Jurnale



Cu mai multe luni în urmă, istoricul Petre Guran mi-a recomandat să ajung neapărat la conacul Miclescu de la Călineşti, restaurat admirabil de către ultimul moştenitor, Radu Miclescu.

Mai jos povestea restaurării şi câteva fotografii făcute pe fugă şi neprofesionist. Dacă voi reuşi să iau legătura cu proprietarul, poate revin cu fotografii mai „pe așezate”.

Conacul a fost transformat în închisoare, într-o vreme când toată România era o mare închisoare.

 


Postez mai jos al treilea set de fotografii de la Adunarea Națională.

Primele fotografii surprind câteva „Marianne”. De luat aminte la steaua din fotografia a patra!

Inutil să mai adaug, fotografia mea favorită este cea de a doua. :)

În ultimele cadre puteți vedea imagini cu monumentul dedicat Declarației drepturilor omului și cetățeanului, document adoptat pe 26 august 1789.

După cum observă J. Sévillia, acest text face referire la drepturi pozitive precum libertatea individuală, libertatea de opinie, dreptul la proprietate, dreptul la siguranță, dreptul de a rezista la opresiune, însă toate, fără excepție, au fost batjocorite în anii următori. Ce se poate spune cu certitudine este că exponenții Luminilor și-au dorit în mod evident să producă o ruptură fără echivoc în raport cu tradiția religioasă și politică a Franței.

 


Postez mai jos a doua serie de fotografii făcute pe parcursul vizitei în clădirea Adunării Naționale.

Cele mai multe cadre înfățișează hemiciclul și biblioteca. Am avut impresia că fotoliile din sala de ședințe asigură confortul necesar, dar nu chiar cât să-i aducă pe aleșii poporului în situația de a-și face veacul de parlamentari picotind.

Am fost criticat pentru mai multe afirmații din postarea anterioară. În speță, pentru că am făcut constatarea obiectivă că nu există simboluri religioase în spațiul public. Da, știu că Franța s-a produs separația clară a religiei de stat printr-o lege adoptată la 9 decembrie 1905, lege care îi viza nu doar catolicismul, ci și celelalte culte (confesiunile protestante, cultul iudaic). Potrivit acestei legi, Republica franceză „ne reconnaît ni ne salarie aucun culte”. Dar istoria Franței nu începe cu 9 decembrie 1905. A scoate din spațiul public tot ceea ce ar putea aminti de o istorie mai veche mi se pare nedrept.

Trebuie adăugat că evenimentele care au pregătit „the great divorce” au rădăcini mai adânci. Programul anticlerical de separare a Bisericii de Stat a fost susținut, între alții, de Gambetta, într-un discurs din 1869. La începutul secolului XX, între promotorii acestei idei se număra senatorul Emil Combes, fost seminarist, ajuns prim-ministru în 1902. Precum se vede „petit Père Combes” (cum era poreclit) a preschimbat fervoarea religioasă în zel secularist, transformând valorile Republicii în „metafizică de stat”. Singura obsesie a cabinetului său a fost, constată Jean Sévillia, reducerea puterii religiei catolice în Franța.

Politica lui Combes are un aer sinistru: 3000 de școli catolice închise la scurtă vreme după asumarea funcției de prim-ministru. Parlamentul adoptă rapid o lege al cărei scop este să dea un răspuns negativ cererilor de autorizare depuse de diverse congregații religioase. În plus, 400 dintre acestea sunt interzise, iar călugărițele sunt alungate din mănăstiri. Pe 29 aprilie 1903 călugării de la Grande Chartreuse sunt siliți să părăsească așezământul, încadrați de forțele de ordine. În perioada 1901-1904, între 30.000 și 60.000 de călugări și călugărițe ajung să părăsească Franța.

GC

O afacere tenebroasă este și programul de decatolicizare a armatei. Începând cu 1901, fiecărui ofițer i se întocmește o fișă în care se notează nu doar competențele sale, ci și ideile politice și comportamentul religios. Fișele, întocmite pornind de la indicațiile furnizate de lojele Marelui Orient, ajung la ministerul de război și permit împărțirea ofițerilor în două categorii: cei care trebuie îndepărtați și cei care trebuie promovați. Afacerea este făcută publică de un deputat moderat. Izbucnește un scandal uriaș, iar în ianuarie 1905 guvernul „părintelui Combes” se destramă. Totuși, forțele care conlucrează pentru secularizare sunt mai puternice, astfel că pe 9 decembrie 1905 este adoptată Legea separației, de care pomeneam mai sus. În mod straniu, la alegerile din 1906 dreapta mai pierde 60 de locuri. Îl las pe J. Sévillia să tragă concluziile: „Par une alchimie complexe où se mêlent l’esprit gallican et l’héritage de la Révolution, l’anticléricalisme fait recette”.

Pentru informațiile din această postare am folosit lucrarea lui Jean Sévillia, Histoire passionnée de la France, Perrin, 2013, un splendid dar primit recent din Franța.

Acum să vedem fotografiile.


Fotografiile postate recent pe FB de un amic de la Paris mi-au adus aminte de faptul că nu mi-am încheiat scurtul „jurnal” parizian început la finele lunii septembrie anul trecut. Și apoi, nici nu știți ce foloase apar pentru binele obștesc din ochiul care privește cu invidie (tipic românească) la capra cea rotofeie a vecinului. :)

În timpul scurtei mele vizite la Paris am avut șansa de a vizita Adunarea Națională (în Palatul Bourbon) și Senatul.

Postez mai jos, în trei tranșe, 140 de fotografii făcute în interiorul și în exteriorul Adunării Naționale.

Prima impresie: opulență și lux. Mă frapează lipsa oricărui simbol religios. Neavând cu ce să umple vidul produs prin evacuarea sacrului, francezilor nu le mai rămâne decât să ticsească orice nișă cu câte o „Marianne” proletară, care poartă nelipsita bonetă frigiană. Aproape că îți vine să te întrebi, cu riscul de a săvârși o impietate, dacă nu cumva aceste busturi și statui sunt niște maimuțăreli seculare ale reprezentărilor „Fecioarei Maria”.

Așadar, exces de „Mariane” și alte madame despletite (simboluri ale Republicii) care mi se par deopotrivă caricaturale și sinistre, fiindcă le asociez în mod inevitabil cu figura aprigei Thérèse Defarge din romanul dickensian A Tale of Two Cities.

La intrarea în Biblioteca Adunării Naționale era afișat un facsimil al interogatoriului prin care a trecut Ioana d’Arc înainte de a fi arsă pe rug (30 mai 1431). Observ că istoria e prețuită altfel pe tărâm francez.

Tot în Bibliotecă te întâmpină bustul lui Voltaire, cu al său inconfundabil rictus batjocoritor. Un volum din Enciclopedie e afișat într-o altă sală.

La ieșire, Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, săpată în piatră, pe post de Cele Zece Porunci.

Moștenirea Revoluției este peste tot.

În orice caz, trebuie admirat și imitat proiectul „Zilele Patrimoniului”. Personalul palatului s-a purtat admirabil, în ciuda puhoiului de turiști, pe care îl puteți vedea în unele fotografii. Nu vă lăsați înșelați de imaginile „pustii”. Șirul de vizitatori se întindea pe câteva zeci de metri.

Mai jos primele 50 de fotografii.


Zilele trecute am încercat să descopăr vâlceaua în care se aduna John Bunyan să predice, în apropiere de Preston, sătuc cochet din Hertfordshire.

Din imensa Wain Wood a rămas astăzi un petec de pădure străbătut de câteva poteci pentru turiști.

În mod straniu, deși Wain Wood este sub nasul locuitorilor din Preston, nimeni nu pare să știe cum se poate ajunge acolo sau dacă Wain Wood există cu adevărat.

La pub sau în împrejurimi, numele acestui crâmpei de codru este atât de exotic, încât oamenii îți cer să-l reciți pe litere ca să fie siguri că au înțeles despre ce e vorba (Wain, Wane, Wayne?).

O madamă care își scotea calul la soare a ridicat din umeri la solicitarea mea. M-a întrebat ce e de văzut în Wain Wood. I-am spus că mă interesează locul în care se adunau Bunyan și ascultătorii lui (Bunyan’s Dell), dar am avut vaga impresie că nu știe cine a fost Bunyan și de ce s-ar fi adunat lumea să-l asculte. E frustrant să știi despre ce vorbești și să faci figură de nerod în fața cuiva ignorant.

Am plecat din Preston fără să fi descoperit vâlceaua unde se adunau uneori chiar și o mie de oameni pentru a asculta predicile lui Bunyan. Când am ajuns acasă m-am lămurit cu ajutorul internetului asupra traseului care ar trebui urmat. Sper să revin cu altă ocazie.

Mai jos câteva fotografii din tihnitul Preston, pentru ai cărui locuitori Wain Wood, păduricea aflată la câteva sute de metri, e o veritabilă terra incognita.


Update: 21 dec. 2013. Am adăugat câteva fotografii acestei postări, însă vremea s-a închis, prin urmare fotografiile nu reflectă condițiile meteo de ieri. :(

Am ajuns din nou la Cambridge pentru o scurtă vizită de cercetare. Biblioteca se închide luni, prin urmare timpul meu de lucru este limitat la două zile: vineri și sâmbătă. Duminică sper să pot ajunge la evensong la King’s College Chapel, renumită pentru corul ei și pentru festivalul de Crăciun Nine Lessons and Carols.

ilice IMG_4922

Mă așteptam ca vremea să fie mohorâtă, dar a fost o zi luminoasă, cu un soare primăvăratic pe un cer cristalin. Aer rece și proaspăt, culori pitorești (ruginiul frunzelor uscate pe care vântul încă nu le-a doborât, verdele brazilor și al pinilor, sângeriul bobițelor de ilice), garduri vii, copaci înfășurați în iederă, pajiști de o prospețime ireală pentru acest anotimp, caii „îmbrăcați” în saci, pentru a face față iernii care își arată colții, garduri de lemn, case arătoase, curți bine gospodărite, ghirlande sărbătorești pe porți și pe uși.

Am plecat din pustietatea sinistră a betoanelor bucureștene, din ternul blocurilor comuniste imbecilizante, într-un peisaj care freamătă de viață și de culoare. O salutară gură de oxigen pentru minte, pentru suflet și pentru simțuri. În timp ce îmi târâiam valiza gălăgioasă pe sub platanii care străjuiesc Sidgwick Avenue m-am descoperit cu surprindere învăluit de cântecul păsărilor. A trebuit să vin la Cambridge ca să descopăr câtă nostalgie poate stârni cântecul unei păsări în plin peisaj urban.

Când am intrat pe Grange Road, aproape de Tyndale House, am crezut că nu văd bine: pomi în floare. De la distanță păreau cireși. D., gazda mea, m-a lămurit spunându-mi că sunt arbori care înfloresc numai în această perioadă.

IMG_4931

Astăzi cerul s-a mai întunecat. Nădăjduiesc că soarele va reveni mâine.

IMG_4929

IMG_4939

Biblioteca Universității e destul de populată chiar și în aceste zile dinainte de vacanță. La „Cărți rare” mă așteptau Poliglota complutensiană (6 volume) și Biblia de la Veneția (1518). Plus nesuferitul frig artificial creat de aparatele de „condiționare” a aerului. Pe la ora 16.00 simțeam că degetele îmi amorțesc. Partea bună e că într-un asemenea congelator nu ai cum să te simți somnolent.

IMG_4633


Update 21 nov. 2013. Un material despre eveniment, pe site-ul agenției de știri Apollonia, AICI.

Update 14 nov. 2013. O cronică a evenimentului a publicat prof. N. Crețu în Ziarul de Iași (AICI).

***

univ

Ieri am ajuns la Iași într-o vizită-fulger, pentru colocviul The Romantic Rationalist: Life, Joy & Imagination in the Work of C.S. Lewis. În drum spre aeroport nu încetam să mă minunez de vremea superbă pe care o avem în această perioadă. Un soare puternic, aflat la câteva sulițe deasupra orizontului, ca în timpul verii arctice.

În timpul scurtei mele șederi m-am bucurat de ospitalitatea prietenului Dănuț Mănăstireanu, în a cărui bibliotecă aș fi vrut să zăbovesc mai mult, dacă n-ar fi fost deja trecut binișor de ora 1.00 noaptea când ne-am dat seama că s-ar cuveni să legăm băierile sacului de povești și de discuții. Mai adaug pentru invidioși (dintre care cel dintâi sunt eu) că mi-aș dori să ajung și eu zilele pensiei cu o biblioteca atât de consistentă. :)

Vizita la Iași mi-a prilejuit întâlnirea cu Mircea Păduraru, cercetător din leatul meu, specialist într-un subiect pentru care cred că e nevoie de un stomac (sufletesc) tare: Reprezentarea diavolului în imaginarul literar românesc. Fiindcă am avut câteva zeci de minute bune până la începerea simpozionului, ne-am refugiat în cafeneaua Universității, care arată minunat, și ne-am sorbit tacticos licorile împărtășind d’ale filologilor.

Evenimentul a fost deschis de discursul ambasadorului britanic în România, Martin Harris, istoric de formație și prezent de ani buni pe tărâm diplomatic în spațiului fost (și încă nițel) comunist. Să nu uităm, înainte de a veni în România a lucrat ca diplomat la Kiev și Moscova. Scurta discuție pe care am avut-o cu el mi-a întărit impresia pe care mi-au creat-o cele câteva interviuri pe care le-a dat presei din România: este o fire deschisă, un excelent comunicator, un personaj sensibil la cultura și istoria românilor și un bun cunoscător al realităților (etern balcalnic-suprarealiste) de la noi.

MH

Excelența sa se numără printre cititorii lui C.S. Lewis și a venit la simpozion cu un exemplar (editio princeps!) din The Lion, the Witch and the Wardrobe, care e o moștenire de familie și pe care l-au citit și fiicele sale.

sala

Am ascultat cu bucurie și discursurile rostite de rectorul universității, Vasile Ișan (care, deși este economist de formație, susține cu un entuziasm admirabil disciplinele umaniste), respectiv Liviu Cuțitaru, decanul Facultății de Litere. În pauza de după eveniment dl. Cuțitaru mi-a semnalat o proaspătă recenzie pe care a făcut-o uneia dintre cărțile lui C.S. Lewis.

conf

Am avut plăcerea de a o întâlni pe doamna profesoară Rodica Albu, excelentă specialistă în chestiuni de istorie a grupului Inklings. De la ea am aflat acum ceea ce nu știam, anume că între prima traducere a volumului The Lion…. (circa 1977) și cea de la Rao a existat o traducere publicată în 1993, la o editură ieșeană. Organizatorii simpozionului ne-au pregătit o surpriză foarte plăcută: ne-au oferit volumul Inklings. Litera și spiritul. C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien. Charles William. Owen Barfield, publicat în 2004, sub coordonarea dnei Albu.

Seara s-a încheiat cu o piesă de teatru (Questioning Aslan – An evening with C. S. Lewis) pusă în scenă la Biblioteca Centrală Universitară. Am recunoscut în dialogul celor două personaje (C.S. Lewis și James, studentul pe care îl „tutorează”) numeroase parafraze sau chiar citate din Creștinism, pur și simplu, Ferigi și elefanți, Meditații la Psalmi.

teatru

În încheiere trebuie să-mi exprim aprecierea și admirația pentru soții Florin și Denise Vasiliu, care au făcut eforturi titanice pentru organizarea simpozionului.

Păstrez un singur regret: acela de a nu-l fi întâlnit pe Michael Ward, care va conferenția în a doua zi a simpozionului.

P.S. O scurtă știre despre întâia zi a simpozionului a fost publicată AICI.


Programul intens (ca să nu zic infernal) de lucru din ultima vreme nu mi-a lăsat răgazul necesar să merg mai departe cu jurnalul parizian.

Mă tem că nici acum nu voi putea scrie mare lucru. Va fi mai degrabă „jurnal parizian ilustrat”. Pentru unii cititori ai blogului nu va fi nicio pierdere. În definitiv, fotografiile vorbesc mai elocvent decât vorbele.

Să vedem cum arată Catedrala Notre Dame la chindii.


Bibliothèque Mazarine, numită astfel după fondatorul ei, cardinalul Mazarin, este una dintre cele mai frumoase biblioteci pariziene. N-am vizitat decât vreo trei, așa că s-ar putea să mă pripesc, dar nu se poate spune că nu am termen de comparație, fiindcă am văzut alte două așezăminte „livrești”: Biblioteca Adunării Naționale și Biblioteca Senatului. (În paranteză, întrebare: Oare corpurile legiuitoare de pe plaiurile dâmbovițene au biblioteci? Mă feresc să ghicesc, dar n-aș fi mirat să aflu că în măgăoaia ceaușistă numită Palatul Parlamentului nu există nicio bibliotecă).

Înainte de a posta galeria de fotografii de la Biblioteca Mazarină, socotesc de cuviință să inserez câteva fotografii din prima zi a conferinței organizate în comun de BETH (Bibliothèques Européennes de Théologie), respectiv ABCF (Association des Bibliothèques Chrétiennes de France).

Am avut plăcerea de a conversa la conferință cu un catolic din Olanda care, aflând că sunt român, mi-a spus că a fost coleg cu „votre patriarche” la Facultatea de Teologie Protestantă din Strasbourg, la sfârșitul anilor ’70. Evident, se referea la patriarhul Daniel. L-am lămurit că sunt pentecôtiste și l-am întrebat dacă mai ține legătura cu fostul său coleg. Am aflat că l-a vizitat cu vreo doi ani în urmă, cu prilejul unei conferințe organizate la București. Patriarhul i-a arătat, cu acel prilej, macheta catedralei Mântuirii neamului. Oftez din toți rărunchii. În România avem sute de milioane de euro pentru catedrale de beton care servesc în principal la gonflarea amorului propriu al neamului, dar, când vine criza, tăiem prioritar din bugetul alocat bibliotecilor.

La finalul zilei vizităm Biblioteca Mazarină, aflată în aripa dreaptă a unei clădiri care găzduiește Institutul Franței. La capătul culoarului de la intrare se află impozanta statuie a lui Mazarin, pe numele lui adevărat Giulio Mazarini, inițial nunțiu papal, apoi cardinal și important ministru sub Ludovic al IV-lea.

Biblioteca Mazarină se poate lăuda că a fost prima biblioteca publică din Franța. Cardinalului i se mai datorează și fondarea în 1661 a „Colegiului celor Patru Națiuni”, așezământ educațional pentru tinerii gentilomi proveniți din cele patru provincii anexate de Franța după războiul de 30 de ani: Pignerol, Alsacia, Artois și Roussillon.

În timpul Revoluției, capela în care fusese îngropat Mazarin a devenit depozit de cereale (unde am mai văzut noi așa ceva în sec. XX?), iar colegiul a devenit loc de arest.

În 1805 Napoleon a trecut sediul colegiului în posesia Institutului Francez. Și așa a rămas până astăzi.

Acum să vedem galeria de fotografii. Ghidul nostru este însuși directorul bibliotecii. În mod normal, nici pasăre măiastră nu fotografiază cărțile rare care ne-au fost arătate nouă.


Prima zi a conferinței BETH a avut loc la Institutul Catolic din Paris, instituție de învățământ fondată în 1875 care în prezent are 6 facultăți.

Cel mai plăcut eveniment al zilei a fost concertul de muzică clasică organizat în Biserica St. Saint-Joseph-des-Carmes, construită în timpul Mariei de Medici, la începutul sec. 17, pentru ordinul carmeliților desculți.

Cupola bisericii, pictată în trompe-l’œil, îl înfățișează pe profetul Ilie aruncând mantia peste Elisei. De altfel, prima piatră de la temelia clădirii a fost pusă de ziua Sf. Ilie.

De pe site-ul ICP aflu că în timpul Revoluției franceze, în august 1792, biserica a servit ca temniță pentru „preoții refractari” (cam 160) care au refuzat să depună jurământul de loialitate față de constituția civilă a clerului. Pe 2 septembrie, după un proces trucat, circa 115 preoți și episcopi au executați în grădina bisericii. Locul martiriului a fost consacrat ca memorial.

Am aflat ulterior că Biserica Sf. Iosif a carmeliților a figurat în programul „Zilele patrimoniului”. Asta înseamnă că e considerată suficient de valoroasă pentru a fi introdusă în circuitul turistic parizian.

Închei scurta paranteză istorică. Deși concertul a inclus compoziții alese pe sprânceană (de ex., Ravel, „Ma mère l’oye”, „Tablourile” lui Mussorgsky), după 15 minute n-am mai rezistat. Pasiunea pentru muzică, oricât de mare, nu ține locul orelor nedormite. Or, eu îmi începusem ziua la 3.30, iar la ora 10 seara aveam ochii mai roșii decât ochiul de ciclop al lui Sauron. Cu regret, a trebuit să plec, ca să nu pic de pe scaun în plin concert. Am descoperit că n-am fost singurul invitat care a plecat în prima parte. Oare ce-o fi fost în mintea organizatorilor când s-au gândit să pună concertul în prima zi, știind că vor avea invitați care vin din afara Franței?

Mai jos câteva fotografii. Câteva cadre surprinse în curtea ICP și câteva fotografii din biserică.


Săptămâna trecută am fost la Paris pentru o conferință a Bibliotecilor Teologice Europene, organizată de BETH în cooperare cu Asociația Bibliotecilor Creștine din Franța.

Multe și foarte interesante lucruri s-au dezbătut și discutat în aceste zile. Poate am să dedic acestui important eveniment o postare separată. Deocamdată mă ocup de chestiuni mai culturale. În prima parte a zilei de miercuri am reușit să ajung la Luvru și să vizitez câteva galerii din acest imens labirint cultural parizian. Evident, „rezumatul” propus de mine îi va înfuria pe cunoscători. Mă tem însă că fiecare dintre noi a fost cândva începător.

Luvrul e unul dintre cele mai căutate obiective turistice, dar n-aș fi mirat să aflu că sunt singurul român aflat în viață care în locul cocoțării de rigeur în „Aifăl Tower” a preferat o vizită la muzeu. :) Dacă ajungeți la Paris, așteptați-vă să stați la coadă. Dacă aveți șansa de a fi însoțit de o persoană care are prioritate, puteți intra fără să așteptați.

Dacă n-ați făcut orientare turistică în vremea juneții, veți găsi topografia muzeului năucitoare. Dacă, asemenea mie, ați făcut orientare turistică, dar fără folos, efectul va fi același.

Nu-mi doresc să-i fac pe prietenii mei englezi invidioși, dar trebuie să recunosc că la capitolul mărime și diversitate, Luvrul bate Muzeul Britanic la orice oră din zi și din noapte. Dar să subliniem apăsat că MB se poate lăuda că oferă intrarea gratuită, ceea ce instituția de pe malul drept al Senei de bună seamă că nu-și poate permite.

Ca și când puhoaiele de turiști n-ar fi fost și așa suficient de gălăgioase, ne-am trezit la un moment dat cu o alarmă falsă. Din fericire, nu s-a creat busculadă, așa că, după o primă încercare de a părăsi muzeul, turiștii îngrijorați au fost întorși de la ieșire.

De unde începi după ce ai trecut prin piramida de sticlă? Greu de zis. Am parcurs doar câteva galerii, pus în dificultate de multitudinea opțiunilor.

În galeriile de artă italiană, starul principal este, evident, Mona Lisa, căreia vizitatorii nu-i lasă nicio clipă de respiro.

Din numeroasele fotografii făcute la Luvru (și în afara lui), am selectat câteva. Ultimele, făcute pe strada care trece prin fața muzeului, ilustrează elocvent spiritul francez. Contestatar, protestatar, egalitar, revendicativ. Imaginile vorbesc de la sine.


01Ieri, după o scurtă sesiune de studiu la British Library, m-am abătut pe la British Museum. Deși am mai vizitat Londra de câteva ori până acum, nu m-am învrednicit să-l văd decât acum.

02

Unul dintre amicii mei britanici, un pastor metodist, mă invitase să văd expoziția (cu plată) despre Pompeii, dar în final programele noastre de lucru nu s-au suprapus și m-am mulțumit cu galeriile obișnuite. Chiar și așa, experiența s-a dovedit peste așteptări. Sunt atât de multe de văzut, încât o singură vizită (de la ora 14.00, e drept) e insuficientă. Pe la ora 17.00 paznicii din săli au început să gonească fără milă hoardele de turiști care luaseră cu asalt muzeul de la ceasurile dimineții.

03

04

05

Galeriile cele mai populare rămân cele cu basoreliefuri asiriene, respectiv sculpturi grecești (Parthenon, Mausoleul din Halicarnas, Erechteion).

Foarte aproape de intrare e așezată enigmatica „Rozeata”, mai admirată de turiști decât Mona Lisa de la Luvru (și ‒ între noi fie vorba ‒ cam tot atât de frumoasă).

„Rozeata” e imposibil de fotografiat acătări, fiindcă turiștii stau „cioată” în jurul ei mai ceva ca broaștele în jurul lacului.

„Rozeata” e imposibil de fotografiat acătări, fiindcă turiștii stau „cioată” în jurul ei mai ceva ca broaștele în jurul lacului.

Dintre sutele de fotografii pe care le-am făcut în timpul acestei vizite, selectez o serie intitulată „La vânătoare de lei”. Măiestria artiștilor asirieni e uimitoare. Mai trebuie adăugat că pentru un biblist specializat în VT, o vizită la BM e obligatorie. Presupun că unii dintre colegii mei, odată scăpați în muzeu, cu greu s-ar mai da scoși afară.


I cannot claim that I am well-read in theology. I am perhaps too undisciplined and too eclectic in taste and approach. This is why I became so keen on finding out what young scholars from other religious traditions read nowadays in order to define and sharpen their Christian convictions in the midst of so many (heated) debates and not a little animosity, rancour or downright hatred of one’s opponents in today’s effervescent theological arena.

At the VTBS in Oxford I met Hallvard Nordbø Jørgensen, a young Norwegian minister with whom I had many engaging discussions. Because some of the authors he referred to in our conversations were unknown to me, I asked him to compile a list of authors who exerted a formative influence on his thought.

He did just that. For those interested in comparing your reading notes with his, HERE’s the link.

Having perused the list of suggested readings, I begin to suspect that some of the authors he recommends are like strong medication which should be administered only to certain patients who suffer from certain imbalances or disorders. If you experience strong adverse reactions, take smaller doses or discontinue treatment until advised otherwise by your personal physician.

If some patients will experience rashness, urticaria or other forms of visible irritation of the skin, this may be due to an intolerance to theological protein. You are likely to have had a rich low-fat milk diet, therefore transition to more solid, protein-based food should be gradual.

One last piece of advice: keep Hallvardʼs list out of the reach of children.


Today I climbed on top of Carfax Tower and took some pictures of the Oxford skyline. I think the view here is much better than the one from the tower of St. Mary’s.

The weather was not very generous, so I tinkered a little bit with the pictures in a rudimentary picture editing program. I am sure a knowledgeable and creative artist could get more out of these “dreaming spires”.

IMG_91512

IMG_9132

IMG_9160x


IMG_9050IMG_9052

De departe pare un templu grecesc. Seamănă întru câtva cu Biserica greacă din București. A fost construită în perioada „Renașterii grecești” (Greek revival) și are probabil numeroase surate în Anglia. Îmi vine în minte Biserica St. Pancras din Londra, care e în același stil, dar mai mare și mai sofisticată.

Am trecut ieri pe lângă ea, în drum spre centru, dar mă grăbeam și nu am avut timp să mă lămuresc ce e cu strania inscripție de pe fronton: FREVD.

Astăzi, sporovăind la prânz cu unul dintre organizatorii școlii de vară, m-am dumirit. Însă nimic nu m-a putut pregăti pentru ceea ce aveam să văd (foarte îndeaproape) la întoarcere.

De pe o pagină de internet aflu că St. Paul’s a fost prima biserică anglicană construită în Anglia după Reformă. Terminată în 1836, a devenit faimoasă pentru ritul elaborat și pentru procesiuni. Slujbele de duminică seară erau precedate de cozi lungi, formate din studenți dornici să-i audă pe predicatorii vremii respective.

Anii ’60 ai sec. XX au adus schimbări profunde în mentalul religios. Numărul enoriașilor a scăzut atât de mult, încât în 1969 biserica a fost închisă, rămânând pustie până în 1975. S-a încercat transformarea ei în sală de expoziții. Fără mare succes. În final a fost închiriată de o firmă care a transformat-o în Freud’s Arts Cafe.

Clientela nu prea se înghesuie. Când am intrat eu nu era niciun client. Barmanița lustruia pahare, iar undeva, cocoțat pe niște schele, un tânăr întindea un șirag de becuri albe, asemănătoare întru câtva cu cele prinse în „instalațiile” folosite de români pentru împodobirea pomului de Crăciun.

Din boxele așezate pe pervaz, sub vitraliile în stil prerafaelit, răsună o muzică nervoasă, un amestec incert de zgomote produse de sintetizator.

Sfinții multicolori prinși în vitralii par îngândurați de spectacolul care li se oferă. Listele de cocktailuri și băuturi de pe panourile negre contrastează puternic cu citatele și scenele biblice zugrăvite în ferestrele largi.

Pe peretele dinspre altar e zugrăvit Isus în ipostaza Pantocrator, așezat pe scaunul de judecător și înconjurat de îngeri care par gata să dea semnalul pentru Judecata de Apoi. Nu-i pot vedea suficient de bine chipul și nu-mi dau seama ce exprimă. Mână dreaptă ridicată pare să spună „Așteptați!”

Gândindu-mă la istoria locului, mă întreb ce-ar fi spus unul dintre enoriașii trăitori în secolul trecut, dacă printr-o minune, în timp ce aștepta la rând să intre în biserică, ar fi văzut, precum Frodo, în apa turnată de Galadriel, imaginile de coșmar cu decăderea acestei biserici?


While strolling today in the University Parks I discovered that flies do not think it is beneath their dignity to sip a little nectar, when they get a chance. I am not sure what benefit they give to the plant in return.

Here’s a series of pictures taken today. The bumble bees are very skilled at negotiating these prickly flowers.

A better lens would be needed for better quality, but I am no photographer, nor son of a photographer.


Alături de alți 5 participanți la școala de vară, am decis că trebuie neapărat să facem o vizită la Magdalen College. Acest prestigios așezământ educațional are o arhitectură frumoasă, un parc de cerbi unic și o splendidă potecă, așa numita Addison’s Walk, care șerpuiește pe lângă râul Cherwell pe o distanță suficient de lungă încât să creeze impresia că te plimbi într-o pădure. Dacă mă gândesc bine, „the other place” (i.e. Cambridge) nu are nimic de acest calibru. Așadar, din acest punct de vedere, o bilă albă pentru Oxford.

Spre deosebire de colegiul „omofon” (Magdalene) din Cambridge, cel oxonian (fondat în 1458, de William of Waynflete, episcop de Winchester) este mult mai întins, mai bogat și mai influent. Vizita mă interesează îndeosebi fiindcă de acum îmi voi putea reprezenta mai bine „geografia” din scrisorile lui C.S. Lewis ori din jurnalul acestuia.

Anul trecut am reușit să mă strecor (cu permisiunea portarului) în curtea de la intrare, în capelă și pe culoarele „mănăstirești” din „Cloister”. Ora închiderii porților era aproape și nici eu nu aveam la dispoziție prea mult timp. Acum avem timp berechet să ne plimbăm, mai ales că nici turiștii nu dau năvală.

Mai jos sunt câteva fotografii făcute cu prilejul vizitei. De la intrare se poate ajunge imediat în capelă. Drumul continuă în Cloister, unde e și sala de mese. Ajungem la New Building, clădirea în care a locuit și C.S. Lewis, apoi ne plimbăm pe Addison’s Walk. În stânga e râul și în dreapta e parcul cu cerbi.

Precum se vede lesne, vegetația dă o notă foarte pitorească locului. Fără imensul platan sădit la 1801, fără gazonul impecabil, fără copaci, arbuști, tufișuri și numeroasele flori ornamentale, colegiul și-ar pierde mult din farmecul pe care îl are. Toată stima pentru mentalul englezesc, care nu rabdă să vadă un petec de pământ neacoperit cu vegetație. Admițând prin absurd că universitățile românești ar ajunge vreodată să recupereze, sub raportul prestigiului academic, distanța de ani-lumină în raport cu cele britanice, tot ar rămâne înapoiate la capitolul landscape. Din nefericire, acest aspect e ultimul la care se gândesc arhitecții care girează planurile urbanistice în pururi veșteda, prăfuita și cenușia noastră țărișoară.


Câteva fotografii făcute astăzi la Ashmolean, în pauza dintre două prelegeri.

Am mai avut timp să mă cocoț, împreună cu doi colegi, în turla bisericii St. Mary’s. Sperăm ca joi să ajungem la Magdalen College și să vedem cerbii cu stea în frunte din grădina acestei instituții.

Văzut de sus Oxfordul nu mi se pare spectaculos. În afară de Radcliffe Camera (o bijuterie arhitectonică) nu prea sunt clădiri emblematice.

Am impresia că în Oxford nu există nicio biserică ori capelă care să rivalizeze cu cea de la King’s College, Cambridge. Și nici un cor la fel de celebru.

Farmecul orașului e dat de culoarea deschisă a pietrei folosite în construcție. Am văzut însă și excepții. Pe strada Branbury, aproape de St. Anne’s, se află o monstruozitate arhitecturală de factură comunistă (nu mă pot hotărî dacă e ceaușistă sau sovietică) care găzduiește un departament științificos. Ce-a fost în capul arhitecților care au proiectat respectiva blasfemie nu-mi dau seama. Ce-a fost în mintea celor care au aprobat-o, nici atât.

Constat că la Cambridge și la Oxford arhitectura de dată recentă a dat numai rateuri. Tot ce e frumos în aceste orașe provine din perioada „Tudor” sau din epoca lui Wren (sec. 18). Pragmatismul „managerial” al epocii moderne ne-a adus, sub aspect arhitectural, niște hidoșenii de care probabil numai bunul Dumnezeu o să ne mai izbăvească, la sfârșitul lumii.


IMG_2499

Ziua a început în forță, după capela de dimineață, cu timpul de o oră alocat limbilor biblice. Se studiază pe grupe (începători, intermediari, avansați) greacă și ebraică. Fiindcă mi-am ales „ebraică intermediar”, sunt coleg de grupă cu un australian de vreo 40 de ani care lucrează în industria muzicală și cu trei doamne aflate la a treia tinerețe. Tustrele au studiat ebraică la vârsta juneții și vor să redescopere acum farmecul acestei limbi. De fapt, la începutul anilor ʼ70 două dintre ele au studiat ebraica sub tutela lui Peter Ackroyd, profesor de VT, la Kingʼs College, Londra. Când se prezintă, magistra de ebraică ne spune că l-a avut ca profesor pe Gordon Wenham. Nu predă ebraica în context instituțional, ci oferă „meditații” în particular. Printre discipolii ei se află adesea pastori metodiști care nu știu, dar vor să aibă habar de ebraică, dat fiind că în perioada lor de pregătire pastorală nu li s-a cerut ebraică.

Micul nostru grup de ebraiști are probabil un aer ușor comic și absurd. Nu ți-e dat în toată ziua să vezi madame la vârsta senectuții cu Biblia hebraica pe genunchi, buchisind în ebraică și punând întrebări despre qal-urile, hiphil-urile sau nun-urile paragogice din textul supus analizei.

După cină, când aproape toată lumea revine în amfiteatru, pentru analiza exegetică a unor pasaje în ebraică sau greacă, peisajul devine și mai suprarealist. Fiindcă reading­-ul este interactiv, femeile, care sunt majoritare, au o contribuție esențială la dezbateri. Judecând după aparențe, despre unele femei ai putea spune că sunt niște vrednice gospodine. Asta până descoperi că citează cu lejeritate din Septuaginta și că știu să folosească o ediție critică a textului scriptural. Cantitatea de știință de carte biblică pe cap de participant la această școală de vară este de-a dreptul tulburătoare. Din întrebările și comentariile privitoare la textul ebraic analizat astăzi, îmi dau seama că cei mai mulți dintre participanți nu sunt simpli diletanți. Desigur, mai întâlnești și câte un quaker care, deși e absolvent de istorie, a lucrat în industria petrolieră, iar acum, la pensie, se pasionează de subiecte biblice. De calitatea intelectuală a profesorilor nici nu mai vorbesc. Doamna care ține prelegerile despre fenomenul profeției în Orientul Apropiat Antic a studiat la Universitatea Ebraică din Ierusalim și avea deja șase ani de lucru cu textul biblic (în ebraică) atunci când și-a început cercetarea la doctorat. E clar, sunt într-o altă lume. Comparațiile cu România sunt inevitabile. Că în fruntea țării se află un plagiator de talie internațională nu e decât consecința ultimă (și cea mai dramatică) a faptului că învățământul românesc suferă de subfinanțare cronică. Or, un învățământ rahitic naște inevitabil monștrii imposturii și ai CV-urilor gonflate. Iar impostura pe scară largă face posibil plagiatul (și alte delicte academice) cu impunitate. Iar plagiatul cu impunitate nu e decât cel mai evident simptom (deloc benign, cum s-ar putea crede) al unei corupții care, departe de a fi marginală, a devenit a doua natură nu doar pentru lumea politicii românești, ci și pentru întreg aparatul funcționăresc român.

Seara s-a încheiat cu o reuniune a tineretului studios la The Eagle and the Child (cunoscut și sub numele de The Bird and the Baby sau, mai malițios, The Bird and the Brat), locul de întâlnire al grupului de Inklings. Cei mai faimoși reprezentanți rămân, desigur, Lewis și Tolkien, ale căror portrete împodobesc pereții localului. Despre interesantele discuții teologice purtate cu alți participanți de la VTBS voi scrie poate în altă postare.

P.S. E incredibil că în lumea mea trebuie să port polemici cu indivizi tineri care susțin cu îndârjire nerozii de factură conspiraționistă, iar pe tărâm englez întâlnesc madame grizonate care știu pe e un patah furtivum și cine a fost și ce-a vrut Marcion.


A doua zi de ședere la Oxford. În lumina scurtei experiențe de anul trecut, harta orașului mi se pare acum mai logică. La ora dimineții, când am plecat spre Christ Church Cathedral, împreună cu alți doi colegi de la VTBS, orașul era extrem de liniștit. La ora amiezei, când revenim la St. Anne’s, străzile din centru Cornmarket și Broad Street colcăie de turiști. Ca în zilele de duminică la Cambridge.

La Christ Church Cathedral o portăriță foarte înfiptă ne taie calea, întrebându-ne ce poftim. Îi spunem că vrem să mergem la slujbă, la biserică. Cu o figură serioasă (dacă nu chiar malițios-mucalită) ne spune că nu ne poate oferi o biserică, ci o catedrală. Umor fin sau scorțoșenie britanică?

Slujba de matins e relativ simplă. N-avem cor, așa că fiecare cântă cum se pricepe din cartea de imnuri. Îmi imaginez că în această catedrală (cam mică pentru asemenea titlu) slujba e as high as you can get.

Predica este un mic dezastru omiletic. Nu pentru că vorbitorul nu este școlit. Din contră. E școlit și prea școlit, fiindcă la amvon (deasupra capetelor noastre, în toate sensurile) se află taman profesorul regius de teologie morală și pastorală. Numai că nu e nimic pastoral în predica lui. Sau, dacă este, îmi scapă. Textul veterotestamentar citit este din 1 Samuel 8:1-22. Avem așadar un text care conține o redutabilă critică a monarhiei, în perioada tranziției de la judecători (Samuel și fiii săi neduși la biserică) la Saul. Pesemne că reverendul, de teamă ca nu cumva auditoriul (nu prea numeros oricum) să se răzvrătească împotriva Coroanei britanice și să declanșeze un nou război civil ca cel purtat de „capetele rotunde” ale lui Cromwell împotriva regaliștilor, ne face o bună lecție de „educație social politică”, pledând în favoarea monarhiei. Că o astfel de pledoarie pentru rege răsună tocmai în biserica aleasă de regele Carol I ca loc de refugiu în timpul războiului civil (încheiat prin decapitarea monarhului) nu poate fi întâmplător. Reverendul care ne vorbește nu joacă zaruri. Evident, ca monarhist mă regăsesc în spusele lui. Discursul pro rege este caracterizat de common sense și echilibru. Dar nu cred că poate aspira la titlul de predică. Poate fi un bun eseu, o prelegere frumoasă, dar nu o omilie.

După o mică pauză urmează un nou serviciu religios: sung eucharist. Unul dintre colegii mei, un tânăr pastor luteran din Norvegia, propune să rămânem și la această slujbă. Decidem să ne mai îmbisericim oleacă, în speranța că experiența va fi una diferită. Și nu suntem dezamăgiți. Cântă unul dintre corurile bisericii, iar predica este mult mai pastorală. Cum spune Chesterton, „we speak of ‘touching’ a man’s heart, but we can do nothing to his head but hit it.” Profesorul regius ne-a „lovit” doct în tărtăcuțe cu o prelegere socio-politică reușită, dar cam glacială în raport cu temperatura emoțională a unei predici medii. Vorbitorul de la slujba a doua își începe omilia povestind despre tragedia unei tinere de 15 ani care a murit săptămâna trecută în urma unui atac de cord provocat de o pastilă de „ecstasy” pe care o cumpărase de la unul dintre amicii ei cu 3 lire. Precum se vede, Oxfordul intelectual, conservator, cufundat în tradiții academice de 800 de ani nu e imun la astfel de tragedii. Cu toată afluența materială și culturală (sau poate din cauza ei), există pe plaiurile oxoniene tineri oblomovizați. (Vezi AICI o analiză la rece a culturii plictisului în occident). Dar să nu dăm prea multă apă la moară duduilor românce (pardon, daco-gete!) de la „war studies” care nutresc o profundă inimiciție contra „occidentului decadent”.

Mai jos o galerie de fotografii făcute la Christ Church Cathedral. Sunt prea obosit ca să mai furnizez și explicații. Înțelege fiecare ce poate.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,614 other followers