşteptăm şi “cea mai mare bătaie cu frişcă”.
• în Anul Domnului 2009, în România încă mai sunt de vânzare voturi studenţeşti, la preţuri derizorii. Dacă intelectualul în devenire se prostituează pe câteva sute de mii de lei, pe cât se prostituează oare omul simplu?
• la 20 de ani după căderea comunismului, România trimite în Parlamentul European un ins care întruchipează perfect „paradigma slugilor Securităţii”;
• graţie politicienilor români, limba română se îmbogăţeşte continuu, prin termeni ca „vanghelion”, „becalizare”, „ridzipoancă” şi „succesuri”;
• primari care ar trebui să-şi vadă de administraţie urcă pe podium, se dau în stambă de nazist şi apoi pretind că n-au vrut să insulte pe nimeni (decât inteligenţa celor de la care ulterior îşi cer scuze);
• la audieri, în faţa unei comisii de anchetă, audiatul (ministru sau parlamentar) stă în capul mesei (ca şi când ar prezida), nu pe latura ei lungă, după uzanţele comisiilor cu scaun la cap;

 

Rezervele “naturale” ale României. Cultură

Am prezentat în postarea anterioară câteva argumente (legate de educaţie) din care reiese că în Românika îi poţi prosti pe oameni foarte lesne, fiindcă aproape anything goes. Cei care reuşesc asta ştiu ei ce ştiu.

Mi se va răspunde poate că românul are o şiretenie a lui de care se foloseşte pentru a supravieţui condiţiilor vitrege în care a fost pus, „la răscrucea tuturor răutăţilor”. De-acord; şi şarpele era cel mai şiret între toate creaturile pământului şi a sfârşit făcând sluj pe burtă şi „biting the dust”. Cam ca naţia română în şiretenia ei multiseculară.

Dar să vedem selectiv bilanţul la cultură (în sensul ei larg).

• valorile româneşti, când nu sunt lichidate pe teren autohton (Iorga) sunt silite să-şi ia tălpăşiţa (Caragiale) sau să se realizeze aiurea (Cioran, Ionescu, Eliade, Culianu);
• respingem o colecţie de lucrări „decadente” (Brâncuşi) care astăzi se vând la preţuri fabuloase în străinătate;
• am reuşit să ruinăm sau să permitem ruinarea patrimoniului arhitectural şi urbanistic (vezi Cartea neagră a patrimoniului);
• avem un imn care ne îndeamnă, fără folos, din chiar primul rând: „Deşteaptă-te, române”
• nu avem o Bibliotecă Naţională nici măcar de nivelul unei biblioteci universitare britanice (Cambridge sau Oxford);
• vin americanii să ne fotografieze gratis manuscrisele greceşti ale Noului Testament iar noi îi ignorăm şi-i amânăm birocratic sine die sau le cerem zeci de mii de dolari pentru un serviciu pe care ei vor să-l facă pro bono;
• aceeaşi decoraţie o atârnăm în pieptul lui Elie Wiesel şi a lui Vadim Tudor, determinându-l pe cel dintâi să ne-o returneze;
• am avut nevoie de o dinastie străină ca să intrăm cu un picior în Europa. Timpul n-a mai avut răbdare cu noi şi în final ne-a lăsat crăcănaţi, cu un picior în Europa şi cu unul în Balcani (unde „Europa” şi „Balcani” constituie spaţii mentale, nu geografice);
• ne place să ne lăudăm că România n-a dispărut niciodată de pe hartă (ca Polonia), fără să realizăm că nici n-a avut vreodată o mişcare de talia „Solidarităţii” sau disidenţi de calibrul celor polonezi;
• simţim că numele „România” e ca o bancnotă fără acoperire şi de aceea am ajuns să punem în circulaţie o (denomi)naţie mai mică, „Românika”;