Galateni



Parcurgem acum, la Clubul de Greacă (ce denumire seculară pentru o activitate de exegeză biblică!) capitolul 4 din Epistola apostolului Pavel către Galateni.

Evident, am citit de nenumărate ori această epistolă (unele pasaje de zeci de ori), dar numai acum, după o analiză atentă a argumentației descopăr ce ton polemic are apostolul în 4:21-31.

Această secțiune constituie un apel sofisticat la Scriptură, apel introdus printr-o remarcă nu lipsită de ironie: „Spuneţi-mi, voi, care vreți să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea?”

Argumentația începe cu un fapt incontestabil: Avraam a avut doi fii, de la două soții.

Pornind de la aceste „date”, Pavel construiește cu măiestrie o opoziție între cei doi fii și, mai ales, între cele două mame.

Una dintre mame este sclavă (Agar), cealaltă este liberă (Sara).

Nașterea celor doi fii s-a realizat în circumstanțe diferite. Primul fiul s-a născut „în chip firesc/carnal” (greu de tradus în mod adecvat toate implicațiile secvenței kata sarka).

Al doilea fiu s-a născut „prin promisiune” (δι᾽ ἐπαγγελίας).

Aceste realități trebuie interpretate alegoric (ἀλληγορούμενα, 4:24), cele două femei reprezentând două legăminte.

Agar (adică Muntele Sinai = legământul de la Muntele Sinai) este o sclavă și naște un fiu care moștenește statutul ei de sclavă. Slujnica lui Avraam corespunde Ierusalimului pământesc, ai cărei „fii” sunt în robie (mai precis, robia legii).

Prin contrast, Sara (simbolul Ierusalimului ceresc) este liberă și naște pentru libertate. Libertate atât în raport cu stoicheia (elementele de bază/învățăturile) acestei lumi, cât și cu legea iudaică. Așadar, creștinii îl au ca Avraam pe tată și pe Sara ca mamă.

Ca argument biblic în sprijinul tezei sale, Pavel citează din Isaia 54:1 (din Septuaginta). Nu am vreme să explic aici de ce acest pasaj se potrivește foarte bine în economia argumentației pauline. Trebuie totuși observat că profeția făcută lui Avraam în Geneza este interpretată de Pavel prin „lentila” isaianică.

Concluzia lui Pavel este următoarea: creştinii sunt „copii ai promisiunii”, născuți kata Isaac, adică pe modelul lui Isaac (v. 28).

Așadar, Isaac nu este folosit ca argument că adevărații urmași ai lui Avraam sunt cei „de sânge”; dimpotrivă, Isaac este arhetipul copilului născut  nu doar „prin promisiune” (v. 23), ci și „prin Duhul” (v. 29). Isaac este important nu pentru el însuși, ci pentru ceea ce simbolizează el. Marele număr de urmași ai lui Avraam este dat, în opinia lui Pavel, nu de descendenții biologici ai patriarhului, ci de cei spirituali.

Către finalul acestui pasaj Apostolul critică dur iudaismul: după cum altădată Ismael (cel născut în robie, în chip firesc) îl persecuta pe Isaac (copilul promisiunii), tot astfel în vremea lui creștinii erau persecutați de establishment-ul iudaic (vezi 1:13, mărturia lui Pavel despre statutul lui de fost persecutor al Bisericii). Cred că trebuie să vedem aici implicit o polemică împotriva iudaizatorilor veniți de la Ierusalim în Galatia.

Nu în ultimul rând, vrând să tragă un semnal de alarmă, Pavel scrie că Scriptura (prin vocea Sarei) îi taie de la moștenire pe acești prigonitori.

Dar ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe sclavă şi pe fiul ei; căci fiul sclavei nu va moşteni împreună cu fiul celei libere.”

O declarație fără echivoc. Acum, că încerc să-i diger consecințele teologice, stau și mă întreb cum o interpretează unii prietenii ai mei care vorbesc despre două legăminte și două popoare (Israel și Biserica), când ar trebui să vorbească despre unul singur („Israelul lui Dumnezeu”, 6:16), cum face apostolul Pavel.


S-a întâmplat astăzi să discut despre versetul din Gal. 5:17 cu fr. conf. E.B. În versiunea Cornilescu versetul sună după cum urmează: „Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pămînteşti: sînt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Traducerea versetului conţine mai multe neajunsuri. Să le luăm pe rând.

1) Deşi verbul epithymeo este tradus cu „a pofti”, el are mai multe sensuri: „a tânji, a dori intens, a avea dorinţe puternice”. Uneori, conotaţia verbului este negativă (cu tentă sexuală), ca în Mat. 5:28 (Cine se uită la o femeie ca s-o poftească). Alteori conotaţia este neutră (sau pozitivă), ca în Mat. 13:17 (Mulţi profeţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi…). Când Isus le spune ucenicilor că a dorit mult să ia masa de Paşte cu ei, tot verbul epithymeo este folosit. Aşadar, în funcţie de context, epithymeo poate să fie „de bine” sau „de rău.” În cazul textului din Gal 5:17, verbul „a pofti” ar trebui înlocuit cu „are dorinţe”, pentru a evita situaţia în care ajungem să sugerăm că „Duhul pofteşte”. Este drept, partea a doua a construcţiei lui Pavel este eliptică (şi Duhul împotriva firii pământeşti), dar verbul este subînţeles (şi Duhul pofteşte împotriva firii pământeşti).

Ce spune Pavel aşadar este că firea pământească are dorinţe care se opun Duhului, iar Duhul are dorinţe care se opun firii pământeşti, nu că „Duhul pofteşte împotriva firii”.

2) A spune că cele două (firea şi Duhul) sunt lucruri este incorect. Cornilescu face abuz de termenul „lucru”. La el, aproape toate sunt „lucruri”. Termenul apare pe unde trebuie şi mai ales pe unde nu trebuie. Textul ar trebui reformulat pentru a evita să spunem că Duhul Sfânt este un „lucru”. În greacă textul spune că „acestea [firea şi Duhul] sunt potrivnice”, adică sunt în conflict, sunt realităţi care se împotrivesc una alteia.

3) Ultima parte a versetului (aşa că nu puteţi face tot ce voiţi) ar putea fi tradusă (mai bine, în opinia mea) şi altfel: „ca să nu puteţi face ceea ce vreţi”.

Ce spun traducerile româneşti?

NTR evită să spună că Duhul pofteşte împotriva firii, de aceea traducătorii au folosit doreşte, scris cu italice pentru a arăta că verbul nu apare în original. Sună cam nepotrivit să spui că Duhul doreşte împotriva firii. (Ce doreşte?). Mai mult, Duhul şi firea rămân „lucruri”. Cel puţin însă partea de final este îndreptată (pentru ca voi să nu faceţi ceea ce vreţi).

Bartolomeu Anania mă îngrozeşte cu soluţia aleasă: „Fiindcă trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, astfel ca voi să nu faceţi ceea ce aţi vrea.” Avem aici o mostră de dualism trup-duh (duh scris cu „d” mic, adică duhul omului!) care provine de oriunde, numai din gândirea paulină nu. Traducerea versetului e deficitară, fiindcă sarx nu are de-a face doar cu trupul, ci cu natura umană neregenerată (în ce sens e invidia o faptă a trupului, mă întreb?). Iar textul vorbeşte de Duhul [Sfânt], nu de duhul [omului].

Galaction este inconsecvent în chiar acelaşi verset: „Fiindcă poftele trupului sunt protivnice Duhului, şi ale Duhului protivnice trupului; trup şi duh sunt duşmani între sine, ca să nu faceţi orice aţi voi.” Aşadar, avem o dată „Duh” şi o dată „duh”. De ce? Imposibil de spus. Cât despre sugestia că „Duhul are pofte”, n-o mai comentez, dar tare aş fi curios să ştiu care sunt acelea.


În Gal. 5:12 Pavel face o declaraţie şocantă: „Şi, schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” Despre membrii bisericilor din Galatia (sudul şi centrul Turciei de astăzi) ştim că erau tulburaţi de iudaizatori (iudeo-creştini care considerau că neevreii au nevoie de circumcizie pentru a intra în Noul Legământ). Dar ce vrea să spună Pavel cu aceste cuvinte? La prima lectură ai impresia că îşi doreşte ca oponenţii lui să alunece pe scări, să cadă pe gheaţă sau să fie loviţi de un cal nărăvaş. În fapt, sensul declaraţiei este altul. În greacă textul spune: ophelon kai apokopsontai hoi anastatountes hymas.

Particula ophelon este folosită pentru a exprima dorinţe despre care vorbitorul ştie că nu se vor materializa niciodată. Ar putea fi tradusă cu „Oh, dacă…” sau cu „Îmi doresc ca…”.

Verbul apokoptō este tradus de Cornilescu prin „a schilodi”, dar el înseamnă „a tăia”, „a mutila” şi în acest context este o referire voalată castrare. Pavel este de-a dreptul sarcastic cu oponenţii săi: dacă tot insistă atât de mult asupra tăierii, încaltea să meargă până la capăt! Exprimarea face parte din instrumentarul retoric bogat pe care Pavel îl pune în valoare în această epistolă pentru a-i aduce pe galateni la calea cea dreaptă.

Traducerea lui Bartolomeu Anania plusează în raport cu originalul şi îi face mici fărâme pe oponenţi:

O, tăia-s’ar cu totu’n bucăţele cei ce vă destramă pe voi!

Nota explicativă la verset ne spune că ar fi vorba de o posibilă aluzie la practicile de automutilare ale adepţilor zeiţei Cybele (în cadrul unor ritualuri orgiastice). Da, just, numai că respectivii nu se tăiau „bucăţele”, ci se autocastrau, deci traducerea este incorectă în raport cu explicaţiile.

Traducerile englezeşti sunt fidele originalului:

(NET) I wish those agitators would go so far as to castrate themselves

(NIV) As for those agitators, I wish they would go the whole way and emasculate themselves!

(NJB) I could wish that those who are unsettling you would go further and mutilate themselves.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,828 other followers