Plugarul trebuie să muncească… (2 Tim. 2:6)

Astăzi la capelă unul dintre studenţii mei a citit 2 Tim. 2:6 „Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strîngă rodurile”. Fiindcă s-a întâmplat să am NT grec la mine, am aruncat o privire în original: τὸν κοπιῶντα γεωργὸν δεῖ πρῶτον τῶν καρπῶν μεταλαμβάνειν.

Hm… După înţelegerea mea, versetul ar trebui tradus astfel: „Agricultorul care trudeşte trebuie să fie primul care să aibă parte de roade”. Iarăşi am început să mă întreb: cum a ajuns Cornilescu la traducerea pe care o citim astăzi?

Am aruncat o privire în BW şi am descoperit că imensa majoritate a traducerilor propun soluţii similare cu ce am găsit eu. Există şi câteva excepţii, între care versiunile „Darby” (engleză, franceză, germană) şi Segond (1910). Iată-le:

Geneva (1599) The husbandman must labour before he receiue the fruites.

Darby (1884/1890) The husbandman must labour before partaking of the fruits.

Darby (1885) il faut que le laboureur travaille premièrement, pour qu’il jouisse des fruits.

Elberfelder (1905) Der Ackerbauer muß, um die Früchte zu genießen, zuerst arbeiten.

Segond (1910)  Il faut que le laboureur travaille avant de recueillir les fruits.

Înclin să cred că şi în acest caz (precum în altele), sursa soluţiei din Cornilescu este Segond.

 

Telegramă biblică. Psalmul 52

Un psalm izvorât dintr-o situaţie-limită. Doeg Edomitul, un informator de ultima speţă, îi dă lui Saul de ştire cu privire la căile fugarului David. În faţa acestui asalt al ticăloşiei interesate, regele fără coroană şi fără ţară păstrează convingerea că „bunătatea lui Dumnezeu ţine pe veci”.

Ce imagini plastice! Limba informatorului e ca un brici ascuţit. Ticălosul va fi ridicat din cortului lui şi dezrădăcinat din pământul celor vii; Cei drepţi (ţadikim) vor exulta la vederea acestei soarte. David este ca un măslin verde în Casa lui Dumnezeu. (Măslinul îmi apare ca un semn al păcii şi binecuvântării).

 

Mirenii din Corint (1 Cor. 14:16)

Citeam astăzi amuzat-intrigat versetul 1 Cor. 14:16 din Noul Testament de la Bălgrad (1648):

După aceia, de veri blagoslovi cu sufletul în săbor, carele-i în locul mireanului, cum va zice ‘amin’, după blagosloveniia ta? Că nu şti ce grăeşti.

Câteva explicaţii:

blagoslovi traduce gr. euloges

cu sufletul traduce en pneumati (=cu duhul)

mireanului traduce idiotou (genitivul lui idiotes = outsider, om neinstruit, om care încă nu cunoaşte tot ceea ce ar fi necesar, ca să devină membru deplin).

Folosirea termenului „mirean” ar putea sugera că aici avem o opoziţie de tip „liturghisitor” vs. „mirean”. Potrivit acestei înţelegeri, Pavel s-ar adresa liderilor comunităţii, îndemnânu-i să vorbească inteligibil, astfel încât să-i înţeleagă şi mirenii.

În fapt, comunitatea din Corint nu pare să aibă o conducere clar conturată. Modelul de conducere este mai degrabă „congregaţionalist” (vezi procedura de excludere a omului incestuos din cap. 5). Mă îndoiesc că în Corintul anului 51 existau „mireni”.

 

De unde au răsărit “crinii care nu ţes” (Mat. 6:28)?

Uitându-mă astăzi în textul din Matei 6:19-34 m-am pomenit întrebându-mă de unde a luat Cornilescu verbul „a ţese” în legătură cu crinii din Matei. 6:28.

În textul grecesc sunt folosite două verbe: kopiao şi netho. Primul apare de 23 de ori în NT, al doilea este un hapax (apare o singură dată). Dar ce înseamnă ele?

Kopiao înseamnă „a trudi”, iar netho înseamnă „a toarce”. Crinii nici nu trudesc, nici nu torc.

Segond nu ne poate ajuta: ils ne travaillent ni ne filent (=nici nu lucrează, nici nu torc).

Poate n-ar strica să verificăm nişte ediţii mai vechi ale Bibliei, să vedem dacă nu apare aşa ceva prin ele. Sau o fi o inovaţie a traducătorului.

P.S. 20 sept. Am observat în aparatul critic NA27 că într-un manuscris apare, ca variantă, verbul xaino, care însă are sensul de “a dărăci” (în special lâna).

 

Ilie hirsutul (2 Împ. 1:8)

Tatăl meu, cititor „comparat” al Scripturii, mă întreabă cine are dreptate: Cornilescu („Era un om îmbrăcat cu o manta de păr şi încins cu o curea la mijloc”) sau Anania („Era un om păros şi încins peste mijloc cu o curea”)?

Anania merge după textul grecesc (aner dasys=om păros, hirsut), iar Cornilescu nu ştiu după cine merge. Probabil după Segond (C’était un homme vêtu de poil=Era un om îmbrăcat cu păr/blană).

Textul ebraic pare ambiguu, dar, fără să fiu specialist, înclin să cred că iş baal sear („om posesor de păr”) ar trebui înţeles ca “om păros” (sau „cu părul lung”?). În ebraică, dacă înţeleg bine,  sintagma „posesor de…” e folosită  relativ des pentru a sublinia o trăsătură a persoanei descrise astfel. Nu am timp să-i edific pe cititori cu exemple. Vreun ebraist ar putea să ducă discuţia mai departe.

 

Meditaţie liberă la Isaia cap. 2

În măsura în care timpul îmi va permite, voi încerca să postez din când în când meditaţii la cartea profetului Isaia. Cum spuneam şi cu altă ocazie, profeţii sunt o lectură mai dificilă pentru cititorul „necălăuzit de cineva”. Observaţiile mele sunt doar în mică măsură de ordin exegetic (deci dacă vor cădea în mâna unor ebraişti fac apel dinainte la clemenţă).

Pe scurt: Capitolul este structurat în trei timpi, după cum urmează: (1) anunţarea unei perioade mesianice, caracterizată de pace; (2) întoarcere la situaţia dezolantă din prezent, marcată de prosperitate, dar şi de apostazie; (3) anunţarea „Zilei Domnului”, o zi de judecată împotriva hybris-ului omenesc.

O pace universală, într-un viitor enigmatic

(1) Profeţia despre domnia păcii face referire la o perioadă indefinită, din viitor (expresia be’aharit haiamim este oarecum ambiguă: „în zilele din urmă” sau „în zilele care vor urma”). Aceste vremuri „din urmă” se caracterizează printr-un „universalism” care trebuie să fi fost surprinzător pentru cei care au auzit sau citit profeţia la vremea când a fost rostită sau scrisă: toate neamurile (kol hagoim) vor merge spre Muntele Sionului pentru a se închina Dumnezeului lui Iacov.

Din Sion vor purcede cele două surse ale învăţăturii: Legea (tora) şi Cuvântul Domnului (devar Adonai).

În această eră, Dumnezeu se revelează ca cel ce judecă. (Substantivul „judecător” nu este pomenit; Cornilescu l-a calchiat aici pe Segond: Il sera le juge des nations).

Arbitrajul lui Dumnezeu este de aşa-natură, încât popoarele vor ajunge la pace. „Imageria” folosită de profet este superbă: săbiile devin fiare de plug şi suliţele devin cosoare. Îmi permit să evoc aici ritmicitatea poetică din KJV (1611) they shall beat their swords into plowshares, and their spears into pruninghooks. Soluţia splendindă găsită de traducătorii englezi a rezistat până la NRS şi ESV. De remarcat că două arme devin două unelte ale traiului aşezat (fierul de plug şi cosorul). În substrat textul spune că în sfârşit războiul va face loc vieţii tihnite, puse în armonie cu succesiunea muncilor agricole (aratul şi recoltatul).

Homer vs. Isaia

Profeţia lui Isaia este învăluită de taină. Când şi cum se va împlini nu e treaba noastră să speculăm. Putem spune cu certitudine că ea vine în întâmpinarea acestei aşteptări multimilenare a unei păci universale. O pace universală care îşi are sursa în Dumnezeu, nu în promisiunile mincinoase pe care un Hitler viclean le face unui Chamberlain păcălici.

Spre deosebire de epopeile greceşti, profeţia lui Isaia nu glorifică războiul. Marca divină a mesajului se vede cel mai bine în constatarea implicită că războaiele sunt în bună măsură provocate de ambiţii naţionaliste distructive.

Homer preamărea războiul, prezentându-l însă unilateral, din perspectiva învingătorilor acoperiţi de glorie. Isaia, cu doar un secol în urma lui Homer, n-ar fi înghiţit asemenea gogoşi ideologice, menite să dea războiului o aură mitică mincinoasă. Războaiele, după cum avea să constate întreaga lume în sec. XX, sunt sursa unor orori indescriptibile. Aceste orori nu pot fi vindecate decât de Dumnezeu şi de Cuvântul Său.

 

Imagini şi simboluri în Isaia 1 (cont.)

Reiau analiza sumară a imaginilor şi simbolurilor din Isaia 1, începută AICI.

v. 18 – Culori ultraroşii

Vorbind despre păcat, profetul face referire la două nuanţe de roşu, cunoscute pentru rezistenţa lor la spălare:

• roşul aprins (şani)
• roşul purpuriu (din vb. adem, a fi roşu)

Roşul nu reprezintă păcatul, ci capacitatea lui de a păta. Altfel spus: „Chiar dacă păcatul v-a pătruns sufletul şi l-a pătat până în străfunduri, veniţi să judecăm lucrurile, fiindcă această cercetare este purificatoare.”

[Notă hermeneutică: Este demn de remarcat un principiu general de terapie a păcatului: pentru a avea parte de vindecare şi purificare lăuntrice, e nevoie de judecarea păcatului, de analiza lui sub reflectoarele dreptăţii divine. Principiul e valabil atât pentru naţiuni, cât şi pentru indivizi].

În acelaşi verset, puritatea este simbolizată de albul zăpezii sau al lânii.

v. 20 - Sabia

Războiul este denumit metaforic printr-un simbol foarte des întâlnit – sabia (hereb).

v. 21 - Curva

Ierusalimul, cetatea credincioasă, a ajuns o curvă (zona). Imaginea este şocantă, dar în Isaia se întâlneşte relativ rar. Ezechiel însă are un rechizitoriu axat în principal pe această acuză: infidelitatea faţă de Dumnezeu.

Tot versetul 21 spune că Ierusalimul, altădată loc al dreptăţii, a ajuns un cuib de ucigaşi.

v. 22 - Zgură şi poşircă

Argintul (kesep) a devenit zgură (sigim). Vinul (sobe) a fost „tăiat” (mahul) cu apă. Versetul 21 îşi găseşte ecou în v. 25 (eliminarea zgurii şi purificarea).

v. 29 - Stejari şi grădini (I)

V. 29 face referire la simbolurile idolatriei. Un prim simbol este stejarul (sau terebinul, ela). Ceremoniile idolatre se desfăşurau în preajma unui stejar „sacru”. Alt simbol este grădina (gana), care denumeşte de fapt un spaţiu „sacru” (o capişte).

v. 30 - Stejari şi grădini (II)

Interesant este că aici profetul foloseşte pentru Israel exact doi termeni asociaţi idolatriei: stejarul (terebintul) care se ofileşte şi grădina fără apă.

Când Dumnezeu va judeca pe Israel, va distruge implicit şi locurile unde au avut loc practicile idolatre.

v. 31 - Material inflamabil

În ziua judecăţii lui Dumnezeu, cel tare devine asemenea unor câlţi (n’oret), iar fapta lui devine o scânteie (niţoţ). O combinaţie cât se poate de sugestivă şi de inflamabilă! Mă întreb dacă imaginea nu constituie şi un avertisment subit de tipul: „Yours sins will find you out” sau „Păcatele pe care le faci te vor ajunge; de la ele ţi se va trage pieirea”.

 

Imagini şi simboluri în Isaia 1

Scrierile profetice sunt pline de miez, dar şi greu de asimilat, în lipsa unui studiu amănunţit. În adolescenţă, când citeam Biblia „la rând”, dintr-un capăt în celălalt, aveam mari dificultăţi să „bifez” cărţile profetice. Astăzi literatura profetică mi se pare superbă prin complexitatea ei, prin densitatea de simboluri, comparaţii, metafore, prin patosul pe care-l degajă şi prin ironia cu care este presărată.

[Nu m-a surprins deci să aflu recent că profetul preferat al lui Bonhoeffer a fost Ieremia, personajul care contestă vehement confiscarea „religiei” de către „politic”, însoţită de pervertirea celei dintâi].

Mi se pare interesantă lectura profeţilor în cheie „simbolică”, adică urmărind cu predilecţie repertoriul de simboluri şi imagini la care apelează pentru a transmite mesajul. Nu ştiu dacă voi avea timp să postez consecvent descoperirile. Am reuşit deocamdată să parcurg primul capitol din Isaia. Ce prezint mai jos sunt nişte reflecţii rudimentare, fără panaş exegetic. Nu propun savantâlcuri detaliate, la firul ierbii, ci un survol „de recunoaştere”.

[N.B. Faceţi abstracţie de terminologia ebraică. E pentru uz „intern”].

v. 1-7 Termeni de comparaţie pentru un popor răzvrătit

• copii (răzvrătiţi)
• neam păcătos (goi hote)
• popor încărcat de fărădelegi (am kebed awon)
• sămânţă de nelegiuiţi (zera mareim)
• fii ticăloşiţi (banim maşitim)
• un trup bolnav şi desfigurat de răni netratate

În sinteză: mesajul profetic de la începutul capitolului începe ca un proces (cu invocarea martorilor – cerul şi pământul). Dumnezeu se prezintă în postura părintelui care descoperă că fiii pe care i-a crescut s-au răsculat împotriva lui şi au devenit nişte ticăloşi, mai răi decât animalele, fiindcă acestea îşi recunosc stăpânii. Pentru dispreţul lor faţă de Dumnezeu, au fost deja pedepsiţi, dar judecata încă n-a dus la o schimbare. În termeni poetici, Israelul este ca un om plin de răni care supurează. (Din istorie ştim că Imperiul Neo-Asirian care a distrus Samaria (722) a făcut pagube mari şi în Regatul lui Iuda, unde predică Isaia)

v. 8 Decăderea Ierusalimului

Cele două imagini (coliba în vie şi adăpostul de pază pe un câmp de castraveţi) sunt luate din viaţa agricolă a poporului. La sfârşitul recoltei, aceste adăposturi provizorii erau abandonate. Imaginea unui câmp pustiu şi a unei colibe părăsite este dezolantă.
Ierusalimul a ajuns ca o cetate asediată (aici probabil imaginea este „realistă”, nu simbolică).

v. 9-10 Sodoma şi Gomora reloaded

Profetul face o dublă referire la cetăţile de tristă amintire. Prin faptul că a fost foarte aproape de distrugere, Regatul lui Iuda e comparabil cu Sodoma şi Gomora (nimicite până în temelii). Pentru Iuda, dezastrul n-a fost complet. Şi totuşi, din punct de vedere al nelegiuirilor, comparaţia rămâne valabilă. Iuda este „popor al Gomorei”, iar conducătorii lui sunt „căpetenii ale Sodomei”.

Sodoma şi Gomora nu sunt prezentate aici ca cetăţi ale desfrâului, ci ca simboluri ale ticăloşiei şi crimei (v. 15)

(va urma)

 

Când aurul şi argintul ruginesc (Iac. 5:1-3) (2)

Continuare de aici

V. 3 Pe aceeaşi linie sumbră, Iacov anunţă „ruginirea” aurului şi argintului strâns de bogătaşii nedrepţi. Afirmaţia intrigă, deoarece aurul şi argintul în stare pură nu ruginesc. Substantivul ios (tradus cu „rugină”) poate desemna atât rugina propriu-zisă (în cazul fierului), cât şi stratul de cocleală (verdigris) care se formează pe suprafaţa obiectelor de cupru, bronz sau alamă. În cazul argintului (mai ales dacă nu e în stare pură) ios poate indica patina de culoare închisă care se depune la suprafaţa metalului, din cauza procesului de oxidare (asupra căruia ne-ar putea lămuri cu amănunte un chimist). Aurul, din câte ştiu, are o bună rezistenţă la oxidare. Patina apare numai în cazul în care aurul este în aliaj cu alte metale care se oxidează. În orice caz, nu detaliile de ordin chimic sunt importante pentru înţelegerea mesajului de fond al textului.

Cocleala va fi o dovadă împotriva bogaţilor. În ce fel? Prin faptul că, la judecata lui Dumnezeu, patina bogăţiilor tezaurizate îi va acuza pe proprietari. Aurul şi argintul care ar fi trebuit să circule, să meargă la săraci, sub forma plăţii pentru munca efectuată, se adună în visteriile acestor harpagoni şi ajunge să se coclească.

Imaginea din propoziţia „[rugina/cocleala] are să vă mănânce carnea ca focul” este mai greu de decriptat, însă vorbeşte despre pedeapsa care se va abate asupra bogaţilor solidari cu averile lor.

[Semnalez aici un aspect interesant: punctuaţia din textul grecesc poate fi reinterpretată în aşa fel încât versetul să fie tradus şi astfel: Aurul şi argintul vostru s-au coclit, iar cocleala lor va fi mărturie împotriva voastră şi vă va devora trupurile, fiindcă aţi adunat foc pentru zilele din urmă!]

Ultima afirmaţie din verset (V-aţi strîns comori în zilele din urmă!) constituie un nou reproş. Bogaţii s-au găsit să strângă comori tocmai acum, în zilele din urmă, când judecata lui Dumnezeu este iminentă! Sau poate că Iacov este un pic sarcastic şi face referire la „comoara” de necazuri (talaiporiai) pe care bogaţii au adunat-o şi de care vor avea curând parte (v. 1).

Dacă facem bilanţul, bogaţii despre care vorbeşte Iacov stau foarte prost. Judecata lui Dumnezeu este iminentă. Escrocheriile lor îi vor ajunge, iar averile strânse prin nedreptate vor fi o mărturie împotriva lor. Iacov, ca şi Pavel (şi ceilalţi scriitori) ştie că trăieşte în zilele din urmă (care încep de la Cruce). Prin urmare, face apel la o trăire pe măsura acestor vremuri critice.

 

Când aurul şi argintul ruginesc (Iac. 5:1-3)

La cererea unui cititor, postez un scurt comentariu la Iacov 5:1-3.

Epistola lui Iacov este una dintre cele mai dure scrieri din canonul NT. Nu cred că-l pot compara pe autor cu vreuna alt „coleg” de canon. Are o adresare directă şi la obiect. Medicamentul este aplicat direct pe rană, fără menajamente, fără cataplasma autoironiei (ca la Sf. Pavel). Iacov a reperat cangrena şi taie adânc sau cauterizează fără fasoane.

Capitolul cinci conţine un mesaj aspru împotriva bogaţilor care, la adăpostul influenţei şi al puterii, îi năpăstuiau pe zilierii de pe moşiile lor, oprindu-le plata cuvenită.

V. 1 anunţă nenorociri (talaiporiai) peste bogaţi şi, în manieră profetică, îi cheamă să plângă şi să jelească. Înclin să cred că bogaţii vizaţi de el nu erau creştini şi că deci nu vor fi auzit mesajul care li se adresa. De altfel, prezenţa bogaţilor în adunarea căreia îi scrie Iacov pare mai degrabă o excepţie (2:2).

V. 2 descrie starea jalnică în care au ajuns averile bogaţilor. Bogăţia (ploutos) s-a degradat (sesēpen) şi hainele au ajuns mâncate de molii (sētobrota). Câteva observaţii sunt necesare:

• verbul sēpō denumeşte de regulă procesul de descompunere a materiei organice. Aşa este folosit, de pildă, în Ez. 17:9 în LXX (rădăcinile şi rodul viei vor putrezi) sau în Ps. 37:6 (răni care miros greu şi supurează). Uneori este folosit cu sensul generic de „a pieri” (Sirah 14:19, despre orice lucru pieritor) sau (tranzitiv), cu înţelesul de a nimici (Iov. 40:12). La Iacov avem de-a face cu o utilizare metaforică: bogăţia „a putrezit” în sensul că s-a degradat, ca tot ce este material.

• hainele erau un element distinctiv al clasei sociale, în vremea respectivă, după cum sunt şi astăzi. Totuşi, societăţile moderne occidentale sunt probabil mai omogene, judecate vestimentar. Dacă evaluăm astăzi poziţia socială a unui om strict după haine, am avea şanse mai mari să greşim (fiindcă mulţi oameni cu bani nu arată asta prin haine, după cum şi mulţi calici ţin să se îmbrace peste condiţia lor socială). În orice caz, în Antichitate un bogat avea mult mai multe rânduri de haine decât omul simplu. De altfel, ideea de „stoc” se înţelege de la sine în pasaj, fiindcă numai hainele puse la păstrare ajung să fie roase de larvele fluturelui de molie, care nu este deloc mofturos la mâncare.

• Iacov vorbeşte despre cele două dezastre folosind timpul trecut, dar mai mult ca sigur avem de-a face cu un procedeu literar prin care anumite lucruri sunt anunţate ca şi când s-au petrecut deja, deşi ele urmează să se întâmple în viitorul apropiat. Dacă autorul ar fi folosit un timp viitor, diatriba lui şi-ar fi pierdut forţa. Una e să spui: „Bogăţiile voastre vor putrezi (cândva, nu ştim când)” şi alta este să spui: „Bogăţiile voastre au putrezit (sunt ca şi putrezite)”.

(va urma)

 

Ieremia, figura tragică a VT

Ieremia, mai mult chiar decât Iov, mi se pare personajul cu adevărat tragic între toate personajele VT.

Iov trece prin tot felul de tribulaţii şi iese „reabilitat”. I se dă chiar mai mult decât avusese înainte. Cartea Iov îmbină atât o teologie a binecuvântării („cel drept are parte de binecuvântări”) cât şi o contrateologie („cel drept are parte de suferinţe”). Dar Ieremia nu are parte de nicio reabilitare. De-a lungul carierei sale de profet este ameninţat cu moartea, învinuit de înaltă trădare, defetism şi propagandă „antinaţională”. Sfârşeşte prin a fi luat cu de-a sila în Egipt, de către o gloată de refugiaţi care se interesează asupra voii lui Dumnezeu doar pentru a o respinge apoi făţiş.

Ieremia trăieşte într-o perioadă foarte tulbure a istoriei regatului iudeu, sub nişte regi care, dacă nu sunt de-a dreptul răi (Ioiachim), sunt cel puţin slabi şi incapabili să pună în aplicare mesajul transmis de profet (Zedechia).

Mesajele lui Ieremia sunt dominate de judecată şi nimicire, fiindcă poporul refuză să renunţe la idoli. Profetul vorbeşte mult despre moarte. Oracolele sale fac deseori referire la o triadă funestă: sabie, foamete şi ciumă (ebr. hereb, raab, deber).

Pentru că este adesea unul contra tuturor, Ieremia ajunge un iş rib we iş madon („om de ceartă şi de vrajbă”).

Redau mai jos lamentaţia sa din 15:10, în engleză şi franceză, fiindcă versetul are o ritmicitate aparte în aceste limbi.

NRSV

Woe is me, my mother, that you ever bore me, a man of strife and contention to the whole land! I have not lent, nor have I borrowed, yet all of them curse me.

Segond

Malheur à moi, ma mère, de ce que tu m’as fait naître

Homme de dispute et de querelle pour tout le pays!

Je n’emprunte ni ne prête,

Et cependant tous me maudissent.

 

Curtea împărătească? (Fil. 1:13)

Gata cu politica. Ridziada s-a cam terminat (deşi n-am înţeles unde s-a dus până la urmă atâta bănet) şi am temeiuri serioase să cred că Românika va deveni în curând o adevărată republică universitară (prin cei 100.000 de intelectuali cu diplomă pe care îi expediază pe piaţă în mod generos înaltul aşezământ cultural ctitorit de tov. Bondrea). Tovarăşi, viitorul sună bine (dar aveţi grijă să închideţi ochii şi să vă ţineţi cu străşnicie de nas)!

Eu unul revin la preocupările mele de biblist-filolog. Mi-a atras recent atenţia versetul din Fil. 1:13, care conţine o secvenţă („curtea împărătească”) susceptibilă să dea naştere la interpretări eronate.

În trad. Cornilescu 1924 (=1921) versetul sună astfel:

În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sînt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos.

Cum înţelegeţi sintagma „curtea împărătească”? La prima vedere, eu sunt tentat să o iau metonimic. Prin „curte împărătească” aş înţelege „suita imperială”, sau, în sens mai larg, aristocraţia + artiştii + funcţionarii + trepăduşii + diverşii care se foiau prin palatul împăratului (mai ales dacă locul întemniţării e Roma).

Când ne uităm în original, descoperim că termenul grecesc corespunzător este praitōrion, care în NT apare de 8 ori. Termenul este de origine latinească (praetorium) şi are o istorie un pic mai complicată, de-a lungul căreia a dobândit diverse înţelesuri: 1) reşedinţa oficială a unui guvernator; 2) garda pretoriană (ulterior garda de corp a împăratului); 3) conac sau palat.

Dacă Pavel le scria filipenilor de la Roma, atunci praetorium (praitōrion) ar fi desemnat cel mai probabil garnizoana imperială.

În orice caz, de-a lungul timpului, pentru praitōrion s-au mai propus diverşi echivalenţi (NT 1648 giudecata; Bibl. 1688 şi Micu 1795 divanul), dar în final s-a optat pentru un împrumut: pretoriu, folosit iniţial în Bibl. Iaşi 1874 şi preluat de aproape toate traducerile ulterioare (mai puţin Cornilescu 1921 şi 1924).

 

Legământ sau învoială? (Ier. 34)

Există contexte în care consecvenţa traducătorului în folosirea unui anumit corespondent (în limba-ţintă) este extrem de importantă. Un astfel de context este Ieremia 34. Redau aici pe scurt conţinutul.

Uite libertatea, nu e libertatea!

Pe fondul asediului la care este supus Ierusalimul de către trupele regelui babilonian Nebucadneţar, împăratul israelit Zedechia face un legământ (b^erit) cu tot poporul, în vederea abolirii sclaviei. Legământul se face după uzanţă (un viţel despicat, trecerea printre cele două bucăţi ale lui). Se organizează şi o ceremonie solemnă înaintea lui Dumnezeu, în Templu (v. 15).

Când armatele asediatoare se retrag temporar (v. 21), Zedechia şi conducătorii poporului revin asupra deciziei şi îi iau din nou în robie pe cei proaspăt eliberaţi. O asemenea mârşăvie nu putea fi tolerată. Greul propovăduirii judecăţii cade iarăşi pe Ieremia (care deja este detestat pentru mesajele lui „antinaţionale”)

Lecţia de istorie

Aşadar, Dumnezeu îl trimite pe Ieremia cu un mesaj de judecată şi pedeapsă. Poporului i se aduce aminte (v. 13) că Dumnezeu a făcut cu  ei un legământ (b^erit) în ziua ieşirii din Egipt; potrivit acestuia, poporul ar fi trebuit să-şi elibereze periodic robii, la şapte ani. Aşa ceva nu s-a produs multă vreme. Totuşi, Zedechia şi poporul s-au pocăit la un moment dat (v. 15) şi au decretat prin legământ eliberarea sclavilor (care oricum ar fi trebuit făcută de mult).

Libertate vs. „libertate către sabie” (Deror el-hahereb)

Totuşi, la scurtă vreme poporul şi-a luat vorba înapoi şi a profanat astfel numele lui Dumnezeu. Versetul 17 conţine un joc de cuvinte sinistru şi plin de ironie, pornind de la cuvintele deror („libertate”) şi qara („a vesti”): fiindcă israeliţii au refuzat să vestească (liqro) „libertatea” (deror) aproapelui lor, Dumnezeu le vesteşte (qore) lor „libertatea” (deror) de a muri prin sabie, ciumă şi foamete! Cu alte cuvinte, israeliţii au refuzat altora eliberarea, dar Dumnezeu le va da El o „eliberare” care să fie de pomină.

„Pactul” lui Segond devine „învoiala” lui Cornilescu.

Mă întorc de unde am plecat. Atât Segond, cât şi Cornilescu, umbresc înţelesul pasajului fiindcă nu traduc termenul (b^erit) în mod consecvent. Se pierde astfel ideea că israeliţii sunt datori să-şi respecte cuvântul fiindcă el a fost dat ca parte a unui legământ (nu a unei învoieli). De asemenea, ar fi trebuit să-l respecte fiindcă Dumnezeu însuşi a făcut un legământ cu ei, atunci când i-a scos (eliberat) din Egipt.

Termenul legământ (b^erit) apare de 6 ori în cap. 34, cu 2 ocurenţe în v. 18, deci putem face o mică sinopsă, pentru a vedea lipsa de consecvenţă în traducere. Prima coloană se referă la Segond, cealaltă la Cornilescu.

Segond .…………………… Cornilescu

v. 8      pacte                           învoială

v. 10    pacte                           învoială

v. 13    alliance                       legământ

v. 15    pacte                           învoială

v. 18    alliance/pacte        legământ/învoială

 

Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” pe Sf. Pavel

Orice versiune a Bibliei realizată de o singură persoană conţine de regulă tot soiul de ciudăţenii care ţin de preferinţele şi înclinaţiile traducătorului.

Despre versiunea “Anania” am mai scris cu alte ocazii. Chiar şi fără să o fi verificat sistematic, mi se întăreşte tot mai mult convingerea că drumul urmat de ierarhul ortodox nu este cel mai bun. Munca în echipă ar trebui să elimine anumite greşeli inerente muncii da solo.

Bunăoară, m-a intrigat de curând versetul 1 Cor. 1:19, care în trad. Anania spune aşa:

„Că scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi deşteptăciunea celor deştepţi o voi ascunde.”

Nu importă că termenii „deşteptăciune” şi „deştept” s-au cam contaminat de anumite conotaţii care îi fac nepotriviţi pentru registrul biblic. Să zicem că e o chestiune de gust. Mie nu-mi place cuvântul „deştept”, iar traducătorului îi place. Problema e alta cu acest verset. Pavel citează din Isaia 29:14, din traducerea greacă a VT (Septuaginta), dar înlocuieşte verbul „voi ascunde” (krypso) cu verbul „voi zădărnici” (atheteso).

Mai limpede scris, Septuaginta spune:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi ascunde”,

pe când Pavel scrie:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi zădărnici.” (subl. mele).

Aşadar, în versiunea lui Pavel, citatul este „nuanţat”. Dumnezeu nu „ascunde” (“pune sub obroc”) priceperea celor pricepuţi, ci o răstoarnă, o dă la o parte, o zădărniceşte. Nuanţa nu mi se pare lipsită de importanţă. Dacă Apostolul, insuflat de Dumnezeu, a găsit cu cale să introducă această schimbare, socotesc că ea trebuie să fie redată cât mai fidel în traducere.

Or, Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” inclusiv pe Apostolul Pavel. Citatul lui este „conformat” la textul Vechiului Testament. Care este motivul din spatele acestei „corectări”? Doreşte diortositorul să armonizeze „contradicţiile” dintre VT şi NT care i-ar putea sminti pe cititori? Nu ştiu. În lipsa vreunei dovezi, avem liber la „şpigulaţii” (cu riscul de a greşi, desigur).

În orice caz, indiferent de motivaţie (nobilă, bună, pastorală, eclesiastică, politicească), sunt de părere că „nu se face”.

 

Virtuoasa Atenă faţă cu depravatul Corint

Prin predicile şi studiile despre 1 Corinteni circulă furtunos şi tunător ideea curioasă că în Corintul din vremea apostolului Pavel slujeau la Templul Afroditei nu mai puţin de 1.000 de curtezane (hetairas) sclave la templu (hierodoulous) dedicate zeiţei de bărbaţi şi de femei.

Informaţia provine de la Strabon (n. 64 î.Hr.), Geographia, 8.6.20. Deşi bătătorită, subliniată şi accentuată, ea nu este valabilă pentru Corintul din vremea lui Pavel.

1)     Strabon scrie despre Corintul vechi, care fusese distrus de Romani în 146 î.Hr. şi reîntemeiat de Iulius Cezar în 44 î.Hr.

2)     Prostituţia sacră n-a fost niciodată practicată ca atare la greci, fiind un obicei oritental.

3)     Reputaţia Corintului de oraş cu moravuri uşoare a fost creată de scriitori atenieni, în secolele IV î.Hr.: Aristofan a inventat verbul korinthiazesthai (a se comporta ca un corintean) ca sinonim pentru mersul la prostituate (fragm. din piesa Kokalos), poeţii comici Philetairos (sec. IV) şi Poliochos au scris amîndoi cîte o piesă cu titlul Korinthiastes (Codoşul), iar la Platon se întîlneşte sintagma Korinthia kore (fată din Corint”) ca eufemism pentru „prostituată” (Republica 404d). E îndoielnic că ceea ce se spunea cu 400 de ani înainte era valabil şi în vremea lui Pavel.

Avem deci temeiuri să credem că situaţia din Corint nu mai gravă decât cea din oricare oraş-port al vremii, unde se făceau şi se desfăceau vrute şi nevrute.

Un articol interesant pe această temă este cel al lui H. Conzelmann, Korinth und die Mädchen der Aphrodite. Zur Religionsgeschichte der Stadt Korinth în Nachrichten der Akademie der Wissenschaften in Göttingen 8:247–61, 1967. N-am reuşit să-l citesc, dar poate cândva o să-mi pice în mână.

Foto: Ruinele Templului Afroditei, pe Acrocorint, zona înaltă de vreo 600 de m.

 

1 Corinteni 9. Partea II. Traducţie nouă.

Partea a doua a cap. 9 mi s-a părut destul de greu de tradus de o manieră mulţumitoare. Sf. Pavel are o retorică foarte densă, mai ales când se raportează la lucrarea sa de propovăduire (motivaţiile sale, răsplata pe care o aşteaptă etc.). Am pus anumite fraze între paranteze, pentru a uşura un pic lectura firului argumentativ.

În v. 15 există o “sincopă” pe care am păstrat-o ca atare. Această întrerupere a firului scrisorii ne dezvăluie un crâmpei din pasiunea cu care a scris (sau dictat) epistola acest mare apostol.

¹³ Nu ştiţi că cei ce slujesc la templu mănâncă din bunurile de la templu, iar cei ce se îndeletnicesc cu slujbele la altar au parte din jertfele aduse la altar? ¹⁴ Tot astfel, Domnul a rânduit ca cei ce proclamă Evanghelia să trăiască de pe urma Evangheliei.

¹⁵ Eu însă nu m-am folosit de niciunul dintre aceste drepturi. Şi nici nu vă scriu aceste rânduri ca să se facă astfel în privinţa mea. Mai degrabă aş alege să mor… Nimeni nu-mi va răpi motivul de laudă! ¹⁶ Dacă predic Evanghelia, nu am niciun motiv de laudă (fiindcă mă aflu sub constrângere, şi ar fi vai de mie dacă n-aş predica-o). ¹⁷ Dacă însă predic Evanghelia de bunăvoie, am o răsplată. Dacă, dimpotrivă, aş predica-o de nevoie, ar fi o isprăvnicie care mi s-a încredinţat. ¹⁸ Aşadar, care este răsplata mea? Ca, în predicarea Evangheliei, să o transmit gratuit, fără a mă folosi de dreptul meu de a trăi din Evanghelie.

¹⁹ Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi ²⁰ Cu iudeii m-am făcut iudeu, ca să-i câştig pe iudei. Cu cei de sub Lege am devenit ca unul sub lege (deşi nu eram sub lege), ca să-i câştig cei de sub Lege. ²¹ Cu cei fără Lege am fost ca unul fără Lege (deşi nu sunt fără legea lui Dumnezeu, ci mă supun legii lui Hristos) ca să-i câştig pe cei fără Lege. ²² Cu cei slabi m-am făcut slab, că să-i câştig pe cei slabi. Tuturor am devenit totul, ca cel puţin pe unii să-i mântuiesc. ²³ Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

²⁴ Nu ştiţi că cei ce aleargă în arenă toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi în aşa fel, încât să câştigaţi premiul! ²⁵ Numai că orice atlet se înfrânează în toate privinţele; ei fac aceasta pentru a primi o cunună pieritoare, noi pentru una nepieritoare. ²⁶ Eu deci alerg, dar nu ca unul fără ţintă; lovesc cu pumnii, dar nu ca şi când aş  nimeri alături. ²⁷ Ci sunt necruţător cu propriul meu trup şi îl subjug, ca nu cumva, după ce am proclamat altora, să fiu eu însumi descalificat.

 

1 Corinteni 9 (Partea I). Traducţie nouă

Am reuşit astăzi să finalizez prima jumătate din capitolul 9. Tema capitolului este “libertatea lui Pavel” în raport cu biserica din Corint. Deşi Pavel ar fi putut emite pretenţia să fie susţinut financiar de către corinteni, n-a făcut-o, fiindcă doreşte să propovăduiască Evanghelia fără să fie plătit.

Corintenii sunt “produsul/lucrarea” lui şi, dat fiind statutul lor, ar putea să trăiască susţinut de el, aşa cum fac şi alţii, fiindcă atât realităţile lumeşti (armata, agricultura), cât şi Legea sunt de partea lui.

Discuţia lui Pavel despre propria sa libertate nu este întâmplătoare. Atât în capitolul 8, cât şi în 10 se face referire la libertatea creştină şi la faptul că ea nu trebuie exercitată în anumite situaţii, când ea ar putea leza pe un confrate.

Am tradus “opsoniois” din 9:7 prin “provizii”, nu “plată” sau “cheltuială”, sub influenţa unui articol al lui Caragounis despre sensurile lui “opsonion”. Mai sunt şi alte explicaţii pe care ar trebui să le dau, dar prefer să nu deschid alte discuţii deocamdată.

¹ Nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul? ² Dacă pentru alţii nu sunt apostol, sunt cel puţin pentru voi, căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.

³ Răspunsul meu de apărare pentru cei care mă supun cercetărilor este aceasta: ⁴ Oare n-avem dreptul să mâncăm şi să bem? ⁵ Oare n-avem dreptul să fim însoţiţi de o soră, ca soţie, cum fac ceilalţi apostoli, fraţii Domnului sau Chifa? ⁶ Sau poate numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?!

⁷ Cine dintre cei înscrişi la oaste trăieşte din propriile provizii? Cine sădeşte o vie şi nu mănâncă din rodul ei? Sau cine păstoreşte o turmă şi nu bea din laptele turmei? ⁸ Oare aceste lucruri le spun doar din perspectivă omenească? Nu le spune şi Legea? ⁹ În Legea lui Moise stă scris: „Să nu legi gura boului care treieră”. Oare de boi este preocupat Dumnezeu, ¹⁰ sau ne are în vedere mai degrabă pe noi? Cu siguranţă că pentru noi a fost scris, căci se cuvine ca cel ce ară să are însufleţit de speranţă, iar cel ce seceră, cu speranţa că va avea parte de recoltă. ¹¹ Dacă am semănat printre voi bunuri spirituale, ar fi mare lucru dacă am secera bunurile voastre materiale?

¹² Dacă alţii au parte de acest drept asupra voastră, n-avem şi noi cu atât mai mult? Totuşi, nu ne-am folosit de acest drept, ci răbdăm totul, ca nu cumva să punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.

 

1 Corinteni 8. Traducţie nouă

Capitolul 8 din 1 Corinteni este mai scurt, dar totuşi “pretenţios”, fiindcă există nişte sloganuri ale corintenilor de care trebuie să ţinem seama în traducere. De asemenea, pentru anumiţi termeni este nevoie de ghilimele, fiindcă Pavel îi foloseşte mai degrabă ironic (v. 10, de ex.).

¹ Cu privire la carnea jertfită idolilor, ştim că „toţi avem cunoştinţă”. Cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte. ² Dacă cineva socoteşte că ştie ceva, încă nu a cunoscut cum trebuie să cunoască. ³ Dacă însă cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El.

⁴ Cu privire la consumarea cărnii jertfite idolilor, ştim că „idolii din lume n-au existenţă reală” şi că „Dumnezeu este Unul singur”. ⁵ Chiar dacă există aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ – după cum şi sunt mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni” –

pentru noi există un singur Dumnezeu – Tatăl,
din care sunt toate şi pentru care suntem şi noi,
şi un singur Domn, Iisus Hristos
prin care sunt toate şi prin care suntem şi noi.

⁷ Dar nu toţi au această cunoştinţă. Unii, fiindcă au fost obişnuiţi mai înainte cu idolul, consumă carnea ca pe ceva jertfit idolilor şi conştiinţa lor, fiind slabă, este murdărită. ⁸ Însă hrana nu ne recomandă înaintea lui Dumnezeu: dacă nu mâncăm, nu pierdem nimic, şi dacă mâncăm, nu câştigăm nimic.

⁹ Luaţi totuşi seama ca nu cumva această libertate a voastră să devină un prilej de poticnire pentru cei slabi. ¹⁰ Căci dacă cineva te vede pe tine, care ai cunoştinţă, în sanctuarul idolului, întins pentru a lua masa, conştiinţa lui care este slabă nu va fi ea „zidită” să mănânce din carnea jertfită idolilor? ¹¹ Şi astfel, prin cunoştinţa ta piere cel slab, fratele tău pentru care a murit Hristos. ¹² Când păcătuiţi în felul acesta faţă de fraţi şi răniţi conştiinţa lor slabă, faţă de Hristos păcătuiţi. ¹³ De aceea, dacă o mâncare îl face să păcătuiască pe fratele meu, nu voi consuma carne în veci, ca să nu-l fac să păcătuiască pe fratele meu.

 

1 Corinteni 6. Traducţie nouă

Am isprăvit şi capitolul 6, care nu are probleme de traducere majore. Există însă nişte explicaţii care probabil ar trebui să însoţească traducerea (“de ce tocmai aşa şi nu altminteri”), dar luxul acesta nu mi-l permit încă. Eventuale lămuriri pot da “ad hoc”.

¹ Îndrăzneşte vreunul dintre voi, când are un litigiu cu altul, să se judece la cei nedrepţi şi nu la cei sfinţi? ² Nu ştiţi oare că cei sfinţi vor judeca lumea? Şi dacă prin voi este judecată lumea, sunteţi nevrednici să judecaţi dispute de mai puţină importanţă? ³ Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri, deci cu atât mai mult dispute obişnuite? ⁴ Şi dacă aveţi dispute obişnuite, apelaţi tocmai la cei pe care biserica nu pune niciun preţ? ⁵ Spre ruşinea voastră o spun. Aşadar, nu există între voi nimeni înţelept, care să poată judeca între un frate şi altul? ⁶ În loc de aceasta, frate cu frate se judecă, şi încă la cei necredincioşi!

⁷ Deja este un eşec că aveţi judecăţi între voi. De ce nu acceptaţi mai degrabă să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu acceptaţi mai degrabă să fiţi fraudaţi? ⁸ Dar voi nedreptăţiţi şi fraudaţi, şi încă pe fraţi. ⁹ Nu ştiţi oare că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi! Nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici cei ce practică în vreun fel homosexualitatea, ¹⁰ nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici calomniatorii, nici escrocii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. ¹¹ Şi aşa aţi fost unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Iisus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.

¹² „Toate îmi sunt îngăduite”, dar nu toate sunt de folos. „Toate îmi sunt îngăduite”, dar nimic nu va pune stăpânire pe mine. ¹³ „Mâncărurile sunt pentru stomac şi stomacul este pentru mâncăruri”, însă Dumnezeu le va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. ¹⁴ Iar Dumnezeu, care L-a înviat pe Domnul, vă va învia şi pe voi prin puterea Lui. ¹⁵ Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Aşadar, voi lua mădularele lui Hristos şi le voi face mădulare ale unei prostituate? Nicidecum. ¹⁶ Nu ştiţi oare că cel care se uneşte cu o prostituată este un singur trup [cu ea]? Căci [Scriptura] spune că cei doi vor fi un singur trup. ¹⁷ În schimb, cel care se uneşte cu Domnul este un singur duh cu El. ¹⁸ Fugiţi de desfrânare. Orice păcat pe care îl face omul este în afara trupului. Dar cel care se dedă la desfrânare păcătuieşte faţă de propriul trup. ¹⁹ Nu ştiţi oare că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care este în voi şi pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi că nu sunteţi ai voştri? ²⁰ Aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Slăviţi-L pe Dumnezeu prin trupul vostru!

 

1 Corinteni 5. Traducţie nouă

Capitolul 5 este mai scurt şi nu are decât o singură dificultate exegetică, în versetele 4-5. E vorba de o frază foarte lungă, care e greu de transpus în româneşte în mod satisfăcător. Rezumând verdictul paulin, el sună astfel: în numele lui Iisus… un astfel de om să fie predat lui Satan!

¹ Se aude dincolo de orice dubiu că între voi este desfrânare, şi încă o asemenea desfrânare cum nici la păgâni nu se întâlneşte, anume că cineva trăieşte cu soţia tatălui său. ² Iar voi v-aţi îngâmfat, în loc să vă fi întristat mai degrabă, ca să fie înlăturat din mijlocul vostru cel care a comis această faptă! ³ Eu, fiind absent trupeşte, dar prezent în duhul, deja l-am judecat ca şi când aş fi fost prezent pe cel care s-a comportat astfel: ⁴ în numele Domnului nostru Iisus – fiind voi adunaţi laolaltă, iar eu prezent în duhul meu – şi cu puterea Domnului nostru Isus, ⁵ un astfel de om să fie predat lui Satan spre nimicirea cărnii, pentru ca duhul lui să fie mântuit în Ziua Domnului.

⁶ Lauda voastră nu este bună. Nu ştiţi că puţin aluat [fermentat] dospeşte toată plămădeala? ⁷ Înlăturaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, aşa cum sunteţi de fapt fără aluat. Căci mielul nostru de Paşte a fost jertfit – Hristos. ⁸ Astfel, să sărbătorim nu cu un aluat vechi, nici cu aluatul ticăloşiei şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului.

⁹ V-am scris în epistola mea să nu vă asociaţi cu desfrânaţii, ¹⁰ dar nu m-am referit în nici un caz la desfrânaţii lumii acesteia sau la cei lacomi ori la escroci sau la idolatri, căci atunci s-ar cuveni să ieşiţi din lume. ¹¹ Acum vă scriu să nu vă asociaţi cu vreunul care, deşi se numeşte frate, este desfrânat sau lacom sau idolatru ori calomniator sau beţiv sau escroc; cu un astfel de om nici să nu luaţi masa. ¹² Ce treabă am eu să-i judec pe cei din afară? Nu pe cei dinăuntru îi judecaţi voi? ¹³ Pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Daţi afară din mijlocul vostru pe cel rău.