Tâlcuiri la Cornilescu



Sunt foarte nedumerit de ceea ce găsesc astăzi în Evrei 12:1 în Biblia de la București.

ceata

Motivul mai precis al nedumeririi îl reprezintă doi dintre echivalenții folosiți pentru a traduce ultimele trei elemente din versetul următor:

Οὐ γὰρ προσεληλύθατε ψηλαφωμένῳ ὄρει, καὶ κεκαυμένῳ πυρί, καὶ γνόφῳ, καὶ σκότῳ,καὶ θυέλλῃ,

Nedumerirea nr. 1:

De ce gr. gnophos a fost tradus prin „nori”?

Nedumerirea nr. 2:

De ce gr. thyella (‘furtună’) a fost tradus prin ceață?

Să fi văzut traducătorul κύφελλα (‘nori de ceață’) în loc de θύελλα? Felul în care e tipărită secvența καὶ θυέλλῃ în Biblia de la Frankfurt ar putea explica (parțial) o astfel de eroare.

nori


Update (27 martie 2014): Am actualizat postarea după comentariul făcut de filologul Iosif Cămară.

inselaciunea

Astăzi citesc ceva stupefiant în Biblia de la București, la începutul cap. 14 din 1 Corinteni:

„Goniți înșălăciunea și râvniți ceale duhovnicești”.

Cei care cunoașteți textul biblic știți că el spune: „urmăriți dragostea” etc.

Și atunci cum s-a strecurat în Scriptură „înșălăciunea”?

Textul grec din manuscrise nu înregistrează variații în acest punct!

Există totuși o abatere de la textul obișnuit, în Septuaginta de la Frankfurt. Tipograful a cules din greșeală alt text:

apate

διώκετε τὴν ἀππην în loc de διώκετε τὴν ἀγπην („goniți/urmăriți dragostea”). Dat fiind că „apape” nu înseamnă nimic, unii cititori au considerat că e vorba de „apate” (înșelăciune). Și așa a apărut o lecțiune alternativă fără suport în manuscrise.

Am aici proba indubitabilă că cel puțin anumite porțiuni din NT publicat în Biblia 1688 au fost traduse de la zero. În NT 1648 textul este foarte clar: „țineți-vă de dragoste”! Așadar, traducătorul NT din Bibl.1688 nici nu s-a obosit să consulte NT 1648 în acest punct!

Fie a intrat în criză de timp, fie și-a dat seama că NT de la Alba-Iulia are prea multe „eresuri”.

În altă ordine de idei: cât de aerian trebuie să fi fost tipograful ca să scrie „înșălăciune” în loc de „dragoste” într-un pasaj atât de bătătorit?
Beats me!

P.S. Să le fim totuși recunoscători tipografilor aiuriți pentru astfel de greșeli. Fără ei, filologii n-ar mai avea ce lucra și ar muri de foame (mai mult decât o fac deja). :)


Parcurg acum Ps. 4 în ebraică și trag cu ochiul la Cornilescu.

Nu-mi explic cum a ajuns Cornilescu la formularea din v. 4:

„Să ştiţi că Domnul Şi-a ales un om pe care-l iubeşte: Domnul aude cînd strig către El.”

Textul ebraic zice:

וּדְע֗וּ כִּֽי־הִפְלָ֣ה יְ֭הוָה חָסִ֣יד ל֑וֹ יְהוָ֥ה יִ֜שְׁמַ֗ע בְּקָרְאִ֥י אֵלָֽיו׃

Tradus literal, ar fi așa:

„Să știți că a ales Adonai un om evlavios (ebr. hasid) pentru sine / Adonai aude când strig către el.”

De data asta Segond nu ne ajută :

„Sachez que l’Éternel s’est choisi un homme pieux; L’Éternel entend, quand je crie à lui.”

Dacă aveți vreo inspirație, dați de știre.


Lucrând recent un scurt fragment din Genesa, din narațiunea lui Iosif, îmi dau seama cât de importantă este consecvența în traducere.

De pildă, frații lui Iosif, strânși cu ușa, ajung să-și mărturisească ticăloșia.

Ei au zis atunci unul către altul: ,,Da; am fost vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea (țarat) sufletului lui, cînd ne ruga, şi nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul (țarah) acesta.”

Într-o traducere optimă, cei doi termeni scriși cu bold ar trebui să fie traduși la fel. Frații lui Iosif spun: „am văzut tulburarea sufletului lui Iosif și nu l-am ascultat. Din acest motiv a venit peste noi această tulburare!”. Justiția divină care îi urmărește pe fiii lui Iacov este pusă în evidență mult mai clar dacă folosim același termen în traducere. Cititorul simte mult mai puternic că „necazul” fraților lui Iosif este o consecință directă a „necazului” prin care a trecut Iosif, aruncat în groapă de frații săi.


(postare în curs de actualizare)

Cum spuneam în altă postare, o revizuire sistematică a versiunii Cornilescu (prin alinierea ei la Biblia Hebraica, respectiv Novum Testamentum Graece) este necesară. Nu pentru a o înlocui pe cea actuală (care are încă mulți cititori), ci pentru a da generațiilor noi un text comparabil cu cel din versiunile moderne europene.

Evident, imensa majoritate a cititorilor, neputând face recurs la ebraică și greacă, nu resimte vreo apăsare specială când parcurge textul cornilescian. Și este firesc să fie așa. Pledoariile pentru o revizuire temeinică nu pot veni de la cititorii obișnuiți, chiar dacă nici ei nu sunt scutiți de nedumeriri. Iau un exemplu care mi-a căzut ieri sub ochi: autorul cărții 1 Regi e critic sau neutru când scrie despre Zabun, fiul lui Natan, că „era slujbaş de stat, cirac al împăratului; (1Regi 4:5)? Ce înțelegeți când citiți (în descrierea templului lui Solomon), că „lemnul de cedru avea săpături de colocinți”? Nu vă spun ce e un „colocint”. Nu încercați DEX-ul, fiindcă termenul nu este inclus nici măcar în DLR (dicționarul-tezarul al limbii române).

Public mai jos o listă (scrisă pe fugă) cu acele versete despre care cred că trebuie revizuite într-o viitoare ediție.

Aș fi curios ce sugestii au alți bibliști și filologi care au crescut cu versiunea Cornilescu. Desigur, orice filolog și biblist poate sugera modificări. Intenția mea este să adun treptat în această postare o listă de modificări care să poată fi luate în calcul pentru o eventuală revizuire. În opinia mea, ar fi nevoie de o amplă desfășurare de forțe pentru ca acest proiect să devină posibil. Fiindcă mă consider nu doar un mare visător, ci și un om bine „împământat” în realitate, rămân convins că deocamdată lipsește „voința politică” necesară pentru o revizuire amănunțită. În orice caz, ea ar trebui să fie rezultatul unei munci în echipă, nu al idiosincraziilor unei singure minți. Toate sugestiile ar trebui analizate de o comisie, care să le valideze sau invalideze prin consens.

Iată o listă pe care o voi îmbogăți treptat.

Pentru „colocinți” și „cirac” ar trebui găsiți echivalenți mai accesibili.

Gen. 21:6. Dumnezeu i-a făcut Sarei prilej de râs. Nu a făcut-o de râs!

Deut. 32:17 şi Ps. 106:37. Termenul ebr. șed trebuie redat prin același echivalent („demon”).

2 Regi 14:7. „În tot timpul războiului a luat Sela” trebuie tradus prin „a cucerit Sela prin luptă”.

2 Cron. 20:1. Termenul „maoniți” nu apare în textul ebraic, fiind preluat de la Segond (Maonites). Ebraica zice „amoniți”.

Is. 24:22. Termenul masgher este la singular și trebuie tradus ca atare. Nu gherle (cf. cachots Segond), ci gherlă.

Ier. 34:15 ș.a. Termenul berit trebuie tradus prin „legământ”, nu „învoială”.

Daniel 4:35. Expresia „mâniei Lui” este incorectă și trebuie înlocuită cu „mâinii Lui”.

Mat 27:26 (și paralelele). Expresia „a bate cu nuiele” este incorectă. De introdus verbul „a biciui”.

Luca 13:7. „Să mai cuprindă” ar trebui înlocuit cu „să secătuiască”.

Fil. 2:6. „Lucru de apucat” trebuie înlocuit cu altceva; eventual „pradă”.

1 Tes. 4:17. Pe verbul „vom fi răpiți” au fost atârnate o sumedenie de scenarii apocaliptice, romane și filme de tipul Left Behind, Un hoț în noapte, Armaghedon etc. Vacarmul apocaliptic asurzitor al acestor îndoielnice producții beletristice ori cinematografice acoperă vocea și intenția apostolului Pavel, care ne spune, pur și simplu, că „vom fi smulși”, fără să ne mai dea scenariul după care se va desfășura evenimentul.

Apocalipsa. „Icoana” din versiunea Cornilescu 1924 e percepută ca element de polemică antiortodoxă. Dacă vrem să criticăm iconodulia răsăriteană, trebuie să plecăm de la alte baze, nu punând „icoană” în asociere cu „fiară”.

(va urma)


Buchisind cu spor în ultima vreme pe textul ebraic, văd tot mai limpede că textul lui Cornilescu trebuie revizuit din temelii.

Oare în 2024, peste zece ani, vom avea ediția revizuită în mod temeinic?

Cine să facă revizuirea? Un grup „de largă concentrare biblico-filologică” (să mă exprim iliescian), din toate confesiunile neoprotestante: baptiști, adventiști, creștini după Evanghelie, și, cu voia dvs., ultimii pe listă, penticostali, sub egida Societății Biblice Britanice, deținătoarea legitimă a copyrightului pentru această versiune.

Iau un exemplu mărunt pe care l-am descoperit acum:

Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul, pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul, pe care mînile Tale l-au întemeiat, Doamne! (Ex. 15:17)

Traducerea corectă a secvenței cu bold, corespunzând ebr. וְתִטָּעֵמוֹ wetitta‘emo este vei sădi pe ei, nu „vei așeza pe ei”. Textul lui Cornilescu urmează fidel secvența tu les établiras din Segond.

Vezi AICI o listă de posibile sugestii în direcția revizuirii.


Prima parte AICI.

Domnia lui Saul începe, oficial, în 1 Samuel 13. În textul ebraic nu se spune câți ani avea noul rege, de aceea Cornilescu (și nu doar el) a introdus o completare numerică (destul de rezonabilă). O evaluare atentă a narațiunii privitoare la Saul ne duce la concluzia că Saul trebuie să fi domnit mai bine de două decenii.

Regele nu se remarcă prin multe calități. Cea mai evidentă este priceperea în arta războiului. Saul a purtat lupte cu amoniții, filistenii, amaleciții, moabiții, edomiții și regii din Țoba.

Mai numeroase sunt cusururile sale, care îi vor atrage pieirea. Începutul declinului său începe în cap. 15. Punctul de cotitură este neascultarea poruncii de a extermina poporul amalecit, pedepsindu-l pentru un vechi atac mișelesc.

Saul aplică porunca parțial, dar se arată foarte încrezător în conduita sa: „Am păzit cuvântul Domnului” (15:13).

Foarte evidentă mi se pare o altă slăbiciune: teama de „opinia publică”. Regele israelit ilustrează perfect (în mod tragic) proverbul care spune că „frica de oameni e o cursă” (Prov. 29:25).

Chiar și când este confruntat cu adevărul, Saul se încăpățânează să afirme, ca mai toți miniștrii români, că „nu are ce să-și reproșeze”. Incapacitatea de a percepe corect realitatea îl face un lider slab. Prin contrast, David manifestă o acuitate (politică) mult mai mare.

Tot un indiciu al slăbiciunii de caracter este incapacitatea de a transmite în mod eficient voia lui Dumnezeu către popor. Saul nu prea reușește să-i mobilizeze pe oameni ori să-i facă să-l respecte ca lider.

Chiar și când i se spune verde în față că a fost lepădat de Dumnezeu, regele se cramponează de putere în mod jalnic (îl prinde pe Samuel de pulpana hainei), dându-ne nouă, cititorilor, motive suplimentare să fim convinși că își merită pe deplin sentința.

Îmbolnăvit de virusul puterii, regele încearcă totuși să forțeze mâna lui Samuel. Este disperat să salveze aparențele. În final, Samuel îi face această concesie. De milă? De silă?

Ultima parte a episodului „Saul și amaleciții” (din cap. 15) conține o tușă de ironie macabră. Samuel ocupă prim-planul, umbrind, cu dârzenia lui, silueta șovăielnică a regelui Saul, dispărut, practic, în decor. Poftit să vină mai aproape, Agag, regele amalecit, își imaginează că pericolul cel mare a trecut și nu face niciun fel de efort să-și ascundă buna dispoziție. După un scurt rechizitoriu, judecata divină se abate asupra lui. Ascuțișul sabiei lui Samuel pune în act cumplitul mandat divin de pedepsire a vrăjmașilor Domnului. Vom întâlni același tip de îndârjire oțelită, la o scară mult mai mare, în viața celui mai năprasnic dintre toți profeții: Ilie.

(Va urma)


Recenta invitație pe care am primit-o din partea postului Speranța TV, de a participa la o emisiune despre regele Saul, mi-a dat prilejul să arunc o privire mai atentă asupra acestui personaj biblic. Așa s-au născut o serie de observații (cam dezorganizate) pe care le transpun într-o serie de postări.

1 Samuel face parte dintr-un grupaj de cărți (Iosua, Judecători, Samuel și Regi) preocupate, între altele, de o temă importantă: forma de conducere care ar trebui să existe în Israel.

Când citim cartea Judecători, observăm că societatea israelită este dominată de haos, descentralizare și barbarie. Haosul se manifestă nu doar la nivel religios, ci și la cel social și politic. „Fiecare făcea ce credea că este bun în ochii lui”

Scrierea „1 Samuel” prezintă trecerea către o societatea ca a celorlalte neamuri, cu organizare centralizată, fiscalitate, armată. Dintr-un anumit punct de vedere, cartea este scrisă „în contrapunct”, fiindcă adună în matca ei două curente teologice majore: unul în favoarea monarhiei și altul împotriva ei.

La finalul acestei serii de cărți unite de aceeași temă rămânem cu impresia (justificată) că instituția regalității nu poate fi mai bună decât cei care o întrupează și, de vreme ce conducătorii pământești sunt failibili, monarhia stă în picioare sau cade odată cu ei. Din nefericire, mai mult cade, decât stă, căci David și Solomon, cei mai străluciți reprezentanți pe care i-a dat epoca monarhiei, sunt niște uriași cu picioare de lut.

Începuturile modeste ale regelui Saul

Istoria lui Saul începe în 1 Sam. cap. 9. Ascensiunea lui neașteptată poartă ecoul rugăciunii Anei, mama profetului Samuel:

El ridică din pulbere pe cel sărac, ridică din gunoi pe cel lipsit. Ca să-i pună să şadă alături cu cei mari. Şi le dă de moştenire un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă; Căci ai Domnului sunt stâlpii pământului, și pe ei a aşezat El lumea. (1 Sam. 2:8).

Personajul care ne preocupă provine dintr-o familie modestă, dar are un atu important: înfățișarea fizică. E foarte „prezentabil”, fiind mai înalt cu un cap decât ceilalți israeliți. O calificare importantă într-o vreme în care un bărbat nu e bărbat decât dacă nu e și războinic. Dar citiți și the fine printing: înălțimea în sine nu face pe cineva imbatabil, după cum reiese din înfruntarea dintre „lunganul” Goliat și „piticul” David.

Ascensiunea lui Saul are loc în trei etape:

  • ungerea sa în secret, care atrage desemnarea sa publică prin tragere la sorți
  • confirmarea ungerii printr-o ispravă războinică de mare ecou (războiul cu amoniții)
  • învestitura publică la Ghilgal

(Va urma)


hornsofMoses

Citind ieri din excelenta carte a lui Diarmaid MacCulloch, Reformation: Europe’s House Divided 1490–1700 (2003), republicată în SUA sub titlul The Reformation: A History (2005), am aflat care este originea „coarnelor” lui Moise în reprezentările medievale și renascentiste. De fapt, „explicația” lui MacCulloch nu prea m-a lămurit („Jerome, mistaking particles of Hebrew, had turned this into a description of Moses wearing a pair of horns”), dar cel puțin mi-a indicat încotro trebuie să sap ca să mă luminez.

Greu de crezut poate, dar imaginea profetului „încornorat” are origine biblică. Textul de plecare este Exod 34:29, care în traducerea Cornilescu spune:

Moise s-a pogorât de pe muntele Sinai, cu cele două table ale mărturiei în mână. Cînd se pogora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul.

Evident, în traducerea românească nu există nimic care să justifice coarnele lui Moise. Problema se află în Vulgata:

Cumque descenderet Moyses de monte Sinai, tenebat duas tabulas testimonii, et ignorabat quod cornuta esset facies sua ex consortio sermonis Domini.

Secvența „cornuta esset facies sua” (lit. ‘încornorată era fața lui’) traduce ebr. qaran ‘or panayw. Secvența ‘or panayw (‘pielea feței’) nu pune probleme de interpretare. Dificultăți pune verbul qaran, care este înrudit cu subst. qeren (‘corn’). Acesta din urmă înseamnă atât „corn de animal”, cât și „rază de lumină”. Un exemplu de utilizare cu acest ultim înțeles găsim în Hab. 3:4.

Nu am acum timp să văd ce au făcut Aquila și alți traducători greci, însă mi-e clar traducerea lui Ieronim păcătuiește prin literalismul ei, dovadă că ea a nu a fost păstrată în Nova Vulgata. Expresia qaran ‘or panayw a fost cumințită astfel: „strălucea pielea feței lui” (resplenderet cutis faciei suae).

Cumque descenderet Moyses de monte Sinai, tenebat duas tabulas testimonii et ignorabat quod resplenderet cutis faciei suae ex consortio sermonis Domini.

Prima traducere a Vulgatei în română (1760) folosește adjectivul „cornută” (vezi mai jos). Mă întreb ce au făcut traducătorii români mai noi.

Cornuta

Foarte bună mi se pare soluția din JPS, potrivit căreia pielea feței lui Moise „sent forth beams”.

And it came to pass, when Moses came down from mount Sinai with the two tables of the testimony in Moses’ hand, when he came down from the mount, that Moses knew not that the skin of his face sent forth beams while He talked with him.


Recent, la seminarul de ebraică, ne-am lovit de următoarea problemă: Cum traducem în mod satisfăcător secvența “hattanninim haggedolim” (lit. monștrii [marini] uriași)?

Poate în altă postare o să spun ce ar trebui înțeles prin termenul ebr. tanin. Să vedem deocamdată cum a fost tradusă în limba română expresia din Geneza. Mă interesează cu precădere acele ediții despre care știm că au la bază, direct sau indirect, textul ebraic.

τὰ κήτη τὰ μεγάλα (Septuginta)

cete grandia (Vulgata). Păstrat așa și în Nova Vulgata.

mari pești, ce se chiamă chitul (Palia de la Orăștie, 1581-1582). Foarte „explicativă” traducerea.

chituși mari (Vulgata de la Blaj, 1760).

ceții cei mari (Bibl.1865; Bibl.1874)

chiții cei mari (Bibl.1915; Bibl.Galaction 1938).

peștii cei mari (Cornil.1924). După „les grands poissons” din Segond. Soluția este adoptată și în ediția Trinitarian Bible Society.

peștii cei mari de mare (Cornil.1931). Ei, nah! De parcă am avea și peștii de uscat!

animalele cele mari din ape (Bibl.1936; Biblia 1968; Bibl.1988 etc.). Perifrază care arată că traducătorii n-au vrut nici „chiți”, nici „pești”.

monștrii marini uriași (TLN 2006)

monştrii marini NTR (2007)

balene mari (Fidela 2010). Dar balenele mici cum or fi arătând?

peștii cei mari (Biblia catolică 2013). Cu notă de subsol că e vorba de „monștri marini”.

Ideea de „pește” este în mod clar eronată. Iar „chiții” sună prea șoricește. Termenul „balene” trimite prea îngust la anumite creaturi.

Cred că „monstru marin” ar fi mai aproape de ceea ce avea în minte evreul antic care auzea textul Scripturii. Dar „monstru” nu dă prea bine stilistic.

„Balaur” îmi sună prea mitologizant.

Ar mai merita luat în calcul și „dihanie”, chiar dacă e cam vag.


Aruncând astăzi o privire într-un verset din Evrei, mai precis în 12:25, m-a surprins felul în care este tradus în versiunea Bartolomeu Anania.

Textul grec (NA27) zice așa:

Βλέπετε μὴ παραιτήσησθε τὸν λαλοῦντα· εἰ γὰρ ἐκεῖνοι οὐκ ἐξέφυγον ἐπὶ γῆς παραιτησάμενοι τὸν χρηματίζοντα, πολὺ μᾶλλον ἡμεῖς οἱ τὸν ἀπ᾽ οὐρανῶν ἀποστρεφόμενοι,

Eu l-aș traduce așa:

Luaţi seama ca nu cumva să-L respingeţi pe Cel care vorbeşte. Dacă n-au scăpat aceia când l-au respins pe cel care îi înștiința de pe pământ, cu cât mai puţin [vom scăpa] noi, dacă ne îndepărtăm de Cel care [ne vorbeşte] din cer

Bartolomeu Anania traduce după cum urmează:

Vedeți să nu-I întoarceți spatele Celui ce grăiește; că dacă n’au scăpat de pedeapsă aceia, care I-au întors spatele Celui ce prin cuvinte le aducea cerul pe pământ, cu atât mai mult noi, de ne vom îndepărta de Cel ce ne grăiește chiar din ceruri;

Câteva observații:

 (2) traducătorul a introdus un complement („de pedeapsă”) pentru a întregi sensul verbului „n’au scăpat”;

(3) verbul chrematizo a fost tradus de o manieră foarte stranie: „prin cuvinte le aducea cerul”! Mă tem că nu pot accepta o astfel de traducere, fiindcă sensul verbului chrematizo este „a avertiza, a înștiința, a face cunoscut un mesaj”.

Autorul compară teofania de pe Muntele Sinai (momentul în care a fost dată legea) cu mesajul rostit de Isus, care vorbește din ceruri. Vechii evrei n-au scăpat de pedeapsă atunci când s-au răzvrătit împotriva cuiva care le vorbea de pe pământ, prin urmare nici destinatarii nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu dacă îl părăsesc pe Isus, cel care le vorbește din ceruri.

Așadar, nu există nimic în text care să sugereze că Dumnezeu „aducea raiul pe pământ” în Exod 19-20.

P.S. Să nu se supere prietenii mei ortodocși (imparțiali, ca toți românii), dar cred că patriarhul Daniel a avut dreptate să refuze versiunii Anania statutul de „sinodală”. Nu poți face versiune sinodală din traducerea unui singur om, oricât de numeroase ar fi fost ostenelile pe care s-a sprijinit el.


Fiindcă am studiat binișor textul epistolei către Evrei, ori de câte ori citesc NT 1648 îmi sare în ochi imediat câte o formulare care nu se potrivește cu textul meu mental.

Astăzi mi-a atras atenția un verset care sună destul de neobișnuit:

Pentr-aceaia, lăsând cuvântul carele pre cei proști îi înceape spre Hristos, spre întregire să ne nevoim, nepuind iară temeiul pocăinței den lucrurile moarte, și credinției în Dumnezău…

Cuget întru sinea mea: de unde or fi apărut „proștii” în această traducere, că nici vorbă de așa ceva în original. Te pomenești că latina lui Beza e de vină!

Când verific în NT Beza, taman asta găsesc:

beza

Textul grec zice (mai simplu) Διὸ ἀφέντες τὸν τῆς ἀρχῆς τοῦ Χριστοῦ λόγον ἐπὶ τὴν τελειότητα φερώμεθα, μὴ πάλιν θεμέλιον καταβαλλόμενοι μετανοίας ἀπὸ νεκρῶν ἔργων καὶ πίστεως ἐπὶ θεόν

Beza a tradus ἀφέντες τὸν λόγον prin omisso sermone, dar nu mi-e clar de ce a tradus τῆς ἀρχῆς cu qui rudes inchoat („care pe cei neinstruiți îi începe” i.e. „inițiază”?).

Pe măsură ce citesc NT 1648 se conturează tot mai mult ideea că unul dintre traducători n-a știu grecește. Altminteri nu-mi explic de ce a mers pe mâna lui Beza, în loc să se uite la izvodul grecesc, de care zice că s-a ținut vârtos în prefață.

Tradiția biblică românească începe cu un ecumenism de toată frumusețea:

  • Coresi publică tot soiul de „eresuri” protestanticești, când calvinești, când luterane.
  • NT tradus în bună măsură după latineasca reformatului Beza
  • VT tradus la Stambul de către un „pantalonar” care a folosit o Septuaginta protestantă publicată la Frankfurt!

Aferim!


N.B. Pentru ceea ce încerc să arăt mai jos ar fi necesar să avem în vedere atât textul ebraic, cât și cel grec (Septuaginta). Dar esența argumentației mele rămâne valabilă și dacă operăm cu textul cornilescian.

Se dau două texte veterotestamentare.

Stricaţi ce sînteţi! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea să zică despre lucrător: ,,Nu m-a făcut el?” Sau poate vasul să zică despre olar: ,,El nu se pricepe?” (Is. 29:16 Cornilescu 1924)

,,Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! ‒ Un ciob dintre cioburile pămîntului! ‒ Oare lutul zice el celui ce-l făţuieşte: ‘Ce faci?’ Şi lucrarea ta zice ea despre tine: ‘El n-are mîini?’ (Is. 45:9 Cornilescu 1924)

Cele două versete din Isaia nu fac referire la mântuire sau damnare. Profetul utilizează imaginea „olar-lut” pentru a sublinia ridicolul în care se plasează cei care „îl iau pe Dumnezeu de suman”. Relația dintre Dumnezeu și poporul evreu este asimetrică, iar autoritatea Creatorului asupra creației sale este incontestabilă. De notat că ideea de „autoritate” e prezentă în text, dar nu în mod explicit.

Se dă un text paulin (Rom. 9:19-21, Cornilescu 1924):

Dar îmi vei zice: ,,Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Dar, mai de grabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: ,,Pentru ce m-ai făcut aşa?” Nu este olarul stăpîn pe lutul lui, ca din aceeaşi frămîntătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?

În Rom. 9:21 apostolul Pavel împletește imaginile din cele două pasaje (Is. 29:16 și Is. 45:9), integrându-le într-un fir argumentativ care justifică dreptul lui Dumnezeu de a alege, de a arăta îndurare față de oameni ori, dimpotrivă, de a-i împietri conform voii sale. Ca răspuns la o posibila obiecție conform căreia Dumnezeu se comportă în mod arbitrar, apostolul pur și simplu invocă cele două texte isaianice, adaptându-le în conformitate cu scopurile sale teologice.

Întrebarea lutului („de ce m-ai făcut astfel?”) din prelucrarea lui Pavel nu are corespondent în textul veterotestamentar (grecesc). În plus, apostolul face explicit conceptul de autoritate (exousia) care subîntinde relația dintre olar și lut. Explorând și amplificând potențialul teologic ale pasajelor din Isaia, apostolul răspunde la întrebarea interlocutorului său imaginar cu două întrebări retorice care sunt de fapt un răspuns tranșant: olarul are autoritate deplină asupra lutului, în așa fel încât din aceeași frământătură să facă atât un vas de cinste, cât și unul de necinste.

După cum se observă ușor, imaginile de sorginte isaianică sunt învestite de apostol cu o puternică dimensiune soteriologică: din perspectiva raportării la neamuri și la evrei, Dumnezeu pe de o parte a răbdat „vasele mâniei” (σκεύη ὀργῆς), sortite nimicirii, iar pe de alta și-a făcut cunoscută bogăția slavei față de „vasele îndurării” (σκεύη ἐλέους), rânduite pentru slavă.


continuarea de AICI.

Referirea la „părinți” (v. 4) este susceptibilă de mai multe interpretări. Este vorba de patriarhi? Sau poate de prima generație de creștini? Eu unul înclin să cred că „părinții” avuți în vedere sunt „Protopărinții”, adică Adam și Eva. Argumentul pentru această interpretare îl găsesc în referirea la „începutul zidirii” și în versetele care urmează. Discursul batjocoritorilor ar putea fi parafrazat după cum urmează: „De când ‘au adormit’ (i.e. murit) Părinții noștri, de la începutul zidirii, lumea a rămas la fel. Nimic nu se mai schimbă.”

Apostolul Petru contracarează această poziție: scepticii pierd din vedere că istoria lumii n-a fost lipsită de evenimente care depășesc ordinea obișnuită a lucrurilor și care funcționează ca „semnale” pentru istoria finală a lumii. Un astfel de eveniment-semnal este potopul. Cerurile au existat din vechime, iar pământul a fost „închegat” (συνεστῶσα) din apă și cu ajutorul apei, prin cuvântul lui Dumnezeu (v. 5). Prin acestea (δι᾽ ὧν = ceruri/apă) lumea din vechime a fost inundată și a pierit (v. 6).

Potopul reprezintă un contraargument important că lumea n-a avut un curs liniar de la începutul zidirii. Cerurile din vechime au contribuit la nimicirea lumii, în vremea patriarhului Noe. Prin contrast, în scenariul după care se va petrece sfârșitul lumii cerul nu mai este instrument de judecată pentru pământ, fiindcă ambele sunt „tezaurizate” (cum să traducem transparent participiul τεθησαυρισμένοι?) pentru foc, fiind păstrate pentru ziua în care vor fi judecați și nimiciți oamenii nelegiuiți (v. 7).

Urmează un scurt interludiu (v. 8-9) despre răbdarea lui Dumnezeu. Ceea ce pare a fi întârziere este de fapt manifestarea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, care dorește ca toți să vină la pocăință.

În versetul 10 autorul revine la ideea principală: în Ziua Domnului cerurile vor trece cu mare vuiet (ῥοιζηδὸν), elementele (στοιχεῖα) se vor „desface” (λυθήσεται) arzând, iar pământul și tot ce este pe el va fi dat la iveală (εὑρεθήσεται).

Versetul pune numeroase probleme.

Care e înțelesul gr. stoicheia? E vorba de cele patru elemente (apă, aer, foc, pământ) care, potrivit mentalului antic, compun realitatea sublunară? E vorba de corpurile cerești?

Și apoi, care este lecțiunea originară? „Pământul va fi mistuit în flăcări” (κατακαήσεται, cum avem în Cornilescu) sau „pământul va fi dat la iveală” (εὑρεθήσεται, cum zice ediția critică Nestle-Aland 27)? Editorii înșiși au marcat lecțiunea din NA27 cu {D}, sugerând că certitudinea în acest caz este imposibilă.

Versetul 11 conține o exortație morală implicită: dacă realitatea prezentă se va „desface” (dizolva), purtarea noastră ar trebui să fie sfântă, caracterizată de evlavie.

Cerurile sunt menționate din nou: dacă în v. 10 ni s-a spus că ele „vor trece”, acum aflăm că cerurile vor arde și se vor „desface” (λυθήσονται), iar elementele (στοιχεῖα) arzânde se vor topi.

Îmi permit aici o paranteză pe o notă personală: în vremea juneții, când antenuțele mele de cititor al Scripturii erau încă verzulii, citeam cu mari neliniști metafizice că „cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului” (versiunea Cornilescu). Îmi imaginam, vezi bine, că inclusiv îngerii, săracii (căci dacă nici ei nu au trupuri cerești, atunci cine?) se vor topi de căldura apocaliptică a acestui incendiu universal.

Despre „elemente” autorul ne-a spus în v. 10 că se vor „desface”. Acum aflăm că ele se vor topi (τήκεται).

Incendiul cosmic descris în v. 10-12 are ca rezultat (v. 13) „ceruri nou și un pământ nou”, în care (ἐν οἷς) va locui dreptatea. De remarcat că pronumele „care” este la plural. Dreptatea va caracteriza nu doar pământul, ci și cerurile.

Versetul 13 ridică niște întrebări importante:

(1) Realitatea veche a fost mistuită și înlocuită cu o alta, nouă sau, dimpotrivă, realitatea veche a fost purificată, trecută printr-un soi de katharsis la scara întregului cosmos?

(2) De ce este nevoie ca cerurile „să treacă” și să se „desfacă” arzând? Oare nu pământul este cel cuprins de păcat și nelegiuire?

Răspunsurile la aceste întrebări trebuie căutate în scrierile iudaice intertestamentare. 1 Enoh ar fi un bun punct de plecare. Dar despre aceste lucruri veți citi altădată. :)


Mi-am propus cândva să scriu o serie de postări despre „sfârșiturile de lume” în viziunea Noului Testament.

De ce „sfârșituri”? Pentru că în NT sfârșitul lumii este prezentat prin intermediul mai multor metafore și imagini. Realitatea sfârșitului este una singură, dar unghiurile sub care este prezentată sunt foarte numeroase

Las deoparte pasajele despre sfârșitul lumii din învățătura Mântuitorului și din Apocalipsa și mă opresc la pasajele mele favorite (trei la număr) din epistolarul neotestamentar.

Primele două vor fi prezentate foarte succint. Ele sunt de fapt menționate doar ca fundal pentru pasajul care mă interesează de fapt: 2 Petru 3:1-13.

(1) Eliberare din robia stricăciunii / degradării / corupției (Rom. 8:21). Sfârșitul lumii în varianta „Romani 8” este cel mai senin. Din nefericire, pentru mulți evanghelici români Romani 8 este un capitol sigilat cu șapte peceți. Când mesajul profund și frumos al acestui capitol nu este răstălmăcit, el este pur și simplu ignorat. În soteriologia evanghelică tipică (foarte „escapistă”), lumea creată nu joacă niciun rol. Ne este suficient să știm că vom fi „răpiți”, iar în urma noastră se vor înălța rotocoalele de fum ale unui pământ prefăcut în scrum. Noi „urcăm la cer”, în vreme ce „lumea veche” se prăbușește în haos. Ideea de „pământ înnoit” e profund antipatică evanghelicului mediu binevoitor care vrea să „meargă în cer”.

(2) Zguduire. Această imagine se găsește în Epistola către Evrei 12:25-28. În finalul capitolului, autorul îi avertizează pe ascultători să nu ignore glasul Celui care vorbește. Dacă n-au scăpat oamenii din vechime, cărora li s-a vorbit de pământ, ‒ se întreabă retoric autorul ‒ cum vom scăpa noi, cei care Îl respingem pe cel care vorbește din ceruri? Cel al cărui glas a zguduit odinioară pământul anunță că va mai zgudui încă o dată nu doar pământul, ci și cerul. În urma acestui proces de schimbare (μετάθεσιν) a realităților clătinate (τῶν σαλευομένων) vor române numai cele care nu pot fi clătinate (τὰ μὴ σαλευόμενα). Ralitatea finală, aflăm din v. 28, este Împărăția lui Dumnezeu, împărăție pe care o primim și pentru care trebuie să fim recunoscători. De notat că verbul „primim” este la prezent, el având în vedere o acțiune care începe aici și se termină în viitor.

(3) Dintre toate „sfârșiturile” de lume prezentate în NT, cel mai dramatic și incendiar (la propriu) se întâlnește în 2 Petru 3, pasaj care, împreună cu alte texte biblice, stă la baza celebrului imn latinesc Dies Irae.

Să vedem în mare firul argumentației din acest capitol.

Scopul autorului este să trezească mintea destinatarilor, pentru ca ei să-și aducă aminte de cuvintele profeților și de porunca Domnului dată prin apostoli.

Punctul principal (τοῦτο πρῶτον) asupra căruia trebuie să fie avizați destinatarii este că la sfârșitul zilelor vor veni „batjocoritori cu batjocură” care vor pune sub semnul întrebării promisiunea parousiei lui Hristos. Contextul sugerează că „batjocoritorii” sunt din mediul iudeo-creștin, nu din mediul păgân. Destinatarii și adversarii lor sceptici și batjocoritori împărtășesc un set de presupoziții comune, anume că lumea are un început (ἀπ᾽ ἀρχῆς κτίσεως).

(Va urma)


Mă intrigă traducerea făcută de Cornilescu în Is. 9:10.

Textul ebraic nu pomenește Egiptul ca loc de proveniență al smochinilor.

Puținele versiuni în care m-am uitat nu au așa ceva.

De unde o fi apărut acest adaos? Să fie o scăpare a lui sau o eroare a culegătorilor/tipografilor?

smochini


Disclaimer: cetitorii prea pudibonzi sunt rugați să ocolească această postare sau să ceară în prealabil acordul părinților.

Se dă textul: ἐπὶ τῶν μαστῶν κόπτεσθε  (Is. 32:12), care ar trebui tradus: „bateți-vă peste piept” (în semn de jale).

Cum traduce acest text capuchehaia Nicolae Milescu?

„Şi preste ţîţe vă tăiaţi” (Ms. 45).

Ok, să zicem că asemenea greșeli scapă când traduci la viteză. Verbul kopto înseamnă atât a bate”, cât și „a tăia”.

Ce fac editorii Bibliei de la București? Te-ai aștepta să sesizeze că versetul conține o problemă.

Nu sesizează, drept care formularea se perpetuează în prima Biblie românească tipărită (1688).

De la „smeritul între ieromonași” Samuil Micu (1795) te-ai aștepta la mai multă vigilență traductologică. Și la nițică pudoare.

Citim la el: „Și plângeți pentru țițe”.

Fără să clipească din gene, Samuil Micu ne mai dă și o notă erudită la subsol, din care deduc că ar fi putut traduce textul mai acătări:

Eusevie: preste țițe vă bateți: În jidovie: pentru țițe să plângă, adecă, pentru fiii săi, care de foame vor pieri în vreamea lui Tit și a împăratului asiriianilor.

N-am acum vreme să văd ce au făcut cu acest text Bibl.1819, Filotei al Buzăului și Andrei Șaguna.

Cert este că în Biblia sinodală de la 1914 avem în sfârșit o traducere corectă: „Și bateți-vă pieptul, de dorul țarinei și pentru rodul viței”.


Ieri, la simpozionul MLD, într-una dintre pauze discutam cu biblistul A.M., care e implicat într-un proiect de traducere a NT. Am plecat de la subiectul „Noul Testament de la Bălgrad” și am ajuns la termenul spermologos, folosit de filozofii epicurieni și stoici pentru a face referire la apostolul Pavel, în contextul predicării acestuia în Atena (Fapte 17:18).

Pe tema grecescului spermologos am putea face o discuție savantă, dacă am studia cu atenție toate textele grecești clasice sau post-clasice în care este atestat. Simplificând chestiunea, spun aici că acest termen e folosit uneori cu sens denotativ (neutru) pentru a face referire la acele specii de păsări care adună semințe. De pildă, o anumită specie de stăncuță, a ajuns să fie numită în limbaj științific corvus monedula spermologus. Desigur, numele subliniază obiceiul acestei păsări.

Uneori însă termenul e folosit cu sens peiorativ, ca epitet pentru omul care adună informații de ici și colo și care, prin urmare, nu are cunoștințe solide sau sistematice. Evident, folosirea peiorativă a lui spermologos poate fi și ea nuanțată.

În tot cazul, termenul le pune probleme traducătorilor, fapt care se vede mai ales din gama de soluții propuse:

1. ciocodniță ‒ NT 1648.

A.M. îmi spunea ieri că acesta ar fi numele unei păsări, dar deocamdată, fără a fi verificat atestările acestui termen în limba română, am dubii cu privire la ideea că în sec. 16 ardelenii foloseau acest cuvânt pentru a denumi o pasăre. În orice caz, îmi pare limpede că e vorba de un sens peiorativ. E ca și când am spune în română despre cutare că este o „gaiță” sau un „papagal”.

De remarcat că în ediția Beza 1580, în Vulgata citim seminator verborum („sămănător de cuvinte”), iar în traducerea făcută de Beza găsim nugator („palavragiu”, „gură spartă”).

nugator

2. sămănătoriu de cuvinte ‒ Biblia de la București (1688), Biblia de la Blaj (1795), Biblia 1914, Biblia Anania.

Traducătorii bucureșteni au tradus au pied de la lettre, preferând sensul denotativ, foarte similar celui din Vuglata (seminator verborum).

3. bârfitor ‒ Biblia de la Iași (1874).

Soluție nefericită, în opinia mea, dar justificată parțial de utilizarea lui spermologos în anumite texte grecești. Nu-mi cereți acum dovada lingvistică. Va apărea în dosarul „de problemă”, dacă voi avea cândva elanul necesar pentru a începe un șantier lingvistic în această chestiune.

4. vorbăreț ‒ Nitzulescu (1897), NT catolic 2002

5. palavragiu ‒ Cornilescu 1921, 1924, NTR 2007

6. semănător de vorbe ‒ Galaction 1938

Gala Galaction se mărginește să modifice ușor soluția din Bibl. 1688: „vorbe” în loc de „cuvinte”.

7. guraliv ‒ Fidela 2009

În spatele acestui termen stă probabil englezescul babbler din KJV.

P.S. Fiindcă mi se pare evident că folosirea lui spermologos de către filozofii atenieni este peiorativă, mă întreb dacă n-am putea folosi, în traducere, românescul răspândac.


Continuarea de AICI.

Celor care se întreabă de ce mai suntem robi ‒ de vreme ce Noul Testament ne prezintă ca fii ai lui Dumnezeu ‒ trebuie să li se pună în vedere că Scriptura vorbește adesea în termeni paradoxali. Mesajul ei conține tensiuni hermeneutice. Suntem în același timp fii și robi.

Celor care se consideră numai fii trebuie să li se aducă aminte că sunt robi.

Celor care se consideră numai robi trebuie să li se aducă aminte că sunt fii.

Celebra pildă din Luca 15 ilustrează prefect tensiunea dintre cele două realități. Fiecare dintre cei doi fii are despre sine o percepție deformată.

Fiul risipitor:

  • Se vede pe sine doar ca fiu.
  • Vede numai beneficiile care decurg din statutul de fiu. Este revendicativ. Îşi cere drepturile: „Sunt fiu, mi se cuvin. Vreau aceste drepturi chiar acum.”
  • Trebuie să mănânce pâinea amară a exilului ca să-și dea seama că până și statut de rob în casa tatălui său este un privilegiu.

Fiul „nerisipitor”:

  • Se vede pe sine doar ca rob.
  • Vede numai îndatoririle și corvezile care decurg din statutul lui de „rob”. Nu este revendicativ. Este, în schimb, resentimentar, chiar ranchiunos. Resentimentarul nu cere, dar în sinea lui este convins că i se cuvin multe. Fiul nerisipitor e un om conștiincios și știe că e un om conștiincios. Mai știe că i s-ar cuveni măcar un ied pentru strădaniile lui. A fost la locul lui, și-a văzut de treburi, nu s-a abătut de la calea virtuții.
  • Fiului nerisipitor trebuie să i se aducă aminte că este fiu și că toate bogățiile din casa tatălui său sunt ale sale.

Rembrandt

Poate și noi oscilăm între acești doi poli: suntem când revendicativi și risipitori precum primul fiu, când virtuoși pe  dinafară, dar măcinați de ranchiună în interior.

Indiferent care dintre cele două tentații ne împresoară, nivelul de bază la care trebuie să ne întoarcem mereu este cel rezumat de Isus prin cele două cuvinte: „rob nevrednic”. Rob lipsit de merite. Toate activitățile noastre (studii mai înalte sau mai modeste, licențe, masterate, doctorate, evanghelizări, predici, rugăciuni, dărnicii, zile de post și nopți de veghe) trebuie făcute ca  sarcini care ne-au fost încredințate de Stăpânul nostru.

Dar cum știm ce ne poruncește Stăpânul? Uneori știm foarte direct, din Scriptură. Alteori porunca îmbracă forma vocației.

Dar și atunci când am făcut tot ce ține de vocație, n-am făcut de fapt nimic meritoriu. Am făcut ceea ce eram datori să facem.


Postez mai jos, în două „reprize”, câteva gânduri pe care le-am împărtășit la capela studenților. Poate vor fi utile unei anumite categorii de cititori.

Remb

Pilda din Luca 17:7‒10 ne pune înainte un tablou: cel al robului care se întoarce de la câmp, de la arat sau de la păscut oile și căruia stăpânul nu doar că nu-i mulțumește, ci îi cere să lucreze „ore suplimentare”. Îi poruncește să pregătească cina, să se încingă și să-i slujească la masă. Tabloul înfățișat de Isus era o realitate curentă în societatea palestiniană a primului secol. Între cei care au auzit pilda erau probabil și oameni mai înstăriți, care aveau robi, de vreme ce Mântuitorul le cere să-și imagineze un scenariu în care unul dintre robii lor vine acasă de la câmp.

Ce ne învață această pildă?

 (1) Există o ierarhie a obiectivelor noastre. În capul listei cu obiective este și trebuie să rămână Hristos.

(v. 8) Găteşte-mi să mănânc, încinge-te, şi slujeşte-mi pînă voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu. (Luca 17:8)

(2) Chiar și când facem din prioritățile lui Dumnezeu prioritățile noastre, n-am făcut nimic extraordinar. Dumnezeu nu devine dator în raport cu noi.

(v. 9) Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

(3) Așteptarea ca Dumnezeu să ne spună „mulțumesc” aici pe pământ este nejustificată. Există oameni care așteaptă ca Dumnezeu să le spună „mulțumesc” sau „apreciez munca ta”. Și uneori Dumnezeu le „mulțumește” într-o manieră extraordinară. Dar El nu este obligat să facă acest lucru. Relația dintre noi și Dumnezeu este de așa natură, încât Dumnezeu este liber în relație cu noi. Dragostea lui Dumnezeu este suverană și liberă. Te-a iubit și m-a iubit fiindcă aceasta este buna lui plăcere, nu fiindcă există în ființa mea ceva care să-l atragă sau să-l oblige.

Nu pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică, şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna Lui Faraon, împăratul Egiptului (Deut. 7:7-8).

 Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăţia inimii tale intri tu în stăpânirea ţării (Deut. 9:5).

 Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! (Ier. 18:6)

Veți spune: cum, dar nu suntem fii? Nu pentru asta s-a jertfit Hristos? Ca să ne aducă înfierea? Oare relația noastră cu Dumnezeu nu este prin excelență cea dintre un tată și fiul lui?

Ba da! (În paranteză fie spus, unul dintre studenții mei lucrează în prezent cu mult sârg la o teză de licență despre înfiere, arătând rolul și importanța acestui concept în gândirea Apostolului Pavel.) Nu încape îndoială că suntem fii, că suntem membri în familia lui Dumnezeu.

(Va urma)

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,724 other followers