Carte



După o lungă pauză am reluat lectura memoriilor lui C. Argetoianu și am ajuns la începutul anilor ’30 (Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. 09, partea a VIII-a, 1930-1931). Fără a avea pretenții de istoric, consider jurnalul lui Argetoianu o carte de căpătâi pentru înțelegerea istoriei României interbelice.

Sunt cu lectura la anul 1930, în vremea Restaurației. Regele Carol II a „picat din cer” cu aeroplanul și se încearcă formarea unui guvern extraparlamentar. Încrederea lui Argetoianu în regimul parlamentar va fi atins un minim istoric, fiindcă iată ce îi scria regelui proaspăt restaurat, într-un memoriu:

„Regimul pseudo-democratic sub care trăim a distrus ierarhia valorilor nesocotind munca, cinstea şi competenţa în favoarea intereselor electorale şi consideraţiilor de gaşcă; a zdruncinat adânc principiul autorităţii de Stat subordonând toate actele de guvernământ intereselor celor mai meschine de partid; a slăbit în fine la extrem sentimentul răspunderii publice, prin impunitatea asigurată tuturor ca să se poată salva partizanii şi prin declinarea spiritului de iniţiativă, diluare datorită sporirii neîncetate a funcţiilor şi funcţionarilor. […] Funcţiile politice au ajuns să fie simple sinecuri destinate să procure traiul sau luxul (după categorii) oamenilor devotaţi şi protejaţilor acestora.”

Dacă ne uităm la clasa politică actuală, la parlamentarii corupți, chemați pe bandă rulantă la DNA, la decizia scandaloasă a guvernului Ponta de a reduce bugetul Departamentului Național Anticorupție, avem motive să credem că România de astăzi seamănă izbitor de mult, în anumite privințe, cu cea interbelică.

Mă întreb cum trebuie să fi arătat Parlamentul interbelic dacă Argetoianu a ajuns să considere că parlamentul, instituția care definește democrația, este o pacoste!

„Un asemenea Guvern vremelnic, cu un program de realizat, definit şi mărginit, ar urma să funcţioneze fără Parlament şi mai ales fără piedicile partidelor. Partidele ar trebui dizolvate căci acţiunea lor asupra maselor, în opoziţie, este tot atât de dăunătoare ca acţiunea lor la Guvern. […] Dar putem garanta consensul Poporului care în unanimitatea lui cere să fie scăpat — în afară de orice consideraţie de ordin politic sau economic — de pacostea parlamentarismului şi de boala electoralitei.”

Dar să lăsăm pacostea parlamentarismului și să trecem la rege, care avea să devină el însuși o pacoste pentru România, odată cu întoarcere Elenei Lupescu.

„În lunga mea carieră am cunoscut oameni de tot felul; n-am întâlnit niciodată însă o fire mai imprecisă, mai sucită, mai schimbătoare — o lipsă atât de totală de armătură morală şi de legătură între concepţie şi execuţie. […]

Am văzut pentru prima dată pe Prinţul Carol la Viena. Eram secretar la Legaţia de acolo; Prinţul împlinise 9 ani şi a venit cu Regele Carol I, să fie prezentat împăratului Franz-Joseph. M-am dus cu ministrul Emil Ghica la gară să îi primim. Regele României Mici călătorea în condiţii mult mai modeste ca Regele României Mari: un vagon agăţat de acceleratul ordinar. Nu văzusem pe Prinţul Carol niciodată; pe când salutam pe Rege, care, binevoitor cum era, s-a întreţinut un moment cu noi, copilul lipise nasul de geamul uşii care da pe peron şi urmărea cu atenţie încordată evoluţia locomotivelor. Protocolul cerea să salut şi pe Alteţa Sa Regală; m-am apropiat de uşă — în acelaşi timp colonelul Baranga, aghiotantul Regelui, a înşfăcat pe Prinţ de umeri, l-a întors spre mine şi s-a răstit la el: ʻDobitocule, nu cunoşti pe Domnul?ʼ Dobitocul s-a uitat în ochii mei, n-a spus o vorba şi mi-a scos o limbă de un cot! Din fericire scena se petrecuse iară martori; obişnuit cu eticheta Curţilor Străine şi mai ales cu cea de la Viena, am rămas înmărmurit de ʻmaniereleʼ de la Bucureşti — şi am trecut mai departe.

A doua întrevedere a avut loc tot la Viena după câţiva ani. De data asta Prinţul Carol trecea — dacă nu mă înşel spre Sigmaringen — cu mamă-sa, Principesa Maria şi cu Principesele Elisabeta şi Mignon. Era în vremea eroică a automobilismului, eram însărcinat cu afaceri şi m-am dus cu automobilul meu, un Mercedes splendid pentru acele vremuri, sa iau Familia Princiară de la Staatsbahnhof şi să o duc la Westbahnhof de unde trebuia să continue călătoria. Cum a văzut automobilul, Prinţul Carol — ajuns băiat de vreo 16 ani — s-a repezit lângă şofer, s-a vârât între volan şi aparatele de reglaj, s-a agăţat de toate manivelele şi a început să ne ceară mie şi mecanicului lămuriri după lămuriri asupra fiecărei piese. O adevărată patimă îi lucea în ochi, nimic alt în afară de maşină nu mai exista pentru el. ʻOh, Carol adore les automobilesʼ, mi-a explicat Principesa Maria; se vedea şi fără explicaţie. Multă vreme, viitorul şi cel de-al treilea Rege al României, mi-a rămas caracterizat prin cele două trăsături — una fizică: limba scoasă de un cot, alta morală: vocaţia de mecanic.”


Vaisamar:

Not long ago I finished reading this informative book which I recommend to all conscientious students of NT Greek.

Originally posted on Biblical and Early Christian Studies:

NTLE

2014.11.19 | Chrys C. Caragounis. New Testament Language and Exegesis: A Diachronic Approach (WUNT I/323). Tübingen: Mohr Siebeck, 2014. pp. xiii + 409. Cloth. ISBN: 9783161527647

Reviewed by Emanuel Conțac, Theological Pentecostal Institute of Bucharest.

Many thanks to Mohr Siebeck for providing a review copy.

Readers familiar with Chrys Caragounis’ landmark book The Development of Greek and the New Testament will find new and engaging contributions in the latest volume published by the Lund-based NT scholar. Caragounis, arguably the most energetic advocate of diachrony applied to the study of what is conventionally called “NT Greek”, presents new evidence in defense of the basic tenet that the Greek of the NT should not be studied in isolation from the later Greek, because the history of the language is more organic and interconnected than is usually believed.

The book is divided into two large sections, the first of which (“The Scope and Importance…

View original 1,900 more words


Seria de postări cu fragmente din cartea despre Cornilescu atinge acum subiectul convertirii traducătorului. Mi-aș fi dorit ca D. Cornilescu să ne dea mai multe detalii în scurta broșură autobiografică pe care a scris-o. Din păcate, informațiile pe care le avem în prezent sunt puține și nu putem stabili cu certitudine data convertirii.

***

„Întoarcerea la Dumnezeu”

După examenul de licenţă, în vara anului 1916, Cornilescu a intrat în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, cu metania la Mănăstirea Dobrovăţ. Este foarte probabil că intrarea lui în cinul monahal a fost obținută de prințesa Callimachi prin înțelegere cu ierarhul locului, Nicodim Munteanu, episcop de Huși, pentru a-i da lui Cornilescu posibilitatea de a lucra la adăpost de spectrul recrutării și al plecării pe front. Până astăzi, detractorii lui Cornilescu au citit acest episod cu o nejustificată doză de suspiciune, considerând că decizia respectivă impietează asupra caracterului lui Cornilescu.[1] În lumina preocupărilor asidue ale lui Cornilescu pentru traducerea Scripturii într-o limbă contemporană, pasul trebuie să fi fost unul în ordinea firească a lucrurilor.

Singurele informații despre convertirea lui Cornilescu provin din relatarea autobiografică a lui Cornilescu. În primă fază, interacțiunea cu textul grec al NT i-a deschis traducătorului un orizont spiritual care l-a neliniștit profund. Versete ca cel din Matei 4:22 („Oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății”) l-au pus aporetic în fața asprelor exigențe ale mesajului lui Hristos. Cum e posibil ca Scriptura să fie atât de drastică dacă mânia este atât de răspândită în experiența umană obișnuită? „N-am putut să pricep versetul acesta și am trecut mai departe.”[2]

O altă scriere, Epistola către Romani, s-a arătat chiar mai necruțătoare, atât prin perspectiva sumbră asupra naturii umane („Toți au păcătuit”, „Nu este niciun om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…”) și prin verdictul implacabil („Plata păcatului este moartea”). Apogeul crizei pare să fi fost traducerea Apocalipsei, potrivit căreia partea păcătoșilor va fi „moartea a doua”, adică „iazul de foc”. În urma unui examen sever de conștiință, Cornilescu a ajuns la convingerea că este un păcătos. „Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică și îmi ziceam mereu: «Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului.»[3]

Fundamentală, pentru ieșirea din impasul spiritual, a fost Epistola către Romani și declarația că „toți sunt socotiți neprihăniți fără plată”, prin credința în sângele lui Isus Hristos. Prin conștientizarea intensă a principiului că iertarea păcatelor vine prin moartea ispășitoare a lui Hristos, Cornilescu repeta o experiență tipic protestantă, foarte asemănătoare descoperirii făcute de Luther în urma studiului asiduu al epistolarului paulin. Din Epistola către Romani Cornilescu a înțeles că „este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit și pentru mine, deci iertarea aceasta e și pentru păcatele mele”.[4] Corolarul credinței în moartea ispășitoare a lui Hristos a fost că Hristos „a înviat ca să ne facă neprihăniți”, dând celui credincios tăria de a birui forța păcatului, a cărui putere a fost frântă prin înviere. Dacă un proces de convertire poate fi etapizat, am putea spune că ultimul pas făcut de Cornilescu a însemnat descoperirea că Hristos este nu doar Mântuitor, ci și Domn.

[1] Simptomatic pentru acest tip de exercițiu hermeneutic care se confundă cu procesul de intenție este următorul citat: „Preocupându-l scăparea de primejdiile războiului, în vara anului 1916 se călugărește și înduplecă pe P.S. Nicodim ‒ atunci episcop de Huși ‒ să-l hirotonisească diacon. Fire mistică și tăcută, după ce ajunge la adăpost, nu stă nici în eparhia Hușilor. Trece sub ocrotirea economică gospodărească a d-nei Raluca Calimachi din Stâncești, jud. Botoșani, pe care o cunoscuse în București” (Grigorie Leu Botoșăneanu, Confesiuni și secte. Studiu istoric-misionar, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1929, p. 4445). Ideea este reluată, mai nou, de pr. A. Savelovici (Textul Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă Română, Târgoviște, Valahia University Press, 2012, p. 94): „Motivul intrării lui Cornilescu în monahism nu a fost sincer, ci doar pentru a se sustrage serviciului militar.”

[2] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 8.

[3] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 910.

[4] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 11.


Public mai jos al cincilea fragment din volumul despre Cornilescu pe care sper să-l văd publicat în luna octombrie a acestui an.

Unii cititorii ai blogului își aduc probabil aminte că am mai scris despre prințesa Ralu Callimachi. În studiul introductiv îi aloc un spațiu important, în încercarea de a repara nedreptatea care i s-a făcut acestei doamne fără de care e greu de conceput apariția ediției princeps a Bibliei Cornilescu.

Un personaj providențial: prințesa Ralu Callimachi

Deși a jucat un rol crucial în apariția primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi a rămas un personaj cvasinecunoscut în istoria mișcării evanghelice românești. Informațiile pe baza cărora putem schița parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din câteva surse: o scrisoare a lui Radu Rosetti către Ion Bianu, un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele ei mai mare,[1] memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, însemnările actriței Dida Solomon, scrisorile aflate în arhiva SBB și o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi.

Ralu s-a născut în 22 septembrie 1867, pe Coasta de Azur, la Nisa, oraș în care Zenaida și Teodor obișnuiau să-și petreacă iernile, într-o societate cosmopolită, marcată de strălucirea recepțiilor date de Ludwig, fostul rege al Bavariei, la care participau alte personaje de viță nobilă, între care și Barbu Știrbei, care domnise în două rânduri în Țara Românească. Conform obiceiurilor vremii, Ralu a fost botezată în ritul ortodox, având-o ca nașă pe Pulcheria Keșco (născută Sturdza), mama viitoarei regine a Serbiei (Natalia Obrenovici).

Copilăria a petrecut-o în nordul României, la conacul din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. Vitregiile istoriei recente n-au mai lăsat în picioare, din vechiul domeniu Callimachi, decât capela familiei și fragmente din două coloane decorative. Conacul, zidit în 1837 de vornicul Alecu Callimachi, a devenit spital militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ulterior ocupat de trupe germane și românești.[2] Bombardată de trupele rusești și căzută victimă jafurilor la care s-au dedat nu doar soldații Armatei Roșii, ci și localnicii, somptuoasa reședință boierească a rămas totuși descrisă în câteva amintiri ale membrilor familiei, putând fi admirată în câteva fotografii de epocă de care se folosesc în prezent istoricii pentru a o descrie:

Castelul […] zidit la Stâncești era de proporții impozante, construit într-un splendid stil gotic, corpul central având ca elemente decorative, la nivelul etajului 1, frumoase ancadramente la ferestre, precum și două statui adosate fațadei, care încadrau cele trei ferestre ale salonului de la etaj, deasupra căruia era sculptată o rozasă. În partea superioară a corpului central se afla un fronton sculptat în piatră și, pe toată lungimea fațadei, o cornișă artistic dantelată.”[3]

Alexandru Callimachi, fratele mai mare al lui Ralu, își amintește că „terasa și fereștile clădirii dădeau spre pădurea de la Stâncești, codrul lui Eminescu, a cărui locuință țărănească de la Ipotești era vecină cu a noastră”.[4]

[1] „Memorialul moldovanului câmpulungean Alexandru Calmășul, poreclit Callimachi (18661918)”, document inedit, aflat în posesia dlui Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi.

[2] V. D. Dimitriu, Povești ale domnilor din București, București, Editura Vremea, 2005, p. 126.

[3] N. D. Ion, Castele, palate şi conace din România, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2002, p. 185.

[4] „Memorialul moldovanului câmpulungean”, p. 11.


It was while reading James K. A. Smith’s How (Not) to Be Secular, an intriguing and eye-opening distillation of Charles Taylor’s bulky A Secular Age, that I came across this very interesting documentary.

This isn’t your everyday conversion, mind you.


Volumul „Cornilescu” pe care îl pregătesc va conține și o secțiune cu informații biografice privind principalele persoane pomenite în carte. După Cornilescu și Ralu Callimachi, cel mai important actor al evenimentelor din anii ’20 a fost John Howard Adeney, misionar în România și capelan la Biserica Anglicană din București.

Adeney l-a recomandat călduros pe Cornilescu Societății Biblice, dar a fost conștient de vulnerabilitățile traducerii, fiindcă știa grecește suficient de bine pentru a compara textul cornilescian cu originalul grecesc.

Mai jos un scurt profil biografic.

Adeney, John Howard (18691962). Născut la Chelsea, pe 24 august 1869, a fost admis la colegiul St. John’s, Cambridge, în 1889. Și-a luat licența în teologie în 1892, fiind ordinat diacon în același an. Ajunge preot în 1893, la Londra, și slujește la Biserica Spitalfields (1892–1896). În martie 1896 devine membru al Societății Londoneze pentru Promovarea Creştinismului între Evrei (London Jews Society) și lucrează ca misionar la Berlin, ca ajutor al pastorului A. C. F. W. Becker. S-a stabilit la București în 1900, ducând mai departe misiunea lui J. Mühlenbruch (†1896). În perioada 29–31 mai organizează în capitala României o conferință despre misiunea în rândul evreilor. Devine capelan anglican, începând cu 1905, și continuă să desfășoare activități evanghelistice între cei circa 50.000 de evrei din București, fiind secondat de H. Zimmermann. Se căsătorește în 1903, dar rămâne văduv în 1906. Prima soție, E. Webster, a murit după nașterea primului lor copil, din cauza condițiilor de igienă precare din capitală. Jack, copilul rezultat din prima căsătorie, este trimis în Anglia, la rude.

Adeney rămâne în capitala României și coordonează două așezăminte educaționale destinate copiilor de evrei: școala din strada Olteni, nr. 45, cu patru săli de clasă, despărțite prin panouri mobile, și școala „Speranța” din strada Negustori, nr. 6–8 (deschisă în 1902), pentru fetele din familiile evreiești înstărite. La finalul anului 1907, în cele două școli studiau circa 600 de copii. În 1910 se căsătorește cu Florence Wood la Bedford și revine în România cu soția. În această perioadă îl cunoaște pe tânărul Dumitru Cornilescu, elev la Seminarul Central și ulterior student la Teologie, cu ajutorul căruia aprofundează limba română. În timpul Primului Război Mondial se repatriază și ocupă o vreme funcția de capelan pentru prizonierii germani din Anglia. Cei patru fii născuți din căsătoria cu Florence urmează cariere misionare: David, fiul cel mai mare, ajunge misionar în China; Harold studiază medicina și devine doctor misionar în Rwanda și Burundi. Bernard își urmează fratele mai mare în China, lucrând apoi ca vicar în Biserica Angliei. Ronald, mezinul, pleacă în Palestina și întemeiază centrul Stella Carmel, așezământ spiritual pentru arabi creștini și evrei mesianici, din apropierea orașului Haifa.

În perioada 1919–1939, J. H. Adeney petrece zece luni din an în România, singur, și două luni în Anglia, alături de soție. Este unul dintre principalii susținători ai versiunii Cornilescu, trimițând cu regularitate informații privitoare la receptarea ei în România. După caterisirea preotului Teodor Popescu și îndepărtarea acestuia de la Biserica Sf. Ștefan (Cuibul-cu-Barză), în perioada 1924–1926 (până la interzicerea lor de către poliție) pune la dispoziția comunității „tudoriste” sala din str. Olteni, unde se țineau slujbe în zilele de joi (studiu biblic) și duminică. Adunările au fost reluate, pentru puțină vreme, începând cu octombrie 1927. În urma presiunilor venite din partea Ministerului Cultelor, Adeney i-a cerut lui Teodor Popescu să organizeze întâlniri în alt locaș. La finalul anilor ‘30 îl cunoaște pe Richard Wurmbrand, la a cărui dezvoltare spirituală avea să contribuie. Evocând biserica păstorită de Adeney, pastorul evreu scria: „Olteni! Câte amintiri am din acel loc! Acolo mi-am făcut, cu multe lacrimi, prima mărturisire publică de pocăință. […] Biserica din Olteni a fost locul convertirii mele și apoi al lucrării pastorale.” Lucrări publicate: Palestine of the Future and the Hebrew Christian (London Society for Promoting Christianity amongst the Jews, 1918); The Jews of Eastern Europe (Londra, SPCK, 1921) și Zionism, an appreciation and a criticism (s.l., 1915), The Jewish Expellees in our Midst (Londra, 1943). În 1939 a părăsit Bucureștiul, fiind numit secretar al Misiunii Bisericii (Church Mission) în Anglia.


Cartea la care lucrez acum, în perioada șederii la Cambridge, și din care am început să public pe blog fragmente, are un titlu:

Cornilescu. Din culisele publicării celei mai citite

traduceri românești a Sfintei Scripturi

Fiindcă textul va depăși 140.000 de cuvinte, mă aștept ca numărul de pagini să fie undeva între 400 și 450. Dacă așezarea în pagină va fi generoasă, s-ar putea să ajungem chiar la 500.

Studiul introductiv, care se bazează pe un articol nepublicat, scris pentru volumul Omul evanghelic (rămas „la roșu” de câțiva ani) are circa 20.000 de cuvinte.

Cartea va fi prefațată de o importantă personalitate a biblisticii românești. Nu spui cine; veți afla la vremea potrivită.

Am inserat note de subsol cu zgârcenie, de aceea numărul lor nu va trece de 300. Dacă aș fi fost mai zelos, numărul lor s-ar fi dublat. Însă n-am vrut să-l sufoc pe cititor în savantlâcuri. Și apoi, mi-am lăsat însă de lucru și pentru o viitoare ediție revăzută și adăugită.

Am pregătit și numeroase fotografii, pentru că nu sărbătorim în fiecare zi a nouăzecea aniversare a Bibliei Cornilescu.

Lucrarea va avea următoarea structură:

1. Prefață

2. Mulțumiri

3. Lămuriri preliminare

4. Informații biografice

5. Tabel cronologic

6. Studiu introductiv

7. Scrisori și documente din arhiva SBB

8. Postfață

9. Bibliografie

10. Indice

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,957 other followers