Avem şi o copertă (pentru “Costul uceniciei”).

Avem traducerea, avem paginarea, avem coperta. Urmează indexarea şi tipărirea cărţii. Totuşi, nu ştiu dacă în „luna cadourilor” ne vom putea face cadou „ucenicia” lui Bonhoeffer. Mai jos coperta şi un fragment din Nota editorului.

Această veritabilă Imitatio Christi, izvorâtă din mediul luteran şi adresată creştinului din secolul XX, continuă să fascineze şi să inspire, nu numai prin limpezimea şi forţa ideilor pe care le conţine, ci mai ales datorită faptului că însăşi viaţa lui Dietrich Bonhoeffer s-a identificat radical cu ucenicia, într-una dintre cele mai tenebroase perioade ale istoriei. Încleştarea cu nazismul îl apropie pe Bonhoeffer de un alt mare luteran, Richard Wurmbrand, martor credincios al rezistenţei împotriva celuilalt malheur du siècle, comunismul. Şi unul, şi celălalt au cunoscut „harul care costă scump”, iar prin el, glasul lor a răsunat mult dincolo de graniţele propriei lor confesiuni.

 

Faţă în faţă cu adevărurile povestite de Pacepa

Generalul Pacepa nu mai există decât în hârţoagele birocraţilor comunişti care l-au condamnat pentru trădare şi ale democraţilor post-revoluţionari care au menţinut condamnarea. Astăzi, autorul Orizonturilor roşii poartă alt nume şi e de nerecunoscut (după cele 3 operaţii plastice suferite). Singurul cetăţean român care nu e şi cetăţean american şi care l-a văzut şi a stat de vorbă cu el este Lucia Hossu Longin.

Am citit mai prin tinereţile mele Orizonturi roşii. Am fost deci curios să citesc „continuarea” – Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa. Sper din tot sufletul că Pacepa spune adevărul. În acelaşi timp, nutresc speranţa ca cele spuse de el să nu fie chiar atât de adevărate, fiindcă, în acest caz, devin o  uriaşă sursă de ruşine pentru România. Nu ne putem plânge la nesfârşit că „răul a fost impus din afară”. Răul impus din afară s-a altoit atât de bine pe structurile româneşti, încât rezultatul a fost un hibrid viguros şi tenace, pe care încă 100 de ani de „exerciţiu democratic” nu cred că îl va stârpi. Mai jos câteva citate din carte.

Motivele plecării

În ultimii ani de activitate ai DIE [Departamentul de Informaţii Externe], sarcina prioritară a fost să fure din Occident valută forte, pe care comunismul lui Ceauşescu nu era în măsură s-o producă. Din păcate, multe din cadrele ei au devenit hoţi de profesie, nu ofiţeri meniţi să recruteze oameni potriviţi pentru activitatea de spionaj. Caracterul dezgustător, lipsa de loialitate şi coruptibilitatea majorităţii subalternilor mei au fost alte motive pentru care am decis să iau viaţa de la capăt. (p. 63)

Vă mai aduceţi aminte de „Radu”?

Unii au înţeles că este un aparat, un mecanism… Nu, „Radu” este o pulbere radioactivă. Este o pulbere de taliu radioactivat, o pulbere de taliu iradiat, pe care asasinul o pune în mâncare sau în băutură. În momentul în care este ingerată de organism produce… distruge organismul, dar, în acelaşi timp, se dezintegrează din cauza iradierii şi, la autopsie, nu mai lasă urme. (p. 81)

Elitele comuniste aristocrase

Eu n-aveam limite, n-aveam limite! Salariul meu era în plic închis, n-aveam pe ce să cheltuiesc: îmi venea mâncare, îmi veneau haine, îmi venea tot ce-aveam nevoie. Era o viaţă greu de imaginat. (p. 93)

Ignobilimea română la Buckingham

Buckingham Palace [...] n-are camere pentru oaspeţi, are camere pentru familia regală, iar noi am fost cazaţi în diferite camere ale familiei regale. Au furat tot ce-au prins în camerele respective.

Lucia Hossu Longin: Ştiu legenda asta. E-adevărată?

E-adevărată. Am fost acolo. E-adevărat. A fost dezgustător, dezgustător. Te primesc în casă, te onorează şi furi! Şi dup-aia, Elena a trimis bodyguarzii să controleze valizele celorlalţi, să vadă ce-au furat şi să-i aducă ei! Ce să mai spun? (p. 94).

Citeşti interviul cu Pacepa şi ţi se face ruşine că eşti român. Că ai avut drept conducători nişte tâlhari de rând. Zadarnic căutăm vinovăţii în ograda ruşilor sau mai ştiu eu a cui. Vinovăţia românilor le e scrisă în frunte cu un priboi de fier. O scarlet letter ştanţată adânc, un semn al infamiei pe care neamul românesc îl va purta (e drept, fără să se sinchiseasă) mulţi ani de-acum înainte.

 

În căutarea voii lui Dumnezeu, de Bruce K. Waltke

Am prins de veste că a Peregrinul tocmai a tipărit În căutarea voii lui Dumnezeu, de Bruce Waltke. O carte despre un subiect spinos care le-a dat şi încă le dă de furcă multor creştini.

Noua apariţie nu este încă „vizibilă” pe site-ul Peregrinul, dar cei interesaţi pot contacta direct editura pentru a afla preţul (pe care nici eu nu-l ştiu).

Mai jos informaţii despre carte şi autorul ei (preluate de pe coperta 4 a cărţii).

Synopsis

Dorinţa de a afla ce aduce viitorul şi de a putea lua decizii care să ne ducă pe drumul cel mai bun este străveche şi universală. În toate timpurile şi în toate locurile, oamenii au încercat să afle cea mai bună alegere: în carieră, în căsătorie, în afaceri, în selectarea unei şcoli, în povăţuirea copiilor, în alegerea locului unde să se stabilească sau în cazul oricărei decizii pe care trebuie să o ia la un moment dat. Creştinul nu este scutit de o asemenea preocupare: dimpotrivă, dorinţa de a-I fi plăcut lui Dumnezeu şi de a face voia Lui intensifică această căutare a „deciziei corecte”.

Bruce Waltke ne invită să ne analizăm conceptul de „aflare a voii lui Dumnezeu”: îşi are el originea în revelaţia Scripturii şi în relaţia de Tată-copii, posibilă prin Hristos, sau este mai degrabă un concept care originează în păgânism, în căutarea omului care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, dar care a ajuns să fie îmbrăcat în limbaj creştin? Poate Dumnezeu să fie Tatăl nostru şi totuşi să-Şi ascundă voia de noi, lăsându-ne să ne chinuim să o „ghicim”? E posibil ca un impuls interior, un sfat al unui apropiat, un pasaj deschis la întâmplare din Biblie, o coincidenţă în viaţa de zi cu zi să constituie o revelare a voii divine?

Cartea este structurată în două părţi: în prima parte, Waltke analizează conceptul de „voie a lui Dumnezeu” în Biblie şi în gândirea şi practica păgână. El discută metode precum tragerea la sorţi, căutarea unor semne, horoscopul, prezicerea viitorului şi invocarea spiritelor, profeţiile, Urim şi Tumim, visele, revelaţia directă. Această parte se încheie cu concluzia că „voia lui Dumnezeu” este un concept care trebuie redefinit. În partea a doua, autorul detaliază ceea ce el numeşte „programul lui Dumnezeu de călăuzire” – modul concret în care Biblia ne învaţă să cunoaştem voia lui Dumnezeu pentru noi. Acest program are, în opinia autorului, şase elemente: Scriptura, inima, sfatul înţelept, providenţa divină, logica şi intervenţia divină.

Distingerea elementelor păgâne de cele scripturale, echilibrul dintre judecata sănătoasă şi bizuirea pe Dumnezeu, prin credinţă, numeroasele exemple concrete, din viaţa reală şi varietatea de situaţii discutate fac din lectura acestei cărţi o invitaţie la autoanaliză riguroasă, precum şi o binevenită încurajare că umblarea în voia lui Dumnezeu este o invitaţie adresată nouă, tuturor.

Bruce K. Waltke

este profesor de Vechiul Testament la Seminarul Teologic Reformat din Orlando, Statele Unite, şi profesor emerit de studii biblice la Regent College, Vancouver, Canada. A făcut parte din comitetul de traducători a versiunilor NASB şi NIV ale Bibliei. Este autorul a numeroase articole de specialitate, a unor manuale de ebraică, precum şi a unor apreciate comentarii la Proverbe, Genesa, Mica.

 

Alex Ştefănescu despre ratări şi rateuri

N-am apucat decât astăzi să iau îndreptarul lui Alex Ştefănescu despre „cum te poţi rata ca scriitor”. Deşi autorul se concentrează asupra literaturii (tipărite), unele dintre „ratările” sancţionate de el seamănă izbitor de mult cu „rateurile” unor blogări şi blogatari români (evanghelici sau nu). Îmi imaginez că trebuie să ai nervi de oţel şi stomac de crocodil ca să nu cedezi psihic şi intelectual citind atâta amar de maculatură, câtă a citit Alex Ştefănescu în ultimii ani. Mai ales că de cărţi proaste nu ducem lipsă.  De altfel, socot că nici teologilor nu le-ar strica o trecere prin acest volum. Ce e valabil pentru scriitori poate fi valabil şi pentru alte categorii de comunicatori.

Două citate:

Reţetele date de unii medici sunt ilizibile. Grafia încâlcită are scopul de a-i intimida pe pacienţi, creându-le impresia că ţin în mână documente emise de o instanţă ocultă. În mod similar procedează unii scriitori. Compun texte ininteligibile ca să-i intimideze pe cititori. (p. 23)

Artificialitatea stridentă a scrisului [...] distrage atenţia cititorilor de la sensul textului, în maniera în care costumul mov şi cravata portocalie ale unui conferenţiar produc rumoare în sală şi perturbă audierea conferinţei. (p. 29)

Sunt sigur că până la terminarea cărţii observaţiile relevante dincolo de graniţele literaturii vor fi mult mai multe.

P.S. 18 sept. Nu recomand citirea acestei cărţi în metrou, autobuz, tren sau vreun alt loc aglomerat. Râsul reprimat cu greu s-ar putea să le dea celorlalţi călători impresia că v-aţi smintit.

 

Instrumente pentru biblişti

Mai sunt câteva luni din anul 2009, dar la un bilanţ provizoriu putem spune că le-a adus bibliştilor două instrumente importante. Primul este The Concise Greek-English Lexicon of the New Testament (foto), care va fi lansat pe piaţă în noiembrie, şi care poate fi achiziţionat deja pe Amazon în regim de pre-order. Al doilea este pipăratul A Greek-English Lexicon to the Septuagint al lui Muraoka, lansat la începutul verii. Câte ceva despre fiecare.

1. Lexiconul concis al lui Bauer este o prelucrare a BDAG-ului (lexiconul standard pentru cercetătorii în domeniul NT, vândut în 250.000 exemplare – tiraj record pentru o carte din această categorie). Încă nu există recenzii despre cartea anunţată, dar din prezentarea de pe Amazon aflăm că:

Each entry includes basic etymological information, short renderings, information on usage, and plentiful biblical references. Greek terms that could have different English definitions, depending on context, are thoughtfully keyed to the appropriate passages. An overarching aim of The Concise Greek-English Lexicon is to assist the reader in recognizing the broad linguistic and cultural context for New Testament usage of words.

Preţul de 37 de dolari al noului lexicon (de 400 p.) pare destul de rezonabil chiar şi pentru buzunarele româneşti.

2. Lexiconul lui Muraoka, publicat de Peeters, vine să suplinească celălalt dicţionar specializat pe lexicul Septuagintei – aşa-numitul LEH (după numele editorilor Johan Lust, Erik Eynikel, Katrin Hauspie). Deşi „Muraoka” e de două ori mai scump decât LEH, va trebui totuşi să-şi găsească locul pe birourile cercetătorilor Septuagintei fiindcă a fost gândit altfel decât LEH.

 

Nepreţuitul dar al durerii

Am întâmpinat cartea lui Paul Brand cu oarecari rezerve. Darul durerii? O nouă teoretizare pietist-siropos-sălciu-rozalie despre acest subiect pe care toţi îl cunoaştem mai bine din experienţă, decât din cărţi?

Ei bine, nu (cel puţin până la jumătate cărţii, unde sunt cu cititul). Paul Brand scrie din perspectiva lucidă a unui medic-misionar cu o imensă experienţă profesională în spitalele Indiei, în lucrul cu sute de oameni pe care lepra i-a lăsat fără acest preţios dar: sensibilitatea la durere.

Darul durerii, o carte în bună măsură autobiografică, este totodată o epopee despre lupta îndârjită dusă de Brand împotriva efectelor uneia dintre cele mai temute şi mai puţin înţelese (până la Brand) boli din lume.

Trebuie adăugat că Brand nu luptă doar împotriva acestei boli cumplite, care, prin aura ei de mister şi de blestem, facinează şi înspăimântă imaginarul omenesc de mii de ani; medicul creştin Brand luptă în egală măsură împotriva ignoranţei, prejudecăţilor şi fricii care îi fac pe oameni să devină lupi pentru semenii lor.

Autorul (în echipă cu Yancey) scrie pagini excelente despre India copilăriei sale, despre formarea sa ca medic, despre bombardamentul german asupra Londrei (pe care l-a trăit first hand), despre India începutului său de carieră medicală şi despre spoiala karekt-politică made in America.

Deşi luptele lui Brand sunt crâncene, cartea respiră un aer degajat. Omul prins în vârtejul unor evenimente bulversante dovedeşte o mare tărie de caracter. Peste toate, autorul îşi păstrează umorul, nu fiindcă şi-a propus să fie ghiduş, ci pentru că are un fel senin de a lua viaţa care îi permite să vadă în incongruenţele ei prilejuri nimerite pentru un zâmbet.

P.S. Traducerea, îngrijită şi frumoasă, a fost făcută de Bogdan Tomşa.

 

Cu moartea de gât

Paul Leopold (Suedia) îmi povestea ieri că Joy Davidman (soţia lui C. S. Lewis) a murit din cauza unui colier cu radiu pe care îl purtase când era mică. Având „sindrom” de hiperactivitate, medicii au recomandat această soluţie, care probabil era menită să „cuminţească” glandele endocrine (tiroida?) responsabile pentru obrăzniciile ei de zgâtie.

Joy a făcut cancer la oase şi a murit după câţiva ani, în 1960. Tragedia l-a marcat profund pe Lewis (A Grief Observed). Povestea lor a fost mai întâi „dramatizată” şi apoi transpusă în lungmetrajul Shadowlands.

Scrisorile lui Joy, îmi spune Paul, au fost publicate în 2009, sub titlul Out of My Bone.

Fotografia de pe copertă o arată ca pe o femeie puternică, frumoasă şi inteligentă. Adică genul care i-ar fi venit de hac şi lui Lewis.

 

“Costul uceniciei”, mai aproape de publicare

Cred că am mai făcut cândva referire la primele mele întâlniri cu Bonhoeffer via Erickson. Pe atunci eram student. Mi se poate deci ierta incapacitatea de a-l fi suspectat pe teologul american că „face silnicie” textelor bonhoefferiene. (Ca să fim totuşi drepţi, “doing violece” se poate atât la americani, cât şi la nemţii, cu jemandem Gewalt antun).

Cu vremea, am ajuns să descopăr că mai toată lumea ştie despre Bonhoeffer aproximativ un singur lucru: „religionless Christianity”, după cum mai toată lumea ştie despre Calvin aproximativ două lucruri: „predestinare” şi „Servetus”.

[Apropo, se oferă cineva să compileze un „Mic dicţionar al stereotipurilor în teologie"?]

Cum-necum, am ajuns să-mi cumpăr The Cost of Discipleship. Şi, vorba lui Lewis, I did not know what I was letting myself in for. Un tânăr care doreşte să rămână un „ericksonian” înveterat se cuvine să-şi selecteze cu mare grijă lecturile.

Ce a mai urmat e o mică istorie pe care am să o recapitulez cu altă ocazie (într-o „cronică” a Costului uceniciei). Cert este că la aproape 3 ani de când Amazonul m-a fericit cu această carte, ea a ajuns să fie tradusă (din germană, Nachfolge) şi în româneşte.

De curând am isprăvit editarea manuscrisului, ceea ce înseamnă că în câteva luni Costul uceniciei ar putea ieşi de sub tipar. Voi reveni cu amănunte atunci când lucrurile vor intra în linie dreaptă, fiindcă „totul la timp şi la vreme”.

 

Editura Peregrinul pe internet

De curând a fost lansată pagina de internet a Editurii Peregrinul, un imprint Logos al cărei motto este „…altfel de cărţi”. Editura a tipărit două titluri vechi apărute anterior la Logos (Labirintul codependenţei şi Schimbare lăuntrică) şi, pentru prima dată, o trilogie excelentă, de Paul Brand şi Philip Yancey:

• O făptură atât de minunată
• Creaţi după Chipul Său
• Darul durerii

Fiecare dintre cele trei cărţi a fost premită cu Gold Medallion Book Award, distincţie acordată de Asociaţia Editurilor Creştine Evanghelice (din SUA).

Paul Brand (1914-2003), născut din părinţi misionari, a fost un chirurg excepţional; prin cercetările sale a elaborat noi tehnici de transfer de tendon pacienţilor afectaţi de lepră. A lucrat aproape 20 de ani în India, redându-le pacienţilor posibilitatea de a-şi refolosi mâinile. O biografie a sa este intitulată (cum altfel?) Ten Fingers for God.

Philip Yancey probabil nu are nevoie de prezentare. Cărţile sale au fost deja traduse în româneşte de diverse edituri. Din păcate, nu toate traducerile sunt la fel de izbutite. Deşi nu am apucat încă citesc trilogia, cred că Peregrinul a făcut o treabă bună.

 

Ecleziastul în trad. Petru Creţia

Îmi place cum traduce Petru Creţia. Comentariile lui nu sunt tocmai “pravoslavnice”, I’m afraid, dar traducerea făcută de el m-a cucerit. Se vede de colo că traduce un filolog cu multă experienţă în ale scrisului. Păcat că n-a tradus mai mult din VT grec. Dar, să nu mai lungesc vorba, redau mai jos ultima parte din Eclesiastul.

Foto: Creţia la vârsta când îşi putea permite să afirme, într-un glas cu Ecleziastul, că tinereţea este şi ea deşertăciune.

Dar şi ea, tinereţea, vremea cât ai părul negru, tot deşertăciune este. Aşadar eşti tânăr, aminteşte-ţi de Domnul care te-a făcut, nu aştepta zilele grele şi anii târzii, când o să zici: “De aceşti ani nu am plăcere.” Te bucură de tine şi de lume înainte să se adune iarăşi norii după ploaie şi înainte ca soarele şi stelele şi luna să înceapă a se stinge, lăsându-te în întuneric.

Înainte ca paznicii casei să înceapă să tremure

Şi oamenii puternici să se gârbovească,

Când femeile nu se vor mai duce să macine la moară.

Pentru că lumina se întunecă în ferestre

Şi porţile ogrăzii se închid;

Când uruitul morii abia de se desluşeşte.

Când nu se mai aude cântecul de păsări

Şi cântecele toate se sting şi amuţesc;

Când oricare urcuş este o încercare

Şi când te temi să mai porneşti la drum.

Şi totuşi e plin de floare migladul

Şi lăcusta e grea de rouă,

Şi tufa de caper este grea de rod.

În ceasul când se duce omul către veşnicu-i sălaş şi bocitoarele încep să se jelească, uliţe cutreierând,

Înainte să plesnească coarda de argint

Sau să se sfarme candela de aur

Şi ulciorul să se spargă la izvor,

Înainte să se rupă funia căldării de la puţ,

sau înainte ca ţărâna să se-ntoarcă în ţărână de unde s-a iscat şi răsuflarea să se-ntoarcă la Domnul care a dăruit-o.

Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecleziastul. Totul e deşertăciune.

 

Istoria comunismului românesc

Dorin Dobrincu anunţă lansarea cărţii Istoria comunismului din România. Documente din perioada Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965). Volumul îi are ca editori pe istoricii Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu (directorul Arhivelor Naţionale) şi Armand Goşu.

Că tot vorbim de “comunisme”, găsiţi aici un articol deprimant, despre cum se face că avem…

Aproape 10.000 de oameni executaţi de Securitate şi nici un vinovat băgat după gratii din cauza lacunelor legislative. Acesta este bilanţul trist făcut de istoricul Marius Oprea, şeful Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. (Cotidianul)

Din comunism nu se iese cu una, cu două. Nici măcar cu 10.000.

 

Biblice. (Munteanu şi Creţia)

Anunţam luna trecută apariţia primei părţi dintr-o serie intitulată „Repere ale tradiţiei biblice româneşti”, de prof. Eugen Munteanu, în revista Idei în Dialog. Între timp, a fost publicată online şi partea a doua. Aici.

Ultima parte (III) poate fi citită (deocamdată) numai în numărul tipărit al revistei (iunie 2009). Către finalul articolului sunt prezentate şi bibliile „britanice”, dar pe scurt, fiindcă istoria lor este puţin cunoscută. Intenţionez, dacă mă ţine Domnul cu viaţă şi cu sănătate, să scriu eu un articol pe acest subiect, prezentând istoria şi relaţiile textuale dintre bibliile „britanice”.

Una peste alta, semnalez aici o apariţie recentă: Cinci cărţi din Biblie, traduse şi comentate de Petru Creaţia. Deşi Creţia (1927-1997) n-a fost biblist, ci clasicist, s-a ocupat, între altele şi de traducerea unor cărţi biblice, din greacă, nu din ebraică, pe care, după cum mărturiseşte cu regret (p. 5), n-o cunoştea.

Cele cinci cărţi sunt Iov, Eclesiastul, Iona, Ruth şi Cântarea cântărilor, de care inima lui s-a simţit cel mai legată.

Dacă am înţeles bine, traducătorul abordează aceste texte nu ca literatură sacră, ci ca „mare literatură”. E bine de precizat asta, pentru cei care vor fi contrariaţi de anumite comentarii.

Pentru cititorii interesaţi să deguste un fragment, iată cum sună Eclesiastul:

Un rând de oameni vine, altul trece, pământul însă rămâne veşnic neclintit. Soarele răsare şi asfinţeşte şi se zoreşte-apoi către sălaşul lui şi de acolo iar răsare. Către miazăzi bate vântul, apoi se întoarce şi bate către miazănoapte, se duce şi se întoarce mereu, în acelaşi veşnic ocol. Râurile se varsă toate în mare şi marea nu se umple niciodată, dar râurile curg mereu spre-acelaşi ţel. Toate câte sunt sunt  aceleaşi mereu. Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit. Ce-a fost o să mai fie, ce s-a făcut se va mai face. Nimic din ce se află sub soare nu este nou. Ia orice lucru, poţi spune oare despre el: „Iată, lucrul acestea e nou”? El se afla în lume mult înaintea vremii noastre, atâta doar că din vechime nu rămâne nici o amintire, întocmai cum şi anul care vine o să piară în uitare.

O traducere foarte frumoasă. Cu o mică problemă; în v. 8 Creţia a fost prea curajos:

Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit.

La nivel logic, ne putem întreba: de ce crede Eclesiastul că oamenii n-au curaj să admită că s-au săturat de priveliştea (deşartă a) lumii? Ce mare curaj trebuie unui om pentru această recunoaştere? În acest punct, traducerea lui e cam departe de textul grecesc, pe care l-aş traduce (cam literal) astfel:

Toate cuvintele sunt încărcate de trudă

[Cât] nu va putea [vreun] om să spună,

Ochiul nu se va sătura de văzut,

iar urechea nu se va umple de auzit.

Gr. logoi traduce ebr. hadvarim, „cuvinte/lucruri”. Logic, textul se referă la „lucruri”, care se fac toate cu trudă, nu la cuvinte.

 

Evanghelia şi Împărăţia. (Apariţie editorială Logos)

Editura Logos a publicat de curând un nou titlu: Evanghelia şi Împărăţia, de Graeme Goldsworthy. Cartea poate fi încadrată atât la „teologia Vechiului Testament”, cât şi în domeniul „hermeneutică”.

Cartea izvorăşte probabil dintr-o nemulţumire. Nemulţumirea că atât de puţini creştini reuşesc să citească Vechiul Testament cu folos, atunci când se obosesc să mai depună vreun efort în această direcţie.

Autorul urmăreşte o temă biblică importantă, „Împărăţia lui Dumnezeu” în Vechiul Testament. Nu o face cu termeni tehnici, dătători de ceaţă, ci cu supleţea celui care scrie pentru nespecialişti interesaţi să-şi îmbogăţească orizonturile hermeneutice şi înţelegerea Scripturii.

Titlul Original: Gospel and Kingdom

Autor: Graeme Goldsworthy, actualmente pensionat, a fost profesor de Vechiul Testament, teologie biblică şi hermeneutică la Colegiul Teologic Moore din Sydney, Australia. Este un teolog şi autor apreciat, iar dintre cărţile sale amintim: Evanghelia şi planul divin, Evanghelia şi Apocalipsa şi Evanghelia şi Înţelepciunea.

Traducător: Adrian Serecuţ

Linkurile cu mostra de carte, respectiv cuprinsul nu sunt momentan valabile. Urmează să fie “validate” într-o zi-două.

 

Greacă veche cu un strop de umor!

Christophe Rico, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a lansat în feb. 2009 un manual de greacă foarte original: Polis: parler le grec ancien comme une langue vivante.

Am văzut doar o mostră (capitolul 3) şi m-am amuzat mult de scenariile pe care ni le propune autorul.

Cum să nu zâmbeşi când îi găseşti pe aceeaşi pagină  pe Christophoros (profesorul care se enervează când elevii nu-l ascultă), Alexandros (elevul bogat şi arogat), Boukephalos (calul lui Alexandros) şi Nestor (servitorul care iubeşte ordinea şi deci îl urăşte pe Boukephalos)? Galeria de personaje  (situate în contexte de viaţă specifice sec. XX) este mult mai mare şi toate sunt descrise cu un strop de umor şi ironie. Aproape că mă bate gândul să adopt cândva cartea ca manual. Păcat că e în franceză. Totuşi, din câte am aflat, se lucrează şi la versiunea engleză, care va fi gata în cam 3 ani. Probabil că ediţia engleză va avea mare succes.

O posibilă concluzie? O limbă care de obicei e o corvoadă  pentru studenţi poate fi predată şi într-un mod interesant.

 

Antologia ruşinii după Virgil Ierunca

Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini,
dar eu n-aduc libaţiile lor de sânge,
şi nu pun numele lor pe buzele mele.
Psalmul 16:4
(trad. Cornilescu adaptată)

De ceva vreme a apărut la Humanitas o carte-document extrem de deranjantă. Deranjantă pentru memoria a sute de indivizi care au ridicat în slăvi regimul comunist şi cuplul dictatorilor. Este vorba de Antologia ruşinii după Virgil Ierunca.

Sunt inventariate, pe mai bine de 550 de pagini, crâmpeie din scrierile sau discursurile celor care, din diverse motive, au ales să-şi prostitueze condeiul în slujba Partidului şi a conducătorilor iubiţi.

În studiul care prefaţează cartea, cei doi editori (Nicolae Merişanu şi Dan Taloş) se întreabă, într-un intertitlu: “Pe cine găsim în Antologia ruşinii?” Răspunsul pe care ni-l oferă e structurat după cum urmează:

1. Valori autentice care au cedat în faţa ispitelor materiale sau care au pactizat cu sistemul pentru a-şi putea continua activitatea intelectuală sau artistică.
2. Activişti culturali pe care partidul îi mediatiza sau îi promova în conducerea ziarelor şi revistelor, în conducerea televiziunii şi a radioului.
3. Anonimi şi veleitari. Aici intră diverşi trepăduşi care prin laudele lor n-au făcut decât să se ralieze spiritului vremii.
4. Românii din exilul colaboraţionist. Rolul lor era să proiecteze o imagine cât mai pozitivă despre România în exterior.

Deşi editorii nu menţionează ca o categorie specială, parcurgând paginile cărţii am remarcat că între lăudacii regimului sunt prezenţi şi unii lideri religioşi care au pus pe buzele lor numele zeilor vremii şi au vărsat libaţii pe altarele lor. N-au fost libaţii de sânge, ca în Psalmul 16:4, ci a fost sacrificarea propriei integrităţi şi a propriului suflet. Un soi de pact cu răul şi cu minciuna întruchipate de regim. Am dat, în listă, peste adormiţii întru fericire Iustin Moisescu, Teoctist şi Antonie Plămădeală, rabinul Moses Rosen şi arhiepiscopul Ioan Robu. Mai sunt şi alţii, pe care nu mi-i pot aminti acum.

Ruşinea continuă. Ţineţi aproape!

De ce recepţie s-a „bucurat” Antologia ruşinii? Încă de când se ştia de acest proiect, un anumit trust mediatic a reacţionat “antologic”. Într-o emisiune a Antenei 3, “moderată” de o anume doamnă mai firoscoasă decât vulpea din fabulă, a fost invitat pe 28 februarie un anume individ plin de pelin care a jignit cu mult tupeu memoria lui Virgil Ierunca.

Au existat şi întâmpinări decente. Aici un articol excelent, de Mirela Corlăţean, în Cotidianul din 27 februarie 2008.

 

După 20 de ani

Am redescoperit, printr-o “serendipity”, numele unei cărţi care m-a fascinat în copilărie: Grizzly, stăpânul munţilor. Mulţi ani, numele cărţii şi al autorului (James Oliver Curwood) au zăcut prin nişte sinapse pe care simplul efort de rememorare nu mai era în stare să le activeze. Îmi aduceam aminte doar că unul dintre protagonişti era un grizzly inimos, hăituit de un vânător fără inimă. Mai ţineam minte şi că că una dintre scenele cărţii m-a făcut să plâng. E scena în care vânătorul a ajuns el însuşi vânat, prins între un zid de cremene vertical şi ursul grizzly pe care îl urmărise asiduu. Nu mai reţin dinamica scenei. Ştiu doar că ursul nu-l ucide pe vânător, ci îl lasă să plece. Acest gest „uman” m-a emoţionat inexplicabil. Simţeam, înainte de a-i putea da un nume, ce înseamnă „iertarea” şi „harul”. Învăţam de la un urs Grizzly, dintr-o poveste, ceea ce aveam să redescopăr mulţi ani de-a rândul în viaţa reală, în relaţia cu Dumnezeu.

Această „scenă a iertării” e singura pe care mi-a mai amintesc acum. Sunt sigur însă că, dacă aş începe să recitesc cartea, m-ar năpădi iarăşi amintirile. Cândva probabil mă voi întoarce la carte. But not yet. Not yet.

Mai jos, una dintre scenele din filmul L’ours (1988), realizat pe baza cărţii.

 

Noul Testament (comentat). Traducere de C. Bădiliţă

Editura Curtea Veche anunţă lansarea Evangheliei după Matei, primului volum (dintr-o serie de 7) al Noului Testament tradus de biblistul şi patrologul Cristian Bădiliţă.

Când?

Marţi, 14 aprilie, începând cu ora 18:00

Unde?

La clubul Ţăranului  de la Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti

Vorbitori?

Zice-se că la eveniment vor fi prezenţi (pe lângă traducător) ministrul culturii, Theodor Paleologu şi arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie.

Volumul are peste 450 de pagini, fiindcă este însoţit de comentarii extinse. Sunt foarte curios să văd ce a “ieşit”, mai ales că volumul a beneficiat de lectura d-nelor Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, editori la proiectul Septuaginta (Polirom).

Relansare ieşeană

O altă lansare va avea loc la Iaşi, miercuri, 15 aprilie, ora 17, la Casa “Mihai Ursachi” din parcul Copou. Alte detalii pe blogul lui Marius Cruceru, care va vorbi şi el la eveniment.

 

(Cum de a ajuns) Ceauşescu la putere

M-am dus astăzi la depozitul H. pentru nişte cărţi. Văzusem de multă vreme Fenomenul Piteşti de Virgil Ierunca (pe a cărei manşetă de prezentare scrie „Una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră.”) şi nu-mi dădea pace gândul că n-am cumpărat-o încă. Am venit de acolo şi cu Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice. Se înţelege, n-am apucat decât să o răsfoiesc. Presimt însă că mă va ţine „lipit”, de îndată ce voi avea niţel răgaz de lectură.

Autorul ei, Pierre du Bois, a scotocit în toate arhivele posibile şi a avut discuţii cu diverşi apparatcik-i care l-au cunoscut pe Ceauşescu. Din discuţii şi cercetări s-a născut această carte, nu foarte groasă, dar toată „miez”. Redau aici cuprinsul:

Condamnaţi la fericire

Parfumul schimbării

Un secret de stat

Cuibul de vipere

Moartea unui conducător

Ceauşescu, prim-secretar

Funeralii grandioase

Primus inter pares

Necazul tovarăşilor

Eroul naţiunii

Concluzii

 

Liiceanu la baptişti (afro-americani)

Am pomenit cu ceva vreme în urmă cartea lui Liiceanu, Scrisori către fiul meu. Auzisem de ea la finele lui 2008, dar nu am avut prilej să dau o fugă la depozitul H. decât înainte de operaţie.

În Scrisori, Liiceanu dă la o parte multe falduri de peste sufletul său şi îl lasă pe cititor să privească înăuntru. Uneori faldurile îndepărtate sunt ca foile de ceapă. Mai multe decât te-ai aştepta. Ultimul capitol, despre căsătoriile cu eşecuri, aproape că mă jenez să-l citesc. Mă simt ca şi cum aş fi dat din greşeală peste corespondenţa privată a cuiva şi curiozitatea mă împinge să citesc, iar bunul simţ îmi spune că ar fi cazul să mă opresc.

Dincolo de aceste aspecte (sau altele), cu această carte Liiceanu mi se revelează definitiv ca un autor care îmi place chiar dacă de cele mai multe ori nu sunt de-acord cu el. Despre asta ar fi multe de spus. Atât de multe, încât n-am să intru în detalii.

Îmi place, fiindcă dovedeşte că poate scrie cu umor. Trebuie precizat însă că umorul nu este unul tonic ca al lui Pleşu (care nu pare deprimat de plasarea sa „la porţile Orientului”), ci unul strâns asociat cu anumite incongruenţe dramatice în care se regăseşte autorul.

De unde a ieşit Ray Charles

Să trecem însă la chestiunea din titlul postării. Liiceanu merge în State pentru o operaţie de „reglare” a câmpului electric al inimii. Totul decurge bine. După operaţie, prietenul lui (Martin) îl duce să viziteze câte ceva din America profundă. Fiindcă sunt în Bible Belt, merg la o biserică baptistă de negri. „Ca să înţelegi de unde a ieşit Ray Charles”, îi spune Martin. Zis şi făcut.

O biserică sclivisită, cu lume foarte elegantă, cu un pastor al cărui moto este: „I am proud of 8th Street Church”. Hm, Liiceanu e destul de subtil în prezentarea chestiunii ca să înţelegem că mai multă modestie la un slujitor al altarului n-ar strica. Pastorul se lansează într-un discurs care devine tot mai electrizant, sub ploaia de „aminuri” venite din sală. „Când temperatura discursului a atins cota maximă şi vociferările s-au înmulţit ţâşnind, cu viteză sporită, din toate părţile, la un semn al tânărului în alb [pianistul], ca într-o regie savant făcută, a intrat în scenă corul. Dozajul care a urmat a fost năucitor.”

Ceea ce urmează nu poate fi povestit cu maximum de efect decât de cel care a trăit evenimentele. N-am să subminez relatarea autorului, ci am să spun doar că ritmurile africane dionisiace care pun stăpânire pe cor şi pe întreaga biserică îl „paralizează” pe filozoful român, care nu se poate „integra” nici în ruptul capului. „Şi ca întotdeauna când te izolezi înlăuntrul unui delir colectiv, m-a apucat frica.” Autorul nu poate accepta că sentimentul credinţei poate apărea la capătul unei surescitări induse muzical.

„În acelaşi timp, deşi nu puteam să intru în sistemul lor, îi admiram.” Creştea admiraţia, dar creştea şi angoasa.

„Transa aceasta creştea ca apele umflate ale mării, făcându-mă, instinctiv, să caut un loc de refugiu mai înalt sau să încep să mă ridic pe vârfurile picioarelor pentru ca valul emoţiei care se rostogolea dinspre podium spre partea din spate a sălii să nu ajungă să mă înghită. Am simţit cum panica începe să urce treptat în mine. La început, firavă, ca o tresărire, ca un susur care se isca când într-o parte, când în alta a fiinţei mele, pentru a dispărea în clipa următoare. Apoi m-a cuprins în întregime”.

Abis de suferinţă vs. “zdrobire”

În tot acest timp, negrii se întrec pe ei înşişi. Din suita de cântece, Liiceanu reţine câteva versuri care l-au marcat. Aici relatarea devine interesantă fiindcă autorul dezvăluie ceva din modul în care a decodat mesajul reţinut. Redau un singur vers, cu tâlcuirea lui Liiceanu: Brokenness / I crave for Your brokenness („Abis de suferinţă, tânjesc cu toată fiinţa mea după abisul suferinţei Tale”).

E clar, din traducere se vede că Liiceanu a înţeles eronat acest terminus technicus. „Brokenness” nu e „abis de suferinţă”, ci „stare a omului zdrobit, care se smereşte înaintea lui Dumnezeu”. Când cineva e cuprins de „brokenness”, el nu trăieşte un „abis de suferinţă”, ci un sentiment de smerire, de „zdrobire” (cf. asocierea dintre „broken heart” şi „contrite spirit” din Ps. 34:18).

În acest caz, „Your brokenness” nu poate fi „starea de zdrobire care Îl caracterizează pe Hristos”. Înclin să cred că e „starea care vine de la El” sau „pe care o dă El”. Pare puţin probabil ca un cântec gospel să conţină ideea de identificare cu patimile lui Hristos, în maniera misticilor catolici medievali. Ceea ce-şi doreşte autorul cântecului este „zdrobirea/smerenia” care vine de la Hristos şi care, deci, este conform voii Lui.

Cu „abis de suferinţă” sau fără, autorul resimte o uşurare când slujba ia sfârşit. De bună seamă, închinarea “afro-americană” pe ritmuri de gospel este o mare sursă de anxietate pentru filozofii care nu ştiu ce înseamnă „brokenness”.

 

Documentele care stau la baza Vechiului Testament

Editura Logos anunţă apariţia unui nou titlu, Documentele care stau la baza Vechiului Testament, de Walter C. Kaiser. Prin această carte, autorul încearcă să răspundă mai multor întrebări:

• Ce încredere putem avea în povestirile şi relatările întîlnite pe paginile Vechiului Testament?
• Sînt veridice documentele care stau la baza Vechiului Testament?
• În ce ar consta relevanţa lor pentru noi, cei care trăim în secolul XXI şi ne confruntăm cu probleme atît de diferite?
• Cum cernem marea diversitate de răspunsuri şi interpretări oferite celui pornit în căutarea răspunsurilor?

Titlul original al cărţii este The Old Testament Documents: Are They Reliable and Relevant?

Traducător: Tiberiu Pop

Aici puteţi vedea CUPRINSUL cărţii, iar aici o MOSTRĂ de carte.