2 Petru



continuarea de AICI.

Referirea la „părinți” (v. 4) este susceptibilă de mai multe interpretări. Este vorba de patriarhi? Sau poate de prima generație de creștini? Eu unul înclin să cred că „părinții” avuți în vedere sunt „Protopărinții”, adică Adam și Eva. Argumentul pentru această interpretare îl găsesc în referirea la „începutul zidirii” și în versetele care urmează. Discursul batjocoritorilor ar putea fi parafrazat după cum urmează: „De când ‘au adormit’ (i.e. murit) Părinții noștri, de la începutul zidirii, lumea a rămas la fel. Nimic nu se mai schimbă.”

Apostolul Petru contracarează această poziție: scepticii pierd din vedere că istoria lumii n-a fost lipsită de evenimente care depășesc ordinea obișnuită a lucrurilor și care funcționează ca „semnale” pentru istoria finală a lumii. Un astfel de eveniment-semnal este potopul. Cerurile au existat din vechime, iar pământul a fost „închegat” (συνεστῶσα) din apă și cu ajutorul apei, prin cuvântul lui Dumnezeu (v. 5). Prin acestea (δι᾽ ὧν = ceruri/apă) lumea din vechime a fost inundată și a pierit (v. 6).

Potopul reprezintă un contraargument important că lumea n-a avut un curs liniar de la începutul zidirii. Cerurile din vechime au contribuit la nimicirea lumii, în vremea patriarhului Noe. Prin contrast, în scenariul după care se va petrece sfârșitul lumii cerul nu mai este instrument de judecată pentru pământ, fiindcă ambele sunt „tezaurizate” (cum să traducem transparent participiul τεθησαυρισμένοι?) pentru foc, fiind păstrate pentru ziua în care vor fi judecați și nimiciți oamenii nelegiuiți (v. 7).

Urmează un scurt interludiu (v. 8-9) despre răbdarea lui Dumnezeu. Ceea ce pare a fi întârziere este de fapt manifestarea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, care dorește ca toți să vină la pocăință.

În versetul 10 autorul revine la ideea principală: în Ziua Domnului cerurile vor trece cu mare vuiet (ῥοιζηδὸν), elementele (στοιχεῖα) se vor „desface” (λυθήσεται) arzând, iar pământul și tot ce este pe el va fi dat la iveală (εὑρεθήσεται).

Versetul pune numeroase probleme.

Care e înțelesul gr. stoicheia? E vorba de cele patru elemente (apă, aer, foc, pământ) care, potrivit mentalului antic, compun realitatea sublunară? E vorba de corpurile cerești?

Și apoi, care este lecțiunea originară? „Pământul va fi mistuit în flăcări” (κατακαήσεται, cum avem în Cornilescu) sau „pământul va fi dat la iveală” (εὑρεθήσεται, cum zice ediția critică Nestle-Aland 27)? Editorii înșiși au marcat lecțiunea din NA27 cu {D}, sugerând că certitudinea în acest caz este imposibilă.

Versetul 11 conține o exortație morală implicită: dacă realitatea prezentă se va „desface” (dizolva), purtarea noastră ar trebui să fie sfântă, caracterizată de evlavie.

Cerurile sunt menționate din nou: dacă în v. 10 ni s-a spus că ele „vor trece”, acum aflăm că cerurile vor arde și se vor „desface” (λυθήσονται), iar elementele (στοιχεῖα) arzânde se vor topi.

Îmi permit aici o paranteză pe o notă personală: în vremea juneții, când antenuțele mele de cititor al Scripturii erau încă verzulii, citeam cu mari neliniști metafizice că „cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului” (versiunea Cornilescu). Îmi imaginam, vezi bine, că inclusiv îngerii, săracii (căci dacă nici ei nu au trupuri cerești, atunci cine?) se vor topi de căldura apocaliptică a acestui incendiu universal.

Despre „elemente” autorul ne-a spus în v. 10 că se vor „desface”. Acum aflăm că ele se vor topi (τήκεται).

Incendiul cosmic descris în v. 10-12 are ca rezultat (v. 13) „ceruri nou și un pământ nou”, în care (ἐν οἷς) va locui dreptatea. De remarcat că pronumele „care” este la plural. Dreptatea va caracteriza nu doar pământul, ci și cerurile.

Versetul 13 ridică niște întrebări importante:

(1) Realitatea veche a fost mistuită și înlocuită cu o alta, nouă sau, dimpotrivă, realitatea veche a fost purificată, trecută printr-un soi de katharsis la scara întregului cosmos?

(2) De ce este nevoie ca cerurile „să treacă” și să se „desfacă” arzând? Oare nu pământul este cel cuprins de păcat și nelegiuire?

Răspunsurile la aceste întrebări trebuie căutate în scrierile iudaice intertestamentare. 1 Enoh ar fi un bun punct de plecare. Dar despre aceste lucruri veți citi altădată. :)


Mi-am propus cândva să scriu o serie de postări despre „sfârșiturile de lume” în viziunea Noului Testament.

De ce „sfârșituri”? Pentru că în NT sfârșitul lumii este prezentat prin intermediul mai multor metafore și imagini. Realitatea sfârșitului este una singură, dar unghiurile sub care este prezentată sunt foarte numeroase

Las deoparte pasajele despre sfârșitul lumii din învățătura Mântuitorului și din Apocalipsa și mă opresc la pasajele mele favorite (trei la număr) din epistolarul neotestamentar.

Primele două vor fi prezentate foarte succint. Ele sunt de fapt menționate doar ca fundal pentru pasajul care mă interesează de fapt: 2 Petru 3:1-13.

(1) Eliberare din robia stricăciunii / degradării / corupției (Rom. 8:21). Sfârșitul lumii în varianta „Romani 8” este cel mai senin. Din nefericire, pentru mulți evanghelici români Romani 8 este un capitol sigilat cu șapte peceți. Când mesajul profund și frumos al acestui capitol nu este răstălmăcit, el este pur și simplu ignorat. În soteriologia evanghelică tipică (foarte „escapistă”), lumea creată nu joacă niciun rol. Ne este suficient să știm că vom fi „răpiți”, iar în urma noastră se vor înălța rotocoalele de fum ale unui pământ prefăcut în scrum. Noi „urcăm la cer”, în vreme ce „lumea veche” se prăbușește în haos. Ideea de „pământ înnoit” e profund antipatică evanghelicului mediu binevoitor care vrea să „meargă în cer”.

(2) Zguduire. Această imagine se găsește în Epistola către Evrei 12:25-28. În finalul capitolului, autorul îi avertizează pe ascultători să nu ignore glasul Celui care vorbește. Dacă n-au scăpat oamenii din vechime, cărora li s-a vorbit de pământ, ‒ se întreabă retoric autorul ‒ cum vom scăpa noi, cei care Îl respingem pe cel care vorbește din ceruri? Cel al cărui glas a zguduit odinioară pământul anunță că va mai zgudui încă o dată nu doar pământul, ci și cerul. În urma acestui proces de schimbare (μετάθεσιν) a realităților clătinate (τῶν σαλευομένων) vor române numai cele care nu pot fi clătinate (τὰ μὴ σαλευόμενα). Ralitatea finală, aflăm din v. 28, este Împărăția lui Dumnezeu, împărăție pe care o primim și pentru care trebuie să fim recunoscători. De notat că verbul „primim” este la prezent, el având în vedere o acțiune care începe aici și se termină în viitor.

(3) Dintre toate „sfârșiturile” de lume prezentate în NT, cel mai dramatic și incendiar (la propriu) se întâlnește în 2 Petru 3, pasaj care, împreună cu alte texte biblice, stă la baza celebrului imn latinesc Dies Irae.

Să vedem în mare firul argumentației din acest capitol.

Scopul autorului este să trezească mintea destinatarilor, pentru ca ei să-și aducă aminte de cuvintele profeților și de porunca Domnului dată prin apostoli.

Punctul principal (τοῦτο πρῶτον) asupra căruia trebuie să fie avizați destinatarii este că la sfârșitul zilelor vor veni „batjocoritori cu batjocură” care vor pune sub semnul întrebării promisiunea parousiei lui Hristos. Contextul sugerează că „batjocoritorii” sunt din mediul iudeo-creștin, nu din mediul păgân. Destinatarii și adversarii lor sceptici și batjocoritori împărtășesc un set de presupoziții comune, anume că lumea are un început (ἀπ᾽ ἀρχῆς κτίσεως).

(Va urma)


În 2 Petru 1:20, textul lui Cornilescu spune astfel: Fiindcă mai întîi de toate, să ştiţi că nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Versetul pare să spună că în interpretarea Scripturii trebuie să te foloseşti tot de Scriptură. Ar fi deci vorba de un principiu hermeneutic (foarte sănătos de altfel).

Originalul grecesc sună însă diferit: pasa prophēteia graphēs idias epiluseōs ou ginetai şi trebuie tradus astfel: Nicio profeţie nu se interpretează după părerea proprie a cuiva. Cu alte cuvinte, ni se atrage atenţia să nu interpretăm profeţiile din VT (sau, prin extensie, toată Biblia) după cum ne taie capul pe fiecare, deoarece oamenii n-au rostit/scris mesajul din proprie iniţiativă, ci au fost conduşi de Duhul Sfânt.

Iată cum este tradus versetul în alte versiuni:

(Galaction 1938): Dar mai înainte de toate trebue să ştiţi că nicio proorocire a Scripturii nu se tâlcueşte după cum îl taie capul pe fiecare.

(NT Catolic 2002): Înainte de toate, să ştiţi aceasta: nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva.

(Bart. Anan.) Dar mai’nainte de toate, voi pe aceasta s’o ştiţi: nici o profeţie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia;

(NRS) First of all you must understand this, that no prophecy of scripture is a matter of one’s own interpretation.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,729 other followers