Vanităţi semiliterare



Cuvântul Domnului a venit la mine: „Ce vezi, Ieremia?”
„Văd o ramură de migdal,” am răspuns.
(Ier. 1:11 – NIV)

Din turnul de veghe străbat cu privirea întinderea dezolantă a pustietăţii copleşitoare. Deşert întrerupt de trunchiuri inerte, răsfirate până în zare, ca o uriaşă vale a oaselor amorţite de frigul iernii. Migdali pe care îi aştept să înflorească din nou, poate pentru ultima oară, prevestind sfârşitul acestei nopţi hibernale.

Închid pentru o clipă ochii şi imensul deşert de gheaţă care se întinde până la răsărit se acoperă cu ninsoarea înmiresmată a petalelor nenăscute. Îi deschid din nou şi mă regăsesc cu privirea aţintită spre ramurile încă moarte. Vederea lor îmi răscoleşte amintiri dintr-un timp pe care-l credeam uitat. Reminiscenţe dintr-o vreme când le decojeam cu obidă ca să-mi izbândesc împotriva vrăjmaşului meu, iar turmele se înmulţeau mereu. Amintiri dureroase, ale unui timp când dreptatea se strecura furişă printre crengi de migdal despuiate şi jgheaburi înconjurate de oi. Credeam – ce nebunie – că biruisem prin dibăcia mea, că-mi spoream turmele cu de la mine iscusinţă. Azi am învăţat, în sfârşit, să privesc dincolo de albul cojii pe care o înşiram cu îndârjire în adăpători.

E lungă aşteptarea. Migdalii adormiţi sub viforul rece vor da în floare târziu anul acesta. Cât e oare de atunci când toiagul acela s-a acoperit de flori într-o singură noapte, făcând să ne fie ruşine de răzvrătirea noastră? Pare că s-au scurs ani fără şir. De atunci, florile se deschid greu. Poate şi ca să nu ne mai aducă aminte de acel timp în care am plătit cu moartea pentru cuvintele de răzvrătire pe care le-am spus. Astăzi, în coroanele lor nu mai văd toiege de pedeapsă, ci trandafiriul unor flori care poartă pecetea sângerie a jertfei brodată în fiecare petală. Atunci ni s-a frânt semeţia; acum, toiagul pe care-l aştept să înmugurească va deveni un semn care să despice apele timpului, lăsând cale liberă către eternitatea din Ţara Promisă. Cârtiri, şoapte, murmure, freamăte s-au topit între timp printre ramuri.

De aici, din turn, întinderea uriaşă îmi apare ca o grădină aţipită, în aşteptarea primăverii. Somnul ei m-ar cuprinde şi pe mine, dacă n-ar fi mereu vocea care-mi spune că sunt chemat să lucrez: să smulg şi să tai, să dărâm şi să nimicesc. Şi, mai ales, să zidesc şi să sădesc; din acelaşi răsad cu cel pe care l-am văzut întâia dată când eram copil şi nu ştiam încă să vorbesc. Sunt chemat să pun la rădăcina pomilor care dorm aspră secure de fier. Migdalul însă trebuie să rămână. Cum altfel aş putea şti când va veni primăvara?

Mai presus, însă, sunt chemat să fiu altoi pe o tulpină cu scoarţa roşie, care să se usuce pentru ca eu să înverzesc şi să am viaţă. Şi ramurile să mi se plece la pământ de rod din belşug. Acum aştept să înflorească livada. Dar până la ea, sunt chemat să înfloresc eu întâiul, vestind întotdeauna, fără greş, începutul unui an de îndurare fără sfârşit.

De câte ori s-a ridicat şi a alunecat în beznă cercul luminii de pe cer? Mi se pare că aşteptam să înflorească migdalii. Privind peste zare, îi descopăr mai bogaţi ca niciodată în alţi ani. Le simt povara florilor în plete şi mi se pare că aud bocitori cutreierând uliţele. Grădina e toată îmbrăcată în flori albe, ca dintr-o ţesătură de in subţire, sau poate de borangic tors din petalele scăpate de crivăţ. Au înflorit în sfârşit migdalii! Neveştejiţi, veşnic verzi, într-o grădină fără unduiri onctuoase, fără şoapte insidioase, fără cărări şerpuite.


Ogarul Cerului goneşte mai iute decât îngerii, străbate întinderea cerului fără oprire. E pretutindeni fără răgaz, lumina nu pridideşte să-l ajungă din urmă. Sub paşii lui, soarele nu apune niciodată. În goană cutreieră cele şapte mări, dar nu atinge niciodată apa. Mai diafan decât o libelulă, îşi urmăreşte neabătut ţinta. E când porumbel, când ploaie de lumină, când atingere de miresme, când tunet de la un capăt al boltei la celălalt.

Ogarul Cerului caută fugarii plecaţi de-acasă, seminţele spulberate de viforul răzvrătirii, uşurătatea pufului de păpădie care dansează sinucigaş pe vânt. Caută pribegii în măruntaiele pământului, coboară pe trepte nevăzute către abisuri de catran, se ia la întrecere cu cerberii subpământeni. Dar nu muşcă, nu mârâie, nu-şi arată colţii. Ogarul Cerului nu sfâşie niciodată prada. Doar îi cheamă pe fugari din priviri acasă.

Ogarul Cerului intră în grotele sufletului fără teamă, cu ochii luminoşi, aducători de pace. Îi este răsuflarea caldă pentru cei prinşi de avalanşe. Când zac îngropaţi adânc sub nămeţi de frunze moarte, îşi sapă fără greş drum prin covorul de doliu al toamnei.

Prin galerii murdare, rămâne întotdeauna imaculat, mai alb decât hermina la ceas de iarnă. Trece neştiut peste noroaie, neatins, fără tropot, fără stropi. Se poartă lin pe deasupra abisului de ape înspumate.

Ogarul Cerului cunoaşte faţa nevăzută a Lunii, scăpărările stinse ale stelelor din spatele retinei. Amuşină fără greş vinovaţii, ochii lui sfredelesc până în măruntaie. Ogarul Cerului îşi goneşte prada şi o prăbuşeşte la pământ fără suflu. Şi atunci, se opreşte şi el, deloc obosit, şi-i şopteşte la ureche cuvinte care nu se pot spune.

Ogarul Cerului goneşte fără gonaci, urmează glasul unei trâmbiţe numai de el auzite. Numai el şi vânatul ştiu dincotro vin şi încotro se duc. Şi doar le auzi fiecăruia paşii fără urme. La chemarea lui fără glas, telegari de foc coboară din cer spre pământ şi înconjoară cetăţi sau ridică deasupra norilor de aramă sufletele celor obosiţi.

Ogarule fără odihnă, când te vei opri din alergare?

Ogarul cerului e fără vreme.

Ogarul cerului mă cheamă acasă.


Trăieşti zile de arşiţă cumplită. Ucigătoarea strălucire a lui Sirius când va conteni? Te-atrag sclipirile lui înşelătoare, oriîncotro ai încerca să-ţi îndrepţi privirea. Sub vraja lui, visele ar vrea să urce până la Câinele Mare sau poate chiar mai jos. Un El Dorado înveşmântat în străluciri deşarte. Nechibzuite şi temerare vise, dar lipsite de aripi.

Te doare lipsa lor, tânjeşti să te înalţi – icar apter, momit de sclipirile de-o zi ale astrului. Icar nebun, neînvăţat cu zborul, dar oare Marele Dedal n-ar rămâne îndurerat în urmă?

Foşnetul genelor ninse abate la răstimpuri strălucirea acelui ochi gigantic a cărui văpaie arde până-n suflet. Vise nebune, nu-i cine să le spună că mantia de glorii ascunde nouri groşi de pulberi şi cenuşă.

Pe boltă stă să urce Arcturus.

Vise aptere se căznesc să prindă vântul sălbatic care urlă turbat pe deasupra. Vise oloage şontâcăie fără-ncetare, sărind prin rigole şi prin noroiul rovinelor pustii. Zbor rotit în cercuri de infern tomnatic.

Cad frunzele, iar aripile n-au învăţat încă să zboare. Şi poate nici măcar să crească.

Îngăduie-mi să mă ridic spre înalturi măcar până la Proxima Centauri, să mă scald în praful ei de lumină. Poate astfel lumina mă va pătrunde şi mă va ridica acolo unde încerc să ajung fără nădejde.

Când apele prăpădului se vor ridica iarăşi, voi fugi până la Alpha Carinae. Pregăteşte-mi şi pentru atunci o arcă să mă poarte din nou prin stihii. Urgii care stau să coboare când temeliile cerului vor fi zguduite şi smochinele încă verzi vor cădea din ramuri. Canopus însuşi păleşte îngrozit de sunetul ultimei trâmbiţe.

Învăţ să zbor prin vremuri de furtună, cu ochii împăienjeniţi de jocul nebuloasei care mătură sahelul pământean.

Vise aptere trăite-n aşteptare. În fiecare seară, Hesperus mă petrece vreme de câteva ceasuri în liniştea apusului şovăitor. Şi-n fiecare noapte, urcuşul lui mă conduce tainic pe drumul pe care trebuie să mă ridic.

Nu vreau toiag de fier şi nici să zdrobesc vasele de lut ale lumii, dar Luceafărul dimineţii pentru nimic nu l-aş înstrăina.

În miez cumplit de iarnă, vise aptere au învăţat în sfârşit să zboare. Vor zbura către Vega, noua stea polară. Gigantica liră culeasă din drumul presărat cu argint ne va părea acum măruntă, dar îi vom înstruni coardele pentru o cântare mereu nouă. Dragonul care se întindea cale de şaisprezece stele nu mai e de găsit. Fii Răsăritului, dac-ar mai fi, zadarnic i-ar căuta semnul în ceruri.

Pe Drumul Robilor urcă primăvăraticul alb al cetelor stropite de sânge. Calea Laptelui se strânge în urmă-le ca un covor de sărbătoare care şi-a împlinit menirea.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,965 other followers