Carte



Am parcurs în acest week-end cartea lui Marcu Beza de care am pomenit în postarea precedentă. Nu se compară cu Jurnalul de călătorie al lui Nikos Kazantzakis (apărut de curând la Humanitas), dar găsești în ea pagini memorabile.

Probabil cea mai suculentă secțiune este cea privitoare la așezările „comunale” din Țara Sfântă. :)

Imaginile sunt luate din ediția scanată ca partea a proiectului digital Dacoromanica.

00 Beza02 Beza03 Beza



001

Pr. dr. Mircea Remus Birtz, care se prezintă drept „preot greco-catolic tradiționalist”, mi-a scris un email la sfârșitul lunii decembrie 2013, anunțându-mă că dorește să-mi trimită o lucrare scrisă de domnia sa, având ca temă câteva traduceri ale Bibliei din sec. 19-20.

Când am revenit în România la începutul lui ianuarie am găsit cartea pe birou și am pus-o pe lista de lecturi prioritare, însă abia acum am găsit răgazul să-i fac o prezentare pe blog.

Cartea părintelui Birtz are 295 de pagini, fiind structurată după cum urmează: o scurtă prefață (p. 5-7); miezul cărții, mai precis, o secțiune de „Considerații asupra unor traduceri biblice românești din sec. XIX-XX” (p. 8-82), note de final (p. 83-94),  bibliografie (p. 95-101) și o generoasă anexă în care sunt incluse atât reproduceri din diferite versiuni românești ale Scripturii (p. 102-290), cât și fotografii ale unor traducători (p. 291-294).

Carte este remarcabilă în principal fiindcă scoate la lumină informații despre versiuni ale Bibliei foarte puțin cunoscute (cele mai multe dintre ele rămase, din păcate, la stadiul de manuscris). Pentru a-i da posibilitatea cititorului să-și facă o primă impresie despre conținut, voi reda aici titlurile secțiunilor principale ale lucrării, urmând să fac mai jos anumite comentarii, în funcție de ceea ce socotesc a fi necesar.

Cuprinsul desfășurat al cărții arată astfel:

Biblia lui Cipariu – un experiment biblic ratat?

I. De ce nu și-a publicat totuși Cipariu Biblia?

II. Intrarea pe scenă a Societății Biblice Britanice

III. Apare noua Biblie Iași-Pesta

IV. Alte Biblii și implicațiile lor

V. Biblia Cornilescu și confesionalizarea Scripturii

VI. Replici la Biblia Cornilescu

VII. Texte biblice de care nimeni (încă) nu vorbește

VIII. Polemica Andrei-Șaguna ‒ Ioan Heliade Rădulescu, privită sub alt unghi

IX. Din nou despre Biblia lui Șaguna: A furat-o de la Blaj sau nu?

X.-XII. Despre „blestemul istoric” al Școlii Ardelene (I‒III)

XIII. Biblia Szmigelski – ratarea momentului tipăririi

XIV. Ce Biblii citea aristocrația eclesiastică a Blajului?

XV. Își putea publica Timotei Cipariu fragmente biblice?

Pentru prima secțiune (nenumerotată), ar fi fost utilă o prezentare succintă a faptelor istorice: de ce a vrut Tipariu să publice o nouă versiune a Bibliei, care au fost demersurile făcute, ce metodă de lucru a urmat și de ce acțiunea lui a eșuat. Autorul nu ne introduce treptat în context, ci interacționează direct cu volumul masiv publicat de Ioan Chindriș și Niculina Iacob (Secvențe iluministe, 637 pagini). Informațiile filologice adunate sunt interesante, dar greu de urmărit de cititorul care nu este familiarizat cu subiectul. Pr. Birtz prezintă informații cronologice odată cu secțiunea I, menționând o scrisoare a lui Cipariu către George Bariț, datată 31 ianuarie 1846 (p. 12). Aflăm apoi că evenimentele tumultuoase asociate cu revoluția din 1848 l-au împiedicat pe Cipariu să facă ceva concret pentru tipărirea unei noi Biblii, astfel că lucrul la Cartea Facerii (rezumată în 24 de capitole, deci nu o traducere integrală!) a început în 1852 (p. 13). Lucrurile au trenat și fiindcă în 1867 autoritățile eclesiastice greco-catolice au constituit o comisie pentru revizuirea Scripturii, cu scopul de a publica o ediție care să contracareze activitatea SBB pe tărâm românesc. Formalitățile birocratice au întârziat munca, astfel că proiectata versiune blăjeană a ratat startul publicării în raport cu ediția concurentă („britanică”), publicată la Iași în 1871 (p. 14).

Secțiunea a II-a reface succint istoria SBB în Țările Române și prezintă detalii interesante despre Nifon Bălășescu, care (aflu cu stupoare!) a fost membru al masoneriei. Viața și activitatea acestui personaj a fost prezentată de Emanuel Tăvală într-o monografie (2012) cam greu accesibilă (p. 18). Cu privire la Ieronim Butzureanu (a lucrat sau nu ca traducătorul pentru SBB?) autorul nu pare să aibă o părere fermă (p. 19). Cred că lucrurile sunt destul de clare și că s-ar fi cuvenit să fie eliminată orice urmă de ambiguitatea, insistându-se asupra faptului că adevăratul traducător care a lucrat la Biblia ieșeană este tizul său, Ieronim Voruslan. Fiindcă am ajuns la capitolul „traducători pentru SBB”, aș face acum precizarea că nu mai sunt atât de sigur în privința contribuiției lui Constantin Erbiceanu la traducerea Bibliei de la Iași (p. 20). Arhiva SBB nu pare să conțină indicii despre o posibilă contribuție a lui la traducerea celor trei volume veterotestamentare publicate succesiv (1865, 1867, 1869) în tipografia lui Adolf Bermann.

Din aceeași secțiune aflu cu surprindere că Șaguna favoriza edițiile SBB; cât de mult au evoluat lucrurile între timp! (p. 21). Evident, avem de-a face cu încercarea de a naviga în mod prudent pe apele politicii interconfesionale din Transilvania sec. al XVIII-lea. Problema ar trebui explorată mai în detaliu. Un dosar cu scrisori pe tema Bibliei ar fi extrem de interesant.

Nu zăbovesc asupra cap. III-IV, care prezintă mai ales istoria versiunilor SBB din 1873 și 1874. Găsesc foarte importante clarificările privitoare la Biblia 1914 și identificarea mai precisă a clericilor implicați în procesul de revizuire (p. 29-30).

Fiindcă secțiunea a V-a poartă titlul „Biblia Cornilescu și confesionalizarea Scripturii” (p. 30), mă simt obligat să fac o observație principială: confesionalizarea Scripturii nu a început cu D. Cornilescu, în sec. XX. Există o amprentă confesională (calvinizantă) destul de pronunțată în NT 1648. Bibliile „britanice”  care au îngropat proiectul lui Cipariu sunt și ele confesionalizate. După cum, foarte confesionalizate sunt și versiunile sinodale din secolul XX, fiindcă nu găsim, până în 1979, nicio versiune ortodoxă în care termenul presbyteros (18 x) să fie redat exclusiv prin preot sau în care ta chilia ete sa fie tradusă prin miile de ani.

Este amendată în mod justificat retorica triumfalistă a lui Măianu, pentru care Bibliile românești dinainte de Cornilescu erau toate cu alfabet chirilic (p. 31). Am critica de nenumărate ori această inepţie și mi se confirmă că nu sunt singurul care vede problema.

Câteva chestiuni minore ar trebui corectate cu privire la „descendenții” Bibliei Cornilescu. Biblia cu explicații a fost publicată în orașul Berlin din statul Ohio (important centru de activitate al menoniților americani). Noua Traducere Românească nu poate fi considerată membră a familiei Cornilescu (p. 33), fiindcă are la bază alte principii decât celelalte biblii „cornilesciene”. Ea nu a fost un proiect oficial al Universității Baptiste Emanuel din Oradea, ci reprezintă o traducere făcută de International Bible Society, care a recrutat la un moment dat în colectivul de traducători profesori și studenți de la UBE Oradea.

Secțiunea a VI-a, privitoare la „replicile” date Bibliei Cornilescu, discută atât ediții greco-catolice, cât și pe versiuni ortodoxe. Autorul scrie că „lectura regulată, cotidiană, a Sf. Scripturi este și astăzi un pios deziderat pentru foarte mulți clerici, cu atât mai mult pentru mireni. Excepție fac credincioșii cultelor neoprotestante, unde lectura cotidiană a Scripturii le este impusă ca regulă în cult” (p. 36). Nu există, după știința mea, reguli prin care credincioșii neoprotestanți să fie obligați să citească Scriptura zilnic. Se promovează intens citirea Scripturii, dar „analfabetismul biblic” e prezent, din nefericire, și în mediul neoprotestant.

Secțiunea a VII-a se oprește în principal asupra Vulgatei de la Blaj (1760-1761), traducere neterminată și rămasă în manuscris până la publicarea ei în 2005 de către Editura Academiei. Mai sunt menționate versiunile călugărilor franciscani, versiunea Pascal și Biblia („catolică”) tradusă de preoții A. Bulai, E. Pătrașcu și A. Budău. Despre NT Pascal am scris câte ceva în versiunea revizuită a primului capitol al tezei mele de doctorat, dar sunt de-acord că în general aceste versiuni sunt ignorate de cercetători.

Câteva informații din acest capitol ar trebui corectate: Emil Pascal nu putea traduce NT după Nestle-Aland 27, fiindcă această ediția a apărut abia în 1993! Va fi lucrat după textul critic grecesc NA, o ediție mai veche. Afirmații precum: „Iașiul are prin Institutul Noua Europă și privilegiul de a oferi deocamdată unica traducere completă a LXX în limba română” (p. 41) sau: „Institutul Noua Europă de la Iași” (p. 82) ignoră faptul că proiectul Septuaginta NEC-Polirom a fost gândit ca parteneriat între Colegiul Noua Europă (București) și Editura Polirom (Iași), cele două orașe fiind menționate împreună pe pagina de copyright, începând cu al doilea volum.

Asupra polemicii dintre Andrei Șaguna și Ion Heliade Rădulescu (subiectul secțiunii a VIII-a) nu insist, fiindcă subiectul este deja prezentat în mai multe lucrări. Aș spune doar că am îndoieli că textul lui Adus Manutius publicat la Veneția (1518) era bazat pe Codex Vaticanus (p. 43). Swete, în lucrarea sa dedicată Septuagintei (An Introduction to the Old Testament in Greek, p. 173) scrie că textul tipărit la Veneția urma codicii lui Bessarion, păstrați actualmente la Biblioteca Marciana.

Capitolul IX face referire la un subiect foarte „fierbinte”, problema textului tipărit de Șaguna în Biblia care îi poartă numele. Mă intrigă foarte mult încercarea autorului de a scuza, justifica, minimaliza gestul lui Șaguna. Știm fără niciun dubiu că textul publicat de ierarhul ortodox este o revizuire (nu foarte substanțială) a celui din Biblia de la Sankt Petersburg (1819), el însuși o retipărire (cu revizuiri) a textului lui Samuil Micu. Deci Șaguna publică în ultimă instanță textul lui Micu, a cărui muncă titanică o trece în mod cinic sub tăcere. Poate n-ar fi fost atât de grav că a trecut-o sub tăcere, dacă n-ar fi dus o campanie susținută de minimalizare a contribuției lui Micu în corespondența cu Filotei al Buzăului și cu Calinic Cernicanul, episcopul de Râmnic. Nicio constrângere de ordin „magisterial” (bisericesc) nu scuză raportarea machiavelică a lui Șaguna față de textul Bibliei lui Micu. Dacă prelatul ardelean ar fi vrut să dea o versiune „pură” și să evite orice referire la „magisteriul episcopilor uniți”, s-ar fi cuvenit să ia textul Bibliei de la București și să facă o revizuire independentă, colaționând textul ei cu ediția Septuagintei publicate la Atena (1843). Ar fi fost mai consecvent cu declarația sa cum că  „limba Bibliei pentru un popor numai odată se poate face”. Fiindcă veni vorba de ea, precizez că am dubii serioase cu privire la validitatea acestei aserțiuni și sper să pot demonstra cândva statistic care este baza îndoielilor mele. În orice caz, poate că termenii folosiți inițial de I. Chindriș („furt cinic etc.”) sunt prea duri cu privire la fapta lui Șaguna. Dar acuzația în niciun caz nu este „ridicolă” (cum o consideră părintele Mircea Birtz, p. 61), ci cât se poate de întemeiată. Tocmai interdependența cărților de cult românești de care pomenește Ioan Bălan (citat de M. Birtz, p. 60) pune într-o lumină foarte urâtă politica lui Șaguna, care în practică nu ezită să dea curs principiului „interdependenței”, dar care în prefața ediției sale dă în mod ipocrit impresia că nici usturoi n-a mâncat! Nu trebuie să fii greco-catolic ca să te revolți în fața unor astfel de manevre politicianiste care nu fac cinste unei fețe bisericești obișnuite, bașca uneia de rang înalt.

Secțiunile privitoare la „blestemul istoric” al Școlii Ardelene aduc informații inedite despre încercările unor cărturari greco-catolici de a traduce NT sau alte părți din Scriptură. Sunt prezentați succint Ioan Bălan (p. 61-62), Liviu Pandrea (p. 62-63), Ioan Vasile Botiza (p. 63) și Msgr. Tertulian Langa (p. 63). O altă încercare majoră, făcută de msgr. Victor Szmigelski, este prezentată mai în detaliu în secțiunea a XIII-a. Eforturile lui Szmigelski, începute în 1892, au avut ca punct de pornire Biblia lui Micu, revizuită prin comparația atentă cu alte versiuni bazate pe Vulgata (p. 71). VT a fost gata pentru tipar în 1911, urmând ca tipărirea lui să fie aprobată de către Consistoriul arhidiecezan. Conjuncturi bisericești tulburi și boala care l-a cuprins în 1912 au întârziat publicarea. În primăvara anului 1914 existau semnale că textul va intra la tipar, însă tot atunci s-au făcut auzite voci critice (Ioan Bălan, între alții) cu privire la vocabularul latinizant folosit (p. 74). Apariția Bibliei sinodale și a unor noi tiraje (foarte ieftine) ale versiunii „britanice” au făcut ca entuziasmul pentru proiectul lui Szmigelski să se diminueze în mod considerabil (p. 75). Izbucnirea războiului a scos complet de pe agenda autorităților greco-catolice chestiunea tipăririi. Msgr. Victor Szmigelski a murit pe 8 dec. 1918, victimă a cumplitei gripe „spaniole” care a făcut ravagii în anii războiului (p. 76).

Penultima secțiune aruncă lumină asupra versiunilor biblice folosite de prelații greco-catolici în partea a doua a sec. al XIX-lea și prima jumătate a sec. al XX-lea. Descoperim între exemplarele păstrate ediții ale Vulgatei și numeroase ediții protestante (tipărite de SBB). Sunt de-acord că Bibliile Cornilescu sunt într-adevăr greu de găsit, dar am o explicație: fiind destinate în principal lecturii personale, aceste exemplare au fost uzate până la distrugere. Am avut acum câțiva ani acces la o versiune din 1924 care era într-o stare avansată de degradare, tocmai fiindcă fusese folosită în mod constant de la tipărirea ei. Ultima secțiune a cărții (a XV-a) ar fi trebuit integrată în secțiunea despre Cipariu, fiindcă pare izolată în raport cu celelalte.

O scădere (minoră) a acestui volum o reprezintă lipsa unui redactor care să elimine erorile de dactilografiere a textului. De asemenea, consider că citarea Wikipediei nu-și are locul în lucrările de specialitate. Cred în importanța acestui portal pentru diseminarea de cunoștințe și am contribuit în mod direct la ajustarea unor articole publicate în română, dar Wikipedia nu are mecanisme oficiale de peer-review care să garanteze acuratețea informației. De altfel, cel care a găsit informații importante pe Wikipedia poate aprofunda subiectul cu ajutorul notelor din articolele publicate acolo, evitând interpretările care nu au o bază solidă. Nu în ultimul rând, ar fi fost foarte bine dacă textul introducerii la Psaltirea tradusă de părintele Tertulian Langa (Anexa 3, p. 261-290) ar fi fost transcris. Este greu de citit fotocopia unui document bătut la mașină.

Evaluat în ansamblu, volumul publicat anul trecut de pr. Mircea Remus Birtz reprezintă o contribuție importantă la studiul tradiției biblice românești din sec. XIX și XX. După cum spuneam mai sus, am rezerve față de unele interpretări ale autorului (în speță, raportarea lui Șaguna la Biblia lui Micu), dar subiectivismul meu sau al părintelui Birtz față de acest episod (justificat poate din perspectiva politicii bisericești a vremii, dar cam greu de reconciliat cu morala cristică) nu mă împiedică să mă bucur de bogăția de informații inedite puse la dispoziția cititorului în această lucrare care îmbogățește bibliografia de specialitate.


Abia la recent petrecutul simpozion C.S. Lewis organizat la Iași (vezi AICI) am aflat de această recenzie, publicată de prof. univ. dr. Codrin Liviu Cuțitaru în Dilemateca (octombrie 2013). Cu permisiunea autorului o reiau aici, fiindcă probabil cei mai mulți cititori ai blogului nu au acces la ea.

surprinsDISECȚIA UNUI SENTIMENT

C. S. Lewis

Surprins de bucurie

Traducere din engleză şi note de Emanuel Conțac

Cuvînt înainte la ediția în limba română de Walter Hooper

Colecția Memorii/Jurnale/Călătorii

Editura Humanitas, 2013, 260 p., 29 RON

Surprised by Joy/Surprins de bucurie este, la prima vedere, o autobiografie (scrisă și publicată de C. S. Lewis în ultimii lui ani de viață: volumul a apărut în 1955, cu șapte ani înainte de dispariția creatorului Narniei!). După o lectură atentă a textului însă, observăm că ideea autobiografică se situează, pentru Lewis, pe un plan secund. Pe de o parte, intervalele existențiale explorate sînt puține și incomplet prezentate, iar, pe de alta, autorul mărturisește frecvent, cu umor, că nu e foarte sigur de veridicitatea faptelor expuse (susține că memoria îi joacă feste și că realitatea confesiunii sale epice trebuie privită cu circumspecție). De aceea, lectorul subtil al memoriilor de față va găsi mobilul demersului altundeva. Cel mai probabil, el se ascunde în haloul deschis  discret de C. S. Lewis pe palierul introspectiv al amintirilor lui. Titlul cărții conține de altfel și cheia de lectură. Scriitorul urmărește obsesional, pe parcursul efortului autoscopic și mnemotehnic, înțelegerea și definirea stării de bucurie care l-a vizitat – scurt, dar copleșitor (o metaforă recurentă în volum este stabs of joy/străfulgerări de bucurie) – în diverse faze ale vieții. Cîteva explicații devin aici absolut necesare.

În primul rînd, “bucuria” la care se referă Lewis nu are nici o legătură cu numele soției sale (Joy Gresham), pe care o cunoaște mult după evenimentele narate în această autobiografie. Titlul propriu-zis (Surprised by Joy) intertextualizează un faimos poem al romanticului William Wordsworth – Surprised By Joy, Impatient As The Wind (unde, în registru liric, bucuria capătă într-adevăr dimensiuni extatice, mai ales prin medierea caracterului său ambivalent și paradoxal, de simultaneitate a intensității și brevității; pentru Wordsworth, fericirea pigmentează inefabil, cu străluciri ireale, o lungă și dureroasă noapte a existenței pămîntești!). Lewis nu face aluzia textuală întîmplător. Și în registrul lui hermeneutic, bucuria rămîne un episod tranzitoriu (aidoma unei “străfulgerări”), însă implicațiile analizei din volum merg ceva mai departe. La un moment dat, în activitatea sa academică, de la Oxford și, ulterior, Cambridge, autorul se familiarizează cu noțiunea germană de Sehnsucht – un echivalent relativ al bucuriei (termenul anglofon cel mai potrivit pentru Sehnsucht rămîne cel de longing, concept foarte apropiat de dor, în română!).

Acest cuvînt se suprapune cel mai bine, din perspectiva lui C. S. Lewis, pe subtextul metaforei menționate: străfulgerări de bucurie. Autobiografia în discuție capătă astfel o nouă semnificație. Scriitorul încearcă să definească acea identitate psihologică a individului aflat în tensiunea spirituală ce precede credința în Dumnezeu. Se știe, scriitorul s-a reconvertit la creștinism în 1929, după o pauză atee de aproximativ două decenii. Una dintre definițiile cele mai sugestive date bucuriei, în autobiografie, e de dorință neîmplinită. În teoria implicită a lui Lewis, ateul trăiește stări de fericire nefinalizată, venite din intuirea divinității (și a nevoii de Dumnezeu), fără însă și puterea interioară de asumare a autenticității unei asemenea intuiții. Bucuria lui are o natură relativă și instabilă. Principiul fundamental al analizei autorului devine, prin urmare, unul religios. În anii formativi (cînd era ateu), el ajunsese compulsiv în căutarea stării de bucurie, pe care și-o procura, fugitiv, din lecturi (autobiografia se poate citi ca un fascinant jurnal de lectură), scris (felul în care se naște Narnia, în imaginația prozatorului, e ușor de intuit de-a lungul introspecțiilor sale), educație (sistemul educațional al Angliei interbelice e prezentat aici în detaliu) etc. Toate erau însă variante-surogat ale ei. Odată cu redescoperirea credinței, obsesia bucuriei încetează. Sehnsucht-ul a revenit la arhetip.

Codrin Liviu Cuțitaru


Așteptăm cu interes apariţia în spaţiul teologic de limbă română a unei cărţi-eveniment: Trăiţi în pace. Dimensiunea socială a reconcilierii în teologia paulină, scrisă de Conf. univ. dr. Corneliu Constantineanu, rectorul Institutului Teologic Penticostal din București.

Pe site-ul editurii puteţi vedea CUPRINSUL şi un fragment.

Traiti in pace.indd

Cartea este însoțită de numeroase recomandări. Public mai jos o selecție reprezentativă.

***

Studiul profesorului Constantineanu reprezintă o contribuție majoră la studiile pauline și, dincolo de asta, o carte de cea mai acută actualitate când vine vorba despre reconciliere într-o lume divizată și totuși cu un grad înalt de integrare, configurată de efectele globalizării. Trăiți în pace demonstrează fără echivoc că în miezul tradiției creștine sălășluiește viziunea reconcilierii, dar aplicată nu doar în relația ființelor umane cu Dumnezeu, ci și în relațiile dintre oameni, subliniind astfel că adevărata credință e un izvor de pace, nu de violență.
Prof. univ. dr. Miroslav Volf
Director, Yale Center for Faith and Culture, Yale University, SUA

Cartea Trăiți în pace reprezintă un exemplar demers de maximă eficacitate a unui studiu biblic cu incontestabilă relevanță socială. Ea furnizează un corectiv foarte necesar împotriva teologiilor dualiste care proclamă mântuirea individuală separată de transformarea socială. Studiul dr. Constantineanu este dătător de speranță și constituie un stimulent teologic pentru angajamente etice transformatoare din partea bisericilor – în calitate de comunități reconciliante, părtașe la noua creație și purtătoare ale unei viziuni escatologice transformatoare.
Prof. univ. dr. Peter Kuzmič
Rector, Evangelical Theological Seminary, Osijek, Croația

Aveţi în cartea dr. Constantineanu o solidă investigaţie biblică şi teologică a ideii de reconciliere în scrierile pauline, care demonstrează indubitabil faptul că reconcilierea socială decurge în modul cel mai natural din realitatea reconcilierii dintre Dumnezeu şi om. Încheindu-se cu un studiu de caz pe situaţia din România, această investigaţie teologică culminează cu o chemare a bisericilor la responsabilitate socială, manifestată prin eliminarea tensiunilor interetnice sau interconfesionale şi promovarea unei culturi a păcii şi a armoniei.
Conf. univ. dr. John Tipei
Institutul Teologic Penticostal din București

Pe lângă o abordare tehnică și de mare ținută a textului paulin și o înțelegere istorică și socială extrem de bine informată a contextului din acea perioadă, Constantineanu face o analiză pertinentă a contextului social românesc și a tendințelor existente în diferite tradiții creștine. Lucrarea lui Corneliu Constantineanu reprezintă o contribuție importantă și unică la discursul teologic care are loc în societatea românească, dar și un punct de pornire pentru un dialog interconfesional necesar.
Prof. univ. dr. Otniel Ioan Bunaciu
Decan, Facultatea de Teologie Baptistă, Universitatea din București

De ce îmi place și recomand cartea lui Corneliu Constantineanu? Pentru că ne scoate din tipare și ne obligă să gândim altfel. Cine își dorește o societate transformată cu adevărat ar face bine să gândeasă mai întâi teologic și abia apoi sociologic, politic, economic sau chiar religios.
Prof. univ. dr. habil. Corneliu C. Simuț
Rector, Universitatea Emanuel din Oradea


coperta1

Editura Polirom se pregătește să publice un volum cu documente despre politica represivă a lui Antonescu față de cultele neoprotestante. Nu înțeleg cum de nu sunt menționați penticostalii, care au avut și ei parte de prigoana antonesciană.

Și apoi: de ce cultelor neoprotestante trebuie să le facă temele o organizație care se ocupă de Holocaust? Chiar atât de mare să fie dezinteresul pentru istorie printre înaltele obraze bisericești neoprotestante?

Una peste alta, mi-a fost dat cândva să aud un coreligionar vorbind despre Antonescu în termeni elogioși. Deh, miopia istorică e boală grea.

Mai jos informațiile despre volum preluate de pe site-ul Polirom.

***

Volum aparut in coeditare cu editura Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania “Elie Wiesel”

In anii 1940-1944, statul roman a dezvoltat o politica speciala fata de denominatiunile neoprotestante si credinciosii lor: baptisti, adventisti de ziua a saptea si crestini dupa Evanghelie. Masurile de ordin legislativ, administrativ si politienesc ale regimului s-au transformat intr-o persecutie care a culminat cu interzicerea celor trei organizatii religioase, inchiderea caselor de rugaciune si pedepsirea oricaror manifestari publice ale credintei. Acest aspect al istoriei tarii a fost neglijat de cercetatori, iar comunitatile religioase afectate au cultivat cu timiditate memoria sa traumatizanta. Arhivele romanesti pastreaza insa numeroase materiale referitoare la aceasta chestiune. Volumul reuneste 513 documente semnificative pentru politica statului roman fata de neoprotestanti in perioada respectiva, care pot constitui punctul de plecare pentru cercetari monografice si studii speciale.

(via R.G.)


???????????????????????????????????????????????

Colegul meu Romulus Ganea mă anunță că teza lui de doctorat (coediție Logos-Risoprint), adaptată pentru publicul interesat de istorie și teologie biblică, este în curs de publicare.

Deocamdată nu am informații legate de preț. Cei interesați pot cere informații lăsând un comentariu la această postare.

???????????????????????????????????????????????


When I had gone through this work I was extremely delighted with it.
The boat was really much bigger than ever I saw a canoe or periagua, that
was made of one tree, in my life. Many a weary stroke it had cost, you may
be sure; and had I gotten it into the water, I make no question, but I should
have begun the maddest voyage, and the most unlikely to be performed,
that ever was undertaken. But all my devices to get it into the water failed me;

Dan Batovici, doctorand la Universitatea St. Andrews, mi-a semnalat recent recenzia la Dilemele fidelității, pe care a publicat-o pe site-ul medievalia.ro (AICI).

Principala utilitate a recenziilor în general (deci și a recenziei la cartea mea) este sublinierea punctelor forte și a vulnerabilităților firului argumentativ al unei lucrări științifice.

Dan Batovici interacționează în detaliu cu subiectul cărții mele și găsește multe aspecte criticabile.

Întrebarea fundamentală nu este dacă o carte are neajunsuri (cine a publicat la viața lui o carte științificoasă cunoaște foarte bine situația „din interior”), ci dacă, în ciuda neajunsurilor, argumentația, în ansamblul ei, poate fi lansată pe apă și menținută pe linia de plutire. Îmi vine în minte o imagine plastică: atunci când facem cercetare suntem asemenea lui Robinson Crusoe aflat în poziția de a-și construi o barcă. Efortul eroului este imens, iar rezultatul este splendid, numai că barca rămâne împotmolită pe mal, fiindcă este prea departe de apă. În cazul meu, barca a fost lansată. Nu îmi rămâne decât să sper că, în ciuda găurilor descoperite, își va continua periplul în bune condițiuni.

Fiindcă recenzia lui Dan Batovici este prima care se oprește asupra Dilemelor (în cei aproape doi ani de la apariția cărții), voi mai aștepta câțiva ani buni până să public o (eventuală) ediție revizuită. Primul tiraj „dilematic” s-a epuizat, dar sper că vom vedea un nou print run înainte de sfârșitul acestui an. Deocamdată voi introduce doar corecturi minimale, care nu schimbă argumentația în forma ei actuală.

P.S. Este regretabil că cercetătorii români din domeniul teologiei / studiilor biblice interacționează atât de slab la nivel de recenzii. Mai multe recenzii ar însemna argumentații mai solid construite, mai multă luciditate și mai puțini impostori (da, impostori!) cu morgă și ambâț, dar fără un discurs științific care să fi trecut prin furcile caudine (purificatoare) ale opiniilor venite din partea comunității de tovarăși (peers) care trudesc pe ogorul cercetării.


Tocmai am observat pe site-ul editurii Humanitas că lucrarea Meditații la Psalmi este în curs de publicare.

Mai jos coperta.

Meditatii la psalmi

Aici puteți citi un fragment din carte.

Până revin cu alte noutăți, postez mai jos Nota traducătorului.

Textul traducerii de faţă este însoţit de o serie de trimiteri şi note explicative, dintre care cele mai multe mi-au fost puse la dispoziţie de Arend Smilde (din Olanda), iscusit traducător al scrierilor lui C. S. Lewis în olandeză. Îi mulţumesc călduros pentru că şi-a înnoit generozitatea faţă de mine şi cu acest prilej.

Paul Leopold (din Suedia), vechi şi statornic prieten, a răspuns cu multă solicitudine întrebărilor şi nedumeririlor mele privitoare la pietrele de poticnire din textul englezesc. Datoria mea faţă de el creşte cu fiecare traducere pe care o fac accesibilă cititorilor români.

Psaltirea din care citează de regulă C. S. Lewis în meditaţiile din acest volum este cea din Book of Common Prayer (Cartea de rugăciuni) a Bisericii Anglicane. În limba română, Psaltirea cea mai apropiată de stilul celei britanice a fost publicată de ierodiaconul Dumitru Cornilescu în 1920 şi inclusă apoi în ediţiile Bibliei care îi poartă numele (1921, 1924 etc.). Din acest motiv, după compararea atentă a mai multe versiuni româneşti, am ales să folosesc, pentru citate, traducerea Cornilescu (ediţia revizuită ortografic, SBIR, 2010). Totuşi, pentru a respecta sensul argumentaţiei lui C. S. Lewis, în câteva rânduri am fost nevoit fie să modific textul cornilescian în acord cu versiunea englezească, fie să recurg la citate din Psaltirea tradusă de preoţii Gala Galaction şi Vasile Radu, citate pe care le-am semnalat ca atare. Numerotarea versetelor din Psalmii citaţi de autor corespunde întotdeauna celei din ediţia Cornilescu, din care am preluat şi psalmii cuprinşi în Apendicele I al prezentului volum. Le mulţumesc, pe această cale, domnului Derek Hill (Bible Society, Marea Britanie) şi doamnei Emilia Iorgandopol (Societatea Biblică Interconfesională din România) pentru permisiunea de a folosi textul publicat de organizaţiile pe care le reprezintă.

Emanuel Conţac


coperta1

Ieri am avut bucuria de a ține în mână un volum proaspăt ieșit de sub tipar, semnat (în cazul meu, inclusiv cu autograf) de prof. Mihai Valentin Vladimirescu, cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Craiova.

Deocamdată semnalez telegrafic acest studiu esențial pentru cititorul interesat de contextul istoric, geografic, cultural și socio-religios al Noului Testament. Negreșit, această excelentă sinteză se va impune fără probleme în bibliografia obligatorie a cursurilor de Introducere în Noul Testament.

Mi-am propus să o parcurg în perioada următoare și să nădăjduiesc să revin cu o prezentare mai amănunțită. Cuprinsul poate fi văzut AICI.


I grew up with the story of Cosette and Gavroche long before I read Hugo’s Les Misérables. The novel is obviously more complex and subtle than any film or musical based on it.

However, I found the musical directed by Tom Hooper quite an enjoyable experience. Great cast, good voices, exquisite costumes and sets, a moving story about grace and redemption, deep seated hatred and triumphant love. I can find fault only with the end: too imbued with revolutionary ideas, too Socialist. Not what I would have expected, because I don’t believe in a man-made paradise.

Some of the songs are very moving and the live performance gave it a sense of authenticity which you don’t get in other musicals (I mean, those in which the actors pre-record the songs and then do a lip-sync).

My favorite song is the duel between the sinner saved by grace and the implacable Javert, whose sense of duty will eventually take him into a deadlock. Since I could not find the acted song on youtube, we must content ourselves with a performance on stage from the 10th Anniversary Concert recorded live at the Royal Albert Hall.

Below is one of my favorite passages of the novel.

***

Comme le frère et la sœur allaient se lever de table, on frappa à la porte.

— Entrez, dit l’évêque.

La porte s’ouvrit. Un groupe étrange et violent apparut sur le seuil. Trois hommes en tenaient un quatrième au collet. Les trois hommes étaient des gendarmes ; l’autre était Jean Valjean.

Un brigadier de gendarmerie, qui semblait conduire le groupe, était près de la porte. Il entra et s’avança vers l’évêque en faisant le salut militaire.

— Monseigneur… dit-il.

À ce mot, Jean Valjean, qui était morne et semblait abattu, releva la tête d’un air stupéfait.

— Monseigneur ! murmura-t-il. Ce n’est donc pas le curé…

— Silence ! dit un gendarme. C’est monseigneur l’évêque.

Cependant monseigneur Bienvenu s’était approché aussi vivement que son grand âge le lui permettait.

— Ah ! vous voilà ! s’écria-t-il en regardant Jean Valjean. Je suis aise de vous voir. Et bien, mais ! je vous avais donné les chandeliers aussi, qui sont en argent comme le reste et dont vous pourrez bien avoir deux cents francs. Pourquoi ne les avez-vous pas emportés avec vos couverts ?

Jean Valjean ouvrit les yeux et regarda le vénérable évêque avec une expression qu’aucune langue humaine ne pourrait rendre.

— Monseigneur, dit le brigadier de gendarmerie, ce que cet homme disait était donc vrai ? Nous l’avons rencontré. Il allait comme quelqu’un qui s’en va. Nous l’avons arrêté pour voir. Il avait cette argenterie.

— Et il vous a dit, interrompit l’évêque en souriant, qu’elle lui avait été donnée par un vieux bonhomme de prêtre chez lequel il avait passé la nuit ? Je vois la chose. Et vous l’avez ramené ici ? C’est une méprise.

— Comme cela, reprit le brigadier, nous pouvons le laisser aller ?

— Sans doute, reprit l’évêque.

Les gendarmes lâchèrent Jean Valjean qui recula.

— Est-ce que c’est vrai qu’on me laisse ? dit-il d’une voix presque inarticulée et comme s’il parlait dans le sommeil.

— Oui, on te laisse, tu n’entends donc pas ? dit un gendarme.

— Mon ami, reprit l’évêque, avant de vous en aller, voici vos chandeliers. Prenez-les.

Il alla à la cheminée, prit les deux flambeaux d’argent et les apporta à Jean Valjean. Les deux femmes le regardaient faire sans un mot, sans un geste, sans un regard qui pût déranger l’évêque.

Jean Valjean tremblait de tous ses membres. Il prit les deux chandeliers machinalement et d’un air égaré.

— Maintenant, dit l’évêque, allez en paix. — À propos, quand vous reviendrez, mon ami, il est inutile de passer par le jardin. Vous pourrez toujours entrer et sortir par la porte de la rue. Elle n’est fermée qu’au loquet jour et nuit.

Puis se tournant vers la gendarmerie:

— Messieurs, vous pouvez vous retirer.

Les gendarmes s’éloignèrent.

Jean Valjean était comme un homme qui va s’évanouir.

L’évêque s’approcha de lui, et lui dit à voix basse:

— N’oubliez pas, n’oubliez jamais que vous m’avez promis d’employer cet argent à devenir honnête homme.

Jean Valjean, qui n’avait aucun souvenir d’avoir rien promis, resta interdit. L’évêque avait appuyé sur ces paroles en les prononçant. Il reprit avec solennité:

— Jean Valjean, mon frère, vous n’appartenez plus au mal, mais au bien. C’est votre âme que je vous achète; je la retire aux pensées noires et à l’esprit de perdition, et je la donne à Dieu.


Am fost cândva la un curs al lui Andrei Pleșu despre parabole (vezi AICI) și în lumina respectivei experiențe aștept cu interes cea mai recentă carte a lui Andrei Pleșu.

Mai jos textul care însoțește anunțul de lansare a cărții.

Suntem în afara regulii, în afara propriului nostru proiect, în afara rostului nostru originar. În afară. Am pierdut contactul cu interogaţia esenţială, cu interioritatea întrebărilor ultime. Ceea ce încearcă “Parabolele lui Iisus” nu este să ofere un comod evantai de răspunsuri, ci să invite în spaţiul întrebării.

În universul parabolelor, nimeni nu e exclus în mod arbitrar şi nedrept, dar nimeni nu e inclus în mod necondiţionat. Am încercat să definim, recurgând la însuşi corpul parabolelor, condiţiile incluziunii, criteriile după care se poate decide gradul de accesibilitate al adevărului duhovnicesc. Parabolele facilitează recepţia, dar o pot şi bloca. Care e metabolismul acestei ample mişcări contradictorii? Ce trebuie să faci şi cum trebuie să fii, pentru a nu rămâne printre cei „din afară”? Şi care sunt piedicile cu care te vei confrunta?

“Parabolele lui Iisus” au rezistat binişor şi în vremuri mai grele ca ale noastre. Ni s-a părut că trebuie să li se dea o şansă şi acum, că în nimbul lor respiră, tenace, teme şi soluţii fără dată şi fără patină muzeală. Dacă, din când în când, am reuşit să formulăm întrebarea potrivită, nu ne rămâne decît să sperăm că încercarea noastră îşi va găsi, la rândul ei, cititorul potrivit.

Andrei Pleşu


Un documentar difuzat recent de BBC, „Elsa: The Lioness that Changed the World”, rememorează povestea emoționantă a unui pui de leu salvat de un George și Joy Adamson și introdus din nou în sălbăticie.

Joy Adamson a relatat experiența într-o carte devenită best seller (șase milioane de exemplare vândute în primul an de la lansare). Evident, cartea trebuie luată cu „a pinch of salt”. Cum spunea D. Attenborough: „Born Free is a deep, deep myth (…) that we are one with nature”.

Pe baza cărții s-a făcut apoi filmul Born Free.


Recent m-am „împiedicat” de cărțile prof. Phillip Cary (bun cunoscător al scrierilor lui Augustin și Luther) și între ele am descoperit una care m-a intrigat: Good News for Anxious Christians: 10 Practical Things You Don’t Have to Do.

M-a intrigat fiindcă mi se pare că zgâlțâie nițeluș spiritualitatea noastră cam consumistă, aflată în permanentă căutare de „experiențe” și „relevanță”.

Încă nu știu dacă pot fi de-acord cu tot ce scrie în carte, dar cred că pot fi de-acord cu ce spune în interviul de mai jos, pe marginea cărții.


Am ținut în mână Apocalipsa în traducerea lui C. Bădiliță de acum câteva săptămâni.

Astăzi am aflat că a intrat în rețeaua de difuzare Adevărul.

Prețul este 30 de lei. Cartea poate fi cumpărată și online (AICI).

Nr. pagini: 442

Referenți: Marius Cruceru și Emanuel Conțac

Redactor: Cornelia Dumitru

Coperta: Liliana Grecu

Prin profesionalism şi anvergură, traducerea comentată a Noului Testament, propusă de Cristian Bădiliţă, specialist al creştinismului timpuriu, este o realizare unică în peisajul teologic şi cultural românesc. S-a urmat cu fidelitate ediţia stabilită de Nestle-Aland, adusă la zi de cei mai reputaţi savanţi internaţionali. Traducerea îmbină criteriul fidelităţii cu eleganţa stilistică. Textul original poate fi consultat „în oglindă”. Amplul comentariu discută variantele de manuscrise, oferind, de asemenea, toate informaţiile necesare de ordin filologic, istoric şi teologic. El nu inhibă, ci lămureşte; nu sperie, ci stimulează. O secţiune specială este dedicată comentariilor Părinţilor Bisericii, punţi de legătură între autorii textelor Noului Testament, pe de o parte, şi exegeză, liturghie, spiritualitate, pe de altă parte. Această traducere, destinată atât preoţilor, studenţilor teologi, credincioşilor de toate confesiunile, dar şi celor interesaţi pur şi simplu de Cuvântul lui Iisus Hristos, nu este doar o realizare ştiinţifică riguroasă, ci şi o mărturisire cinstită a credinţei creştine. Noul Testament „nu s-a scris la Fălticeni”, cum atrăgea atenţia, cu umor exasperat, un filozof român creştin. De aceea, Noul Testament trebuie tradus cu precizie de ceasornicar, comentat în contextul epocii sale, interpretat prin prisma experienţei patristice. Proiectul de faţă încearcă să restituie Cuvântul „bunei vestiri” în forma lui cea mai apropiată de original şi cea mai adecvată pentru sufletul unui creştin modern.


Într-o blogosferă bântuită de forumiști plini de bune (și foarte evlavioase) intenții, dar isterici și insensibili la nuanțe, e periculos să menționezi anumite nume, cărți, subiecte.

De pildă, e crimă de gândire să faci referire la teologi precum M. Volf, D. Ford, K. Barth sau P. Tillich și e suspect să promovezi autori ca Lewis și Bonhoeffer.

E și mai mare crimă să pomenești subiectul „Palestina-Israel”. E periculos să postezi fotografii din catedrale neevanghelice ori să arăți prea mare simpatie față de arta realizată de creștinii din alte spații confesionale.

Vorba unui cititor nedumerit de unele dintre postările mele: „Tu până la urmă cu cine ții?” Întrebarea sugerează că unii oameni nu-și pot imagina existența în afara unui anumit tribalism religios. Noi, tribul X, suntem în război cu tribul Y și, ori de câte ori ni se dă ocazia, trebuie să-l negăm pe celălalt ca să ne afirmăm pe noi.

Am uneori impresia că între echipele de fotbal și unii lideri creștini (fie fundamentaliști, fie post-evanghelici) prezenți în blogosferă diferențele nu sunt foarte mari. Fiecare adună în jur câte o echipă de suporteri cărora le place să se snopească de dragul snopelii.

Mă tem că și cartea lui Mark Noll face parte din același registru de subiecte incomode care îi inflamează pe forumiștii plini de bune intenții.

Am terminat-o de citit cu sentimente amestecate. Cartea a fost în multe privințe o revelație; mi-a deschis ochii asupra istoriei creștinismului evanghelic american. Totuși, nu mi-a picat prea bine la stomac critica făcută mișcării penticostale. Chiar și așa, cred că putem învăța câte ceva din cele scrise de Noll.

Foarte pătrunzătoare mi s-a părut critica dispensaționalismului, mai ales că numărul celor care scriu și vorbesc de parcă îl au pe Dumnezeu în buzunar și cunosc exact cât mai avem până vine sfârșitul („că doar nu știm ceasul, dar putem ști vremea”) este încă semnificativ.

Am postat deja pe Facebook o salbă de citate care mi-au atras atenția pe parcursul lecturii. Pe unele le reiau mai jos.

***

At the current time, there is not a single evangelical periodical in the United States or Canada that exists for the purpose of seriously considering the worlds of nature, society, politics, or the arts in the way that the Atlantic, the New York Review of Books, the New York Times Sunday Magazine, or the Washington Post’s National Weekly Edition do for the general public.

Who among the evangelicals can stand up to the great secular or naturalistic or atheistic scholars on their own terms of scholarship and research?

Evangelical culture in America has run to antagonistic polarities: conversion to the exclusion of gradual growth in grace, the immediate experience of the Holy Spirit instead of the contemplation of God in the created realm, the prizing of popular wisdom over against pronouncements from authorities, a fascination with heaven while slighting attention to earth, a devotion to the supernatural and a neglect of the natural.

The intellectual history of the Protestant movement as a whole is a daunting subject of gargantuan proportions. Enough can be offered here briefly, however, to show that the twentieth-century evangelical neglect of the mind is an aberration in a long history of Protestant efforts to give the intellect its due.

Protestantism, in fact, marks the start of the move to universal education in Europe because its leaders insisted that all individuals had a responsibility to understand the world in which they lived and the spiritual world held out to them by Christian teaching.

Calvin’s theology was not intellectualist; he believed that the Spirit must change the heart before the mind would accept the gospel.

Modern evangelicals are descendants of the Puritans. And yet, for some reason, the Puritan kind of comprehensive thinking under God, the sort of mind shaped to its furthest reaches by Christian influences, we modern evangelicals do not enjoy.

In the history of the church, Christian movements of long-lasting significance regularly have involved thinking at the most serious and most comprehensive levels.

It is of small consequence — or none — that evangelicals have no research university, or that they have no Nobel laureates. It is of immense significance that evangelicals are not doing the kind of work for which research universities exist and which is recognized by Nobel Prizes. Why? Because the great institutions of higher learning in Western culture function as the mind of Western culture.

Evangelicals do not, characteristically, look to the intellectual life as an arena in which to glorify God because, at least in America, our history has been pragmatic, populist, charismatic, and technological more than intellectual. In our past we have much more eagerly leaped to defend the faith than to explore its implications for the intellectual life.

Jonathan Edwards was also a promoter of the revival that pushed American evangelicalism in a direction that made it unable or unwilling to benefit from his own intellectual work. As a result, evangelicalism’s most discriminating thinker is best known for one fairly untypical sermon, “Sinners in the Hands of an Angry God.”

The fundamentalist movement was a response to general changes in American life, of which the transformation of the universities was only one among many. Those who would become fundamentalists feared what the massive immigration of Roman Catholics, Jews, and the unchurched was doing to a United States they considered a Protestant country;

(Va urma)


Una dintre cele mai fascinante cărţi de istorie a traducerii Bibliei este „God’s Secretaries”, de Adam Nicolson.

Autorul scrie cu mult talent despre un subiect foarte captivant: contextul politic şi socio-religios în care a apărut Biblia „King James”.

Evident, fundamentaliştii KJB s-ar răsuci în mormintele lor să afle dedesubturile politice ale acestei mari izbânde spirituale şi culturale ale Angliei iacobite.

Am citit cartea cu lecţiile istorice făcute. În toamnă am vizitat Hatfield House (fostă reşedinţă a Elizabetei I, moştenită de Jacob I şi cedată la schimb lui Robert Cecil, artizanul succesiunii, după moartea Glorianei).

Hatfield House, reşedinţa lui Robert Cecil, prim-ministrul lui Iacob I. Clădirea veche, în care a crescut Elisabeta I, nu se vede în această imagine.


Anul acesta am reuşit să ajung la Gaudeamus. Am plecat cu vreo 2 sarsanale pline. Între cărţile cumpărate, una care a făcut senzaţie: Cartea Revoluţiei.

Fiindcă autorul era prezent la stand, m-am încolonat pentru un autograf.

Colegii mei au preferat să meargă pe variantă ieftină, cumpărând cele trei volume separate. Eu am preferat varianta mai scumpă, dar ilustrată. În magazinul virtual Adevărul se vinde cu 90 de lei. Eu am dat doar 50.

Despre ce este această carte? Mesajul este surprins perfect de caricatura care deschide volumul. Cu riscul de a fi amendat pentru încălcarea copyright-ului, am scanat-o şi o postez mai jos.

Am auzit că, venit la Gaudeamus, Iliescu a nimerit din greşeală în apropierea standului Adevărul. Era însoţit de Gelu Voican Voiculescu şi de Măgureanu. Unul dintre oamenii aşezaţi la rând, la autografe, a strigat cu umor negru: “Teroriştii sunt printre noi!”.


Interviul despre penticostalism pe care l-am dat cu ceva vreme în urmă revistei Oglindanet a fost publicat într-un volum la Editura Vremea.

Detaliile de mai jos sunt preluate de pe site-ul editurii.

Volumul Biserici, secte, erezii? cuprinde convorbiri cu teologi, filozofi şi istorici ai creştinismului aparţinând mai multor tradiţii creştine din România.

Au răspuns întrebărilor lui Cristian Bădiliţă:

PS Episcopul romano-catolic de Oradea Virgil Bercea, Marius Cruceru, pastor protestant şi vicepreşedinte al Comunităţii Bisericilor Creştine Baptiste de Oradea şi Satu-Mare, Wilhelm Dancă, rector al Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, preotul greco-catolic, lector universitar Alexandru Buzalic, Alin Suciu, doctorand la Facultatea de Teologie şi Ştiinţe Religioase a Universităţii Laval din Québec, Cristian Vasile, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, scriitorul Andrei Pleşu, rectorul Colegiului Noua Europă, Basarab Nicolescu, fizician, filozof, unul dintre întemeietorii transdisciplinarităţii. Cercetător la CNRS, Paris, istoricul Filip-Lucian Iorga, Lucian Dîncă, preot călugăr romano-catolic în Congregaţia Părinţilor Augustinieni Asumpţionişti.

Otniel Vereş a realizat interviuri cu:

Andrei Marga, profesor universitar doctor în filozofie şi rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Cristian Bădiliţă, istoric al creştinismului timpuriu, eseist, poet, Corneliu Simuţ, conferenţiar în teologie dogmatică şi istorică la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Emanuel, Oradea, Octavian Baban, conferenţiar la Institutul Teologic Baptist, Bucureşti, Radu Gheorghiţă, conferenţiar universitar în ştiinţe biblice la Midwestern Baptist Theological Seminary, Kansas City, Missouri, Emanuel Conţac, lector la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti, Alexander Baumgarten, conferenţiar la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filozofie, şi director al Centrului de Filozofie Antică şi Medievală, Alin Tat, conferenţiar la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

Cristian Bădiliţă (n. 1968). Istoric al creştinismului timpu­riu, eseist, poet. Doctor al Universităţii Paris IV‑Sorbona cu teza Méta­morphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise (Paris, Beau­chesne, 2005, premiul Salomon Reinach al Aso­ciaţiei Elenişti­lor din Franţa; trad. românească, Polirom, 2006). Coordonator al traducerii Septuagintei în cadrul New Europe College, Bucureşti. Realizează o traducere comentată a Noului Testament în româneşte. Conduce revista de informaţie şi analiză cultural‑religioasă Oglindanet (www.oglindanet.ro). Coordo­nează colecţia „Pontus Euxinus” la Edi­tura Beauchesne din Paris. Colaborări, cursuri şi conferinţe în România, Franţa, Italia. Autor al unor numeroase lucrări legate de domeniul istoriei creştinismului timpuriu şi al unor antologii de articole axate pe comentarea situaţiei socio-politice actuale a României.

Otniel-Laurean Vereş (n. 1981). Clasicist, cu o teză de filozofia religiei la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. Cărţi publicate: Lectura textelor patristice – O problemă de abordare a Tradiţiei (Editura Universităţii Emanuel, Oradea, 2007), Scurtă monografie a comunităţii bisericilor creştine baptiste din zona Bihor de la începu­turi până în 1961 (Editura Universităţii „Emanuel”, 2007). Coautor cu Ioan Pop, Elemente de semiofizică aplicată (Risoprint, Cluj-Napoca, 2010), Cristian Bădiliţă, Biserici, secte, erezii?, Editura Vremea, Bucureşti. Traduceri din latină: Boethius, Consolarea filosofiei, în curs de apariţie în Colecţia „Biblioteca me­di­e­vală”, Polirom, Iaşi; Toma din Aquino, „Summa Theologica”, vol. III, Secunda Secundae, qq. 151-160, în curs de apariţie la Editura Polirom, Iaşi. Parti­cipare la proiectul Septua­ginta NEC-Polirom: volumul IV, coautor Marius Cruceru, note la Cântarea cântărilor, Polirom, 2006; volumul V, note şi introducere la Amos, Malachia şi Micheea, Polirom, 2009.


Cartea Dilemele fidelităţii apare acum şi pe site-ul Logos, la rubrica “Noutăţi editoriale”.

Puteţi vedea AICI cuprinsul cărţii.

Mici fragmente din carte AICI.

Le reamintesc celor interesaţi că pe data de 23 nov. cartea va fi lansată la ITP în cadrul unui simpozion. Participanţii o vor putea cumpăra la un preţ promoţional, 45 de lei.

Studenţii ITP (frecvenţă redusă) au la dispoziţie toată luna pentru a o achiziţiona. Vezi detalii pe site-ul ITP.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 585 other followers