Recomandări



A hymn for the end of the day.


Something to cheer up your morning.


A piece of music ultimately inspired by the well-known parable about the anonymous rich man and Lazarus, the poor man who has a name.


Not long ago I listened to a deeply disturbing radio broadcast about torture in ancient Rome. Alas, we, the moderns, may have a veneer of civilization, but we are not yet as “civilized” as we wish to think we are. Amnesty International has recently shown that torture is currently on the rise, having been attested in 141 countries. It is practiced in 79 of the 155 states which have ratified the UNO Convention condemning torture as well as all cruel, inhuman and degrading treatments (December 1984).

Here’s the song “Le politique”, by Boris VIAN and Albert ASSAYAG, performed by MOULOUDJI in 1974.

Ils ont sonné à ma porte
Je suis sorti de mon lit
Ils sont entrés dans ma chambre
Ils m’ont dit de m’habiller

Le soleil par la fenêtre
Ruisselait sur le plancher
Ils m’ont dit mets tes chaussures
On chantait sur le palier

J’ai descendu l’escalier
Entre leurs deux uniformes
Adossé à une borne
Un clochard se réveillait

Ils me donneront la fièvre
La lumière dans les yeux
Ils me casseront les jambes
A coups de souliers ferrés

Mais je ne dirai rien
Car je n’ai rien à dire
Je crois à ce que j’aime
Et vous le savez bien

Ils m’ont emmené là-bas
Dans la grande salle rouge
Ils m’ont parqué dans un coin
Comme un meuble… comme un chien

Ils m’ont demandé mon âge
J’ai répondu vingt-sept ans
Ils ont écrit des mensonges
Sur des registres pesants

Ils voulaient que je répète
Tout ce que j’avais chanté
Il y avait une mouche
Sur la manche du greffier

Qui vous a donné le droit
De juger votre prochain
Votre robe de drap noir
Ou vos figures de deuil

Je ne vous dirai rien
Car je n’ai rien à dire
Je crois à ce que j’aime
Et vous le savez bien

Ils m’ont remis dans la cage
Ils reviennent tous les jours
Ils veulent que je leur parle
Je me moque des discours

Je me moque de menaces
Je me moque de vos coups
Le soleil vient à sept heures
M’éveiller dans mon cachot

Un jour avant le soleil
Quelqu’un viendra me chercher
On coupera ma chemise
On me liera les poignets

Si vous voulez que je vive
Mettez-moi en liberté
Si vous voulez que je meure
A quoi bon me torturer

Car je ne dirai rien
Je n’ai rien à vous dire
Je crois à ce que j’aime
Et vous le savez bien


For lovers of acapella music.


Seria de postări cu fragmente din cartea despre Cornilescu atinge acum subiectul convertirii traducătorului. Mi-aș fi dorit ca D. Cornilescu să ne dea mai multe detalii în scurta broșură autobiografică pe care a scris-o. Din păcate, informațiile pe care le avem în prezent sunt puține și nu putem stabili cu certitudine data convertirii.

***

„Întoarcerea la Dumnezeu”

După examenul de licenţă, în vara anului 1916, Cornilescu a intrat în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, cu metania la Mănăstirea Dobrovăţ. Este foarte probabil că intrarea lui în cinul monahal a fost obținută de prințesa Callimachi prin înțelegere cu ierarhul locului, Nicodim Munteanu, episcop de Huși, pentru a-i da lui Cornilescu posibilitatea de a lucra la adăpost de spectrul recrutării și al plecării pe front. Până astăzi, detractorii lui Cornilescu au citit acest episod cu o nejustificată doză de suspiciune, considerând că decizia respectivă impietează asupra caracterului lui Cornilescu.[1] În lumina preocupărilor asidue ale lui Cornilescu pentru traducerea Scripturii într-o limbă contemporană, pasul trebuie să fi fost unul în ordinea firească a lucrurilor.

Singurele informații despre convertirea lui Cornilescu provin din relatarea autobiografică a lui Cornilescu. În primă fază, interacțiunea cu textul grec al NT i-a deschis traducătorului un orizont spiritual care l-a neliniștit profund. Versete ca cel din Matei 4:22 („Oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății”) l-au pus aporetic în fața asprelor exigențe ale mesajului lui Hristos. Cum e posibil ca Scriptura să fie atât de drastică dacă mânia este atât de răspândită în experiența umană obișnuită? „N-am putut să pricep versetul acesta și am trecut mai departe.”[2]

O altă scriere, Epistola către Romani, s-a arătat chiar mai necruțătoare, atât prin perspectiva sumbră asupra naturii umane („Toți au păcătuit”, „Nu este niciun om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…”) și prin verdictul implacabil („Plata păcatului este moartea”). Apogeul crizei pare să fi fost traducerea Apocalipsei, potrivit căreia partea păcătoșilor va fi „moartea a doua”, adică „iazul de foc”. În urma unui examen sever de conștiință, Cornilescu a ajuns la convingerea că este un păcătos. „Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică și îmi ziceam mereu: «Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului.»[3]

Fundamentală, pentru ieșirea din impasul spiritual, a fost Epistola către Romani și declarația că „toți sunt socotiți neprihăniți fără plată”, prin credința în sângele lui Isus Hristos. Prin conștientizarea intensă a principiului că iertarea păcatelor vine prin moartea ispășitoare a lui Hristos, Cornilescu repeta o experiență tipic protestantă, foarte asemănătoare descoperirii făcute de Luther în urma studiului asiduu al epistolarului paulin. Din Epistola către Romani Cornilescu a înțeles că „este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit și pentru mine, deci iertarea aceasta e și pentru păcatele mele”.[4] Corolarul credinței în moartea ispășitoare a lui Hristos a fost că Hristos „a înviat ca să ne facă neprihăniți”, dând celui credincios tăria de a birui forța păcatului, a cărui putere a fost frântă prin înviere. Dacă un proces de convertire poate fi etapizat, am putea spune că ultimul pas făcut de Cornilescu a însemnat descoperirea că Hristos este nu doar Mântuitor, ci și Domn.

[1] Simptomatic pentru acest tip de exercițiu hermeneutic care se confundă cu procesul de intenție este următorul citat: „Preocupându-l scăparea de primejdiile războiului, în vara anului 1916 se călugărește și înduplecă pe P.S. Nicodim ‒ atunci episcop de Huși ‒ să-l hirotonisească diacon. Fire mistică și tăcută, după ce ajunge la adăpost, nu stă nici în eparhia Hușilor. Trece sub ocrotirea economică gospodărească a d-nei Raluca Calimachi din Stâncești, jud. Botoșani, pe care o cunoscuse în București” (Grigorie Leu Botoșăneanu, Confesiuni și secte. Studiu istoric-misionar, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1929, p. 4445). Ideea este reluată, mai nou, de pr. A. Savelovici (Textul Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă Română, Târgoviște, Valahia University Press, 2012, p. 94): „Motivul intrării lui Cornilescu în monahism nu a fost sincer, ci doar pentru a se sustrage serviciului militar.”

[2] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 8.

[3] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 910.

[4] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 11.


The bassoon should take center stage more often than it does, don’t you think? Vivaldi will amply supply you with the “why”.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,831 other followers