Recomandări



După o lungă pauză am reluat lectura memoriilor lui C. Argetoianu și am ajuns la începutul anilor ’30 (Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. 09, partea a VIII-a, 1930-1931). Fără a avea pretenții de istoric, consider jurnalul lui Argetoianu o carte de căpătâi pentru înțelegerea istoriei României interbelice.

Sunt cu lectura la anul 1930, în vremea Restaurației. Regele Carol II a „picat din cer” cu aeroplanul și se încearcă formarea unui guvern extraparlamentar. Încrederea lui Argetoianu în regimul parlamentar va fi atins un minim istoric, fiindcă iată ce îi scria regelui proaspăt restaurat, într-un memoriu:

„Regimul pseudo-democratic sub care trăim a distrus ierarhia valorilor nesocotind munca, cinstea şi competenţa în favoarea intereselor electorale şi consideraţiilor de gaşcă; a zdruncinat adânc principiul autorităţii de Stat subordonând toate actele de guvernământ intereselor celor mai meschine de partid; a slăbit în fine la extrem sentimentul răspunderii publice, prin impunitatea asigurată tuturor ca să se poată salva partizanii şi prin declinarea spiritului de iniţiativă, diluare datorită sporirii neîncetate a funcţiilor şi funcţionarilor. […] Funcţiile politice au ajuns să fie simple sinecuri destinate să procure traiul sau luxul (după categorii) oamenilor devotaţi şi protejaţilor acestora.”

Dacă ne uităm la clasa politică actuală, la parlamentarii corupți, chemați pe bandă rulantă la DNA, la decizia scandaloasă a guvernului Ponta de a reduce bugetul Departamentului Național Anticorupție, avem motive să credem că România de astăzi seamănă izbitor de mult, în anumite privințe, cu cea interbelică.

Mă întreb cum trebuie să fi arătat Parlamentul interbelic dacă Argetoianu a ajuns să considere că parlamentul, instituția care definește democrația, este o pacoste!

„Un asemenea Guvern vremelnic, cu un program de realizat, definit şi mărginit, ar urma să funcţioneze fără Parlament şi mai ales fără piedicile partidelor. Partidele ar trebui dizolvate căci acţiunea lor asupra maselor, în opoziţie, este tot atât de dăunătoare ca acţiunea lor la Guvern. […] Dar putem garanta consensul Poporului care în unanimitatea lui cere să fie scăpat — în afară de orice consideraţie de ordin politic sau economic — de pacostea parlamentarismului şi de boala electoralitei.”

Dar să lăsăm pacostea parlamentarismului și să trecem la rege, care avea să devină el însuși o pacoste pentru România, odată cu întoarcere Elenei Lupescu.

„În lunga mea carieră am cunoscut oameni de tot felul; n-am întâlnit niciodată însă o fire mai imprecisă, mai sucită, mai schimbătoare — o lipsă atât de totală de armătură morală şi de legătură între concepţie şi execuţie. […]

Am văzut pentru prima dată pe Prinţul Carol la Viena. Eram secretar la Legaţia de acolo; Prinţul împlinise 9 ani şi a venit cu Regele Carol I, să fie prezentat împăratului Franz-Joseph. M-am dus cu ministrul Emil Ghica la gară să îi primim. Regele României Mici călătorea în condiţii mult mai modeste ca Regele României Mari: un vagon agăţat de acceleratul ordinar. Nu văzusem pe Prinţul Carol niciodată; pe când salutam pe Rege, care, binevoitor cum era, s-a întreţinut un moment cu noi, copilul lipise nasul de geamul uşii care da pe peron şi urmărea cu atenţie încordată evoluţia locomotivelor. Protocolul cerea să salut şi pe Alteţa Sa Regală; m-am apropiat de uşă — în acelaşi timp colonelul Baranga, aghiotantul Regelui, a înşfăcat pe Prinţ de umeri, l-a întors spre mine şi s-a răstit la el: ʻDobitocule, nu cunoşti pe Domnul?ʼ Dobitocul s-a uitat în ochii mei, n-a spus o vorba şi mi-a scos o limbă de un cot! Din fericire scena se petrecuse iară martori; obişnuit cu eticheta Curţilor Străine şi mai ales cu cea de la Viena, am rămas înmărmurit de ʻmaniereleʼ de la Bucureşti — şi am trecut mai departe.

A doua întrevedere a avut loc tot la Viena după câţiva ani. De data asta Prinţul Carol trecea — dacă nu mă înşel spre Sigmaringen — cu mamă-sa, Principesa Maria şi cu Principesele Elisabeta şi Mignon. Era în vremea eroică a automobilismului, eram însărcinat cu afaceri şi m-am dus cu automobilul meu, un Mercedes splendid pentru acele vremuri, sa iau Familia Princiară de la Staatsbahnhof şi să o duc la Westbahnhof de unde trebuia să continue călătoria. Cum a văzut automobilul, Prinţul Carol — ajuns băiat de vreo 16 ani — s-a repezit lângă şofer, s-a vârât între volan şi aparatele de reglaj, s-a agăţat de toate manivelele şi a început să ne ceară mie şi mecanicului lămuriri după lămuriri asupra fiecărei piese. O adevărată patimă îi lucea în ochi, nimic alt în afară de maşină nu mai exista pentru el. ʻOh, Carol adore les automobilesʼ, mi-a explicat Principesa Maria; se vedea şi fără explicaţie. Multă vreme, viitorul şi cel de-al treilea Rege al României, mi-a rămas caracterizat prin cele două trăsături — una fizică: limba scoasă de un cot, alta morală: vocaţia de mecanic.”


A string of carols performed by Chanticleer.


Vaisamar:

Not long ago I finished reading this informative book which I recommend to all conscientious students of NT Greek.

Originally posted on Biblical and Early Christian Studies:

NTLE

2014.11.19 | Chrys C. Caragounis. New Testament Language and Exegesis: A Diachronic Approach (WUNT I/323). Tübingen: Mohr Siebeck, 2014. pp. xiii + 409. Cloth. ISBN: 9783161527647

Reviewed by Emanuel Conțac, Theological Pentecostal Institute of Bucharest.

Many thanks to Mohr Siebeck for providing a review copy.

Readers familiar with Chrys Caragounis’ landmark book The Development of Greek and the New Testament will find new and engaging contributions in the latest volume published by the Lund-based NT scholar. Caragounis, arguably the most energetic advocate of diachrony applied to the study of what is conventionally called “NT Greek”, presents new evidence in defense of the basic tenet that the Greek of the NT should not be studied in isolation from the later Greek, because the history of the language is more organic and interconnected than is usually believed.

The book is divided into two large sections, the first of which (“The Scope and Importance…

View original 1,900 more words


Digi24 i-a prezentat pe candidații la prezidențiale în două documentare.

Mai jos documentarul despre Victor Ponta.

N-am priceput de ce, în timpul liceului, Victor Ponta s-a autoexilat la Paris vreme de opt luni de zile, dormind la început prin gări sau pe unde se nimerea.

Nu știam nici că în junețe prezidențiabilul PSD a fost membru PNL. Probabil nici el nu mai știe.

Mama lui Victor Ponta îi dă fiului său o palmă răsunătoare la minutul 38. În 2001 fiul său fusese numit de „Însuși” (i.e. Adrian Năstase) secretar de stat și șef al Corpului de Control al Guvernului. Victor Ponta îi împărtășea mamei că trebuie să-și cumpere mai multe costume. Dialogul dintre ei este elocvent:

Mama: Da ce-ți trebuie atâtea costume?

Victor: Păi, uite, va trebui să fiu îmbrăcat totdeauna oficial pentru că mi s-a oferit să lucrez ca șef al Corpului de Control.

Mama: Bine, Victor, și de aia am mâncat noi bătaie pe 13 iunie?

Victor: Au fost singurii care mi-au dat o șansă.

Lui Victor Ponta i s-a oferit șansa de a simți dulcele gust al puterii. Lupanul adulmecase mirosul sângelui.

P.S. Documentarul ocolește subiecte extrem de sensibile, de tipul: „sinuciderea procurorului Cristian Panait”.


A hymn for the end of the day.


Something to cheer up your morning.


A piece of music ultimately inspired by the well-known parable about the anonymous rich man and Lazarus, the poor man who has a name.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,957 other followers