Tatăl meu, un pasionat al „citirii comparate” a Scripturii, îmi atrage atenţia asupra următorului verset din diortosirea Bartolomeu Anania: „Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Ei bine, da, aţi citit corect: „urechile”, nu „urechea”, fiindcă, de bună seamă, acul imaginat de diortositor nu este unul obişnuit, ci are mai multe urechi. Câte? Nu se poate şti.
Profit de semnalarea acestei erori ghiduşe a revizorului („furat” probabil de expresia românească „a scăpa ca prin urechile acului”, i.e. „a scăpa cu mare dificultate, a scăpa ca prin minune”), pentru trata nişte probleme de interpretare pe care le comportă versetul.
Cămilă sau odgon?
Acum câteva zile un unchi venit în vizită m-a întrebat dacă nu cumva în acest verset e vorba de „camilă” (odgon, funie). L-am asigurat că în figura de stil folosită de Isus apare cămila (cel mai probabil dromaderul, nu cămila de Bactria, cu două cocoaşe, care trăieşte în stepele Asiei şi pe care a făcut-o nemuritoare Cinghiz Aitmatov în Legenda mancurtului din O zi mai lungă decât veacul).
Atunci de unde povestea cu „frânghia”, pe care am auzit-o şi în copilărie? Ei bine, de la faptul că în câteva manuscrise ale NT (din cele peste 5.700) în loc de kamēlon (cămilă) apare scris kamilon (frânghie). Cum de s-a ajuns la această diferenţă? Sunt două explicaţii. Fie e vorba de neatenţie, fie de bună intenţie.
a) Neatenţie. În perioada bizantină litera eta (din kamēlon) se pronunţa deja ita. Aşadar, un copist care transcria sub dictare ar fi putut scrie kamilon din greşeală, pentru că atât „cămilă” cât şi „frânghie” se pronunţau identic (kamilon).
b) Bună intenţie. Vreun copist preocupat să „îmbunătăţească” textul se va fi gândit că „acul” şi „funia” fac o combinaţie semantică mai bună decât „acul” şi „cămila”. Şi a adus din condei litera eta, transformând-o în iota.
Interpretul la poarta nouă
Mi-a fost dat să aud uneori şi că „urechea acului” ar fi fost o poartă în Ierusalim nu prea înaltă, prin care treceau de regulă oamenii. O cămilă ar fi putut trece prin ea numai cu chiu, cu vai, lepădând încărcătura şi aplecându-se. Nu ştiu dacă nu cumva unii comentatori pun cămila respectivă să îngenuncheze şi să treacă „pe brânci” pragul porţii „caudine”.
[Notă: Vagile mele intuiţii zoologice îmi spun că posibilitatea unei cămile de a merge „în genunchi” este cam tot atât de ridicată pe cât este posibilitatea de a trece printr-un ac de cusut obişnuit. Dar poate că cine a crescut mai multe cămile decât mine mă va contrazice.]
Interpretarea este ingenioasă şi are meritul că încearcă să atenueze ceea ce de fapt nu poate şi nu trebuie să fie atenuat. Cu precizarea că ingenioşii care o propun uită să menţioneze un detaliu important: arheologia nu susţine o asemenea interpretare. Dacă există o astfel de poartă în Ierusalim, ea este ulterioară epocii NT (datând cel mai probabil din Evul Mediu). Pe vremea când rostea Isus cuvintele din Matei 19:23 ea nu exista nici măcar ca idee.
Concluzie
N-are rost să „îndulcim” declaraţia lui Isus, care vorbeşte de ace de cusut şi de dromaderi în mărime naturală.
Ce vrea să spună Isus este că este absolut imposibil ca bogaţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Bogaţii sunt prea înşurubaţi în bogăţiile lor pentru a putea intra în Împărăţie. Naturalmente, ucenicii rămân cu gura căscată în faţa unei asemenea declaraţii tranşante. Drept răspuns, Isus spune că Dumnezeu poate realiza imposibilul. Intervenţia lui în viaţa bogaţilor poate schimba datele problemei. Altfel spus, Dumnezeu are ac şi de cojocul celor bogaţi!
