Recomandări



Seria de postări cu fragmente din cartea despre Cornilescu atinge acum subiectul convertirii traducătorului. Mi-aș fi dorit ca D. Cornilescu să ne dea mai multe detalii în scurta broșură autobiografică pe care a scris-o. Din păcate, informațiile pe care le avem în prezent sunt puține și nu putem stabili cu certitudine data convertirii.

***

„Întoarcerea la Dumnezeu”

După examenul de licenţă, în vara anului 1916, Cornilescu a intrat în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, cu metania la Mănăstirea Dobrovăţ. Este foarte probabil că intrarea lui în cinul monahal a fost obținută de prințesa Callimachi prin înțelegere cu ierarhul locului, Nicodim Munteanu, episcop de Huși, pentru a-i da lui Cornilescu posibilitatea de a lucra la adăpost de spectrul recrutării și al plecării pe front. Până astăzi, detractorii lui Cornilescu au citit acest episod cu o nejustificată doză de suspiciune, considerând că decizia respectivă impietează asupra caracterului lui Cornilescu.[1] În lumina preocupărilor asidue ale lui Cornilescu pentru traducerea Scripturii într-o limbă contemporană, pasul trebuie să fi fost unul în ordinea firească a lucrurilor.

Singurele informații despre convertirea lui Cornilescu provin din relatarea autobiografică a lui Cornilescu. În primă fază, interacțiunea cu textul grec al NT i-a deschis traducătorului un orizont spiritual care l-a neliniștit profund. Versete ca cel din Matei 4:22 („Oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății”) l-au pus aporetic în fața asprelor exigențe ale mesajului lui Hristos. Cum e posibil ca Scriptura să fie atât de drastică dacă mânia este atât de răspândită în experiența umană obișnuită? „N-am putut să pricep versetul acesta și am trecut mai departe.”[2]

O altă scriere, Epistola către Romani, s-a arătat chiar mai necruțătoare, atât prin perspectiva sumbră asupra naturii umane („Toți au păcătuit”, „Nu este niciun om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…”) și prin verdictul implacabil („Plata păcatului este moartea”). Apogeul crizei pare să fi fost traducerea Apocalipsei, potrivit căreia partea păcătoșilor va fi „moartea a doua”, adică „iazul de foc”. În urma unui examen sever de conștiință, Cornilescu a ajuns la convingerea că este un păcătos. „Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică și îmi ziceam mereu: «Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului.»[3]

Fundamentală, pentru ieșirea din impasul spiritual, a fost Epistola către Romani și declarația că „toți sunt socotiți neprihăniți fără plată”, prin credința în sângele lui Isus Hristos. Prin conștientizarea intensă a principiului că iertarea păcatelor vine prin moartea ispășitoare a lui Hristos, Cornilescu repeta o experiență tipic protestantă, foarte asemănătoare descoperirii făcute de Luther în urma studiului asiduu al epistolarului paulin. Din Epistola către Romani Cornilescu a înțeles că „este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit și pentru mine, deci iertarea aceasta e și pentru păcatele mele”.[4] Corolarul credinței în moartea ispășitoare a lui Hristos a fost că Hristos „a înviat ca să ne facă neprihăniți”, dând celui credincios tăria de a birui forța păcatului, a cărui putere a fost frântă prin înviere. Dacă un proces de convertire poate fi etapizat, am putea spune că ultimul pas făcut de Cornilescu a însemnat descoperirea că Hristos este nu doar Mântuitor, ci și Domn.

[1] Simptomatic pentru acest tip de exercițiu hermeneutic care se confundă cu procesul de intenție este următorul citat: „Preocupându-l scăparea de primejdiile războiului, în vara anului 1916 se călugărește și înduplecă pe P.S. Nicodim ‒ atunci episcop de Huși ‒ să-l hirotonisească diacon. Fire mistică și tăcută, după ce ajunge la adăpost, nu stă nici în eparhia Hușilor. Trece sub ocrotirea economică gospodărească a d-nei Raluca Calimachi din Stâncești, jud. Botoșani, pe care o cunoscuse în București” (Grigorie Leu Botoșăneanu, Confesiuni și secte. Studiu istoric-misionar, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1929, p. 4445). Ideea este reluată, mai nou, de pr. A. Savelovici (Textul Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă Română, Târgoviște, Valahia University Press, 2012, p. 94): „Motivul intrării lui Cornilescu în monahism nu a fost sincer, ci doar pentru a se sustrage serviciului militar.”

[2] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 8.

[3] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 910.

[4] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 11.


The bassoon should take center stage more often than it does, don’t you think? Vivaldi will amply supply you with the “why”.


Public mai jos al cincilea fragment din volumul despre Cornilescu pe care sper să-l văd publicat în luna octombrie a acestui an.

Unii cititorii ai blogului își aduc probabil aminte că am mai scris despre prințesa Ralu Callimachi. În studiul introductiv îi aloc un spațiu important, în încercarea de a repara nedreptatea care i s-a făcut acestei doamne fără de care e greu de conceput apariția ediției princeps a Bibliei Cornilescu.

Un personaj providențial: prințesa Ralu Callimachi

Deși a jucat un rol crucial în apariția primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi a rămas un personaj cvasinecunoscut în istoria mișcării evanghelice românești. Informațiile pe baza cărora putem schița parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din câteva surse: o scrisoare a lui Radu Rosetti către Ion Bianu, un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele ei mai mare,[1] memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, însemnările actriței Dida Solomon, scrisorile aflate în arhiva SBB și o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi.

Ralu s-a născut în 22 septembrie 1867, pe Coasta de Azur, la Nisa, oraș în care Zenaida și Teodor obișnuiau să-și petreacă iernile, într-o societate cosmopolită, marcată de strălucirea recepțiilor date de Ludwig, fostul rege al Bavariei, la care participau alte personaje de viță nobilă, între care și Barbu Știrbei, care domnise în două rânduri în Țara Românească. Conform obiceiurilor vremii, Ralu a fost botezată în ritul ortodox, având-o ca nașă pe Pulcheria Keșco (născută Sturdza), mama viitoarei regine a Serbiei (Natalia Obrenovici).

Copilăria a petrecut-o în nordul României, la conacul din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. Vitregiile istoriei recente n-au mai lăsat în picioare, din vechiul domeniu Callimachi, decât capela familiei și fragmente din două coloane decorative. Conacul, zidit în 1837 de vornicul Alecu Callimachi, a devenit spital militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ulterior ocupat de trupe germane și românești.[2] Bombardată de trupele rusești și căzută victimă jafurilor la care s-au dedat nu doar soldații Armatei Roșii, ci și localnicii, somptuoasa reședință boierească a rămas totuși descrisă în câteva amintiri ale membrilor familiei, putând fi admirată în câteva fotografii de epocă de care se folosesc în prezent istoricii pentru a o descrie:

Castelul [...] zidit la Stâncești era de proporții impozante, construit într-un splendid stil gotic, corpul central având ca elemente decorative, la nivelul etajului 1, frumoase ancadramente la ferestre, precum și două statui adosate fațadei, care încadrau cele trei ferestre ale salonului de la etaj, deasupra căruia era sculptată o rozasă. În partea superioară a corpului central se afla un fronton sculptat în piatră și, pe toată lungimea fațadei, o cornișă artistic dantelată.”[3]

Alexandru Callimachi, fratele mai mare al lui Ralu, își amintește că „terasa și fereștile clădirii dădeau spre pădurea de la Stâncești, codrul lui Eminescu, a cărui locuință țărănească de la Ipotești era vecină cu a noastră”.[4]

[1] „Memorialul moldovanului câmpulungean Alexandru Calmășul, poreclit Callimachi (18661918)”, document inedit, aflat în posesia dlui Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi.

[2] V. D. Dimitriu, Povești ale domnilor din București, București, Editura Vremea, 2005, p. 126.

[3] N. D. Ion, Castele, palate şi conace din România, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2002, p. 185.

[4] „Memorialul moldovanului câmpulungean”, p. 11.


The West-Eastern Divan Orchestra is a utopia become real. I have watched them perform at the BBC Proms and they are a revelation. In truth, what religion and ethnicity have traditionally put asunder is brought together under the baton of a distinguished musician who is willing to go the extra mile.

Music will not save the world, but it may help people who are deeply and bitterly entrenched in their historic feuds reach out to their neighbours, share in their personal and collective narratives and perhaps see “the other” as a mirror without which they wouldn’t truly succeed in fully knowing their own identity.


A prayer sung by the Hilliard Ensemble.

I suspect it may be a far cry from the “Jesus is my best friend” that you sometimes hear in Evangelicals churches.

O Lord, of Thy heavenly bounties deprive me not.
O Lord, deliver me from the eternal torments.
O Lord, forgive me if I have sinned in my mind or my thought, whether in word or in deed.
O Lord, free me from all ignorance and forgetfulness, from despondency and stony insensibility.
O Lord, deliver me from every temptation.
O Lord, enlighten my heart which evil desires have darkened.
O Lord, as a man I have sinned, have though mercy on me, as the God full of compassion, seeing the feebleness of my soul.
O Lord, send down Thy grace to help me, that I may glorify Thy name.
O Lord Jesus Christ, write me down in the book of life and grant unto me a good end.
O Lord my God, even if I had not done anything good before Thee, do Thou help me, in Thy grace, to make a good beginning.
O Lord, sprinkle into my heart the dew of Thy grace.
O Lord of heaven and earth, remember me, Thy sinful servant, full of shame and impurity, in Thy kingdom. Amen
O Lord, receive me in my penitence.
O Lord, forsake me not.
O Lord, lead me not into misfortune.
O Lord, quicken in me a good thought.
O Lord, give me tears and remembrance of death, and contrition.
O Lord, make me solicitous of confessing my sins.
O Lord, give me humility, chastity and obedience.
O Lord, give me patience, magnanimity and meekness.
O Lord, implant in me the root of all good – Thy fear in my heart.
O Lord, vouchsafe that I may love Thee from all my soul and mind and in everything do Thy will.
O Lord, shelter me from certain men, from demons and passions, and from any other unbecoming thing.
O Lord, Thou knowest that Thou dost as Thy willest, let then Thy will be done in me, sinner,
for blessed art Thou unto the ages. Amen.


There is so much beauty in this musical composition based on the Latin text of what is one of the most moving Psalms.

You will begin to see the beauty if you can actually follow (and understand) the Latin text.

Please note that after v. 5, Pärt has (very cleverly) introduced almost all the stanzas of the Requiem (Dies irae etc.), reverting to the text of the psalm and leaving Rex tremendae majestatis for the end of the composition.

The Hilliard Ensemble (which recorded Pärt’s Miserere) celebrate this year their 40th anniversary. Sadly, the members of the group will retire soon and are scheduled to have their farewell concert on the 20th of December in London.

See HERE the text of the Miserere as set to music by A. Pärt.

Below is the Latin text of Ps. 51 (50 in the Vulgate).

Psalm 51:1 In finem. Psalmus David,

2 cum venit ad eum Nathan propheta, quando intravit ad Bethsabee.

3 Miserere mei, Deus, secundum magnam misericordiam tuam; et secundum multitudinem miserationum tuarum, dele iniquitatem meam.

4 Amplius lava me ab iniquitate mea, et a peccato meo munda me.

5 Quoniam iniquitatem meam ego cognosco, et peccatum meum contra me est semper.

6 Tibi soli peccavi, et malum coram te feci; ut justificeris in sermonibus tuis, et vincas cum judicaris.

7 Ecce enim in iniquitatibus conceptus sum, et in peccatis concepit me mater mea.

8 Ecce enim veritatem dilexisti; incerta et occulta sapientiae tuae manifestasti mihi.

9 Asperges me hyssopo, et mundabor; lavabis me, et super nivem dealbabor.

10 Auditui meo dabis gaudium et laetitiam, et exsultabunt ossa humiliata.

11 Averte faciem tuam a peccatis meis, et omnes iniquitates meas dele.

12 Cor mundum crea in me, Deus, et spiritum rectum innova in visceribus meis.

13 Ne projicias me a facie tua, et spiritum sanctum tuum ne auferas a me.

14 Redde mihi laetitiam salutaris tui, et spiritu principali confirma me.

15 Docebo iniquos vias tuas, et impii ad te convertentur.

16 Libera me de sanguinibus, Deus, Deus salutis meae, et exsultabit lingua mea justitiam tuam.

17 Domine, labia mea aperies, et os meum annuntiabit laudem tuam.

18 Quoniam si voluisses sacrificium, dedissem utique; holocaustis non delectaberis.

19 Sacrificium Deo spiritus contribulatus; cor contritum et humiliatum, Deus, non despicies.

20 Benigne fac, Domine, in bona voluntate tua Sion, ut aedificentur muri Jerusalem.

21 Tunc acceptabis sacrificium justitiae, oblationes et holocausta; tunc imponent super altare tuum


Orice v-ar spune maharajahul neîncoronat al blogosferei evanghelice, ziua mea de naștere nu este în august. Am corectat această informație și în alte dăți, dar se pare că nici mogulii nu mai sunt ce-au fost.

Dar dacă tot am ajuns fără voia mea să am o zi de naștere și în august, să mi se îngăduie să spun ce mi-aș dori cu acest prilej.

Modest și smerițel cum am fost de când mă știu, năzuiesc după un bilet la un concert susținut de Academy of Ancient Music. :)

Să le auzim dulcele „ghiers” într-o înregistrare cu Vivaldi (concertele pentru flaut).

 

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,786 other followers