Jurnale



Ieri ziua mi-a fost ocupată (într-un mod foarte plăcut) de vizita la domeniul Biltmore, situat în apropierea localității Asheville, North Carolina.

Castelul Biltmore (un soi de „Downton Abbey” pe tărâm american) a fost construit de George Washington Vanderbilt II la sfârșitul sec. al XIX-lea. Dacă aș vrea să fiu malițios aș spune că, precum tot ce este frumos în America, castelul este de inspirație europeană. Are saloane somptuoase, grădini imense (în stil englez, francez și italian), o seră cât cea de la Grădina Botanică din București, poteci, păduri, un lac, un râu, o fermă, podgorii și magazine cu produse „de țară”.

George Vanderbilt este nepotul (de fiu al) lui Cornelius Vanderbilt (1794-1877), fondatorul uneia dintre cele mai celebre și bogate familii din America. Cititorii care cunosc mediul universitar american știu că Vanderbilt este și numele unei universități întemeiate de patriarhul familiei, zis și „Commodore”.

Cred că e de prisos să fac aici o descriere a interioarelor castelului ori a grădinilor. Pentru cei care vor ajunge vreodată prin această zonă postez o galerie de imagini edificatoare.


far country

În timpul programului de la Wheaton am ascultat nu doar prelegeri pe teme de actualitate, ci și povești de viață tulburătoare. Uneori se întâmplă ca prelegerea pe teme de actualitate și povestea tulburătoare să coincidă. Așa stau lucrurile cu prezentarea de care am avut parte astăzi.

Nimic din înfățișarea vorbitorului nu trădează abisul spiritual din care vine. Christopher Yuan predă cursuri de biblistică la Moody Bible Institute, al cărei absolvent este. În 2007 a încheiat masteratul în exegeză biblică de la Wheaton iar de curând a devenit doctor of ministry (Bethel Seminary).

Vorbitorul s-a născut în SUA, într-o familie de chinezi agnostici, foarte bine plasați social. Tatăl lui este medic și are două doctorate. Fiul și-a dorit să urmeze o carieră similară și a devenit student la stomatologie. Ar fi făcut o carieră de succes în domeniu, dacă viața nu i-ar fi fost acoperită treptat de întunericul a două patimi distrugătoare: homosexualitatea și drogurile.

Deși nereligioși, părinții lui Christopher au fost devastați când în anii facultății fiul lor le-a spus că de la vârsta de nouă ani simte atracție pentru persoanele de același sex. Mama sa și-ar fi dorit mai degrabă să-l știe mort decât client al cluburilor gay. Cuprinsă de depresie, a hotărât să-și pună capăt zilelor, însă planurile i-au fost zădărnicite de întâlnirea cu un personaj providențial. Necunoscutul i-a dat o broșură în care a citit că un homosexual se poate elibera de stilul său de viață păcătos. Evenimentul a fost scânteia care a aprins în viața ei flacăra credinței. Treptat a ajuns să-și dea seama că soarta risipitorului ei fiu nu este jucată definitiv și că și trebuie să lupte pentru a-l întoarce cu fața către Dumnezeu. Plină de încredere, a încercat să ia legătura cu fiul ei, pentru a-i spune că îl iubește și îl așteaptă să revină acasă.

La capătul celălalt al firului a întâmpinat-o imobilismul unei stane de piatră. Fiul ei pur și simplu a refuzat să asculte, căutându-și împlinirea în promiscuitatea care de regulă caracterizează comunitatea gay. Surd la orice rugăminte, s-a afundat mai mult în păcat și a îngăduit în viața sa un nou demon: drogurile. A ajuns nu doar consumator, ci și distribuitor. Cu puțin timp înainte de a-și termina programul de studii stomatologice, a fost arestat și întemnițat. Condamnarea minimă pe care o anticipa era de 10 ani. Sentințele cele mai aspre merg până la condamnare pe viață.

A fost condamnat la doar șase ani, dar între timp a primit o altă sentință, de data aceasta „pe viață”: a fost testat pentru HIV și a fost găsit seropozitiv. Are 44 de ani și o imunitate compromisă, însă medicația pe care o primește îi permite să ducă o viață aproape normală.

În timpul detenției a descoperit că toți prietenii săi refuză să-i răspundă la telefon. Curcubeul nu durează prea mult când se adună nori groși de furtună. Mama lui, bucuroasă că fiul este „in a safe place”, a găsit finalmente o inimă „frăgezită” de șocul detenției și i-a spus că, indiferent ce s-ar întâmpla, îl acceptă ca fiu și că nimic nu va clinti dragostea ei.

La închisoare Christopher a găsit într-un coș de gunoi un Nou Testament publicat de Ghedeoni. A citit Evanghelia după Marcu și l-a întâlnit pe Hristosul cel viu în paginile cărții. Așa a început pelerinajul lui spiritual. A început să studieze ce spune Biblia despre homosexualitate și a devenit convins că vechea lui viață era potrivnică planului lui Dumnezeu. Când a cerut călăuzire de la capelanul închisorii, acesta i-a oferit o carte în care se afirma că relațiile homosexuale sunt acceptabile și că Biblia nu le condamnă. Dar Christopher nu a fost prea convins. A început să studieze mai temeinic problema, fiindcă în închisoare avea timp berechet. Între timp, pedeapsa lui a fost redusă la trei ani și și-a dorit să studieze la un colegiu biblic. Așa a ajuns să se înscrie la Moody pe când era încă în închisoare. Avea nevoie de trei recomandări. Le-a primit de la capelan, de la un gardian și de la un alt deținut. Când s-a „liberat” a și început studiile de teologie. „Imaginați-vă cam ce urma când colegii mă întrebau: Cum ai petrecut vara trecută?”, râde acum Christopher Yuan.

outcover

Între timp și-a spus povestea atât într-o carte scrisă „la patru mâini”, împreună cu mama lui (Out of a Far Country), cât și în numeroase conferințe (în biserica lui Rick Warren sau la Willow Creek) și emisiuni de televiziune. La 44 de ani, C. Yuan nu a depășit sentimentele de atracție față de persoanele de același sex și trăiește în celibat, considerând că „holy sexuality” este imperativul lui Dumnezeu atât pentru persoanele heterosexuale, cât și pentru cele asemenea lui. Pe urmele Sf. Pavel, nu consideră că celibatul e o condiție inferioară mariajului și le cere celor căsătoriților să nu-i compătimească pe necăsătoriți. Consideră că bisericile liberale vin numai cu „harul” (ieftin), dar că o perspectivă cu adevărat echilibrată înseamnă nu doar „har”, ci și „adevăr”.

Autobiografia lui s-a tradus deja în câteva limbi, între care și slovaca. Poate n-ar fi rău ca o editură din România să o evalueze și să o includă în planul editorial. Nouă, celor din programul de la Wheaton, mărturia lui C. Yuan ne-a dat în mod cert food for thought.

Detalii despre autor găsți pe site-ul lui: http://www.christopheryuan.com/main/index.html

Înregistrări (în engleză) ale mărturiei sale găsiți pe youtube.


Între exponatele pe care am ţinut să le văd neapărat în timpul vizitei la AIC se află și Pasărea de aur (Golden Bird) a lui Brâncuși, realizată în 1919/1920.

Precum se vede, soclul conține elementul de bază care compune Coloana infinitului.

O sculptură a lui Brâncuși a fost și subiectul unui litigiu. În 1926 fotograful E. Steichen a cumpărat o Bird in Space de bronz și a adus-o la New York. La vremea respectivă legea americană oferea scutiri de taxe pentru opere de artă, dar lui Steichen i s-a cerut să plătească $200 pe motiv că obiectul adus în bagaj nu este artă. Pasărea lui Brâncuși a fost încadrată la „obiecte domestice sau instrumentar medical”.

Steichen a făcut ce fac toți americanii cu inițiativă: a dat autoritatea vamală în judecată, încercând să demonstreze că obiectul intră în categoria „artă”.

Dialogurile din timpul depozițiilor date de martori sunt delicioase și amintesc de dezbaterea privitoare la ștergarul înfășurat pe capul lui Isus, în White Crucifixion, de Chagall. Este sau nu turban? :)

Dar mai întâi să vedem galeria.

Justice Waite to photographer Edward Steichen: What do you call this?

Edward Steichen: I use the same term the sculptor did, oiseau, a bird.

Justice Waite: What makes you call it a bird, does it look like a bird to you?

Edward Steichen: It does not look like a bird but I feel that it is a bird, it is characterized by the artist as a bird.

Waite: Simply because he called it a bird does that make it a bird to you?

Steichen: Yes, your honor.

Waite: If you would see it on the street you never would think of calling it a bird, would you?

[Steichen: Silence]

Young: If you saw it in the forest you would not take a shot at it?

Steichen: No, your honor.

Justice Waite to sculptor Jacob Epstein: Do you consider from the training you have had and based on your experience you had in these different schools and galleries—do you consider that a work of art?

Epstein: I certainly do.

Waite: When you say you consider that a work of art, will you kindly tell me why?

Epstein: Well, it pleases my sense of beauty, gives me a feeling of pleasure. Made by a sculptor, it has to me a great many elements, but consists in itself as a beautiful object. To me it is a work of art.

Waite: So, if we had a brass rail, highly polished, curved in a more or less symmetrical and harmonious circle, it would be a work of art?

Epstein: It might become a work of art.


Astăzi a început cu adevărat vizita mea în America. :)

Un bun prieten din Chicago mi-a făcut cadou o ieșire la The Art Institute of Chicago. Mi-ar fi părut nespus de rău să ajung în Chicago și să ratez acest extraordinar muzeu.

Am vrut să ajung la AIC în primul rând pentru Brâncuși (patriotisme oblige!) și pentru Marc Chagall, pictor care mă fascinează și ale cărui rădăcini evreiești sunt evidente în multe dintre lucrările sale de artă.

Muzeul AIC este deschis zilnic, de la 10.30 la 17.00 (joi până la 20.00). Vizitatorii erau destul de mulți încă de la prima oră, după cum se vede în fotografiile de mai jos. Prețul mi s-a părut foarte rezonabil, iar politica de fotografiere este foarte avantajoasă: se pot face fotografii (fără blitz) în toate galeriile permanente. O nouă probă că multe din muzeele românești mai au mult până să intre de-a binelea în civilizație.

Primul sfat pentru cei care vor să viziteze AIC: mergeți „la țintă”, în galeriile care vă interesează prioritar, fiindcă numărul exponatelor este uriaș. Într-o zi nu veți putea vizita decât o fracțiune.

Pe ansamblu, colecțiile de la AIC sunt foarte bune. Secția de presse-papiers, cea de miniaturi și cea de artă modernă sunt excepționale. Se stă mai slăbuț la artă clasică (greacă și romană). În acest domeniul nimic nu poate rivaliza cu Roma, Paris și Londra sau Berlin. De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, Luvrul bate tot ce există pe piață. Am văzut totuși și la AIC sculpturi remarcabile. Iar colecția lor de amfore grecești nu este de lepădat.

Dar să nu mă abat de la subiectul postării. Chagall este prezent la AIC cu niște lucrări foarte bune. În primul rând cu cele trei ferestre (America Windows, 1977), un cadou făcut de artist orașului Chicago, în amintirea bicentenarului american.

O altă pictură foarte emoționată este The White Crucifixion, realizată în 1938 și menită să atragă atenția asupra persecuției îndreptate împotriva evreilor în anii ʹ30.

Într-o epocă în care evreitatea lui Isus era contestată sau trecută sub tăcere, Chagall pune în evidență rădăcinile lui Isus în mai multe feluri: coapsele Mântuitorului sunt acoperite cu un șal de rugăciune evreiesc, iar coroana de spini este înlocuită cu un turban* oriental. Să mai observăm că locul îngerilor care îl jelesc în picturile tradiționale este luat de figuri patriarhale îmbrăcate în haine evreiești.

Celelalte laturi ale tabloului zugrăvesc scene care amintesc de pogromurile împotriva evreilor: sate și sinagogi incendiate, încercarea de a salva Torah, oameni care se refugiază din calea prăpădului. La picioarele lui Isus se află menora, semn al iudaismului. Există deci speranță și lumină, chiar dacă Hristosul de pe cruce este părăsit de toți.

Mai jos galeria de imagini.

Cei interesați vor găsi AICI o analiză mai detaliată a picturii lui Chagall: Jeffrey, David Lyle, “THE CHRIST OF MARC CHAGALL”, First Things: A Monthly Journal Of Religion & Public Life, no. 242 (April 2014), pp. 26-30.

*Cititorilor tulburați (sau turbați?) de prezența termenului „turban” le atrag atenția că întrebuințez termenul cu sensul generic de headdress, ca în descrierea de AICI.


Mai mulți prieteni au „conspirat” să-mi înfrumusețeze finalul zilei de vineri, intermediind o invitație la concertul CSO (Chicago Symphony Orchestra) de la Morton Arboretum (parc situat la 15 minute sud de Wheaton) și asigurându-mi transportul de la Wheaton la concert și înapoi la colegiu. Le mulțumesc pentru timpul pe care l-au sacrificat, într-o cultură în care timpul e socotit cel mai prețios „capital”.

Cu acest prilej am avut bucuria de a-i reîntâlni pe soții Mărioara și Dorel Măcelaru, părinții dirijorului, care vor fi alături de Cristian Măcelaru la evenimentele pe care maestrul le are pe agendă în această vară.

Orchestra din Chicago are numeroși fani, de vreme ce la concert au participat vreo 3000 de spectatori, veniți aproape toți cu șezlonguri și scaune de acasă. N-am știut care este obiceiul locului pentru concertele în aer liber, dar în calitate de „guest of the conductor” am primit un loc la secțiunea VIP. Care n-a fost foarte aproape de scenă, fiind plasată sub coroana deasă a unui arțar. Cred că organizatorii au vrut să le pună pe VIP-uri la adăpost de ploaie, în eventualitatea unei schimbări neașteptate a vremii. Una peste alta, dacă în perimetrul respectiv a stat vreun VIP, trebuie să fi venit incognito, fiindcă eu n-am văzut niciunul. :)

După cum se poate observa din fotografii, un eveniment muzical în aer liber e mult mai relaxat decât unul într-o sală de concert. Atmosfera este aproape de picnic. Măcălendrii și cintezele pitite prin tufișuri țin vitejește piept orchestrei de pe podium.

La final, desigur, n-am putut rata o fotografie cu dirijorul Cristian Măcelaru, numit recent „conductor-in-residence” al Orchestrei din Philadelphia. Din broșura primită la concert citesc că a dirijat prima oară CSO în 2012, ca înlocuitor al lui Pierre Boulez.

Pe 21 iunie și-a început sezonul de vară cu un concert la Festivalul Caramoor (solist – Joshua Bell). În săptămânile următoare va dirija Orchestra Simfonică Națională Daneză la Carnegie și apoi în Danemarca. În ianuarie și februarie 2015 va concerta în Germania și SUA. Tot în sezonul 2014-2015 figurează concerte cu orchestrele simfonice ale orașelor Toronto, Baltimore, Houston, Saint Louis, Seattle, Detroit, Milwaukee și Indianapolis. Îi urez succes și putere de muncă, fiindcă îmi imaginez că efortul pregătirii acestor evenimente este uriaș.

În programul serii de vineri au figurat trei compoziții:

Hebridele, uvertură-concert de Felix Mendelssohn (10 minute)

Romeo și Julieta, fantezie-uvertură după Shakespeare, de Ceaikovski (21 minute)

Simfonia a 7-a, de Beethoven (35 minute)

Dacă aveți timp, urmăriți Romeo și Julieta de Ceaikovski, în interpretarea LSO, la Proms 2007.

Mai jos câteva fotografii de la eveniment.


photo

Astăzi, după excelenta prezentare a lui Gary Burge pe tema relației dintre israelieni și palestinieni (despre care sper să scriu cândva o postare), am mai lucrat vreo două ore și apoi, când am observat că picotesc, mi-am spus că ar fi oportun să leg cartea de gard și să mă „revergorez” o oră în aer liber, cu ajutorul unei plimbări prin „prerie”.

Illinois Prairie Path nu e o „prerie” adevărată, ci o potecă din piatră fărâmițată care se întinde radial în câteva direcții, de la Wheaton, care e punctul „zero”, înspre Forest Park, Aurora, Geneva sau Elgin, pe o distanță totală de 100 de km.

Întru această aventură la ceas de seară l-am cooptat și pe amicul Soterius Tătaru, care a fost cât se poate de bucuros să scape de chinurile intelectualicești care ne consumă zilnic materia neuronală.

Am gonit vreo 30 de minute înspre răsărit, pe ramura principală, până am ajuns la Lombard, la circa 10 km de Wheaton. Fiindcă soarele se apropia de chindii, am făcut cale întoarsă, opintindu-ne la câte un delușor, fiindcă schimbătoarele bicicletelor noastre nu prea funcționează.

Nu se poate spune ce bucurie pe capul omului să lase turnul de fildeș, savantlâcul, biblioteca, polemicile cu mogulii (mari și mici) din strâmta noastră blogosferă evanghelică, și să-și ia „preria” (ca să nu zic câmpii), pe nesfârșita potecă străjuită de verdeață, care pornește din inima orașului.

„Preria” e puțin frecventată. Când treci prin dreptul localităților mai vezi câte un biciclist, câte un jogger sau câte un localnic care își plimbă jivinuța (the pet). Vântul rece a alungat de mult somnolența. Dintr-o grădină se ridică fum de frunze arse, ca din grădina bunicilor, în anii copilăriei.


„Real Hope in Chicago”, titlul cărții care povestește primii 20 de ani de activitate ai Bisericii Lawndale.

„Real Hope in Chicago”, titlul cărții care povestește primii 20 de ani de activitate ai Bisericii Lawndale.

Wayne Gordon nu e un pastor obișnuit. În America se spune, pe un ton șoptit, că e indicat să-ți vinzi casa când pe strada ta se mută o persoană de culoare, fiindcă valoarea proprietății va scădea considerabil și nu vei mai scoate banii pe care i-ai investit.

Wayne Gordon nu doar că ignoră astfel de sfaturi, ci le demontează în mod sistematic din 1975, când s-a mutat în North Lawndale, una dintre cele mai sărace zone din Chicago. Povestea felului în care și-a început pastorația o găsiți în cartea Real Hope in Chicago. Pentru pastorii care desfășoară activități în zone afectate economic și social, povestea lui Wayne Gordon ar putea fi de ajutor, fiindcă transformările pe care le-a adus în zonă biserica Lawndale sunt uriașe.

Absolvent de Wheaton, a lucrat ca profesor și antrenor de sport și acum păstorește o biserica afro-americană foarte dinamică, în care închinarea este o experiență pe care nu o poți uita prea curând. Se cântă din toți bojocii, ba chiar se holler (cum se spune aici), oamenii se leagănă, țopăie, bat din palme, își încurajează sistematic pastorul cu „amen-uri”. De altfel, vom avea plăcerea să-l ascultăm pe W. Gordon într-una din zilele la Wheaton și anticipez că ne va pune în uimire. Teologii sclivisiți (și sclifosiți) au nu doar de dușuri reci de „realitate”, ci și de interacțiunea cu oameni calzi, ca el.

Pastorul de la Lawndale e din acea rară categorie de oameni care farmecă prin frumusețea lor spirituală și care totodată îți impun un imens respect. W. Gordon nu e de găsit pe bloguri, nu se isterizează la tot ce i se năzărește, nu cheamă la boicot, nu se îndeletnicește cu somații, inchiziții, cruciade, sabotaje ori autodafeuri împotriva fraților de credință. Are treburi mai presante, cu adevărat relevante pentru funcția pe care o ocupă. W Gordon e de găsit între oameni, fiindcă inima lui bate pentru oameni. Biserica lui nu are amvon, fiindcă pastorul preferă să vorbească din mijlocul oamenilor, să fie aproape de ei.

Viziunea și pasiunea lui sunt slujirea comunității. Animat de aceste convingeri, a reușit să deschidă un centru medical, un centru de asistență juridică, un restaurant, un centru cultural pentru tineri, săli de sport și fitness, câteva organizații care se ocupă de refacerea locuințelor afectate de sărăcie etc. Are un doctorat (in ministry), a scrisă cărți, a primit numeroase premii și distincții, dar a rămas neschimbat. E dornic să-i salute personal pe enoriași la final și crede cu tărie în ideea de comunitate. Îi critică pe cei care vin cu mașina la biserică, deși stau la câteva străzi distanță, și declară (pe un ton mucalit) război garajului. „Când trăiești în suburbii parchezi în garaj. Apeși pe buton, se ridică ușa, intri în garaj, închizi ușa și intri în casă. Contactul cu vecinii e minim sau inexistent. Ideea de comunitate a dispărut.”

Cred că înțelege bine cultura afro-americană și pare să fi citit cu atenție autori precum Jawanza Kunjufu, care a atras atenția asupra pericolelor de care sunt pândiți adolescenții de culoare din America (Countering the Conspiracy to Destroy Black Boys).

Câteva fotografii de la serviciul de dimineață.


Sursă foto: Wikipedia

Sursă foto: Wikipedia

Ieri, prin bunăvoința unor prieteni din Chicago, am ajuns în vizită la Muzeul (Field) de Istorie Naturală. O clădire imensă, cu zeci de galerii și diorame în care sunt expuse mii de specimene adunate din întreaga lume, unele vechi de peste un secol.

Mândria expoziției este, desigur, Sue, cel mai complet schelet de T-Rex.

Găsești la Field tot ce vrei în materie de botanică și zoologie, plus o galerie egipteană și una despre structura solului. Ghizii oferă lecții foarte interesante, de istorie sau zoologie.

Ar fi nevoie de câteva zile bune ca să te preumbli în tihnă și să studiezi minunățiile adunate de-a lungul vremii.

Mai jos câteva fotografii.


IMG_1362

La final de slujbă episcopul Stewart și acceptă să facă o fotografie cu noi.

Astăzi este Duminica Treimii în calendarul anglican. Grupul nostru a fost programat să viziteze o biserică anglicană (Church of the Resurrection), aflată la vreo 7 minute de mers cu mașina.

Clădirea este relativ simplă, fără pretenții. În anii ʹ60 în clădire funcționa o fabrică de mase plastice. Nu cu mult timp în urmă a fost reconvertită în biserică. Pe tavan se mai văd conducte și țevi care amintesc de vechea utilizare.

E perioada verii și prezența e cam slabă. În timpul anului participanților de astăzi li se adaugă alte câteva sute de studenți de la Colegiul Wheaton.

Pastorul (episcopul Stewart Ruch III) este o figură carismatică. Predică fără notițe și e foarte energic. Am mai fost în biserici anglicane până acum (mai ales la Cambridge), dar încă n-am văzut niciun cleric să se plimbe așa ca el, dintr-o parte în alta a scenei.

Slujba e o combinație de nou (worship cu baterie și chitară) și vechi (liturghie după tipic, imnuri din repertoriul clasic).

Predica e scurtuță. În schimb se cântă foarte bine. Pianul dă o notă specială slujbei.

Astăzi slujba cuprinde și confirmarea unui grup de credincioși. Încă nu mi-e clar ce rol are confirmarea. Cu această ocazie, episcopul se roagă pentru fiecare credincios în parte și îi îmbrățișează la sfârșit.

Partea cea mai interesantă mi se pare legământul baptismal pe care îl rostesc „candidații pentru confirmare”.

Episcopul: Crezi în Dumnezeu Tatăl?

Oamenii: Cred în Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului

Episcopul: Crezi în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?

Oamenii: Cred în Isus Hristos… (urmează porțiunea din crez despre Isus Hristos)

Episcopul: Crezi în Dumnezeu Duhul Sfânt?

Oamenii: Cred în Duhul Sfânt… (urmează porțiunea din crez despre Duhul Sfânt)

Episcopul: Vei continua în învățătura și părtășia apostolilor, în frângerea pâinii și în rugăciuni?

Oamenii: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Episcopul: Vei continua să te împotrivești răului și, când vei cădea în păcat, te vei pocăi și te vei întoarce la Domnul?

Oamenii: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Episcopul: Vei proclama prin cuvânt și prin exemplu Vestea bună a lui Dumnezeu în Hristos?

Oamenii: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Episcopul: Îi vei căuta și sluji pe Hristos în toate persoanele, iubindu-l pe aproapele tău ca pe tine însuți?

Oamenii: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Episcopul: Vei căuta dreptatea și pacea între toți oamenii și vei respecta demnitatea fiecărei ființe omenești?

Oamenii: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

P.S. Mai jos o galerie de fotografii din serviciul de astăzi. Nu toate sunt reușite, dar vă ajută să vă faceți o idee.


Nu puteam rata ocazia de a trece pe la Marion Wade Center, bibliotecă sine qua non pentru cercetătorii interesați de „Cei 7 magnifici ai literaturii engleze”: Lewis, Chesterton, Tolkien, MacDonald, Barfield, Sayers, Williams (ordinea exprimă gradul meu de familiarizare cu scrierile lor).

Fiindcă Denise Vasiliu, bursieră în același program, avea astăzi o întâlnire cu Marjorie Mead, directorul adjunct al centrului, am decis să o însoțesc. Am purtat o scurtă corespondență cu dna Mead pe vremea când lucram la traducerea cărții Surprins de Bucurie și am socotit că n-ar fi rău să reînnod relația viva voce.

După cum bănuiam, centrul Wade nu are nicio traducere în limba română a vreunei cărți de C.S. Lewis. Nada! Nici măcar Creștinismul redus la esențe, care a fost publicat de către SMR, cu sediul în Wheaton! Anticipând această realitate, am adus în bagajul de mână șase traduceri publicate de Humanitas, cu intenția de a le dona bibliotecii. S-a potrivit numai bine, fiindcă Denise Vasiliu avea nevoie de aceste lucrări pentru teza ei de doctorat.

M. Mead ne-a primit cu multă amabilitate, invitându-ne să zăbovim la o ceașcă de ceai. Ne-a povestit câte ceva despre centru și publicațiile apărute sub egida lor și s-a arătat interesată să afle mai multe despre felul în care e receptat C.S. Lewis în românește. Am aflat cu această ocazie că Centrul Wade publică VII: An Anglo-American Literary Review, ajuns deja la volumul 30. În numărul primit cadou de la M. Mean se află un articol extrem de interesant: „Early Prose Joy”: C.S. Lewis’s Early Draft of an Autobiographical Manuscript.

Presat de timp, le-am lăsat pe Denise și pe Marjorie Mead să continue discuțiile și am făcut un mic tur al instituției, sub amabila călăuzire a arhivistei, Laura Schmidt. Biblioteca are o colecție serioasă nu doar de surse primare și secundare, ci și de scrisori rămase de la cei 7 autori.

Chiar la intrare e o sală-muzeu în care sunt păstrate fotografii și memorabilia, în special de la Tolkien și Lewis. Într-una dintre fotografii puteți vedea unul dintre dulapurile sale. Legenda spune că e chiar dulapul pe care l-a avut în minte autorul când a scris primul volum din Cronici.

Mai jos o galerie de fotografii care nu necesită multe explicații.


Astăzi m-am îmbisericit de dimineață în „Betania”, comunitate păstorită de Luigi Mițoi. Fiindcă nu apucasem să despachetez valiza și să scot ținuta protocolară (business casual), m-am pitit „printre vase”, interzicându-i cu strășnicie vărului meu să anunțe venirea mea. Nu mi se întâmplă să merg des la biserică în jeanși, așa că am preferat să „fac ascultare” pe o băncuță smerită.

Biserica Betania este spațioasă și bine gândită arhitectural, cu sanctuarul în formă de amfiteatru antic. Frontonul e neoclasic, cu coloane în stil ionic. Undeva sus pe un perete e simbolul penticostal consacrat: porumbelul. De ce nu și o cruce? Va trebui să ne învingem cândva inhibițiile față de acest simbol central al credinței creștine și să-l punem acolo unde trebuie.

Din foia de prezentare văd că există multe departamente și multe activități. Departamentul muzical stă foarte bine. Orchestra bisericii e foarte mare și instrumentiștii par bine pregătiți. Evident, nu voi face niciodată pace cu muzica de fanfară în biserică, dar sunt conștient că o formație muzicală e un excelent mijloc de a-i ține pe tineri aproape de biserică. Și de a le transmite o educație muzicală bună. Aflu cu surprindere că frontul de misiune al bisericii ajunge până în Haiti. Acolo s-a deschis nu de mult o biserică evanghelică de mari dimensiuni în mijlocul unei culturi puternic marcată de practici voodoo.

La final m-am întreținut câteva minute cu pastorul Luigi Mițoi, care m-a invitat să revin, dacă timpul îmi va permite. Deocamdată m-am tocmit la stăpân și nu am aflat încă măsura în care voi dispune de timpul meu.

În partea a doua a zilei am plecat la Wheaton. Orășelul e cochet, curat, liniștit, verde. Am avut o scurtă întâlnire cu membrii echipei de bursieri și cu personalul care se ocupă de noi. Echipa e pestriță. Va trebui să avem grijă ca bursierul rus să nu se ia la bătaie cu cel ucrainean. :)

Programul se anunță aglomerat. Micul dejun începe de la 7.30. În prima parte a zilei avem studiu individual. La 12.00 e prânzul. La ora 15.30 are loc o întâlnire de tutorat, urmată de o nouă perioadă de cercetare individuală. La ora 17.00 e cina. După cină avem iarăși timp de lectură.

Ni s-au promis multe experiențe culturale și bisericești. De la Willow Creek la biserici episcopaliene tradiționale. Promit că voi reveni cu fotografii din campus și din vizitele efectuate „la firul ierbii”.


În prima zi, chiar după aterizare, am reușit să vizitez Millenium Park, în care e așezată o ingenioasă sculptură făcută de un artist britanic de origine indiană. Deși artistul și-ar fi dorit să ne sugereze un nor, imaginarul popular a găsit pentru această operă de artă o denumire mai prozaică. Se dovedește că și imaginarul artistic tot prin stomac trece, de vreme ce sculptura e numită invariabil „The Bean” („Fasolea”).

Nu știu exact din ce metal e făcută „The Bean”, dar reflectă foarte bine imaginile zgârie-norilor din jur. Partea concavă de dedesubt creează foarte bine iluzia distanței încât e imposibil să mai spui ce înălțime e de la sol până la suprafața propriu-zisă.

În apropiere se află clădirea Filarmonicii Chicago și câteva muzee. Probabil cel mai important este The Art Institute of Chicago, construit în stil neoclasic, cu o intrare străjuită de doi lei maisivi. Galeria de artă modernă are un design modern care nu îmi spune nimic.

Cred că estetica orașului e întrucâtva diminuată de podurile de metal peste care sunt montate liniile de tren pentru navetiști. Chicago are atât metrou, cât și o rețea destul de bună de trenuri. Turnurile mari te privează de soare. Dacă mai ai și o pasarelă deasupra capului peisajul se cam întunecă. Mi se spune că am nimerit vreme bună și că în zilele ploioase orașul este deprimant. Îi cred pe cuvânt pe amici și nu cer dovezi meteorologice suplimentare.

Mai jos o colecție de fotografii din prima zi.


Sunt de câteva zile la Chicago și încă sunt năucit de intensitatea experiențelor din timpul vizitei. Am vizitat centrul (downtown, pe americănească) încă din prima zi, dar încă nu am digerat bine diversitatea arhitecturală, felul în care se îmbină clasicul și modernul.

Am multe impresii de împărtășit, dar programul a fost prea aglomerat și nu mi-a îngăduit să mă instalez la laptop și să scriu pe îndelete.

Constat deocamdată că religiosul e foarte prezent în spațiul public. Ieri auzeam din difuzoarele unei mașini parcate pe o stradă centrală un mesaj evanghelistic.

Astăzi, o femeie între două vârste, cu broboadă pe cap, umbla ca în transă rostind mesaje greu inteligibile într-un microfon cu difuzor portabil.

IMG_0917

Tot astăzi, zăresc lângă o trecere de pietoni un grup de creștini cu pancarte galbene. La câteva străzi mai jos, niște adepți Hare Krishna țopăiau din răsputeri pe ritmurile unei mantre.

IMG_0929

Am trecut ieri atât pe lângă Biserica Moody, cât și pe lângă Moody Bible Institute, plasat în zona centrală.

IMG_0314

IMG_0317

IMG_0319

O cunoștință care studiază acolo îmi spune că MBI și-a propus să facă educația teologică accesibilă studenților (la nivel de licență) fără niciun cost. Nu știu cum reușesc așa ceva, dar se pare că reușesc. Probabil printr-o campanie masivă de fund-raising.

Bisericile sunt destul de numeroase în Chicago. Am văzut câteva cu o arhitectură extrem de frumoasă. Sunt curios cât de frecventate sunt. Prietenii mă asigură că americanii sunt mai bisericoși decât europenii. Am să mă conving de această realitate în timpul șederii la Wheaton, care începe mâine.

IMG_0300

IMG_1049

Oricum, ciudățeniile nu par să lipsească. În programul unei biserici prezbiteriene din centru văd jazz service with communion. Cum o fi aia?

IMG_1058Deși nu am văzut nicio moschee până în prezent, mi s-a spus că există destul de multe. La un moment dat, în zona în care locuiește Obama am crezut că văd o moschee, dar s-a dovedit a fi o sinagogă. În cazul clădirilor de cult nu poți fi chiar întotdeauna sigur că știi din prima cu cine ai de-a face.

IMG_0262

IMG_0261

Aș mai observa că într-o elegantă suburbie a orașului Chicago și-a construit un templu (unul din cele șapte din întreaga lume) mișcarea Bahá’í, a cărei doctrină e un soi de mumbo-jumbo de idei religioase. Cred că nu sunt singurul care observă că zvastica, luată din hinduism, stă cam nefiresc alături de scutul lui David. Deasupra lor, printr-o tainică iconomie, e așezată crucea.


Stranii lucruri se mai petrec pe la colocviile care adună filologi din cele patru colțuri ale pământului.

La sesiune cu lucrări susținute în limba engleză ne-am dat seama că nici biata engleză nu e suficient de încăpătoare pentru a face posibilă comunicarea fără dificultăți între toți participanții.

De pildă, două dintre referate au fost susținute de cercetătoare din Georgia. Am aflat cu această ocazie că georgienii au tradiție scrisă de pe la anul 900. Prin comparație, românii, care au tradiție biblică de pe la 1550, sunt „late comers”.

La finalul unui referat despre „semitismele” din textele georgiene, încep dezbaterile. Profesorul Metzeltin (de la Viena) știe englezește, dar se simte mai în largul lui să vorbească în limba țării gazdă, așa că își exprimă (fin, dar ferm) dezacordul în română, tradus în engleză când de profesorul Munteanu, când de mine. Discuția se complică fiindcă se ajunge la siriacă și arabă și la discuții despre tranzitivitate. După zece minute de „serve” și „pase”, vorbitorii cad diplomatic la pace.

La următoarea comunicare lucrurile iau o turnură ușor diferită. Ruth Videsott (italiancă) vorbește tot în engleză, dar comunicarea ei (despre traducerea Bibliei în ladina dolomitică) atrage interesul profesorului Cesare Alzati, care intervine hotărât pe italienește, criticând cu mult patos decizia traducătorilor de a folosi Nova Vulgata ca text-sursă. Latineasca acesteia, spune profesorul Alzati, este artificială. Formularea lui Ieronim din Fil. 3:20 (nostra autem conversatio in caelis est) a fost sluțită în felul următor: noster enim municipatus in caelis est. Găselnița ieronimilor de școală nouă stârnește zâmbete. Dar o discuție în italiană le-ar lăsa pe dinafară pe cercetătoarele din Georgia. Ruth răspunde în engleză, pentru a face accesibilă măcar o parte din dezbatere. Profesorul Eugen Munteanu face câteva observații în germană, limbă în care s-a format profesional. Ruth, care vorbește bine germană, fiindcă studiază la Viena, răspunde tot în engleză. Mă duc cu gândul la un colocviu de la Leuven, de acum doi ani, în care mulți dintre participanți treceau cu o facilitate extraordinară de la engleză la franceză și de la franceză la engleză.

Comunicarea mea, ultima din sesiunea respectivă, nu stârnește pasiuni și controverse, pesemne fiindcă dosarul de texte de care mă servesc este considerat suficient de convingător. Profesorul Alzati mă oprește la final să-mi mulțumească și să-mi ceară adresa de email. Ne întindem la discuții și aflu de la el că bibliștii catolici din Germani și din Italia sunt foarte critici (îmi vine să zic, „protestanți”) față de interpretările tradiționale ale Bisericii catolice. Mi se pare că lumile noastre teologice nu mai sunt atât de etanșe cum erau pe vremuri. Dar, dacă mă gândesc bine, nici pe vremea lui Chiril Lucaris ori a lui Simion Ștefan nu erau lumile teologice chiar atât de ermetic închise. :)


Cu mai multe luni în urmă, istoricul Petre Guran mi-a recomandat să ajung neapărat la conacul Miclescu de la Călineşti, restaurat admirabil de către ultimul moştenitor, Radu Miclescu.

Mai jos povestea restaurării şi câteva fotografii făcute pe fugă şi neprofesionist. Dacă voi reuşi să iau legătura cu proprietarul, poate revin cu fotografii mai „pe așezate”.

Conacul a fost transformat în închisoare, într-o vreme când toată România era o mare închisoare.

 


Postez mai jos al treilea set de fotografii de la Adunarea Națională.

Primele fotografii surprind câteva „Marianne”. De luat aminte la steaua din fotografia a patra!

Inutil să mai adaug, fotografia mea favorită este cea de a doua. :)

În ultimele cadre puteți vedea imagini cu monumentul dedicat Declarației drepturilor omului și cetățeanului, document adoptat pe 26 august 1789.

După cum observă J. Sévillia, acest text face referire la drepturi pozitive precum libertatea individuală, libertatea de opinie, dreptul la proprietate, dreptul la siguranță, dreptul de a rezista la opresiune, însă toate, fără excepție, au fost batjocorite în anii următori. Ce se poate spune cu certitudine este că exponenții Luminilor și-au dorit în mod evident să producă o ruptură fără echivoc în raport cu tradiția religioasă și politică a Franței.

 


Postez mai jos a doua serie de fotografii făcute pe parcursul vizitei în clădirea Adunării Naționale.

Cele mai multe cadre înfățișează hemiciclul și biblioteca. Am avut impresia că fotoliile din sala de ședințe asigură confortul necesar, dar nu chiar cât să-i aducă pe aleșii poporului în situația de a-și face veacul de parlamentari picotind.

Am fost criticat pentru mai multe afirmații din postarea anterioară. În speță, pentru că am făcut constatarea obiectivă că nu există simboluri religioase în spațiul public. Da, știu că Franța s-a produs separația clară a religiei de stat printr-o lege adoptată la 9 decembrie 1905, lege care îi viza nu doar catolicismul, ci și celelalte culte (confesiunile protestante, cultul iudaic). Potrivit acestei legi, Republica franceză „ne reconnaît ni ne salarie aucun culte”. Dar istoria Franței nu începe cu 9 decembrie 1905. A scoate din spațiul public tot ceea ce ar putea aminti de o istorie mai veche mi se pare nedrept.

Trebuie adăugat că evenimentele care au pregătit „the great divorce” au rădăcini mai adânci. Programul anticlerical de separare a Bisericii de Stat a fost susținut, între alții, de Gambetta, într-un discurs din 1869. La începutul secolului XX, între promotorii acestei idei se număra senatorul Emil Combes, fost seminarist, ajuns prim-ministru în 1902. Precum se vede „petit Père Combes” (cum era poreclit) a preschimbat fervoarea religioasă în zel secularist, transformând valorile Republicii în „metafizică de stat”. Singura obsesie a cabinetului său a fost, constată Jean Sévillia, reducerea puterii religiei catolice în Franța.

Politica lui Combes are un aer sinistru: 3000 de școli catolice închise la scurtă vreme după asumarea funcției de prim-ministru. Parlamentul adoptă rapid o lege al cărei scop este să dea un răspuns negativ cererilor de autorizare depuse de diverse congregații religioase. În plus, 400 dintre acestea sunt interzise, iar călugărițele sunt alungate din mănăstiri. Pe 29 aprilie 1903 călugării de la Grande Chartreuse sunt siliți să părăsească așezământul, încadrați de forțele de ordine. În perioada 1901-1904, între 30.000 și 60.000 de călugări și călugărițe ajung să părăsească Franța.

GC

O afacere tenebroasă este și programul de decatolicizare a armatei. Începând cu 1901, fiecărui ofițer i se întocmește o fișă în care se notează nu doar competențele sale, ci și ideile politice și comportamentul religios. Fișele, întocmite pornind de la indicațiile furnizate de lojele Marelui Orient, ajung la ministerul de război și permit împărțirea ofițerilor în două categorii: cei care trebuie îndepărtați și cei care trebuie promovați. Afacerea este făcută publică de un deputat moderat. Izbucnește un scandal uriaș, iar în ianuarie 1905 guvernul „părintelui Combes” se destramă. Totuși, forțele care conlucrează pentru secularizare sunt mai puternice, astfel că pe 9 decembrie 1905 este adoptată Legea separației, de care pomeneam mai sus. În mod straniu, la alegerile din 1906 dreapta mai pierde 60 de locuri. Îl las pe J. Sévillia să tragă concluziile: „Par une alchimie complexe où se mêlent l’esprit gallican et l’héritage de la Révolution, l’anticléricalisme fait recette”.

Pentru informațiile din această postare am folosit lucrarea lui Jean Sévillia, Histoire passionnée de la France, Perrin, 2013, un splendid dar primit recent din Franța.

Acum să vedem fotografiile.


Fotografiile postate recent pe FB de un amic de la Paris mi-au adus aminte de faptul că nu mi-am încheiat scurtul „jurnal” parizian început la finele lunii septembrie anul trecut. Și apoi, nici nu știți ce foloase apar pentru binele obștesc din ochiul care privește cu invidie (tipic românească) la capra cea rotofeie a vecinului. :)

În timpul scurtei mele vizite la Paris am avut șansa de a vizita Adunarea Națională (în Palatul Bourbon) și Senatul.

Postez mai jos, în trei tranșe, 140 de fotografii făcute în interiorul și în exteriorul Adunării Naționale.

Prima impresie: opulență și lux. Mă frapează lipsa oricărui simbol religios. Neavând cu ce să umple vidul produs prin evacuarea sacrului, francezilor nu le mai rămâne decât să ticsească orice nișă cu câte o „Marianne” proletară, care poartă nelipsita bonetă frigiană. Aproape că îți vine să te întrebi, cu riscul de a săvârși o impietate, dacă nu cumva aceste busturi și statui sunt niște maimuțăreli seculare ale reprezentărilor „Fecioarei Maria”.

Așadar, exces de „Mariane” și alte madame despletite (simboluri ale Republicii) care mi se par deopotrivă caricaturale și sinistre, fiindcă le asociez în mod inevitabil cu figura aprigei Thérèse Defarge din romanul dickensian A Tale of Two Cities.

La intrarea în Biblioteca Adunării Naționale era afișat un facsimil al interogatoriului prin care a trecut Ioana d’Arc înainte de a fi arsă pe rug (30 mai 1431). Observ că istoria e prețuită altfel pe tărâm francez.

Tot în Bibliotecă te întâmpină bustul lui Voltaire, cu al său inconfundabil rictus batjocoritor. Un volum din Enciclopedie e afișat într-o altă sală.

La ieșire, Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, săpată în piatră, pe post de Cele Zece Porunci.

Moștenirea Revoluției este peste tot.

În orice caz, trebuie admirat și imitat proiectul „Zilele Patrimoniului”. Personalul palatului s-a purtat admirabil, în ciuda puhoiului de turiști, pe care îl puteți vedea în unele fotografii. Nu vă lăsați înșelați de imaginile „pustii”. Șirul de vizitatori se întindea pe câteva zeci de metri.

Mai jos primele 50 de fotografii.


Zilele trecute am încercat să descopăr vâlceaua în care se aduna John Bunyan să predice, în apropiere de Preston, sătuc cochet din Hertfordshire.

Din imensa Wain Wood a rămas astăzi un petec de pădure străbătut de câteva poteci pentru turiști.

În mod straniu, deși Wain Wood este sub nasul locuitorilor din Preston, nimeni nu pare să știe cum se poate ajunge acolo sau dacă Wain Wood există cu adevărat.

La pub sau în împrejurimi, numele acestui crâmpei de codru este atât de exotic, încât oamenii îți cer să-l reciți pe litere ca să fie siguri că au înțeles despre ce e vorba (Wain, Wane, Wayne?).

O madamă care își scotea calul la soare a ridicat din umeri la solicitarea mea. M-a întrebat ce e de văzut în Wain Wood. I-am spus că mă interesează locul în care se adunau Bunyan și ascultătorii lui (Bunyan’s Dell), dar am avut vaga impresie că nu știe cine a fost Bunyan și de ce s-ar fi adunat lumea să-l asculte. E frustrant să știi despre ce vorbești și să faci figură de nerod în fața cuiva ignorant.

Am plecat din Preston fără să fi descoperit vâlceaua unde se adunau uneori chiar și o mie de oameni pentru a asculta predicile lui Bunyan. Când am ajuns acasă m-am lămurit cu ajutorul internetului asupra traseului care ar trebui urmat. Sper să revin cu altă ocazie.

Mai jos câteva fotografii din tihnitul Preston, pentru ai cărui locuitori Wain Wood, păduricea aflată la câteva sute de metri, e o veritabilă terra incognita.


Update: 21 dec. 2013. Am adăugat câteva fotografii acestei postări, însă vremea s-a închis, prin urmare fotografiile nu reflectă condițiile meteo de ieri. :(

Am ajuns din nou la Cambridge pentru o scurtă vizită de cercetare. Biblioteca se închide luni, prin urmare timpul meu de lucru este limitat la două zile: vineri și sâmbătă. Duminică sper să pot ajunge la evensong la King’s College Chapel, renumită pentru corul ei și pentru festivalul de Crăciun Nine Lessons and Carols.

ilice IMG_4922

Mă așteptam ca vremea să fie mohorâtă, dar a fost o zi luminoasă, cu un soare primăvăratic pe un cer cristalin. Aer rece și proaspăt, culori pitorești (ruginiul frunzelor uscate pe care vântul încă nu le-a doborât, verdele brazilor și al pinilor, sângeriul bobițelor de ilice), garduri vii, copaci înfășurați în iederă, pajiști de o prospețime ireală pentru acest anotimp, caii „îmbrăcați” în saci, pentru a face față iernii care își arată colții, garduri de lemn, case arătoase, curți bine gospodărite, ghirlande sărbătorești pe porți și pe uși.

Am plecat din pustietatea sinistră a betoanelor bucureștene, din ternul blocurilor comuniste imbecilizante, într-un peisaj care freamătă de viață și de culoare. O salutară gură de oxigen pentru minte, pentru suflet și pentru simțuri. În timp ce îmi târâiam valiza gălăgioasă pe sub platanii care străjuiesc Sidgwick Avenue m-am descoperit cu surprindere învăluit de cântecul păsărilor. A trebuit să vin la Cambridge ca să descopăr câtă nostalgie poate stârni cântecul unei păsări în plin peisaj urban.

Când am intrat pe Grange Road, aproape de Tyndale House, am crezut că nu văd bine: pomi în floare. De la distanță păreau cireși. D., gazda mea, m-a lămurit spunându-mi că sunt arbori care înfloresc numai în această perioadă.

IMG_4931

Astăzi cerul s-a mai întunecat. Nădăjduiesc că soarele va reveni mâine.

IMG_4929

IMG_4939

Biblioteca Universității e destul de populată chiar și în aceste zile dinainte de vacanță. La „Cărți rare” mă așteptau Poliglota complutensiană (6 volume) și Biblia de la Veneția (1518). Plus nesuferitul frig artificial creat de aparatele de „condiționare” a aerului. Pe la ora 16.00 simțeam că degetele îmi amorțesc. Partea bună e că într-un asemenea congelator nu ai cum să te simți somnolent.

IMG_4633

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,723 other followers