Tâlcuiri la Cornilescu



Mai jos ultima parte a meditației despre viața creștină ca pelerinaj către Ierusalimul ceresc.

9. „Din pricina Casei Domnului, Dumnezeului nostru, fac urări pentru fericirea ta.”

Psalmul nostru începea cu o referire la „Casa Domnului” și se încheie cu o referire la același subiect. Pentru psalmist, Ierusalimul n-ar însemna nimic fără templu, denumit aici Casa Domnului. Aici este locuința lui Dumnezeu, cel care sfințește locul și îi dă valoare.

Știm din istoria veterotestamentară că evreii au ajuns să se raporteze greșit la Templu. Au considerat că frecventarea Casei Domnului şi îndeplinirea jertfelor este suficientă pentru a avea o relaţie corectă cu Dumnezeu. Pentru a-i dezvăța de această gândire, Dumnezeu a adus nimicirea peste Ierusalim, iar Templul a fost dărâmat de babilonieni. Ulterior a fost rezidit, însă a avut nevoie de o curățire radicală, săvârșită chiar de Domnul Isus Hristos, în timpul vieții sale pământești. În anul 70 Templul a sfârșit prin a fi dărâmat din nou, de această dată de romani.

Dărâmarea în două rânduri a Casei Domnului, eveniment catastrofic pentru identitatea iudaică, întâmplat o dată în VT și o dată în epoca NT, rămâne o lecție și pentru Biserică: când instituțiile religioase abdică de la mandatul lor divin, ele cad sub judecata lui Dumnezeu.

Potrivit NT, Templul nostru este Isus Hristos:

19 Isus le-a zis: ,,Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” 20Iudeii au zis: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” 21Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.

Apostolul Pavel ne spune că cetatea căreia îi aparținem noi este Ierusalimul ceresc.

26Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră. 27Fiindcă este scris: „Bucură-te, stearpo, care nu naşti de loc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decît copiii celei cu bărbat.” (Gal. 4:26-27)

Autorul epistolei către Evrei vorbește în mod repetat despre cetatea către care ne îndreptăm:

Avraam a locuit în corturi fiindcă aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. (Ev. 11:10)

Patriarhii Avraam, Isaac și Iacov „doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (Ev 11:16)

Voi v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor (Ev. 12:22)

Noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare. (Ev. 13:14)

Cartea Apocalipsa întregește și detaliază această imagine, cu ajutorul viziunii Noului Ierusalim care se coboară de la Dumnezeu. În Apoc. 21:22 citim că „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei.”

Concluzie

Aceasta este cetatea în care ni s-a dat și nouă drept de cetățenie. Aceasta este cetatea către care trebuie să ne ridicăm privirile, pe care trebuie să o așteptăm. Suntem pelerini nu către o cetate pământească, ci către una cerească. Pelerinajul nu va fi ușor, însă ni s-a promis călăuzire și putere de Sus. Avem o cetățenie pământească, ne rugăm pentru binele cetății în care ne-a așezat Dumnezeu, ne rugăm pentru cei care conduc această cetate, însă năzuința noastră este către Noul Ierusalim și către Templul ei, care este Dumnezeu însuși.


5. „Căci acolo sunt scaunele de domnie pentru judecată”

Pentru cel care venea la Ierusalim era o mare ușurare să știe că cetatea este locul în care se face dreptate. Oamenii care nu aflau dreptate în sat la ei mai aveau speranța unui apel la judecata imparțială a regelui.

Pentru noi, cei care venim la Biserică, Regele și Judecătorul suprem rămâne Dumnezeu, de aceea este bine să ne amintim că în privința judecății Scriptura are de spus două lucruri fundamentale:

(1) Celor care socotesc că au obținut deja un pașaport irevocabil pentru cer și care sunt atât de siguri pe mântuirea lor, încât ajung să-și trăiască neglijent viața de credință, Isus le promite o judecată înfricoșătoare în Mat. 25.

(2) Celor care sunt profund tulburați cu privire la viața lor veșnică și care se văd pe ei săraci în duhul, Hristos le promite Împărăția Cerurilor. Celor care se văd nevrednici le promite că vor fi îndreptățiți. Parabola vameșului și a fariseului din Luca 18 este cea mai bună ilustrație a acestui fapt.

6. „Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului”

Psalmistul este în mod evident preocupat de bunăstarea cetății pământești. Gândul său este îndreptat către centrul vieții sale spirituale. Și noi suntem chemați să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului pământesc, dar să nu pierdem din vedere că nu acesta este ținta pelerinajului nostru.

7. „Pacea să fie între zidurile tale și liniștea, în casele tale domnești!”

Autorul se roagă pentru pacea și liniștea Ierusalimului fiindcă știe foarte bine că o cetate, oricât de bine întărită, este vulnerabilă în fața atacurilor din exterior. Ierusalimul pământesc era înconjurat de ziduri groase, însă adevărata lui sursă de protecție este Dumnezeu. „Dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte” (Ps. 127:1).

Ierusalimul ceresc despre care vorbește cartea Apocalipsa are și el porți și ziduri, însă acestea nu se închid niciodată (Ap. 21:25), fiindcă în cetate nu va mai fi noapte. Porțile nu mai sunt obstacole în calea unor posibili invadatori, ci căi de acces către oameni din toate națiunile.

8. „Din pricina fraţilor şi prietenilor mei, doresc pacea în sânul tău”.

Psalmistul nu locuiește în Ierusalim, însă este solidar cu „frații și prietenii” lui din cetate. Ierusalimul pământesc le dă evreilor din vechime sentimentul identității naționale. Cetatea lui David îi înfrățește, le aduce aminte că, deși sunt împărțiți în seminții, au aceeași rădăcină. Din nefericire, în istoria sa de trei mii de ani, Ierusalimul pământesc a fost mult mai adesea măr al discordiei decât factor de pace și unitate. Au luptat pentru el musulmanii, creștini și evreii. Actualmente Ierusalimul continuă să fie divizat în cartiere religioase, iar jarul conflictului religios continuă să ardă mocnit.

Totuşi, Scriptura ne propune o viziune grandioasă cu privire la Ierusalim. Nu un Ierusalim dominat de o singură națiune, ci un Ierusalim spre care urcă toate națiunile, care este sursă de cunoaștere a Legii lui Dumnezeu și de pace.

2Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. 3Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: ‘Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.’ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului. 4El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul (Is. 2:2-4).

Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă aceasta este o viziune a Ierusalimului pământesc sau, dimpotrivă, a Ierusalimului ceresc. Deocamdată ceea ce vedem este că interesul pentru Ierusalimul pământesc îi face pe oameni să-și ascută sulițele și săbiile, nu să le preschimbe în fiare de plug. Probabil că profetul are în minte un Ierusalim transfigurat, de tipul celui descris în penultimul capitol al cărții Apocalipsa.

(Va urma)


Fiindcă am parcurs recent cu atenție Ps. 122, vă propun o serie de meditații pe acest subiect.

Psalmul 122, un imn dedicat Ierusalimului pământesc și frumuseții lui, ne reamintește tuturor că suntem pelerini către o cetate – Ierusalimul ceresc. Pe de o parte mergem către civitas Dei, pe de altă parte, știm că ea vine spre noi, după cum dă mărturie ultima carte a Bibliei, Apocalipsa.

1. „Mă bucur când mi se zice: Haidem la Casa Domnului!”

Asemenea tuturor evreilor, psalmistul avea datoria de a urca la Ierusalim de trei ori pe an pentru principalele sărbători iudaice. Tradiția aceasta străveche a fost respectată inclusiv de Isus și de părinții lui. Primul verset exprimă bucuria autorului că i se face propunerea de a urca la Ierusalim. În mod tradițional, Psalmul 122 i-a fost atribuit lui David, însă este mai probabil ca el să fi fost scris de cineva care nu locuia la Ierusalim, ci mergea în capitala Iudeii numai la praznicele mari.

Psalmistul se bucură că are prilejul de a merge la Ierusalim, fiindcă pelerinajul către sfânta cetate nu avea loc foarte des. Pentru oameni legați de muncile câmpului, cum erau evreii la vremea scrierii Ps. 122, o vizită la Ierusalim presupunea un efort deosebit. Numai cei care trăiesc la țară și sunt prinși în ritmul foarte intens al muncilor agricole își pot da seama ce sacrificiu însemna urcarea la Ierusalim. Totuși, psalmistul și tovarășii lui de drum sunt bucuroși să pună capăt activităților de rutină și să urce la Ierusalim. Această evadare din cotidian trebuie să fi fost prilej de mare bucurie.

Mă întreb dacă și pentru creștinii contemporani participarea la Casa Domnului este un prilej de bucurie la fel de intensă? În orice caz, psalmistul se bucură la gândul că se va întâlni cu Dumnezeu și că va putea să-I laude numele.

2. „Picioarele ni se opresc în porțile tale, Ierusalime!”

Textul ebraic nu spune „picioarele mi se opresc”, ci „picioarele ni se opresc”. Experiența la care participă psalmistul este una colectivă. Autorul are un moment de contemplare și lasă ca atmosfera locului să-i pătrundă ființa. A fost multă vreme departe de Ierusalim, iar acum își poate astâmpăra dorul după Cetatea Sfântă.

3. „Ierusalime, tu ești zidit ca o cetate făcută dintr-o bucată”

Versetul dă glas admirației psalmistului față de frumusețea și simetria cetății. Pentru cineva care venea dintr-un sat sau dintr-un cătun, imaginea Ierusalimului înconjurat cu un zid din piatră, din blocuri înalte și groase, va fi fost impresionată. Aceeași admirație îi însuflețește, o mie de ani mai târziu, pe ucenicii care privesc Templul și clădirile din jurul lui: „Când a ieşit Isus din Templu, unul din ucenicii Lui i-a zis: ‘Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce zidiri!’ Isus i-a răspuns: ‘Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată’” (Marcu 13:1-2).

Prin aceasta Isus Hristos caută să ne desprindă privirile de la lucrurile pământești pentru a ni le îndrepta către cele cerești.

4. „Acolo se suie semințiile, semințiile Domnului”

Deși Ierusalimul pământesc nu era și nu este foarte înalt, prin comparație cu celelalte localități din jur, adesea Scriptura prezintă drumul spre Ierusalim ca o ascensiune. Cel care se duce la Ierusalim se înalță cu inima și cu sufletul, fiindcă se apropie de Dumnezeu. Și fiindcă Dumnezeu este deasupra întregii creații, orice întâlnire cu El presupune „înălțarea” închinătorului.

„…ca să laude Numele Domnului”

Scopul închinării nu trebuie să aibă în centru omenescul. În centrul închinării trebuie să fie Dumnezeu. Când alte lucruri ajung să ocupe spațiul pe care, de drept, trebuie să-L ocupe numai Dumnezeu, închinarea devine idolatră.

(va urma)


Despre pilda ispravnicului nedrept am mai scris cândva pe blog (vezi AICI).

Tema fundamentală a pildei, când mă uit iarăși peste text, mi se pare „îmbogățirea față de Dumnezeu” (prin milostenie?).

Pentru evreul de rând din sec. I, bogăția masivă (aram. מָמוֹן și מָמוֹנָא) este esențialmente „mamona nelegiuirii” („avuția caracterizată de nedreptate”). Ea nu-și poate avea originea decât în împilare, asuprire, exploatare, silnicie, apăsare. Ajunge să citim Iacov 5:4 ca să ne dăm seama cam cum sunt văzuți bogații de jos în sus: „Iată că plata lucrătorilor, cari v-au secerat câmpiile, şi pe care le-aţi oprit-o, prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor.”

Mai puneți la socoteală că în același capitol, Luca 16, un bogat insensibil la sărăcia din jurul său, se perpelește în văpaia hadesului, în vreme de săracul este dus de îngeri „în sânul lui Avraam”.

Conform mărturiei date de evanghelistul Luca, îmbogățirea față de Dumnezeu se face prin milostenie: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, cari nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia” (Luca 12:33).

Acesta este testul final la care este supus conducătorul între două vârste (nu tinerelul!) care vine la Isus cu întrebări despre felul în care poate fi moștenită viața veșnică.

Când a auzit Isus aceste vorbe, i-a zis: ,,Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă.” (Luca 18:22).

Același tip de teologie, specific înțelegerii iudeo-creștine timpurii, se întâlnește în Didahia 4:5-8, pasaj potrivit căruia binefacerea trebuie practicată mai ales în relație cu membrii săraci ai comunității de credincioși. Didahistul îi critică deschis pe cei care întind mâna să ceară și o trag înapoi când trebuie să dea. Mai mult (și mai problematic, din perspectiva teologiei protestante), Didahia înțelege dărnicia ca mijloc de a face „răscumpărare” (λύτρωσιν) pentru păcate. Cu asta, îmi spunea un coleg astăzi, Didahistul „o ia pe ulei” soteriologic.

Numai că pe Didahist nu trebuie să-l judecăm cu teologia sistematică a lui Calvin la subsuoară. Didahistul scrie în altă epocă, pentru alți cititori. Afirmația lui e o dezvoltare (periculoasă!, va adăuga același coleg) a unei spuse a Mântuitorului: „Daţi mai bine milostenie din lucrurile dinlăuntru, şi atunci toate vă vor fi curate” (Luca 11:41).

Bun, veți protesta clocotind de indignare, dar mântuirea vine numai prin credința personală în Isus Hristos! Asta spune apăsat, de o mie de ori, apostolul Pavel!

Da, dar Luca îi întreabă pe bogați: acum, că ai crezut în Isus Hristos, cu bogăția ce faci?

Răspunsul exemplar îl găsim în Luca 19. Vă las plăcerea de a reciti pasajul.


Sunt foarte nedumerit de ceea ce găsesc astăzi în Evrei 12:1 în Biblia de la București.

ceata

Motivul mai precis al nedumeririi îl reprezintă doi dintre echivalenții folosiți pentru a traduce ultimele trei elemente din versetul următor:

Οὐ γὰρ προσεληλύθατε ψηλαφωμένῳ ὄρει, καὶ κεκαυμένῳ πυρί, καὶ γνόφῳ, καὶ σκότῳ,καὶ θυέλλῃ,

Nedumerirea nr. 1:

De ce gr. gnophos a fost tradus prin „nori”?

Nedumerirea nr. 2:

De ce gr. thyella (‘furtună’) a fost tradus prin ceață?

Să fi văzut traducătorul κύφελλα (‘nori de ceață’) în loc de θύελλα? Felul în care e tipărită secvența καὶ θυέλλῃ în Biblia de la Frankfurt ar putea explica (parțial) o astfel de eroare.

nori


Update (27 martie 2014): Am actualizat postarea după comentariul făcut de filologul Iosif Cămară.

inselaciunea

Astăzi citesc ceva stupefiant în Biblia de la București, la începutul cap. 14 din 1 Corinteni:

„Goniți înșălăciunea și râvniți ceale duhovnicești”.

Cei care cunoașteți textul biblic știți că el spune: „urmăriți dragostea” etc.

Și atunci cum s-a strecurat în Scriptură „înșălăciunea”?

Textul grec din manuscrise nu înregistrează variații în acest punct!

Există totuși o abatere de la textul obișnuit, în Septuaginta de la Frankfurt. Tipograful a cules din greșeală alt text:

apate

διώκετε τὴν ἀππην în loc de διώκετε τὴν ἀγπην („goniți/urmăriți dragostea”). Dat fiind că „apape” nu înseamnă nimic, unii cititori au considerat că e vorba de „apate” (înșelăciune). Și așa a apărut o lecțiune alternativă fără suport în manuscrise.

Am aici proba indubitabilă că cel puțin anumite porțiuni din NT publicat în Biblia 1688 au fost traduse de la zero. În NT 1648 textul este foarte clar: „țineți-vă de dragoste”! Așadar, traducătorul NT din Bibl.1688 nici nu s-a obosit să consulte NT 1648 în acest punct!

Fie a intrat în criză de timp, fie și-a dat seama că NT de la Alba-Iulia are prea multe „eresuri”.

În altă ordine de idei: cât de aerian trebuie să fi fost tipograful ca să scrie „înșălăciune” în loc de „dragoste” într-un pasaj atât de bătătorit?
Beats me!

P.S. Să le fim totuși recunoscători tipografilor aiuriți pentru astfel de greșeli. Fără ei, filologii n-ar mai avea ce lucra și ar muri de foame (mai mult decât o fac deja). :)


Parcurg acum Ps. 4 în ebraică și trag cu ochiul la Cornilescu.

Nu-mi explic cum a ajuns Cornilescu la formularea din v. 4:

„Să ştiţi că Domnul Şi-a ales un om pe care-l iubeşte: Domnul aude cînd strig către El.”

Textul ebraic zice:

וּדְע֗וּ כִּֽי־הִפְלָ֣ה יְ֭הוָה חָסִ֣יד ל֑וֹ יְהוָ֥ה יִ֜שְׁמַ֗ע בְּקָרְאִ֥י אֵלָֽיו׃

Tradus literal, ar fi așa:

„Să știți că a ales Adonai un om evlavios (ebr. hasid) pentru sine / Adonai aude când strig către el.”

De data asta Segond nu ne ajută :

„Sachez que l’Éternel s’est choisi un homme pieux; L’Éternel entend, quand je crie à lui.”

Dacă aveți vreo inspirație, dați de știre.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,960 other followers