Jurnal de Flandra (3). În vizită la Brugge

S-a terminat colocviul nostru. Prezentări excelente, multe informații, prea multe parcă. Lucrările vor fi supuse evaluării și cele care vor trece proba cântarului vor intra în volumul colocviului, în seria Bibliotheca Ephemeridum Theologicarum Lovaniensium.

Am după colocviu am dat o fugă până la Brugge, capitala provinciei Flandra de Vest. N-a fost să fie vreme bună. A trebuit să-mi iau o umbrelă din gară, fiindcă începuse să plouă. Jale mare, nu fiindcă aș fi putut să mă aleg cu o răceală, ci fiindcă mi-am dat seama că nu voi mai putea face fotografii în voia cea bună.

Până la urmă tot am sclipuit eu câte ceva, dar picurii de ploaie tot mi-au venit de hac și, în unele cazuri, mi-au stricat fotografiile.

Mai jos „best of” din seria „it could have been much worse”.

 

Jurnal de Flandra (2). Prima zi de colocviu

Dacă n-aș fi prea obosit după prima zi de colocviu, aș scrie câteva impresii. Din nefericire, programul intens și-a spus cuvântul. Multă învățătură obosește trupul, cum zice și Sfânta Scriptură.

Mă mulțumesc să postez o galerie de fotografii. Clădirea „dantelată” este primăria orașului.

 

Jurnal de Flandra (1). În vizită la Facultatea de Teologie Evanghelică din Leuven

M-am „pornit” (cum zic moldovenii) cu noaptea în cap spre Belgia. O țară mică, bine administrată. De sus, din avion, prin perdeaua subțire de ceață (la ora dimineții) totul apare parcelat la milimetru. Un soi de construcție LEGO de mari dimensiuni.

Suprafața mică are oareșce avantaje. De la Bruxelles (din aeroport) la Leuven ajungi în 15 minute cu trenul. Care tren vine (și pleacă) destul de des.

Așa se face că pe la 12.30 eram deja la Facultatea de Teologie Evanghelică, unde sunt cazat pe durata colocviului. Miercuri este serviciu de „capelă” de la 12.00 la 13.00, așa că m-am furișat și strecurat într-o latură a sălii, fiindcă eram nițeluș în întârziere. Mesajele, cântecele religioase, rugăciunile se fac în engleză. Am aflat apoi că este folosită și olandeza, limba vorbită în Flandra (una dintre cele trei provincii ale Belgiei, celelalte două fiind Valonia și Regiunea Bruxelles).

Corpul de clădiri administrative al ETF. În spate este căminul.

Vedere din spate

Clădirea internatului a aparținut unui seminar iezuit.

Leuven, orașul în care mă aflu, este capitala Brabantului Flamand, una dintre cele 5 provincii ale Flandrei. Dacă există un Brabant flamand, e musai să existe și unul valon, care se află, desigur, mai la sud, în Valonia. Cele două „brabante” au rezultat în urma împărțirii din 1995.

Mă întreb cum este să exiști ca școală protestantă (de factură evanghelică) într-o regiune cu o bogată (și puternică) moștenire catolică. De la Patrick Nullens, rectorul ETF, înțeleg că nu e chiar rău să ai astfel de vecini. Facultatea de Teologie Catolică are în bibliotecă 1,2 milioane de cărți numai pe teologie. De altfel, în biroul lui P. Nullens văd un portret al lui Erasmus, din perioada șederii acestuia la Leuven. Cădem de-acord că măcar la capitolul polemici Erasmus era mai temperat și civilizat decât Luther, care a rămas cunoscut nu doar pentru doctrina sa despre justificare, ci și pentru gura sa „bogată”.

După un tur de orientare prin facultate, am ieșit nițeluș la plimbare prin împrejurimi. ETF e la marginea orașului, într-o zonă destul de liniștită, cu multă verdeață și copaci.

Ce-o fi cu „wisteria” asta?

Un copac din specia Enților. Te aștepți să iasă din amorțeală și să te ia la întrebări.

 

„The Water is Troubled”

Astăzi am fost la o biserică penticostală Church of God in Christ, în Luton.

Am avut senzația că am aterizat undeva în Bible Belt, la o biserică afro-americană în care dansul și exuberanța sunt la ele acasă.

Sper să am resursele și timpul necesar să povestesc pe larg cum e să participi (ca penticostal român scorțos și cu oareșce spoială  intelectualicească) la o slujbă de felul acesta. Între timp, vă reamintesc de experiența unui Liiceanu într-o biserică de negri americani. (Dacă bine îmi amintesc, și Mircea Eliade povestește undeva în jurnalul său despre impresiile pe care i le-a făcut slujba dintr-o biserică afro-americană. Trebuie să fi fost prin anii ’60).

Experiența a fost cu atât mai interesantă cu cât au fost botezate vreo 7 persoane. Plus două care s-au hotărât la final, la apelul bishop-ului!

Hitul zilei a fost, fatalmente, un action song, „Father Abraham had many sons”, interpretat în mod absolut fabulos de o negresă durdulie (dar foarte energică) al cărei timbru electrizant ar fi fost suficient să scoale și să cheme la dans și morții din morminte. Din păcate, „iutubul” nu mă ajută să ilustrez genul.

Între timp, să ne mulțumim cu hitul nr. 2, cântat în timp ce catehumenii intrau și ieșeau din apă.

 

Jurnal de Anglia (21). „Choral evensong” la catedrala Ely

Am rămas dator cu jurnalul pe ziua de joi, în care am evadat nițel din rutină prin Cambridge și pe la Catedrala din Ely, un orășel de vreo 15.000 de locuitori, la 15 minute distanță cu trenul.

La catedrală au loc 3 slujbe zilnic. Cea de evensong se ține la ora 17.00 în timpul săptămânii și la 16.00 duminica.

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu tipicul anglican, precizez că evensong este o slujbă de seară (i.e. vecernie) care se desfășoară după o anumită rânduială, prezentată în The Book of Common Prayer.

Ce conține o slujbă de evensong?

Două lecturi din Sfânta Scriptură (una din VT și alta din NT), Psalmi, câteva imnuri (Magnificat, Nunc dimittis), rugăciunea „Tatăl nostru” și crezul de la Niceea-Constantinopol. Așadar, fără predică.

La Ely există un așezământ monahal de prin sec. VII (din 673, mai exact).

Catedrala a fost ridicată în perioada normandă (începând cu 1083, așadar la scurt timp după invazia lui Wilhelm Cuceritorul).

Evident, construcția a continuat în secolele următoare, de aceea actuala clădire e un amestec de stiluri (romanic, gotic timpuriu, gotic târziu).

La evensong vine surprinzător de puțină lume. Cred că am fost de toți vreo 30 de persoane. Biserica Angliei are catedrale splendide, însă publicul vine în principal să le admire și să le fotografieze. Din acest punct de vedere, criza spirituală a Occidentului îmi pare destul de evidentă. Nu pot să nu remarc  în trecere un paradox: acolo unde există biserici (în sensul de „clădiri”) pline, ele nu au prestigiul și splendoarea arhitectonică a celor „cu vechime”.

Am remarcat plăcut surprins că imnurile din hymnal-ul oficial sunt foarte diverse: unele coboară până la Ambrozie al Milanului, ceea ce înseamnă că sunt chiar mai vechi decât cele gregoriene.

Consider că un „plus” al serviciilor de evensong (sau al serviciilor anglicane în general) este rugăciunea pentru problemele din arena internațională. În mod cert, slujitorii din Biserica Angliei au antenele spirituale pe frecvențe la care cei din tradiții mai recente sunt de regulă insensibili. Ar fi ceva de învățat și în această privință.

Mai sunt vreo 10 minute până să înceapă slujba, de aceea turiștii încă se ațin în transept, sub cupola hexagonală, aproape de locul în care se fac repetițiile.

Dirijorul dă ultimele indicații.

Corul cântă superb. Prichindeii îmbrăcați în robe roșii, cu mantii albe deasupra, țin vajnic isonul coriștilor adulți.

Plecăm de la Ely încărcați de frumosul psalmodierii de evensong, având în spate soarele care și-a început coborâșul spre asfințit.

Un prichindel din cor se pregătește să stingă lumânările. Participanții la evensong stau și ei la cor, pe locurile unde nu sunt lumânări aprinse.

De revenit cu alt prilej pe aceste meleaguri liniștite.

 

Jurnal de Anglia (20). Evadare din rutină.

Bunul meu prieten, Paul Leopold, din Suedia, are peste 70 de ani, dar călătorește ca în tinerețe. Știind că a venit recent la Londra pentru lansarea unei cărți scrise de Mary Beard (clasicistă cunoscută mai ales pentru excelenta carte despre Pompeii), l-am invitat la Cambridge, ca să dăm o raită în oraș.

Fiindcă mai fusese în Cambridge cu altă ocazie, i-am propus lui Paul să mergem și la catedrala Ely, care e la doar un sfert de oră distanță, cu trenul. În fiecare zi, la 5.30 se ține choral evensong, deci avem șansa să auzim și un cor profesionist.

Știam cum arată catedrala din foarte reușitul concert de Crăciun al lui Jessye Norman și m-am bucurat că am acum ocazia de a vedea live un eveniment ținut între zidurile acestui așezământ. Între noi fie vorba, orice vizită la Cambridge a unui prieten este un bun pretext ca să mă sustrag nițel de la muncile de sisif de care am parte aproape zilnic.

În drum spre gară ne-am abătut pe la Magdalene College (capela era închisă), apoi pe la St. John’s College. Paul nu văzuse capela, așa că s-a bucurat să descopere ceva nou.

Colegiul Trinity e în reparații, așa că n-am putut să vedem altceva decât poarta principală, cu statuia lui Henric VIII (care de pe la 1900 și ceva în loc de sceptru ține în mână un picior de scaun). Mai e și mărul de la intrare, în fața apartamentului în care a locuit cândva Isaac Newton. Cu privire la legenda cum că actualul pom ar fi „lemn din lemnul” mărului care i-a căzut lui Newton în cap când cu gravitația, am mari dubii.

Când să ajungem la King’s Chapel, atenția ne-a fost reținută de un nene care spăla geamurile de la etajele doi și trei ale unei clădiri cu ajutorul unei prăjini lungi de vreo 5-6 metri, prevăzute la capăt cu o perie prin care curgea apa. Se înțelege, prăjina are în interior un furtun prin care urcă apa. Turiștii priveau intrigați această invenție. Un neamț (deh, pragmatismul german) i-a sugerat subtil muncitorului o soluție mai „down to earth” spunându-i că în Germania ar fi fost folosită o scară…

Curtea de la King’s College. În mijloc, statuia fondatorului, Henric al VI-lea.

Un „close-up” cu statuia lui Henric VI.

După King’s, am coborât pe artera principală, trecând pe lângă celebrul ceas „cu lăcustă”, ne-am abătut pe la Corpus Christi (singurul colegiu care e întemeiat de „talpa țării”, adică de niște bresle ale orașului), am aruncat o privire în St. Botolph’s Church, am intrat la Pembroke și am ajuns finalmente la Muzeul Fitzwilliam, pe care l-am mai văzut cu ocazia vizitei unui alt prieten.

Mai jos alte câteva fotografii din itinerariul nostru. Despre vizita la Ely într-o viitoare postare.

Pendulul ceasului „cu lăcustă”, pe artera King’s Parade, în vitrină la Corpus Christi. Greu de crezut, dar ceasul a costat 1 milion de lire.

Capela (modestuță) de la Corpus Christi. Am observat la un moment dat un vitraliu crăpat. Dacă bagi un milion de lire într-un ceas, de unde bani să cârpești vitraliile sparte?

Dacă n-ar fi îngerașii copilași nițeluși kitschioși, pictura ar fi superbă. Îmi aduce aminte de Grünewald.

Biblioteca de la Pembroke. Era închisă.

O capelă mult mai somptuoasă decât la Corpus Christi.

Și, finalmente, la Fitzwilliam. Fațadă neoclasică. Muzeul ca templu al culturii.

Decorațiuni interioare foarte elegante, precum se vede.

Dincolo de ușa încadrată de cele două cariatide fotografiatul e interzis. Ca orice bun vizitator, mă conformez. (Ar fi și greu să fiu discret cu aparatul pe care îl am).

 

Jurnal de Anglia (19). Despre un vizitator-surpriză și despre un posibil pelerinaj pe urmele lui Cornilescu

Cercetările despre Bibliile Cornilescu devin tot mai palpitante. Astăzi Onesimus Ngundu mi-a spus că a descoperit în arhivă încă un dosar cu documente între care se află și numeroase scrisori de-ale lui Cornilescu. Abia aștept să ajung din nou luni la Biblioteca Universității pentru a le studia. Am parcurs deja patru dosare principale, pe care le credeam singurele, dar iată că noi documente ies la suprafață.

Dar n-ar fi aceasta singura surpriză din săptămâna care se apropie de final. Miercuri am avut parte de o vizită neașteptată la Tyndale House. Pe la 16.30, după scurta pauză de cafea, când abia reluasem lucrul cu forțe sporite, secretara vine să mă anunțe: „Emanuel, ai un vizitator”.

„Un vizitator? Dar nu aștept pe nimeni?”

„E cineva de la Societatea Biblică. Spune că nu vă cunoașteți personal, dar vrea să discute cu tine”.

Foarte intrigat, merg în common room, unde mă aștepta musafirul. Îmi spune că a venit în Cambridge să studieze dosarele Cornilescu și că Onesimus i-a recomandat să ia legătura cu mine. Îl interesează niște informații în legătură cu Biblia Cornilescu 1931. Sunt foarte surprins că un englez e interesat de această versiune obscură.

„Dar știți că nu există niciun exemplar în arhiva Societății Biblice”, îi spun eu. Și mă mir în sinea mea că Robert Kilgour, altminteri foarte atent să adune în biblioteca de la Bible House orice nouă versiune a Bibliei, a omis tocmai această ediție în format mare.

„Da, știu că nu există. Am căutat-o deja”.

Îi povestesc pe scurt istoria acestei versiuni și miturile care circulă despre ea (în principal cel potrivit căruia Cornilescu, pentru a contracara acuzele că ar fi tradus Biblia prea liber și folosind alte versiuni, s-ar fi apucat să facă o versiune complet nouă, literală, pornind de la textele originale).

Aflu de la el că un exemplar din Cornilescu 1931 se găsește în biblioteca Institutului „Timotheus” din București. Nu-i așa că Dumnezeu are simțul umorului? Trebuia să mă aducă la Cambridge ca să aflu de la un englez că în sat la mine e o Biblie după care am alergat multă vreme cu pletele-n vânt (vorba lui Creangă) și cu limba de-un cot!

„Extraordinar. Eu am avut în mână un exemplar de la niște prieteni de familie. Am reușit să o scanez, dar nu știam de existența vreunui alt exemplar.”

Așadar, în România există cel puțin două exemplare ale versiunii 1931. Probabil că există mai multe, dar despre două am eu cunoștință.

Dintr-una în alta, îi spun că ar fi interesant de văzut adresele la care a locuit Cornilescu pe durata șederilor lui în Anglia, mai ales că numele străzilor nu s-a schimbat în cei aproape 90 de ani de când a pus Cornilescu piciorul pe tărâm englez. El are o idee și mai bună: instalarea unor plăci memoriale în locurile respective, după modelul celor albastre care pot fi văzute și la Cambridge. Amplasarea lor s-ar putea face cu efort minim, prin bună înțelegere cu actualii proprietari și cu consiliile locale.

Decidem că n-ar fi rău să facem împreună un circuit prin Londra și pe la Brighton, pe urmele traducătorului nostru. Nu știu exact când vom purcede efectiv la drum, dar proiectul sună promițător. Dacă totul decurge conform planurilor, voi scrie în mod cert o postare despre peregrinările lui Cornilescu în Anglia. Se înțelege, o postare împănată cu fotografii din belșug!

Țineți aproape!

 

Jurnal de Anglia (18). În căutarea „secretului vieții”

Astăzi am trecut pe lângă „The Eagle”, care e la o aruncătură de băț de King’s College (și zona centrală a orașului).

Prin ce a rămas în istorie acest birt (sau cum se traduce englezescul pub)?

Prin faptul că aici au anunțat Crick și Watson prima dată cum funcționează ADN-ul, în 1953.

 

Jurnal de Anglia (17)

Câteva fotografii, tot din seria „Cambridge by night”.

Fatalmente, după atâta fotografiat la Biblioteca Universității, pe înserat mi s-a terminat bateria.

Colegiul Clare și turlele capelei de la King’s. După cum arată fotografia, s-ar spune că e mai multă lumină afară. Și totuși, e întuneric bine.

Dacă ții drumul ăsta, ajungi în câteva minute la Biblioteca Universității.

În partea opusă, drumul merge spre zona centrală a orașului (piață, St. Mary the Great).

Fotografia trebuie iertată, fiindcă e fără trepied. Intrarea de la King’s dinspre Queen’s Road.

 

Jurnal de Anglia (16) Vizită la Oxford.

Astăzi mi-am luat o mică „vacanță de vizită la Oxford/” în interiorul „vacanței de lucru la Cambridge”. Nu e chiar rău, nu?

(Folosesc termenul „vacanță” fiindcă de curând o cunoștință mi-a cerut părerea într-o chestiune și a început mesajul cu faptul că știe că sunt în vacanță în Anglia… Eu știam că sunt în perioadă de muncă intensă.)

De la Cambridge la Oxford drumul cu un autobuz National Express durează cam 3 ore. Mai puțin la întoarcere, că e seară.

Fiindcă un prieten mi-a dat cu împrumut o bicicletă Brompton (împachetabilă), dimineață la 9.00 am sărit pe bicicletă și am plecat la Park & Ride (mai mult „Ride & Ride” în versiunea mea).

Inițial aveam de gând să stau la Oxford vreo două zile, dar a trebuit să-mi schimb planurile în așa fel încât să plec dimineața și să vin seara. Cam puțin timp, pentru cât de multe lucruri sunt de vizitat, dar să fim modești și să luăm cu bucurie tot ce ni se dă, chiar și când e vorba de firimituri.

Am ajuns pe la ora mesei. Îi promisesem lui Bill Prevette că voi merge direct la Oxford Center for Mission Studies, de îndată ce ajung în oraș, dar până m-am dezmeticit în peisajul oxonian a durat nițeluș. (E drept că bicicletele Brompton costă 700 de lire una bucată, dar în varianta standard sunt fără GPS. )

OCMS e în clădirea unei biserici anglicane scoase din uz. Decorațiunile interioare au rămas intacte.

Vedere din cealaltă parte (din balcon).

La OCMS prânzul era în toi, așa că am picat numai bine pentru o excelentă mâncare sud-coreeană. Bill mi-a făcut cunoștință cu o parte dintre cercetătorii de acolo, după care am plecat într-un scurt tur de orientare prin zona centrală a orașului. Scurt fiindcă la 16.00 aveam programată o întâlnire cu Walter Hooper, consilier literar al patrimoniului C.S. Lewis.

Bill mi-a recomandat să intru în Muzeul de Istorie Naturală doar ca să-mi fac o impresie despre cum e organizat. Superb!

Trebuie să revin la Oxford dacă nu din alt motiv, măcar ca să mă lămuresc căror gojobănii le-au aparținut aceste schelete. (Mă rog, scheleți [din dulap], după vorba unui comentator de la Antena 3).

Iată, suspine și la Oxford, nu doar la Veneția sau la Cambridge. Podul de la Cambridge e peste râu, așa că dă clasă!

Bicicletele ne-au ajutat să fim mai eficienți decât dacă am fi mers pe jos. Trebuie spus că în privința pistelor pentru bicicliști situația la Oxford mi s-a părut „jos pălăria”. Pe lungi porțiuni ale drumului există piste dedicate. Uneori trotuarele sunt împărțite foarte „democratic” între pietonii simpli și bicicliști. Și la Cambridge situația e destul de bună, dar parcă Oxfordul e mai atent la această chestiune. Cinste lor!

Sala principală de la Divinity School (fosta). În dreapta e scaunul lui Francis Drake.

Probabil cea mai faimoasă clădire din Oxford. Radcliffe Camera.

La 15.30 deja a trebuit să ne întoarcem la centru. Walter Hooper stă la capătul lungii artere pe care se află OCMS și nu mi-a fost foarte greu să ajung la el.

Deși are 82 de ani, încă e ocupat cu cercetarea și scrisul. Pentru anul viitor (când se împlinesc 50 de ani de la moartea lui C.S. Lewis) editează, la cererea Cambridge University Press, un volum cu eseuri ale acestuia.

L-am întrebat, între altele, dacă vede posibilă realizarea unei serii „C.S. Lewis opera omnia”. S-a arătat neîncrezător în proiect. Sunt prea multe edituri care dețin drepturile pentru lucrările lui Lewis. Unele sunt în State, altele în Marea Britanie. Sunt și interese financiare. Fiecare editură vrea să-și păstreze avantajul pe care-l are.

L-am întrebat dacă e adevărat că Alister McGrath scrie o biografie a lui C.S. Lewis și mi-a confirmat. Va fi gata anul viitor, pentru a marca cei 50 de ani.

Mi-a părut rău că n-am avut inspirația să iau cu mine un volum din Ferigi și elefanți. I-ar fi plăcut să vadă ediția românească.

După o oră de discuții, ne despărțim. Sunt uimit de modestia acestui om care a făcut enorm pentru a menține vie memoria lui C.S. Lewis și pentru a face accesibile, postum, o bună parte din scrierile lui Lewis.

„The Bird and the Baby”, cum îi spuneau The Inklings.

În amintirea martirilor protestanți (Latimer, Cranmer, Ridley) arși pe rug de catolica Mary Tudor la Oxford. Cuvintele faimoase ale lui Latimer: ‘Be of good courage master Ridley, and play the man, for we shall this day light such a candle by God’s grace in England, as I trust shall never be put out’.

De la 5 la 7 mi-au mai rămas două ore de vizita. Cam puțin, dacă scădem și o scurtă escală la KFC.

Am ajuns la Magdalen College când deja se închisese, dar m-am milogit de portar să mă lase numai în prima curte, să fac câteva fotografii. Mi-a spus că „technically we are closed”, dar totuși m-a lăsat.

Și-apoi, cum spune o vorbă, „dă-i românului un deget…”. Am reușit să mă furișez printre vizitatorii care mai bântuiau prin curte, iar apoi m-am strecurat în capelă și prin alte curți interioare. Evident, îmi și ticluisem în gând o scuză „nobilă”, în cazul în care portarul ar fi venit după mine să mă ia de urechi pentru încălcarea „termenilor”: „Știți, am tradus din C.S. Lewis. Trebuie să mă lăsați să văd colegiul în care a predat. Nu voi mai fi în Oxford de mâine…” Dar portarul, de bună seamă, avea alte ocupații mai serioase decât să mă verifice pe mine.

Curtea exterioară („a neamurilor”) de la Magdalen.

Capela de la Magdalen. Fiindcă era închisă, a trebuit să o fotografiez (ca mama lui Sisera) printre zăbrele.

Se lasă încet amurgul, semn că trebuie să-mi iau ale trei fuioare (rucsacul, aparatul foto și bicicleta).

Dar „timpul tace și trece” (ca să citez dintr-un contimporan). Cu regret, a trebuit să-mi iau tălpășița spre stația de autobuz și să revin la trebile curente.

 

Jurnal de Anglia (15). Trinity College Chapel

Mai ieri taica P. se plângea că „dau” pe blog din când în când gazon verde tuns scurt și vitralii prezbiteriene.

Gazon tuns lung și galben (sau de altă culoare) încă n-am văzut prin Anglia, așa că „dau” numai de care este. Vitraliile prezbiteriene sunt de fapt anglicane, fiindcă biserica All Saints e folosită de prezbiterieni, dar nu ei au pus vitraliile. Mă rog, la țară merge. Baba n-aude, dar le potrivește.

Iaca, să dăm și un strop de cultură. Fusei duminică într-un mic turneu pe la colegii. Am descoperit cu surprindere (și bucurie) că permisul meu de bibliotecă îmi asigură intrarea gratuită peste tot, așa că am mitraliat cam tot ce mi-a căzut sub ochi.

Din modestie, „dau” mai jos doar câteva fotografii de la capela colegiului Trinity, despre care se spune că are o avere fabuloasă.

La intrarea în capelă sunt 7 statui. În centru e statuia lui Newton, absolvent de Trinity.

Newton, ultimul magician. A susținut idei cam neortodoxe în materie de hristologie. Cercetătorii încă se luptă cu hârțoagele lăsate de el.

Pe peretele din spate e o listă lungă de nume. N-am reușit încă să mă lămuresc asupra semnificației sale.

Alt absolvent de Trinity. Vă las să ghiciți cine este domnul cu guler elisabetan.

 

Jurnal de Anglia (14). 50 de minute de liniște la adunarea „Prietenilor” (i.e. Quakerilor)

„Prietenii”, pe numele lor mai oficial „Societatea Religioasă a Prietenilor”, au o casă de întâlniri la intersecția cu Jesus Lane, la 3 pași de unde stau eu.

Fiindcă trec des pe lângă locașul lor de închinare, mi-am spus că trebuie să le fac neapărat o vizită.

Nu știam precis la ce să mă aștept. Auzisem că întâlnirea decurge foarte informal, fără nimic pregătit în prealabil. Mai auzisem că se practică momente de tăcere.

Întâlnirea începe la 10.30, așa că la  10.25 eram deja în sala de întâlnire.

Vreo 20 de oameni erau deja prezenți, așezați pe bănci sau scaune, într-o liniște deplină. Meditau sau se rugau. Unii cu ochii închiși, alții cu ochii deschiși, dar cu privirea în jos.

Treptat au mai venit vreo 10 persoane. Majoritatea în vârstă. Fiecare intra și lua un loc, într-o liniște întreruptă la răstimpuri numai gânguritul dulce al unui copilaș. Nu după mult timp, mama și-a luat copilașul și a plecat. Probabil ca să nu deranjeze.

Primele 5-10 minute de tăcere au trecut relativ repede. Am luat pe furiș o carte de pe bancă (Quaker Faith and Practice, un soi de catehism amplu al mișcării) și am început să citesc din ea. Așteptam să se întâmple ceva și, ca tot omul, încercam să-mi umplu timpul.

Apoi, în acea tăcere deplină, am realizat că de fapt asta e problema mea: încerc să „umplu” un timp, în loc să abandonez gândurile, reflecțiile, impresiile, frământările și să-mi îndrept „atenția” către Dumnezeu.

A trecut o jumătate de oră. Prin fereastra deschisă din spatele meu vine ecoul înfundat al orașului, ca un zumzet. Se aude uguit de turturele.

E liniște, dar nu liniște mormântală, apăsătoare, ci o liniște senină, plăcut, încurajatoare.

După ce întâlnirea s-a terminat și au mai rămas câțiva membri în sală, am făcut niște fotografii. Oamenii stau în cerc, probabil pentru a sublinia un principiu important în teologia lor: preoția universală. În centru, pe masă, este Biblia.

Deși am început să intru treptat în această mare de liniște (cum n-am mai simțit decât duminica trecută la Cina Domnului, în biserica prezbiteriană), încă aștept să se întâmple „ceva”.

„Prietenii” nu par deloc stresați de această așteptare. Nu sunt crispați, încrâncenați, stingheriți de tăcerea care învăluie încăperea.

M-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă în slujbele evanghelice, atât de pline de vorbe, de zgomot („joyful noise”, noise nonetheless) și uneori de muzică, am introduce o tăcere de o jumătate de oră. Cred că unii enoriași ar avea căderi nervoase.

Au trecut 40 de minute. Se vede că sunt novice în disciplina liniștii și a meditației de acest fel. Mă foiesc discret, ba îmi adun picioarele, ba mi le întind, ba mă las mai jos pe spetează, ba mă ridic. Cartea pe care o țineam în brațe cade în final pe bancă și se închide. „Prietenii” vârstnici stau nemișcați, dar fără a fi rigizi. Există o anumită suplețe și eleganță în fixitatea lor.

Când au trecut 50 de minute, un bătrânel cu baston (despre care aș fi spus că are vreo 75 de ani, dar care de fapt avea vreo 95) s-a ridicat și ne-a împărtășit o meditație. Preț de vreo 5-7 minute a vorbit despre sărăcie. Isus însuși a fost sărac și a trăit într-o societate săracă. Ucenicii lui au fost săraci. A fost pomenită văduva care a dat ultimii doi bănuți, apoi femeia din parabolă, care scotocește toată casa după banul pierdut. Mesajul e simplu, fără afectare, fără artificii retorice, fără intelectualisme. Dar are o anumită cursivitate și frumusețe, fiindcă vine din inima unui om sincer. E practic o depănarea a unor episoade din Scriptură. Așa cum îmi imaginez că trebuie să se fi transmis Evanghelia în primele decenii, până când tradițiile orale care circulau în Palestina primului secol au fost puse în scris de Marcu, primul evanghelist.

După ce și-a încheiat meditația, bătrânelul ia loc și mai păstrăm vreo 10 minute de liniște.

Quakerii de aici țin tradiția de vreo 300 de ani. Actualul loc de întâlnire a fost donat de o quakeriță din sec. 17.

La final, nou veniții sunt invitați să se prezinte și apoi se fac diverse anunțuri și se merge la ceai.

Despre discuțiile pe care le-am avut cu această ocazie nu mai e vreme de povestit. Ca impresie generală aș spune că, deși „slujba” quakerilor e ultraminimalistă, redescoperirea tăcerii și a meditației „departe de lumea dezlănțuită”, cum ar spune Hardy, mi se pare un câștig însemnat.

Mă întreb dacă măcar la Cina Domnului nu am putea introduce tăcerea, pe care s-o întrerupem doar cu acele cuvinte lăsate de Isus în noaptea în care a fost vândut.

 

Jurnal de Anglia (13). Cambridge by night. Best of…

Pe când am ieșit astăzi de la Tyndale House deja se înserase.

Mi-am spus că n-ar fi rău să-mi încerc puterile fotografice pe timp de noapte.

Știu că fără trepied nici nu are rost să încerci.

Sau poate are?

Să vedem.

Cum ies de la Tyndale House, dau în Grange Road, pe care merg hăt până la capăt. Și sunt aproape de casă.

De data asta m-am abăut nițeluș din drum, trecând pe Queens’ College.

Podișca matematică de la Queens.

Aproape de piața centrală, un nene face conferință Skype în mijlocul drumului. Nu degeaba vizavi e magazinul French Connection.

Mi-au plăcut bârnele clădirii. Să nu se creadă, Doamne ferește, că fac reclamă la vreun produs…

Colegiul Magdalene în stânga.

Un șir de case de pe strada pe care locuiesc. Posh, huh?

Totuși, ca să ajungi partea cealaltă, trebuie să treci pe pod.

Și iarăși strada mea.

 

Jurnal de Anglia (12). Pe urmele lui Brooke Foss Westcott la Cambridge

Astăzi am fost la All Saints’ Church, a cărei turlă țuguiată (a treia ca înălțime din Cambridge) domină zona de nord a orașului.

Să punem lucrurile „în perspectivă”, cum s-ar zice. Turla (de vreo 50 de m) care înțeapă linia orizontului este a Bisericii „All Saints”.

Biserica e folosită acum de o congregație prezbiteriană. Slujba m-a impresionat în mod foarte plăcut. Ar trebui să-i dedic o întreagă postare, fiindcă sunt multe de comentat.

Vitraliu instalat în 1923. Înălțimea ferestrei face imposibilă o fotografiere mulțumitoare. Un aparat excelent am. Mi-ar mai trebui o scară. Și probabil mai multă pricepere la combinat setările complexe.

Privind vitraliile bisericii, am avut plăcuta surpriză de a mă „întâlni” cu trei englezi eminenți: poetul (metafizic) George Herbert, cu ale cărui poezii m-am intersectat (și războit) traducând din C. S. Lewis, biblistul Brooke Foss Westcott, a cărui ediție critică a NT (publicată în 1881) a schimbat radical fața criticii de text a NT, și Henry Martyn, absolvent al John’s College, pe care întâlnirea cu Charles Simeon l-a determinat să devină misionar în India și traducător al NT în urdu și persană. A murit la 31 de ani.

Decupaj din vitraliu cu Brooke Foss Westcott. În mână ține NT grec, cea mai notabilă realizare a sa. În partea stângă sus se vede (foarte slab) silueta catedralei din Durham.

Despre Brooke Westcott știam că petrecuse 30 de ani lucrând (în parteneriat cu Hort) la ediția critică ce le poartă numele. Ce n-am știut, până să vin la Cambridge, e că Westcott, departe de a fi îngropat între cărțoaie și manuscrise, a fost foarte „conectat” la realitățile sociale din vremea lui.

Fericiți făcătorii de pace…

În perioada cât a fost episcop de Durham, a avut un rol important în dezamorsarea conflictului dintre mineri și patronat, conflict transformat în grevă în 1892. Vitraliul din All Saints’ Church scoate în relief tocmai această dimensiune a personalității și lucrării lui Westcott. Nu întâmplător, una dintre biografiile sale se intitulează, foarte sugestiv: The Miners’ Bishop: Brooke Foss Westcott of Durham (2004).

 

Jurnal de Anglia (11). Pe urmele lui C. S. Lewis la Magdalene (cu e la final) College, Cambridge.

Prima curte a colegiului Magdalene. Evident, numele trimite la Maria Magdalena.

 Astăzi am decis să vizitez Magdalene („Modlin”) College, care e la doi pași de strada pe care locuiesc. De fapt, cred că e cel mai apropiat colegiu. Mă interesează în mod deosebit fiindcă aici a predat C.S. Lewis ca profesor de literatură medievală și renascentistă începând cu 1955. (Alegerea lui pe acest post s-a făcut în 1954).

 L-am întrebat pe portar dacă intrarea costă și mi-a spus în glumă: astăzi e 100 de lire. Văzând expresia nedumerită de pe chipul meu, m-a lămurit că e gratis.

Mottoul colegiului este „Păstrează-ți credința”. „Foy” e forma veche a lui „foi”.

Din păcate, n-am vizitat capela, fiindcă mă gândeam că o voi vedea la întoarcere, după ce intru în grădina colegiului. Dar grădina era închisă, așa că am luat-o pe altă cărăruie și n-am mai revenit să o văd. De vizitat cu altă ocazie, mai ales că undeva în preajmă a fost instalată o placă în amintirea lui C. S. Lewis.

Într-o scrisoare din 1 nov. 1954, C.S. Lewis îi scria unei cunoștințe (Mary Willis Shelburne):

Did I tell you I’ve been made a professor at Cambridge? I take up my duties on Jan. 1st at Magdalene College, Cambridge (Eng.). Note the difference in spelling. It means rather less work for rather more pay. And I think I shall like Magdalene better than Magdalen. It’s a tiny college (a perfect cameo architecturally) and they’re so old fashioned, & pious, & gentle and conservative – unlike this leftist, atheist, cynical, hard-boiled, huge Magdalen. Perhaps from being the fogey and ‘old woman’ here I shall become the enfant terrible there.

Bibliotheca Pepysiana e închisă în perioada asta. De vizitat cândva în octombrie. Multe și minunate sunt comorile pe care le ascunde în interior.

Porticul Bibliotecii Pepys (detaliu).

Pe 20 decembrie îi scria, din Oxford, unui alt prieten:

This will be the last letter I shall be writing to you from the old address, and I think you have my new one? The Kilns, Kiln Lane, Headington Quarry, Oxford. On 12th January I take up my ‘Chair’ at Cambridge, but I shall not be giving up my house here; will in term-time go over to Cambridge every week from Monday to Saturday, and come back here for the week end. Our sister College, Magdalene, Cambridge is very kindly putting a set of three rooms at my disposal, so I shall be very comfortable. In many ways I am of course sorry to leave the old shop after twenty nine years, but I shall welcome the easier life of a Professor, which will let me devote much more time to my non-academic work.

With love and blessings to you and your mother, and good wishes for 1955, yours ever,

C. S. Lewis

Râul Cam, văzut de pe Magdalene Bridge.

 

Jurnal de Anglia (10). Mic tur prin Cambridge

Astăzi a fost o zi plină. M-am oferit să fiu traducătorul unui grup de români care a venit să viziteze Cambridge-ul, așa că partea a doua a zilei mi-a fost ocupată de un mic tur prin oraș.

Spuneam cu altă ocazie că o biserică baptistă din Cambridge organizează tot soiul de evenimente (cultural-religioase) pentru românii și bulgarii care lucrează la fermele din apropierea orașului. Evenimentul de astăzi a avut în vedere atât moștenirea creștină a orașului, istoria tumultuoasă prin care a trecut în perioada Reformei, cât și prestigiul științific de care s-a bucurat și se bucură în continuare acest centru universitar.

Dimineața am fost la St. Barnabas Church, biserică anglicană de orientare evanghelică (și carismatică?). Fatalmente, am avut parte și aici de action song! Impresie sumară: dezorganizare și prea mulți copii țopăind liber prin biserică sub privirile pline de îngăduință ale mamițelor și tanti mițelor care i-au adus. Doamna vicar nefiind prezentă, atmosfera a părut nițeluș scăpată de sub control; ne-am regăsit, cred, în proverbiala situație: șoriceii își fac de cap în lipsa motanului (mă rog, a pisicii, în acest caz). Partea bună e că în a doua jumătate a slujbei s-a ținut un studiu biblic interactiv, cu toată biserica, într-o încăpere separată. (De fapt, am fost izgoniți, ca să-și poată ține copiii programul / numărul lor). La studiu se citește un text biblic și apoi oamenii se împart pe grupulețe și discută diverse aspecte, încercând să răspundă la un set de întrebări.

Precum se vede, Biserica Rotundă. S-a construit pe vremea când la noi voievozii încă nu apucaseră să descalece.

După prânz m-am dus la „Round Church” (pe numele ei oficial, The Church of the Holy Sepulchre), o biserică (a doua ca vechime din Cambridge) a cărei structură imită Biserica Mormântului, din Ierusalim. A fost construită pe la 1130, așadar, în perioada normandă. Evident, între timp a mai fost ajustată arhitectonic, drept care acum are și niște ogive gotice. A trecut prin numeroase vitregii: pictura și statuile din interior au fost vandalizate în timpul războiului civil (condus de nimeni altul decât puritanul Oliver Cromwell, absolvent al colegiului Sidney Sussex, pe care l-am vizitat tot azi). Mai recent, în al Doilea Război Mondial, vitraliile de pe peretele răsăritean au fost făcute zob de o bombă. Din pe la începutul anilor ’90, dovedindu-se neîncăpătoare, biserica a fost scoasă din uz, iar acum este sediul fundației Christian Heritage, care organizează diverse evenimente culturale și religioase.

Mă tem că veți vedea multe vitralii de acum încolo pe acest blog. Ce să fac, sunt fascinat de vitralii. În imagine, fereastra distrusă de o bombă în timpul celui de-al doilea măcel mondial.

Detaliu din vitraliul de pe peretele răsăritean. De remarcat pelicanul, simbol al lui Hristos.

De la Round Church am mers la John’s College, la Trinity, St. Mary’s, St. Bene’t (i.e. Benedict), Laboratorul Cavendish și Colegiul Sindey Sussex. E doar vârful aisbergului și cred că vor mai urma și alte vizite.

Evident, sunt prea multe lucruri de povestit fie și despre o vizită cu mai puține obiective, așa că în cele de mai jos mă voi rezuma la câteva informații despre St. John’s.

Biserica de la St. John’s, contruită mai recent. Turnul ei se vede cam de peste tot, în partea de oraș în care locuiesc eu. N-am putut să intrăm în nava propriu-zisă, dar din interior se auzeau niște armonii dumnezeiești!

Colegiul St. John’s a fost întemeiat de cuvioasa Lady Margaret de Beaufort („Turn frumos”), care s-a căsătorit și a rămas văduvă de trei ori, moștenind de fiecare dată o avere frumușică. (Dacă putem fi răutăcei, și iată că putem, ne și întrebăm cu maliție dacă nu cumva Madame de Beaufort i-a ajutat pe soțiori să ajungă mai iute în lumea drepților sau unde vor fi ajuns).

Interiorul capelei de la St. John’s. Încă bâjbâi când trebuie să aleg setările optime ale aparatului meu foto, dar presupun că se vede o îmbunătățire față de ce obișnuiam să postez. De revenit pentru a asculta corul sublim și pentru a face fotografii mai în tihnă.

Cel mai celebru absolvent al colegiului este probabil William Wilberforce, ale cărui neobosite eforturi (pe plan politic) au dus în final la abolirea sclaviei în Anglia și în întregul imperiu britanic. În semn de omagiu, lui Wilberforce i-a fost ridicată o statuie în capela colegiului. Trupul său a fost înmormântat la Westminster Abbey. Campania lui de abolire a sclaviei a fost subiectul unui film care ar merita văzut: Amazing grace.

Wilberforce are ceva din trăsăturile lui Churchill. Nu doar din cele fizice, ci și din cele de caracter. O încăpățânare sănătoasă întru o cauză bună. Biblia pe care o ține pe genunchi i-a fost mereu călăuză după convertirea religioasă radicală de care a avut parte.

 

Jurnal de Anglia (9). Despre întâlniri-surpriză și înciudări cu valoare hermeneutică

Viața are un fel straniu de a ne aduce în contact cu oameni despre care „urechea noastră auzise”. Ne dorim probabil ca întâlnirile cu oamenii pe care îi admirăm să urmeze un scenariu previzibil, asupra căruia să avem controlul (eventual ca regizori), dar ele, din cauza nepriceperii și a nătângiei noastre, urmează un cu totul alt curs.

Astăzi, în pauza de cafea de la 16.00, Dirk Jongkind stătea de vorbă cu Steve Walton și cu încă un domn vârstnic, în cerdacul dinspre grădină. Dirk e fellow la Tyndale. Steve e profesor la London School of Theology și acum scrie de zor comentariul la Fapte din erudita serie Word Biblical Commentary. Pe domnul în vârstă nu-l știam. Sau așa credeam.

Vedere dinspre cerdacul în care se stă adesea în pauza de cafea.

Se discută despre cartea Faptele Apostolilor și despre Irozi (și felul în care au murit), despre Pilat și câte și mai câte. Cred că discuția începuse de la Iacov, fiul lui Zebedei, fratele lui Ioan, fiindcă domnul în vârstă spune că lucrează la o lucrare despre Iacov, pe care o va prezenta la un simpozion ținut taman la Santiago (i.e. Sfântul Iacob) de Compostela (i.e. „Câmpul Stelei”), celebru loc de pelerinaj, unde se zice că ar fi fost îngropate moaștele Sf. Iacov. Numai Domnul din cer știe cât adevăr este în această tradiție (care, ce-i drept, a făcut carieră în Evul Mediu).

Discuția divaghează spre ideea de pelerinaj, spre scoica devenită simbolul pelerinilor care mergeau la Santiago, spre Chaucer și ale sale Povestiri din Canterbury. Mă bag și eu în discuție, ca o musculiță în lăptic, și observ că traseele către Santiago par să fi fost foarte numeroase. La Utrecht există o biserică dedicată Sf. Iacov, biserică aflată, pe vremuri, în circuitul pelerinilor.

Aici se face vineri barbecue. Când nu plouă!

Steve Walton își amintește că s-a făcut recent și un film pe tema pelerinajului: The Way, cu Martin Sheen. Eu completez spunând că parcă și Luis Buñuel are un film legat de tema asta. Apoi îl întreb pe domnul în vârstă: dar de când datează tradițiile astea despre Sf. Iacov? Că și românii au una cu Sf. Andrei, pomenit de Origen (și reluat de Eusebiu) în care le place să se regăsească. Alunecăm astfel pe terenul „Sciției” Sfântului Andrei și al ideologiilor (mitizante) fondatoare. Între timp, Dirk și-a dat seama că pauza lui s-a încheiat și se retrage discret. Mai sporovăim nițeluș pe tema tradițiilor despre apostoli. Domnul în vârstă evocă faptul că Sf. Andrei e revendicat și de scoțieni, apoi pomenește de St. Andrews, unde a și predat o vreme. (Atunci ar fi trebuit să mi se aprindă un beculeț). După încă vreo câteva minute de discuții decidem că ar fi cazul să mergem și noi la treburile noastre. Înainte de a pleca, Steve îi spune domnului în vârstă: „Richard, dacă vrei cartea despre sfârșitul lui Irod, să știi că e la mine pe birou!” (Alt beculeț care nu a licărit, cum ar fi fost cazul).

Hexagonul, aflat pe partea dinspre grădină a bibliotecii. Biroul meu este pe partea opusă, cu vedere la stradă.

Când să plec și eu, domnul în vârstă îmi spune: „Apropo, mă numesc Richard Bauckham”.

N-apuc să mă dezmeticesc, fiindcă mă întreabă ce studiez. Îi spun câte ceva și apoi, ca să mă conving că am auzit bine, îl mai întreb o dată de surname. Mi se confirmă:

„Bauckham”.

„Ah, dar am câteva cărți scrise de dvs.! Jesus and the Eyewitnesses…”, mă fâstâcesc eu, înciudat că am stat de vorbă atâta vreme cu un titan al biblisticii anglo-saxone, un om ale cărui cărți le studiasem, pe care îl cunoșteam din auzite, a cărui fotografie o văzusem de câteva ori, pe care îl și văzusem cândva într-un interviu, și pe care, iată, îl avusesem acum minute în șir înaintea ochilor, fără să-mi dau seama cine este! Nu cred că mi s-a mai întâmplat vreodată așa ceva. Păstrând proporțiile, aș spune că acum am o lentilă hermeneutică destul de utilă în interpretarea pasajului care descrie episodul „Emaus”. Dacă eu, trecând prin situația descrisă mai sus, m-am simțit nătâng și am foarte revoltat pe mine, cum trebuie să se fi simțit cei doi ucenici la întâlnirea cu Domnul înviat?

P.S. Site-ul lui Richard Bauckham, AICI.

 

Jurnal de Anglia (8). „Far from the madding crowd”.

Deocamdată nu prea mai am timp să scriu în jurnalul meu de Anglia.

Remarc doar în treacăt că săptămâna asta vremea s-a făcut foarte frumoasă. Dimineața, când ies din casă, mă încarc de soare și de parfumul teilor care încă nu au lepădat floarea.

Aș spune chiar că pentru cineva care merge jumătate de oră în pas alert e chiar prea cald. Totuși, în bibliotecă atmosfera e respirabilă, chiar și fără aer condiționat. De fapt, aflu că e neobișnuit ca lumea să aibă aer condiționat pe aici.

Luni a fost zi de grădinărit. Toată suflarea din bibliotecă a ieșit luni la 11.00 să smulgă buruieni, să aranjeze pietrișul, să facă tot ce trebuie pentru ca spațiul verde să arate frumos. După două ore, mica armată de grădinari de ocazie își trăgea sufletul în jurul unei mese cu hot dogi, fructe și dulciuri.

Eveniment cu totul excepțional: pauzele de cafea de ieri au fost anunțate cu două lovituri de gong. Ce să fie, ce să fie? Organizația Green Scholars ne-a tratarisit cu prăjituri. Atât de multe, încât ne-am îndopat la ambele pauze.

Trecând astăzi prin curtea de la King’s College n-am rezistat să nu imortalizez două văcuțe aflate la păscut. De fapt, una dintre ele tocmai „se face comodă” pentru a-și putea rumega proviziile din stomăcel.

Iată o imagine banală, veți spune. Ce poate fi mai placid decât o vacă?

Vă dau dreptate. Dar eu, privind spectacolul dezolant al politicii românești, duc dorul placidității și al unei vieți așezate. O văcuță aflată pe o pajiște în inima unu centru universitar e imaginea perfectă a tihnei, a liniștii, a reflecției.

 

Jurnal de Anglia (7). Despre amarnicele tribulații cu luntrea, pe râul Cam

Punting is not as easy as it looks. As in rowing, you soon learn how to get along and handle the craft, but it takes long practice before you can do this with dignity and without getting the water all up your sleeve.

— Jerome K. Jerome, Three Men in a Boat (1889)

Astăzi am fost iar la Holy Trinity. Dacă faci abstracție de action song, despre care îmi mențin părerea (e pentru școala duminicală), rămâi cu o muzică tolerabilă și cu predici excelente.

Pentru duminica viitoare e deja aranjat: All Saint’s Church, unde se reunește pentru slujbă o biserică prezbiteriană. Și-apoi, fiindcă trec aproape zilnic pe lângă ușa „prietenilor” (Quakeri), trebuie să-i onorez neapărat cu o vizită în timpul pe care îl voi petrece aici.

Săptămâna asta s-au cazat la Link House J. și C., un cuplu de americani care au lucrat mulți ani în America de Sud la traducerea Bibliei în quechua. J. lucrează la teza de doctorat și a venit la Tyndale House pentru documentare. Am aflat că și lui i-ar surâde ideea să vadă cât mai multe biserici în cele patru luni de ședere la Cambridge, deci de săptămâna viitoare urmează să începem colindatul bisericilor.

Astăzi, după slujbă, am fost invitat de L. și N. la masă. La un moment dat, L. m-a întrebat dacă aș vrea să vin la un picnic organizat de o biserică baptistă, pentru diverși muncitori sezonieri (români, bulgari, polonezi) de la fermele din apropierea orașului Cambridge. Evenimentul urma să includă și o plimbare cu luntrea pe râul Cam. Evident, am fost foarte încântat de idee. Vorba lui Tolkien, în Stăpânul inelelor: „the hearts of men are easily corrupted”.

Numărul amatorilor de plimbare fiind foarte mare, a fost nevoie de vreo 8 luntri. Când ne-am suit în ele, iarăși s-a făcut strigarea. „Cine vrea să conducă luntrea?”

Aparențele înșală. Încă arăt fericit, dar nu va dura.

De data asta timpul de reflecție a fost considerabil mai scurt. Forul interior iarăși mi-a jucat feste și până să-mi dau seama în ce mă lansez, m-am trezit în mână cu o prăjină metalică lungă de vreo 4-5 metri (fără exagerare).

După cinci minute de opinteli eram lac de sudoare, iar pasagerii probabil începuseră să aibă vertij de la învârteala provocată de manevrele mele neîndemânatice.

Ciocniri de toți pereții și de toate malurile, ciocniri de alte luntri, plutit mai mult în zig-zag decât în linie dreaptă, ori pur și simplu pe loc, icnete, sudori reci și calde, regrete tardive amarnice pentru hybrisul de a crede că o competență într-un domeniu (montat de paturi) se traduce automat în pricepere marinărească. Cred că am parcurs vreo jumătate de traseu până să-mi dau seama că de fapt ceilalți luntrașii de pe râu stăteau la pupa ambarcațiunii, nu la prova, ca mine, drept care împingeau mult mai eficient (și mai relaxat!) luntrea. (Pupa e partea din spate a unui vas). E drept că un tip mi-a strigat la un moment dat că nu merg bine, dar eram prea concentrat asupra noii mele activități ca să-mi dau seama la ce se referă.

Când am ajuns la „Podul Suspinelor”, de la John’s College, aproape de finalul traseului (la dus) am suspinat și eu adânc, dar nu a ușurare, ci a deznădejde. Dacă parcurgerea unui sens fusese de-ajuns să-mi scoată sufletul, cum aveam să mă descurc la întoarcere?

Cele trei doamne (speriate) din barcă empatizau profund cu soarta mea amarnică. Dar, evident, nu puteau face nimic pentru a-mi ușura corvoada. În final, un tânăr bulgar, unul dintre cei doi vlăjgani care urcaseră cu mine în barcă, s-a oferit să mă înlocuiască pe ultima jumătate a traseului de întoarcere. Probabil ceva din figura mea disperată anunța că la un moment dat o să leșin (sau o să plesnesc).

Pentru chicotelile lui din timpul „șofatului” meu am fost răzbunat cu vârf și îndesat. Puțin a lipsit ca noul „căpitan” să nu cadă în apă și să ne răstoarne și pe noi grămadă. Ne-a izbit și el de toate malurile și de toate podurile și la final arăta cel puțin la fel de jalnic ca și mine. (Nu e prea creștinește ce spun acum, dar cred că nu mi-a fost tocmai indiferent să constat că, în materie de punting, există incompetenți mai mari decât mine.)

Bătăturile pe care le am în palmă atestă cu prisosință travaliul de care am avut parte astăzi. Dar n-aș spune că n-a fost fun.

Cum era și de așteptat, a urmat o ciocnire pe cinste. În dreapta, capela de la King’s.

Dacă se întâmplă să ajungeți vreodată la Cambridge, nu uitați, dacă faceți punting, că luntrea se împinge de la pupa și că punting is not for the faint of heart!

Foarte important: lăsați celularele, aparatele foto și orice obiect de valoare pe mal! Unul dintre luntrași a căzut astăzi în apă. Puțin a lipsit să nu-mi caut și eu celularul, aparatul foto și ochelarii pe fundul râului Cam care, sunt sigur, s-a colmatat în ultimii ani cu destule artefacte și gadgeturi, a căror tragică dispariție explică pe deplin denumirea dată podului de la John’s College. Cel cu suspinele.

„Podul matematic”, la Queen’s College, care a dat deja naștere unor legende. Găsiți detalii pe Wikipedia.

 

Jurnal de Anglia (6). Despre primul miliardar american văzut de aproape și despre cum am învățat să montez paturi suprapuse

Se încheie o săptămână în care n-am bifat nimic în jurnalul meu.

E timpul să mai scriu câte ceva. Precizez că textul și fotografiile nu sunt „legate”. Textul prezintă câte ceva din ce s-a petrecut în săptămâna care se încheie. Fotografiile sunt toate de astăzi.

A fost o vreme posomorâtă, chiar urâcioasă. Faptul că plouă nu mă deranjează decât pentru că mă împiedică să citesc din Kindle în timpul celor 30 de minute de mers pe jos până la Tyndale House. Nu poți ține și umbrela, și geanta și „chinzălul”. Altminteri, când e soare, citesc strună, fiindcă am drum relativ drept și previzibil.

Am stat să fac socoteala: dacă fac rost de o bicicletă, voi putea economisi timp, dar nu voi mai putea citi în drum spre casă. Poate unii veți spune: „păi citești acasă, în timpul economisit cu ajutorul bicicletei”. Probabil. Rămâne de văzut. Cert e că deocamdată nu am bicicletă, deci citesc…

Am trecut astăzi prin curtea de la King’s College. Pata albă pe care o vedeți (cu greu, probabil) în centrul fotografiei este o vacă! Una dintre cele trei care se lăfăiau pe această pajiște uriașă din apropierea colegiului. Totuși, nu e de ici de colo să paști iarba de la King’s College!

Probabil momentul de vârf al săptămânii care s-a încheiat a fost vizita la Tyndale House a miliardarului american Steve Green, președintele Hobby Lobby, plasat cam pe locul 276 din 400 în topul Forbes. Nu-i rău deloc!

Steve Green e genul de afacerist care nu face bani doar pentru a-i investi în afaceri care să aducă și mai mulți bani. E un mecena evanghelic american care și-a propus să sprijine diverse proiecte de cercetare din mediul evanghelic. Una dintre inițiativele care îi poartă numele e Green Scholars. Nu vă plictisesc cu detalii. Le găsiți AICI.

Imagine de pe podul de la King’s College. Pleoscăiala din colțul stâng al fotografiei a fost provocată de căderea unui nene în apă.

Ei bine, Steve Green a fost și la Tyndale House, fiindcă un important palimpsest cu text biblic (așa numitul Codex Climaci Rescriptus) a fost cumpărat de fundația Green Scholars și va fi studiat și editat în parteneriat cu Tyndale House. Miliardarul și-a dorit să vadă biblioteca și să audă ce proiecte de cercetare au cărturarii veniți de peste mări și țări în această prestigioasă bibliotecă.

Alături de alți cercetători, am turuit și eu (cu emoție în glăscior) câte ceva despre vânturile academicoase care m-au aruncat pe malurile râului Cam, în cetatea Catabridgiei. Nu știu ce va fi gândit în sinea lui magnatul, confruntat cu subiecte atât de diverse (unele destul de tehnice). Cert este că pare un om inteligent și chibzuit, care știe să pună preț pe cărturărie.

Iacătă-l pe nenea care a căzut în Cam.

Tot zilele astea am descoperit că se poate lua masa la Selwyn College, care se află la o aruncătură de băț de Tyndale House. Meniu bunicel. Un prânz (2 feluri) ar fi cam 4-5 lire. Cina costă vreo 2-3 lire.

Personalul colegiului se remarcă prin eleganță. Portarul poartă costum și melon. Personalul care pregătește sala de mese (un soi de ospătari) poartă o uniformă specială, cu papion. Deh, tradiție și etichetă englezești! De făcut cândva niște fotografii în eleganta sală de mese, cu arhitectură clasică.

Mai practic privind lucrurile, să nu uit: am învățat să montez paturi metalice suprapuse. Miercuri, secretara de la TH ne-a trimis un mesaj că are nevoie de doi voluntari care să monteze un pat suprapus („bunk bed”) pentru apartamentul nr. 1.

„Oglindă, oglijoară, cine-i cel mai voluntar din țară?”

După multe lupte și deliberări în forul meu interior, s-a dovedit că unul dintre voluntari sunt eu. Nu râdeți, mă pricep la montat birouri și la pus parchet. Competențele mele practice s-au diversificat, iată, prin faptul că am învățat să montez paturi metalice suprapuse. Aproape că de acum am curaj să trec toate aceste aptitudini în CV. Nu se știe când o să am nevoie de ele, mai ales acum, când prin stratosferă suflă aprige crivățuri de „sabotare, retractare, tracasare, denunţare, demitere etc.”

Celălalt voluntar n-a fost nimeni altul decât bibliotecarul.

Precizez că după cam două ore de cazne și „trials and errors” din partea noastră, patul metalic montat de noi prezenta similarități remarcabile (și îmbucurătoare) cu schița după care ne-am ghidat…

Başca faptul că am rămas și cu vreo câteva șuruburi în plus.

În stânga se vede capela de la King’s College, unde se țin faimoasele concerte de Crăciun.

Ca să vizitezi curtea colegiului trebuie să plătești. Nu și dacă ai în buzunar un card de utilizator al Bibliotecii Universității.