Isaia



N.B. Pentru ceea ce încerc să arăt mai jos ar fi necesar să avem în vedere atât textul ebraic, cât și cel grec (Septuaginta). Dar esența argumentației mele rămâne valabilă și dacă operăm cu textul cornilescian.

Se dau două texte veterotestamentare.

Stricaţi ce sînteţi! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea să zică despre lucrător: ,,Nu m-a făcut el?” Sau poate vasul să zică despre olar: ,,El nu se pricepe?” (Is. 29:16 Cornilescu 1924)

,,Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! ‒ Un ciob dintre cioburile pămîntului! ‒ Oare lutul zice el celui ce-l făţuieşte: ‘Ce faci?’ Şi lucrarea ta zice ea despre tine: ‘El n-are mîini?’ (Is. 45:9 Cornilescu 1924)

Cele două versete din Isaia nu fac referire la mântuire sau damnare. Profetul utilizează imaginea „olar-lut” pentru a sublinia ridicolul în care se plasează cei care „îl iau pe Dumnezeu de suman”. Relația dintre Dumnezeu și poporul evreu este asimetrică, iar autoritatea Creatorului asupra creației sale este incontestabilă. De notat că ideea de „autoritate” e prezentă în text, dar nu în mod explicit.

Se dă un text paulin (Rom. 9:19-21, Cornilescu 1924):

Dar îmi vei zice: ,,Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Dar, mai de grabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: ,,Pentru ce m-ai făcut aşa?” Nu este olarul stăpîn pe lutul lui, ca din aceeaşi frămîntătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?

În Rom. 9:21 apostolul Pavel împletește imaginile din cele două pasaje (Is. 29:16 și Is. 45:9), integrându-le într-un fir argumentativ care justifică dreptul lui Dumnezeu de a alege, de a arăta îndurare față de oameni ori, dimpotrivă, de a-i împietri conform voii sale. Ca răspuns la o posibila obiecție conform căreia Dumnezeu se comportă în mod arbitrar, apostolul pur și simplu invocă cele două texte isaianice, adaptându-le în conformitate cu scopurile sale teologice.

Întrebarea lutului („de ce m-ai făcut astfel?”) din prelucrarea lui Pavel nu are corespondent în textul veterotestamentar (grecesc). În plus, apostolul face explicit conceptul de autoritate (exousia) care subîntinde relația dintre olar și lut. Explorând și amplificând potențialul teologic ale pasajelor din Isaia, apostolul răspunde la întrebarea interlocutorului său imaginar cu două întrebări retorice care sunt de fapt un răspuns tranșant: olarul are autoritate deplină asupra lutului, în așa fel încât din aceeași frământătură să facă atât un vas de cinste, cât și unul de necinste.

După cum se observă ușor, imaginile de sorginte isaianică sunt învestite de apostol cu o puternică dimensiune soteriologică: din perspectiva raportării la neamuri și la evrei, Dumnezeu pe de o parte a răbdat „vasele mâniei” (σκεύη ὀργῆς), sortite nimicirii, iar pe de alta și-a făcut cunoscută bogăția slavei față de „vasele îndurării” (σκεύη ἐλέους), rânduite pentru slavă.


Mă intrigă traducerea făcută de Cornilescu în Is. 9:10.

Textul ebraic nu pomenește Egiptul ca loc de proveniență al smochinilor.

Puținele versiuni în care m-am uitat nu au așa ceva.

De unde o fi apărut acest adaos? Să fie o scăpare a lui sau o eroare a culegătorilor/tipografilor?

smochini


Disclaimer: cetitorii prea pudibonzi sunt rugați să ocolească această postare sau să ceară în prealabil acordul părinților.

Se dă textul: ἐπὶ τῶν μαστῶν κόπτεσθε  (Is. 32:12), care ar trebui tradus: „bateți-vă peste piept” (în semn de jale).

Cum traduce acest text capuchehaia Nicolae Milescu?

„Şi preste ţîţe vă tăiaţi” (Ms. 45).

Ok, să zicem că asemenea greșeli scapă când traduci la viteză. Verbul kopto înseamnă atât a bate”, cât și „a tăia”.

Ce fac editorii Bibliei de la București? Te-ai aștepta să sesizeze că versetul conține o problemă.

Nu sesizează, drept care formularea se perpetuează în prima Biblie românească tipărită (1688).

De la „smeritul între ieromonași” Samuil Micu (1795) te-ai aștepta la mai multă vigilență traductologică. Și la nițică pudoare.

Citim la el: „Și plângeți pentru țițe”.

Fără să clipească din gene, Samuil Micu ne mai dă și o notă erudită la subsol, din care deduc că ar fi putut traduce textul mai acătări:

Eusevie: preste țițe vă bateți: În jidovie: pentru țițe să plângă, adecă, pentru fiii săi, care de foame vor pieri în vreamea lui Tit și a împăratului asiriianilor.

N-am acum vreme să văd ce au făcut cu acest text Bibl.1819, Filotei al Buzăului și Andrei Șaguna.

Cert este că în Biblia sinodală de la 1914 avem în sfârșit o traducere corectă: „Și bateți-vă pieptul, de dorul țarinei și pentru rodul viței”.


Capitolul 53 e probabil cea mai cunoscută secțiune a cărții a cărții Isaia.

În textul ebraic valențele hristologice sunt foarte bine conturate. Dar ce putem spune despre versiunea greacă?

Mai jos, o traducere (provizorie) după Septuaginta. Alte traduceri puteți găsi în versiunea Anania și în Septuaginta Polirom.

Evident, nu pot justifica aici anumite opțiuni de traducere, acolo unde textul pune probleme.

***

1 Doamne, cine a crezut vestirea noastră? Și brațul Domnului cui i s-a descoperit?

2 Am vestit înaintea lui ca un copil, ca o rădăcină într-un pământ însetat; nu are nici chip, nici slavă. Și noi l-am văzut și nu avea chip, nici frumusețe.

3 Dar chipul lui era fără de cinste, mai obidit decât toți oamenii, om în durere și deprins să poarte slăbiciunea, încât s-a întors fața lui, n-a fost prețuit și pus la socoteală.

4 El păcatele noastre le poartă și pentru noi este chinuit, iar noi am socotit că este în necaz și în durere și în năpastă.

5 El a fost rănit pentru fărădelegile noastre și istovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa pentru pacea noastră [a fost] asupra lui, prin vânătaia lui am fost noi vindecați.

6 Toți ca niște oi ne-am rătăcit, fiecare pe calea lui s-a rătăcit. Și Domnul l-a dat pentru păcatele noastre.

7 Și el din pricina caznei nu-și deschide gura. Ca o oaie la junghiere a fost dus și ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, așa nu-și deschide gura.

8 În umilință judecata lui a fost luată. Neamul lui cine îl va istorisi? Căci este luată de pe pământ viața lui; pentru nelegiuirile poporului meu a fost dus la moarte.

9 Și îi voi da pe cei răi pentru îngroparea lui și pe cei bogați pentru mortea lui. Căci nelegiuire nu a săvârșit, nici nu s-a aflat înșelăciune în gura lui.

10 Și Domnul voiește să-l curățească de rană. Dacă veți dărui pentru păcat, sufletul vostru va vedea sămânță cu viață îndelungată. Și Domnul voiește

11 Să ia necazul sufletului său, să-i arate lumină și să-l frământe cu înțelegere, să îndreptățească pe cel drept care bine slujește multora, și păcatele lor el le va purta.

12 De aceea el va moșteni pe mulți și va împărți prăzile celor puternici, fiindcă sufletul lui a fost dat la moarte și între cei fără de lege a fost socotit. Însă el a purtat păcatele multora și pentru păcatele lor a fost dat [la moarte].


Nu-ți poți da seama cât de „îmbibat” de Scriptură era Apostolul Pavel până nu cercetezi de-a fir a păr anumite pasaje ieșite de sub condeiul lui.

Astăzi, parcurgând Isaia 50 în grecește, mi s-a părut că descopăr în acest pasaj o temă pe care am mai întâlnit-o în altă parte. Unde anume? În Romani 8:33-34.

În traducerea mea textul paulin ar suna astfel:

33 Cine va ridica pîră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?

Dumnezeu este Cel care îndreptățește!

34 Cine este cel care osândește?

Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!

Și acum să vedem cum se leagă el de cartea profetului Isaia.

Isaia 50 conține un solilocviu al Slujitorului Suferind care meditează la relația sa cu Dumnezeu. Ascultarea și perseverența Slujitorului atrag suferințe (este biciuit, lovit peste obraji, scuipat), dar în final Dumnezeu îi vine în ajutor și îl reabilitează, ridicându-l deasupra condiției sale. Experiența suferinței îi dă „consistență” morală, verticalitate, stabilitate. Aceste calități sunt sugerate printr-o imagine foarte grăitoare: „fața ca o stâncă tare” (gr. στερεὰν πέτραν). În 50:9 optimismul Slujitorului atinge o notă de triumf, chiar jubilație: Dumnezeu este cel care îl „îndreptățește”, adică îl „pronunță nevinovat”; ca urmare, nu se teme de niciun rău.

Evident, noi citim acest pasaj din Isaia în cheie mesianică. Și nu greșim. Dar Pavel selectează din acest pasaj o dimensiune pe care o aplică nu lui Hristos, ci creștinului în general. O interpretare / aplicare foarte originală și foarte curajoasă.

Iată mai jos textul isaianic, într-o traducere personală. Cuvintele cu bold sunt cele al căror ecou ajunge până în Romani 8.

4 Domnul îmi dă limbă de învățătură ca să știu la vreme când se cade să rostesc cuvânt. Mi-a pus în zori, mi-a dat ureche ca să aud.

5 Învățătura Domnului îmi deschide urechea, eu nu mă împotrivesc, nici nu întorc vorba.

6 Spinarea mi-am dat-o spre biciuire și obrajii, spre lovituri; fața nu mi-am întors-o de la rușinea scuipărilor.

7 Domnul mi-a fost ajutor, de aceea nu am ajuns de ocară, ci mi-am făcut fața ca o stâncă tare și am cunoscut că nu voi fi dat de rușine.

8 Căci se apropie Cel care mă îndreptățește. Cine este cel ce vine la judecată cu mine? Să-mi stea împotrivă. Și cine este cel ce vine la judecată cu mine? Să se apropie de mine.

9 Iată, Domnul îmi vine în ajutor. Cine îmi va face rău? Iată, voi toți, ca o haină vă veți învechi și ca molia vă va mânca.

De remarcat și că la întrebarea profetului „Cine îmi va face rău?” Pavel răspunde cu o lungă listă de posibile pericole care, în traducerea Cornilescu, se prezintă după cum urmează:

35 Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? 36 După cum este scris: ,,Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.”

 37 Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.

 38 Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, 39 nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Mai jos, un fragment din Messiah: Isaia 50 pus pe muzică. Suferințele sunt narate la persoana a III-a.


Am studiat câte ceva despre verbul dikaioun și metafora judiciară a îndreptățirii în teza mea de doctorat.

Unii bibliști ortodocși susțin că la apostolul Pavel verbul dikaioun trebuie tradus prin „a îndrepta” fiindcă apostolul vorbește de o prefacere morală, ontologică.

Nu sunt convins de asta. Nu fiindcă nu cred că un credincios nu are parte de „prefacere morală, ontologică etc.”, ci fiindcă nu cred că asta are în vedere Pavel când folosește dikaioun. Pentru „prefacere morală etc.” apostolul Pavel are alți termeni.

În orice caz, e curios că versiunile ortodoxe folosesc „a îndrepta” chiar și în VT, în pasaje care prezintă acțiunea lui Dumnezeu în termenii unei „achitări” judiciare.

De văzut Isaia 50:8, un pasaj mesianic pe care îl înțelegem cu referire la Hristos.

ὅτι ἐγγίζει ὁ δικαιώσας με τίς ὁ κρινόμενός μοι ἀντιστήτω μοι ἅμα καὶ τίς ὁ κρινόμενός μοι ἐγγισάτω μοι (Is. 50:8)

Mai jos versetul în Biblia 1688.

Foarte interesant, apostolul Pavel înțelege acest verset nu mesianic, ci cu referire la toți credincioșii. Metafora judiciară își păstrează forța ei deplină în Romani 8:33: τίς ἐγκαλέσει κατὰ ἐκλεκτῶν θεοῦ; θεὸς ὁ δικαιῶν·

Să vedem cum e tradus versetul în Biblia de la București.

Nota bene, din cauza faptului că lipsește verbul „este” în v. 34 (i.e. Hristos este), textul din Bibl. 1688 devine amiguu, putând fi înțeles exact pe dos: anume că Hristos este cel care „osândeaște”. Me ghenoito!

Precum se vede, versiunile ortodoxe obscurizează metafora judiciară. Mă întreb de ce. Are vreun biblist ortodox un răspuns plauzibil?

Sunt dispus să ascult, să învăț.

Aștept.

Iată cum sună traducerea sinodală:

Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce îndreptează;

Ce să înțelegi din acest „îndreptează”. Aș face un sondaj de opinie între studenții de la teologie ortodoxă, pentru a vedea cum îmi explică ei acest verb.

Versiunea Anania sună mai bine.

Cine va aduce pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce aduce îndreptăţire;


În măsura în care timpul îmi va permite, voi încerca să postez din când în când meditaţii la cartea profetului Isaia. Cum spuneam şi cu altă ocazie, profeţii sunt o lectură mai dificilă pentru cititorul „necălăuzit de cineva”. Observaţiile mele sunt doar în mică măsură de ordin exegetic (deci dacă vor cădea în mâna unor ebraişti fac apel dinainte la clemenţă).

Pe scurt: Capitolul este structurat în trei timpi, după cum urmează: (1) anunţarea unei perioade mesianice, caracterizată de pace; (2) întoarcere la situaţia dezolantă din prezent, marcată de prosperitate, dar şi de apostazie; (3) anunţarea „Zilei Domnului”, o zi de judecată împotriva hybris-ului omenesc.

O pace universală, într-un viitor enigmatic

(1) Profeţia despre domnia păcii face referire la o perioadă indefinită, din viitor (expresia be’aharit haiamim este oarecum ambiguă: „în zilele din urmă” sau „în zilele care vor urma”). Aceste vremuri „din urmă” se caracterizează printr-un „universalism” care trebuie să fi fost surprinzător pentru cei care au auzit sau citit profeţia la vremea când a fost rostită sau scrisă: toate neamurile (kol hagoim) vor merge spre Muntele Sionului pentru a se închina Dumnezeului lui Iacov.

Din Sion vor purcede cele două surse ale învăţăturii: Legea (tora) şi Cuvântul Domnului (devar Adonai).

În această eră, Dumnezeu se revelează ca cel ce judecă. (Substantivul „judecător” nu este pomenit; Cornilescu l-a calchiat aici pe Segond: Il sera le juge des nations).

Arbitrajul lui Dumnezeu este de aşa-natură, încât popoarele vor ajunge la pace. „Imageria” folosită de profet este superbă: săbiile devin fiare de plug şi suliţele devin cosoare. Îmi permit să evoc aici ritmicitatea poetică din KJV (1611) they shall beat their swords into plowshares, and their spears into pruninghooks. Soluţia splendidă găsită de traducătorii englezi a rezistat până la NRS şi ESV. De remarcat că două arme devin două unelte ale traiului aşezat (fierul de plug şi cosorul). În substrat textul spune că în sfârşit războiul va face loc vieţii tihnite, puse în armonie cu succesiunea muncilor agricole (aratul şi recoltatul).

Homer vs. Isaia

Profeţia lui Isaia este învăluită de taină. Când şi cum se va împlini nu e treaba noastră să speculăm. Putem spune cu certitudine că ea vine în întâmpinarea acestei aşteptări multimilenare a unei păci universale. O pace universală care îşi are sursa în Dumnezeu, nu în promisiunile mincinoase pe care un Hitler viclean le face unui Chamberlain păcălici.

Prin contrast cu de epopeile greceşti, profeţia lui Isaia nu glorifică războiul. Marca divină a mesajului se vede cel mai bine în constatarea implicită că războaiele sunt în bună măsură provocate de ambiţii naţionaliste distructive.

Homer preamărea războiul, prezentându-l însă unilateral, din perspectiva învingătorilor acoperiţi de glorie. Isaia, cu doar un secol în urma lui Homer, n-ar fi înghiţit asemenea gogoşi ideologice, menite să dea războiului o aură mitică mincinoasă. Războaiele, după cum avea să constate întreaga lume în sec. XX, sunt sursa unor orori indescriptibile. Aceste orori nu pot fi vindecate decât de Dumnezeu şi de Cuvântul Său.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,761 other followers