Când Dumnezeu „se îndreaptă” (Rom. 3:4)

Aproape am terminat referatul despre cele şase ocurenţe ale verbului dikaioo în Romani 3 şi în traducerile româneşti ale NT. Pentru cine nu ştie, să precizez mai întâi că înţelesul verbului dikaioo constituie unul dintre principalele subiecte de polemică între ortodocşi şi protestanţi.

Cercetarea amănunţită a modului în care este tradus verbul a dat la iveală surprize cu nemiluita (atât din partea ortodoxă, cât şi din cea protestantă). Prezint mai jos una.

În traducerea celor şase ocurenţe ale verbului dikaioo din Romani 3, versiunile ortodoxe realizate de-a lungul unei perioade de 350 de ani manifestă o preferinţă clară pentru „a  îndrepta”. Deşi verbul are probabil o atestare mai veche în textele biblice, prima ediţie completă a NT în care apare este cea din 1648, cu forma „a derepta”, devenită „a îndirepta” în BB (1688) şi apoi „a îndrepta” în Biblia de la Blaj (1795). Această ultimă formă s-a păstrat până la versiunile 1982/1988 ale Bibliei sinodale.

Un fapt surprinzător este că în 12 ediţii ortodoxe (din cele 18 studiate) verbul „a îndrepta” (care trimite la ideea de „transformare progresivă şi ontologică”) este utilizat şi cu referire la Dumnezeu, în Romani 3:4. Primul care a sesizat că în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o „îndreptare” (i.e. progres moral) a fost episcopul Nicodim. Versiunea lui (1926) renunţa la tipicul „ca să te îndreptezi” în favoarea lui „eşti drept”. Fiindcă probabil sesizase şi el problema, un an mai târziu, Galaction propunea, pentru acelaşi verset, echivalentul „ca să fii găsit drept” (preluat şi de N. Colan, 1942). Biblia din 1968 şi NT din 1972 au revenit la vechea exprimare („ca să te îndreptezi”), dar în Noul Testament din 1983 situaţia a fost remediată parţial: secvenţa hopos an dikaiothes („ca să fii găsit drept” din Romani 3:4) a fost tradusă (incorect) cu „drept eşti tu”. Nu putem fi siguri asupra motivelor pentru care traducerea acestui verset a oscilat mereu, dar putem bănui că revizorii au încercat să găsească un drum de mijloc între Scila şi Caribda. Pe de o parte, păstrarea verbului „a îndrepta” cu referire la Dumnezeu ar fi presupus ideea dubioasă teologic că în Dumnezeu este posibil progresul moral, pe de altă parte, folosirea locuţiunii „a fi găsit drept” în acest verset ar fi echivalat cu o „cedare” pe tărâm teologic, prin apropierea de versiunile protestante (în care dikaioo are mai degrabă conotaţii judiciare). După mai multe tatonări, versiunile sinodale s-au fixat asupra echivalentului „drept eşti tu”, care însă nu traduce corect sensul expresiei din original. O corectare a versetului 3:4 în spiritul originalului a fost introdusă în cele din urmă de Bartolomeu Anania („ca să te îndreptăţeşti”).

P.S. Ştie cineva care este ultima versiune sinodală a Bibliei? Anul acesta a fost retipărit Liturghierul. Am auzit că şi o nouă versiune a Bibliei sinodale, dar nu am reuşit să găsesc detalii pe internet (în parte, şi deoarece conexiunea mea la internet nu rezistă mai mult de 3 minute consecutiv în această perioadă…)

 

Prin puterea lui? (Rom. 4:1)

Retraduc acum (oarecum experimental) cap. 4 din Romani. Versetul în Cornilescu sună astfel:

Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Expresia kata sarka este tradusă în mod incorect cu „prin puterea lui”. Nu ştiu de unde a luat Cornilescu expresia, dar kata sarka („după trup”) apare în relaţie cu ton propatora („străbunul, strămoşul”). Aşadar, Pavel spune: „Ce vom zice deci că a obţinut Avraam, strămoşul nostru după trup?” În întrebarea, sa, Apostolul face referire la Avraam ca cel din care descinde Israelul în mod fizic. Probabil Cornilescu a considerat că aici termenul sarx („carne, trup”) desemnează efortul omenesc al lui Avraam. Dar atunci întrebarea nu prea are noimă, fiindcă prin puterea lui Avraam l-a obţinut pe Ismael!

Ce spun celelalte traduceri?

Galaction ameţeşte sintaxa şi traduce: Ce vom zice acum că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam? Logica întrebării îmi scapă. De precizat că versiunea 1968 păstrează exprimarea lui Galaction.

Bartolomeu Anania aduce lucrurile pe făgaş normal: „Aşadar, ce vom zice că a dobândit Avraam, strămoşul nostru după trup?”

NTR se dispensează în mod inexplicabil de expresia „după trup”. Or fi considerat traducătorii că ideea de ascendenţă biologică este subînţeleasă? Mister şi iar mister.

(NET) What then shall we say that Abraham, our ancestor according to the flesh, has discovered regarding this matter?

(NRS) What then are we to say was gained by Abraham, our ancestor according to the flesh?

(NJB) Then what do we say about Abraham, the ancestor from whom we are descended physically?

 

Păgâni la judecata conştiinţei (Rom. 2:15)

Există subtilităţi din textul grecesc al NT care se pierd în traducere. Diferenţa este aproape imperceptibilă, dar nu lipsită de importanţă pentru cine este interesat de fineţurile teologiei. Să nu fiu înţeles greşit: pentru a ne duce la capăt mântuirea avem nevoie de esenţial, nu de fineţuri. Dar dacă putem avea o traducere mai precisă, de ce nu?

Romani 2:15 şi ei [acei neevrei care împlinesc „din fire” cerinţele Legii] dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau [chiar] se dezvinovăţesc între ele.

Ca să recapitulez pe scurt: către sfârşitul acestui capitol Pavel le taie macaroana evreilor care cred că posesia Legii îi face speciali în raport cu Neamurile şi spune că nu ascultarea Legii (la sinagogă), ci împlinirea ei face pe om să fie considerat drept înaintea lui Dumnezeu. Atenţie, nu e vorba cu necesitate de împlinirea Legii mozaice. Pavel recunoaşte tocmai faptul că există păgâni  (unii, nu toţi) care, fără a avea Legea (cum o avea Israelul), ajung, cel puţin în anumite momente ale vieţii lor, să-şi fie singuri Lege, fiindcă împlinesc în virtutea unui simţ înnăscut (physei, din fire) cerinţele Legii.

Aceşti oameni dovedesc că lucrarea (=rezultatul practic, efectul) Legii este scrisă în inimile lor. Conştiinţa (cugetul) lor depune mărturie şi gândurile lor pledează de-o parte sau de alta şi îi acuză (învinovăţesc) sau chiar îi apără (dezvinovăţesc).

Nuanţa pierdută de Cornilescu în traducere este acest chiar pus între paranteze pătrate mai sus. Pavel este conştient că de cele mai multe ori, judecata conştiinţei în cazul păgânilor va însemna cel mai adesea acuzare. Motivul este lesne de observat. Lumea (păgână) în general s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi refuză să cunoască „ceea ce poate fi cunoscut despre El”.

Galaction a pierdut cu totul nuanţa prespunsă de chiar:

Ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia cugetului lor şi prin cercetarea de sine, care îi şi învinovăţeşte, îi şi dezvinovăţeşte. [Avem aici aşadar o conştiinţă care distribuie vinovăţie şi nevinovăţie în modul cel mai democratic posibil.]

Bartolomeu Anania simte diferenţa:

Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără.

Ediţia sinodala 1968 brambureşte versetul la final: …prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei… [care între ei? între oamenii judecaţi?] Nonsens!

 

Din seria „Totuşi femeia…” Iunia cea eminentă între apostoli (Rom. 16:7)

Între femeile care sunt apreciate în Scriptură pentru buna lucrare desfăşurată se numără şi Iunia, menţionată împreună cu Andronic (despre care nu putem şti dacă îi era soţ sau frate).

Ca şi în cazul Nimfei (menţionată în Col. 4:15), istorie metamorfozării numelui Iuniei este extrem de interesantă. Deşi la început, în primele secole, numele s-a păstrat în varianta feminină (Iounia, cu genitivul Iounias), începând cu perioada medievală a început să fie înţeles ca fiind masculin (Iounias, cu gentivul Iounia).

De exemplu, Sf. Ioan Hrisostomul avea să scrie despre acest personaj, în Omilii la Romani: „O, câtă înţelepciune la această femeie, dacă s-a învrednicit de titlul de Apostol!” Către sfârşitul secolului XI, Sf. Teofilact al Bulgariei o omagia şi el în cuvinte alese: „A fi ei [Andronic şi Iunia] numiţi între Apostoli – mai ales femeia Iunia – aceasta e mult mai mare vrednicie.”

Înţelegerea greşită a numelui s-a produs în Apus, odată cu Aegidius din Roma (1247-1316). De atunci, caracterul masculin al numelui n-a fost pus niciodată la îndoială, nici măcar în perioada Reformei, când multe dintre vechile concepţii au fost puse sub semnul întrebării.

Nu este locul să detaliez aici toate aspectele privitoare la această identitate. De altfel, amploarea discuţiilor a atins un asemenea nivel, încât un eminent cercetător american, Eldon Jay Epp, a scris chiar o carte (nu prea mare, dar totuşi o carte, de 138 p.) pe subiect: Junia, the First Woman Apostle. Deşi nu sunt de-acord cu toate implicaţiile practice ale studiului său, un fapt este cert: a existat o femeie pe nume Iunia care a fost considerată „eminentă între apostoli”.

Traducerile româneşti consideră în general că numele este masculin (Iuniu, Iunie, Iunian, Iunias). Din câteva (mult mai puţine) se înţelege că e feminin. Cornilescu spune „lui Iunia”, ceea ce ar sugera că numele este masculin (dacă nu cumva e vorba de o greşeală de tipul „lui Alina”).

 

Visul neîmplinit al lui Pavel (Rom. 1:5)

Când citeşti în traducerea Cornilescu ceea ce scrie Pavel în Romani 1:5 (…ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei, pe toate Neamurile) s-ar putea să fii intrigat de proiectul gigantic al lui Pavel de a aduce (aproape integral, s-ar spune) toate naţiunile la ascultare şi credinţă. În definitiv, dacă ne gândim bine, Pavel n-a reuşit să aducă la ascultarea credinţei pe toate neamurile, cum spune el (sau, mai degrabă, cum spune Cornilescu).

Discrepanţa dintre proiect şi realitate este doar în versiunea Cornilescu. Originalul spune altceva: eis hupakoēn pisteōs en pasin tois ethnesin (lit. “spre ascultarea credinţei între toate Neamurile). Aşadar, Pavel nu spune că intenţionează să convertească toate naţiunile la credinţă, în totalitate, ci că a fost chemat să lucreze pentru că în toate naţiunile să se ajungă la “ascultarea credinţei” (i.e. ascultarea care constă în credinţă). Nuanţa pare nesemnificativă, dar are de fapt importanţa ei, pentru că strategia misionară a lui Pavel nu a fost de a rămâne într-o regiune până la convertirea totală a naţiunii respective (proiect cam irealist), ci întemeierea unor comunităţi creştine în oraşe-cheie din diverse părţi ale Imperiului Roman, de unde mesajul să meargă mai departe.

Pavel nu şi-a văzut visul împlinit în timpul vieţii sale, dar Evanghelia propovăduită de el este dusă mai departe astăzi, pentru ca, astfel, în toate naţiunile să se ajungă la „ascultarea credinţei” de care vorbea neobositul apostol al Neamurilor.

Tradus liber, textul din Rom. 1:5 ar trebui să sune astfel:

…prin care am primit harul de a fi apostol, pentru ca, în numele Lui, oameni din toate naţiunile să ajungă la ascultare şi credinţă.

 

“Învierea morţilor” sau “învierea din morţi”? (Rom. 1:4)

În Romani 1:4, textul grecesc este ambiguu în privinţa genitivului ex anastaseōs nekrōn, care se poate traduce în două feluri:

1) prin învierea morţilor (genitiv subiectiv, care exprimă ideea că “morţii învie”)

2) prin învierea din morţi (genitiv ablatival, “de separare”).

Contextul teologic al epistolei (sau o hermeneutică de bun simţ) favorizează clar cea de-a doua variantă. Aşadar, textul ar trebui să sune astfel:

“… care, prin învierea din morţi, a fost rânduit Fiu-al-lui-Dumnezeu-cu-putere, conform Duhului sfinţeniei, Isus Hristos, Domnul nostru.”

P.S. Am luat sintagma “Fiu-al-lui-Dumnezeu-cu-putere” ca un tot unitar, cum face şi versiunea NET.