Religion and Its Discontents



Dărâmarea în două rânduri a Templului, eveniment catastrofic pentru identitatea iudaică, întâmplat o dată în VT și o dată în NT, rămâne o lecție și pentru Biserică: instituțiile religioase, în dimensiunea lor politică, poartă în ele germenele subtil, dar fatal, al corupției.

O instituție religioasă crește, își întinde rădăcinile și ramurile, devine puternică, nutrește ambiții politice, caută să-și maximizeze impactul, își extinde influența, concurează în sondaje, la capitolul „încredere”, cot la cot cu alte instituții ale statului, are o reputație de gestionat. Fiindcă se bucură de încredere, se simte datoare să o apere cu orice preț, inclusiv prin mușamalizarea faptelor reprobabile.

Succesul Bisericii poate deveni lațul care ajunge să-i sugrume vocația profetică. Fiindcă, odată instalat, succesul trebuie multiplicat, prestigiul trebuie menținut, reputația trebuie apărată. Imaginea publică a Bisericii devine idolul care începe să pretindă cult din partea adepților. Cine critică Biserica nu-i prieten cu Cezarul!

Succesul și prestigiul Bisericii pe plan politic și social pot transforma Biserica-instituție într-un grajd al lui Augias. Încă îmi răsună în urechi declarațiile unor înalți ierarhi în campania electorală care s-a încheiat de curând. Viclenia este repudiată în aceeași frază în care ni se propune să votăm „împielițarea” corupției și a minciunii! Dreapta credință, ni se spune, nu stă la masă cu viclenia!

Negreșit!

Dar dacă descoperim că viclenia politică s-a insinuat taman în capul pristolului, atunci suntem constrânși să tragem următoarea concluzie: comesenele vicleniei în niciun caz nu pot fi „dreapta credință” și „desăvârșirea”, oricât s-ar da ele de ceasul morții să ne demonstreze că așa le cheamă în buletin!


Pentru unii dintre cunoscuții mei, ideea ca un lider religios să-și ceară iertare pentru răul făcut de coreligionarii lui (din altă epocă) este suspectă, fie că e vorba de creștini care cer iertare pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și musulmanilor în timpul cruciadelor, fie ca e vorba de un papă care le cere iertare penticostalilor pentru faptele comise de unii catolici în timpul lui Mussolini.

Papa Francisc, care s-a remarcat în ultima vreme prin gesturi fără precedent, a făcut recent o vizită la „Biserica evanghelică a Reconcilierii ” („Chiesa evangelica della Riconciliazione”), comunitate penticostală din Caserta (regiunea Campania).

„Între cei care au persecutat și denunțat pe penticostali, ca și când aceștia ar fi fost nebuni stricători de neam, s-au numărat și catolici: eu sunt păstorul catolicilor și vă cer iertare pentru acei catolici, frați și surori, care nu au înțeles și au fost ispitiți de diavolul”, a declarat papa în timpul întâlnirii sale cu pastorul penticostal Giovanni Traettino, pe care îl cunoștea încă din vremea când amândoi păstoreau (turme diferite) la Buenos Aires.

Poate peste câteva sute de ani-lumină vom vedea un gest similar din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române. Ori poate că gestul va veni mai curând, căci în ce alt scop oare se strângeau nu demult prin inspectoratele școlare informații despre pastorii neoprotestanți ori despre apartenența religioasă a elevilor din școlile de stat?

Mai jos un fragment dintr-un articol apărut în La Stampa. Tot articolul AICI. Cum tot românul e născut nu doar poet, ci şi vorbitor de limbi străine, cred că puţini sunt acei cititori care au nevoie de traducere.

Seconda visita (con pranzo) a Caserta in tre giorni dall’amico pastore protestante. “Tra quelli che hanno perseguitato e denunciato i pentecostali, quasi come fossero dei pazzi che rovinavano la razza, c’erano anche dei cattolici”. E boccia l’uso del termine “setta”

Iacopo Scaramuzzi

Papa Francesco ha chiesto scusa per le persecuzioni dei pentecostali di cui alcuni cattolici sono stati complici nell’epoca fascista, nel corso della visita che ha compiuto oggi nella comunità pentecostale della  Riconciliazione, a Caserta. Jorge Mario Bergoglio, tornato nella città campana per la seconda volta in pochi giorni, ha anche esortato a non usare la parola “setta” per questa famiglia protestante, invitando al cammino comune dei cristiani delle diverse confessioni in nome di Gesù. Il Papa si è poi fermato a pranzo con il pastore Giovanni Traettino, suo amico dai tempi di Buenos Aires, e la sua comunità. Il rientro in Vaticano è previsto nel pomeriggio.

 “Tra quelli che hanno perseguitato e denunciato i pentecostali, quasi come fossero dei pazzi che rovinavano la razza, c’erano anche dei cattolici: io sono il pastore dei cattolici e vi chiedo perdono per quei fratelli e sorelle cattolici che non hanno capito e sono stati tentati dal diavolo”. Così, a quanto riferito, Papa Francesco si è rivolto ai pentecostali che ha incontrato nella visita compiuta.

 Il fascismo, intollerante nei confronti di tutte le confessioni non cattoliche, fu in effetti particolarmente duro con i pentecostali, che, giunti in Italia a inizio Novecento, in ragione della loro struttura molecolarizzata non beneficiarono neppure della legge sui culti ammessi del 1929.La persecuzione mussoliniana culmina nella circolare Buffarini-Guidi del 1935, che vieta il culto pentecostale in tutto il Regno in quanto “esso si estrinseca e concreta in pratiche religiose contrarie all’ordine sociale e nocive all’integrità fisica e psichica della razza”. Spesso denunciati dai parroci cattolici, molti pentecostali furono arrestati ed alcuni muoiono in carcere o in campo di concentramento. Nel l947 la maggioranza dei pentecostali italiani si riunì nelle Assemblee di Dio in Italia. Nel 2000 nacque la Federazione delle Chiese Pentecostali (Fcp). Non pochi pentecostali italiani, nel nome di un congregazionalismo diffuso, non aderiscono però a queste due sigle, come la comunità del pastore Trattino.


Ieri l-am cunoscut pe Philip. Un tânăr de 33 de ani, cu faţa radioasă şi cu accent de Geordie, care îmi întinde urechile la maximum, dându-mi temei să cred că, dacă evoluţia este totuşi adevărată, atunci copiii mei sigur vor arăta ca Dumbo. (Geordie = locuitor al zonei Tyneside, în N-E Angliei, la graniţa cu Scoţia). Îl însoţeşte pe prietenul meu, Dr. Gordon Lyon, care aduce ajutor umanitar pentru România (în al 11-lea an consecutiv, dacă nu greşesc).

Philip e un Geordie din Newcastle (e şi susţinător ale echipei cu acelaşi nume). Este pentru prima dată în România şi nu conteneşte cu întrebările (motiv pentru care sunt ultimul care termină cina). Mă întreabă despre schimbările din România după “Cheauchescu”. Evident, nu ratez ocazia să vorbesc despre “tineretul din ziua de azi” care nu ştie cum era “pe vremuri”. Îi povestesc că “pe vremea mea” problemele în liceu erau ţigările. Acum sunt drogurile.

Philip îmi spune că şi el a fost dependent de droguri 10 ani. O spune calm, cu ochi senini, strălucitori. Apoi a trecut printr-un centru Teen Challenge (de “rehab”) şi de doi ani are o viaţă stabilă. Acum lucrează într-o cafenea al cărei patron este creştin evanghelic. Este deci într-un mediu protejat. Mi-e greu să cred că tânărul plin de entuziasm care stă la masă cu mine a consumat droguri o perioadă atât de lungă. Deşi aş fi curios să-l întreb mai multe, îmi reprim impulsul. În definitiv, un restaurant cu muzică decibelicoasă de prost gust nu e tocmai locul potrivit în care să-ţi povesteşti viaţa şi lupta cu drogurile. Oricum, şi el, de partea cealaltă, are un sac de întrebări despre România, pe care o vizitează prima oară, iar eu nu prididesc cu lămuririle.

Astăzi Gordon şi Philip şi-au continuat drumul spre destinaţie. La plecare, Philip mi-a lăsat ca amintire o carte de Tozer, Mystery of the Holy Spirit, pe care tocmai o terminase de citit.

Schimbări extraordinare ca cele din viaţa lui Philip răman adesea necunoscute marelui public. Nu că ar trebui transformate în reţete de succes şi “marketizate”. Dar, în discuţiile cu exponenţii umanismului secular, care sunt vitriolici faţă de religie în general şi creştinism în particular, uităm adesea că argumentele cele mai extraordinare în favoarea veridicităţii şi frumuseţii credinţei nu sunt filozofările sterile, ci vieţile înnobilate ale Philip-ilor care s-au întâlnit cu Hristos.

P.S. Rămâne să auzim şi poveştile celor care după 10 ani de droguri au citit cărţile prof. Dawkins şi s-au simţit cuprinşi un efluviu de elan pentru o viaţă frumoasă, pentru facere de bine şi pentru puritate.


besancon.jpg

Dostoievski nu este sigur că crede în Dumnezeu, lucru pe care-l mărturiseşte într-o scrisoare din anul 1854 adresată protectoarei sale din Siberia, doamna Fonvizina şi pe care-l reia în Demonii, unde purtătorul său de cuvânt, Şatov, mărturiseşte că crede în Rusia, în ortodoxie, în Cristos. Dar în Dumnezeu? În acest punct, el se declară fiu al epocii sale şi tulburat de îndoială.

Cristosul său se înscrie în seria Cristoşilor romantici, între Cristosul lui Hegel şi Parsifalul lui Wagner, fiind şi un fel de Kaspar Hauser, prăbuşit din lumile superioare în aceasta şi a cărui reprezentare adecvată este prinţul Mîşkin în Idiotul, martor neputincios, în jurul căruia se înmulţesc catastrofele. Este oare readus la viaţă? Admirând Cristosul mort al lui Holbein la muzeul din Basel, Dostoievski fusese măcinat de îndoială. Să fie oare el Adevărul? ‘Dacă mi s-ar dovedi’, continua el în scrisoarea sa către Natalia Fonvizina, ‘că Cristos este dincolo de adevăr şi că în realitate adevărul este dincolo de Cristos, aş vrea mai curând să rămân alături de Cristos decât de adevăr.’ Afirmaţie măreaţă, dar teribil de periculoasă, deoarece admite că ar putea fi un lucru frumos şi meritoriu să urmezi un impostor. În acest caz, cultul său hiperdulic faţă de Cristos, faţă de un Cristos lipsit de un raport bine definit cu Tatăl, cu atotputernicia, cu adevărul, cu promisiunile profetice faţă de Israel, ar putea fi socotit fără nici o reţinere ca fiind idolatrie

Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 305-307.


„The earth,” read out my friend, hesitating a bit as the translated the Latin, „the earth, in relation to the distance of the fixed stars, has not appreciable size and must be treated as a mathematical point!” [from Ptolemy’s Almagest]

There was a moment’s silence.

“Did they really know that then?” said my friend. “But – but none of the histories of science – none of the modern encyclopedias – ever mention the fact.

The enormous size of the universe and the insignificance of the earth were known for centuries, and no one ever dreamed that they had any bearing on the religious question. Then, less than a hundred years ago, they are suddenly trotted out as an argument against Christianity. And the people who trot them out carefully hush up the fact that they were known long ago.

C.S. Lewis, “Religion and Science”


A few days ago, I was engaged in a debate with my friend George on the issue of “icons in schools”. The word “innocence” came to the foreground of the discussion at some point. The implication on my friend’s side was that the religious message in the minds of children (from such an early age) somehow deprives them of their innocence.

Today, opening my google page, the first headline from cnn.com presented an unheard of case of “Three boys, 8 and 9, charged with raping 11-year-old girl” (http://edition.cnn.com/2007/US/law/11/19/child.rape/index.html). I was instantly made to wonder what part mass-media played (for I suspect it played a serious part) in getting these children engage in such (mis)conduct.

I don’t want to comment much on the issue, but my intuition is that the vulgarity which especially television instils in the minds of children from the earliest ages, combined with the general frame of mind characteristic of the secular society, which tries to secure more and more “rights” for us to do whatever we please [provided we don’t hurt others, they say, but how can you make sure that children will discern what will or will not hurt others in the process?] cannot but lead to such effects as the one witnessed by the headline quoted above.

For me, in the light of my previous debates, the question boils down to this: who/what actually deprives children of their innocence in our modern, liberated societies? Is it the presence of religious symbols and education in the public schools? Is it the values promoted by the Western pop-culture? Anything else?


One remark made by my friend George triggered in me something of a Pavlovian reflex. In an older post about icons, he wrote: “… the pressure to decorate classroom walls with icons, flags and coat of arms just is a pressure to exclusion, self-righteousness, and poor education standards”.

What intrigued me was his use of the term “self-righteousness”. This term and its cognates (especially the adjective “self-righteous”) are used very much by people who presumably wish to criticize religious people’s false claim of being “righteous”. [It may or may not be the case with my friend George. What follows bellow does not concern directly his remark, but rather a widespread attitude among religion’s “cultured despisers”.]

I take it that critics who claim that Christians are “self-righteous” mean, by such a remark, that Christians are hypocritical. They are “righteous” in their own eyes, but not so in reality. In fact, who knows anything at all about true Christianity, knows too that one of its basic tenets is that no man can actually claim righteousness in God’s sight (or in anyone else’s sight, for that matter). We all fail to love God fully and we all fail to love our neighbour as ourselves.

However, does this failure mean that we ought not dare criticize anything which we perceive as wrong in others? I wonder: are the journalists who point out corruption in the government criticized for making an ugly display of their “self-righteousness”? Leaving this aside, one point must be granted: the accusation of “self-righteousness” is correct if it in fact targets those devotees who insist on their rectitude (much like the Pharisee praying in the Temple – Luke 18:11) yet “swallow the camel” instead.

Jesus himself speaks strongly against those who claim to “take the speck of dust out of other people’s eyes, when all the time there is a log their own eye”. But He does not stop at that. He recommends something further: “You hypocrite, first take the log out of your own eye, and then you will see clearly to remove the speck from your brother’s eye.”

The critics would probably be content with everybody failing to see everybody’s “specks” and everybody being ok, in a big happy family, much like in Schiller’s “An die Freude”, where the worm and the cherub share in the same universal joy:

Freude trinken alle Wesen
An den Brüsten der Natur;
Alle Guten, alle Bösen
Folgen ihrer Rosenspur.
Küsse gab sie uns und Reben,
Einen Freund, geprüft im Tod;
Wollust ward dem Wurm gegeben,
Und der Cherub steht vor Gott.

Well, not so. Let us remove the logs from our eyes and perhaps by then we shall see clearly that associating the worm with the cherub is not, after all, such a good idea. It gives me chills to think that the Serpent in the story of the Garden of Eden managed to sneak its way into the new Paradise instated by Schiller as a mere “worm” and claiming to enjoy the same status as the cherubs (he himself having been formerly one of them).
With that, I kindly invite my friends to point it out to me that calling something “evil” is dangerous because it invites exclusion, hate, repressive measures, discrimination and all other evils that we humans have proved ourselves capable of. In exchange, I propose to call everything good and thus to rid ourselves of any effort to discern the shades in the morality of our society and produce the moral value-free Paradise that we so long for.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,958 other followers