Poezie



I am a few days behind posting this, but I hope you will love the poem and the song which follows.


A poem by C.S. Lewis set to music by Paul Mealor.

Because at times the lyrics are hard to understand, I publish here the text of the poem, hoping that no breach of copyright is committed.

***

Love’s as Warm as Tears

Love’s as warm as tears, Love is tears:
Pressure within the brain,
Tension at the throat,
Deluge, weeks of rain,
Haystacks afloat,
Featureless seas between
Hedges, where once was green.

Love’s as fierce as fire, Love is fire:
All sorts-infernal heat
Clinkered with greed and pride,
Lyric desire, sharp-sweet,
Laughing, even when denied,
And that empyreal flame
Whence all loves came.

Love’s as fresh as spring, Love is spring:
Bird-song hung in the air,
Cool smells in a wood,
Whispering ‘Dare! Dare!’
To sap, to blood,
Telling ‘Ease, safety, rest,
Are good; not best.’

Love’s as hard as nails, Love is nails:
Blunt, thick, hammered through
The medial nerves of One
Who, having made us, knew
The thing He had done,
Seeing (with all that is)
Our cross, and His.


Simone Weil loved this poem. And it’s not difficult to see why.

***

Love bade me welcome: yet my soul drew back,

Guiltie of dust and sinne.

But quick-ey’d Love, observing me grow slack

From my first entrance in,

Drew nearer to me, sweetly questioning,

If I lack’d any thing.

A guest, I answer’d, worthy to be here:

Love said, You shall be he.

I the unkinde, ungratefull? Ah my deare,

I cannot look on thee.

Love took my hand, and smiling did reply,

Who made the eyes but I?

Truth Lord, but I have marr’d them: let my shame

Go where it doth deserve.

And know you not, sayes Love, who bore the blame?

My deare, then I will serve.

You must sit down, sayes Love, and taste my meat:

So I did sit and eat.


O baladă pentru zilelele fără soare.

Textul în engleză.

Donal Og
It is late last night the dog was speaking of you;
the snipe was speaking of you in her deep marsh.
It is you are the lonely bird through the woods;
and that you may be without a mate until you find me.

You promised me, and you said a lie to me,
that you would be before me where the sheep are flocked;
I gave a whistle and three hundred cries to you,
and I found nothing there but a bleating lamb.

You promised me a thing that was hard for you,
a ship of gold under a silver mast;
twelve towns with a market in all of them,
and a fine white court by the side of the sea.

You promised me a thing that is not possible,
that you would give me gloves of the skin of a fish;
that you would give me shoes of the skin of a bird;
and a suit of the dearest silk in Ireland.

When I go by myself to the Well of Loneliness,
I sit down and I go through my trouble;
when I see the world and do not see my boy,
he that has an amber shade in his hair.

It was on that Sunday I gave my love to you;
the Sunday that is last before Easter Sunday
and myself on my knees reading the Passion;
and my two eyes giving love to you for ever.

My mother has said to me not to be talking with you today,
or tomorrow, or on the Sunday;
it was a bad time she took for telling me that;
it was shutting the door after the house was robbed.

My heart is as black as the blackness of the sloe,
or as the black coal that is on the smith’s forge;
or as the sole of a shoe left in white halls;
it was you put that darkness over my life.

You have taken the east from me, you have taken the west from me;
you have taken what is before me and what is behind me;
you have taken the moon, you have taken the sun from me;
and my fear is great that you have taken God from me!


„Von guten Mächten” e ultima poezie a lui Bonhoeffer, scrisă în decembrie 1944, pentru Anul Nou 1945.

E remarcabil că în acele luni de anchetă în temniţa Gestapo-ului de pe strada Prinz-Albrecht (Berlin), Bonhoeffer a mai avut resurse pentru a scrie acest poem care emană o nădejde supraomenească şi o ancorare extraordinară în voia lui Dumnezeu.

Versurile au fost puse pe muzică. Imnul rezultat a fost inclus în Evangelisches Gesangbuch în 1993.

Mai jos versurile şi trei interpretări. Regret că nu am timp să fac o traducere. Poate mă ajută prietenii care ştiu germană. :)

Von guten Mächten treu und still umgeben,
behütet und getröstet wunderbar,
so will ich diese Tage mit euch leben,
und mit euch gehen in ein neues Jahr.

Von guten Mächten wunderbar geborgen
erwarten wir getrost, was kommen mag.
Gott ist bei uns am Abend und am Morgen
und ganz gewiß an jedem neuen Tag.

Noch will das Alte unsre Herzen quälen,
noch drückt uns böser Tage schwere Last.
Ach, Herr, gib unsern aufgeschreckten Seelen
das Heil, für das Du uns geschaffen hast.

Und reichst Du uns den schweren Kelch, den bittern
des Leids, gefüllt bis an den höchsten Rand,
so nehmen wir ihn dankbar ohne Zittern
aus Deiner guten und geliebten Hand.

Doch willst Du uns noch einmal Freude schenken
an dieser Welt und ihrer Sonne Glanz,
dann woll’n wir des Vergangenen gedenken,
und dann gehört Dir unser Leben ganz.

Laß warm und hell die Kerze heute flammen,
die Du in unsre Dunkelheit gebracht,
führ, wenn es sein kann, wieder uns zusammen!
Wir wissen es, Dein Licht scheint in der Nacht.

Wenn sich die Stille nun tief um uns breitet,
so laß uns hören jenen vollen Klang der Welt,
die unsichtbar sich um uns weitet,
all Deiner Kinder hohen Lobgesang.

Von guten Mächten wunderbar geborgen,
erwarten wir getrost, was kommen mag.
Gott ist bei uns am Abend uns am Morgen,
und ganz gewiß an jedem neuen Tag.

Update: Virgil Croitor ne oferă o versiune în română (fără rimă).

Mângâiat şi ocrotit de puterile bune
care mă înconjoară tăcut, dar cu credincioşie.
Aşa aş vrea să petrec aceste zile ,
Şi să intrăm împreună în anul nou.

Protejaţi de puterile bune în chip minunat
aşteptăm cu încredere ce va veni.
Dumnezeu este cu noi seara şi dimineaţa
Şi, cu siguranţă, din nou, în fiecare zi.

Cele vechi mai încearcă să ne chinuie inima,
Povara grea a zilelor rele încă ne mai apasă.
O, Doamne, dă sufletelor noastre tulburate mântuirea pentru care ne-ai creat.

Şi dacă ne întinzi paharul greu, amar
al suferinţei, umplut până sus,
îl luăm cu recunoştinţă, fără ezitare
din mâna ta bună şi iubitoare.

Dar dacă vrei să ne mai îngădui odată
Să ne bucurăm de strălucirea soarelui, de această lume, atunci vom medita la cele trecute
Şi apoi viaţa noastră îţi va aparţine în întregime.

Fie ca lumânarea adusă de tine în întuneric
să ardă luminos, cu căldură!
Dacă se poate, adu-ne din nou împreună
Noi ştim că lumina ta strălucește în noapte!

Acum, când liniştea se aşează în jurul nostru
Ajută-ne să auzim acel sunet de afară
Care se întinde nevăzut în jurul nostru,
Cântecul de laudă al copiilor Tăi!

Păziţi de puterea Lui în chip minunat
Aşteptăm liniştiţi ce va veni.
Domnul este cu noi seara, dimineaţa
Şi cu siguranţă, din nou zi de zi.


Hugo n-a fost tocmai un creştin (cel puţin în partea a doua a vieţii). Dar se pare că talentul nu este distribuit pe criterii confesionale. Parafrazându-l pe Kogălniceanu: “Noi vom admira opera, nicidecum pe autor” :)

Mai jos, o poezie despre visul lui Boaz şi arborele lui Iese din care avea să vină Mântuitorul.

1  Booz s’était couché de fatigue accablé ;
Il avait tout le jour travaillé dans son aire ;
Puis avait fait son lit à sa place ordinaire ;
Booz dormait auprès des boisseaux pleins de blé.

2  Ce vieillard possédait des champs de blé et d’orge ;
Il était, quoique riche, à la justice enclin ;
Il n’avait pas de fange en l’eau de son moulin ;
Il n’avait pas d’enfer dans le feu de sa forge.

3  Sa barbe était d’argent comme un ruisseau d’avril.
Sa gerbe n’était point avare ni haineuse ;
Quand il voyait passer quelque pauvre glaneuse :
— Laissez tomber exprès des épis, disait-il.

4  Cet homme marchait pur loin des sentiers obliques,
Vêtu de probité candide et de lin blanc ;
Et, toujours du côté des pauvres ruisselant,
Ses sacs de grain semblaient des fontaines publiques.

5  Booz était bon maître et fidèle parent ;
Il était généreux, quoiqu’il fût économe ;
Les femmes regardaient Booz plus qu’un jeune homme,
Car le jeune homme est beau, mais le vieillard est grand.

6  Le vieillard qui revient vers la source première,
Entre aux jours éternels et sort des jours changeants ;
Et l’on voit de la flamme aux yeux des jeunes gens,
Mais dans l’œil du vieillard on voit de la lumière.

7  Donc, Booz dans la nuit dormait parmi les siens.
Près des meules, qu’on eût prises pour des décombres,
Les moissonneurs couchés faisaient des groupes sombres ;
Et ceci se passait dans des temps très anciens.

8  Les tribus d’Israël avaient pour chef un juge ;
La terre, où l’homme errait sous la tente, inquiet
Des empreintes de pieds de géants qu’il voyait,
Était encor mouillée et molle du déluge.

9  Comme dormait Jacob, comme dormait Judith,
Booz, les yeux fermés, gisait sous la feuillée ;
Or, la porte du ciel s’étant entre-bâillée
Au-dessus de sa tête, un songe en descendit.

10  Et ce songe était tel, que Booz vit un chêne
Qui, sorti de son ventre, allait jusqu’au ciel bleu ;
Une race y montait comme une longue chaîne ;
Un roi chantait en bas, en haut mourait un Dieu.

11  Et Booz murmurait avec la voix de l’âme :
— Comment se pourrait-il que de moi ceci vînt ?
Le chiffre de mes ans a passé quatre-vingt,
Et je n’ai pas de fils, et je n’ai plus de femme.

12  — Voilà longtemps que celle avec qui j’ai dormi,
Ô Seigneur ! a quitté ma couche pour la vôtre ;
Et nous sommes encor tout mêlés l’un à l’autre,
Elle à demi vivante et moi mort à demi.

13  — Une race naîtrait de moi ! Comment le croire ?
Comment se pourrait-il que j’eusse des enfants ?
Quand on est jeune, on a des matins triomphants ;
Le jour sort de la nuit comme une victoire ;

14  — Mais, vieux, on tremble ainsi qu’à l’hiver le bouleau ;
Je suis veuf, je suis seul, et sur moi le soir tombe,
Et je courbe, ô mon Dieu ! mon âme vers la tombe,
Comme un bœuf ayant soif penche son front vers l’eau.

15  Ainsi parlait Booz dans le rêve et l’extase,
Tournant vers Dieu ses yeux par le sommeil noyés ;
Le cèdre ne sent pas une rose à sa base,
Et lui ne sentait pas une femme à ses pieds.

16  Pendant qu’il sommeillait, Ruth, une moabite,
S’était couchée aux pieds de Booz, le sein nu,
Espérant on ne sait quel rayon inconnu,
Quand viendrait du réveil la lumière subite.

17  Booz ne savait point qu’une femme était là,
Et Ruth ne savait point ce que Dieu voulait d’elle.
Un frais parfum sortait des touffes d’asphodèle ;
Les souffles de la nuit flottaient sur Galgala.

18  L’ombre était nuptiale, auguste et solennelle ;
Les anges y volaient sans doute obscurément,
Car on voyait passer dans la nuit, par moment,
Quelque chose de bleu qui paraissait une aile.

19  La respiration de Booz, qui dormait,
Se mêlait au bruit sourd des ruisseaux sur la mousse.
On était dans le mois où la nature est douce,
Les collines ayant des lis sur leur sommet.

20  Ruth songeait et Booz dormait ; l’herbe était noire ;
Les grelots des troupeaux palpitaient vaguement ;
Une immense bonté tombait du firmament ;
C’était l’heure tranquille où les lions vont boire.

21  Tout reposait dans Ur et dans Jéridameth ;
Les astres émaillaient le ciel profond et sombre ;
Le croissant fin et clair parmi ces fleurs de l’ombre
Brillait à l’occident, et Ruth se demandait,

22  Immobile, ouvrant l’œil à moitié sous ses voiles,
Quel Dieu, quel moissonneur de l’éternel été,
Avait, en s’en allant, négligemment jeté
Cette faucille d’or dans le champs des étoiles.


Pentru iubitorii de Scriptură transcriu mai jos un psalm în versuri, fără a oferi alte detalii. Să vedem cine ştie de sub pana cui a ieşit această creaţie. :)

La apa Vavilonului

Jelind de ţara Domnului,

Acolό şezum şi plînsăm

La voroavă ce ne strînsăm,

Şi cu inemă amară,

Prin Sion şi pentru ţară,

Aducîndu-ne aminte,

Plîngeam cu lacrimi herbinte.

Şi bucine ferecate

Lăsam prin sălci aninate,

Că acolό ne-ntrebară

Aceia ce ne prădară

Să le zîcem viers de carte

Într-acea steinătate,

Ca-n svînt muntele Sionul

Cîntări ce cîntam la Domnul.

Ce nu ni să da-ndemînă

A cînta-n ţară streină.

De te-aş uita, ţară svîntă,

Atuncea să-mi vie smîntă,

Şi direapta mea să uite

A schimba viers în lăute!

Şi să mi să prinză limba

De gingini, jelindu-mi scîrba,

De te-aş mai putea uita-te

Ierusalim cetate

Nainte de nu te-aş pune

În pomene-n zîle bune.

Să nu uiţ, Doamne svinte,

De Edom ce-au zîs cuvinte

Svintei cetăţi împrotivă,

Cu rău din gură zglobivă:

„Răsîpiţî-i zidiuri nalte,

Deşertaţ de bunătate!”

Tu, fată vavilonească,

Răul va să te tîlnească!

Va fi ş-acela-n ferice

Ce-ţ-va veni să te strice,

Că ţî să va-ntoarce darul,

Cum ne-nchini tu cu păharul,

Cînd cuconii tăi de ziduri

Vor zdrobi-i ca neşte hîrburi.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,801 other followers