Zbateri şi dezbateri



Descopăr cu uimire (și stupoare) că în ultima vreme cruciadele, despre care am crezut multă vreme că reprezintă oroarea supremă pentru evanghelicul mediu binevoitor, au devenit obiectul admirației evlavioase între anumiți blogări și cititori evanghelici.

Într-un clip youtube foarte prizat, un personaj convertit de la islam la creștinism le spune, plin de patos, ascultătorilor săi americani: „Dacă n-ar fi fost cruciadele, în această seară ați fi fost o națiune musulmană”.

O comentatoare îmi reproșează că mă opresc la partea rea a cruciadelor, omițând „toate celelalte aspecte pozitive”. Aspecte pe care le trece sub tăcere.

Scopul acestei postări nu este unul polemic, ci unul didactic. Nu sunt specialist în istoria cruciadelor, în sensul că nu am lecturi sistematice în această direcție. Am totuși reperele istorice minime pe baza cărora să pot face o judecată de valoare.

Postarea mea pleacă de la următoarea întrebare: cum este posibil ca un concept care adună în el cel puțin opt fobii fundamentale ale evanghelicului mediu, să fi devenit în mod subit obiect de admirație și învestit cu salvarea creștinismului nordamerican? Prin ce mutație stranie și perfidă s-a ajuns ca o epocă dătătoare de fiori pentru creștinii neoprotestanți să ajungă epocă „de aur”, considerată salvatoare pentru creștinismul occidental?

Înainte de a încerca un răspuns, să vedem cele 8 fobii fundamentale despre care vorbeam:

(1) Implicarea instituției papale

Pe urmele lui Luther, creștinii evanghelici au considerat papalitatea un sistem anticristic. Trebuie spus că Luther nu-l vedea pe Anticrist în persoana papei, ci în oficiul său, deci nu polemiza cu omul în sine, ci cu sistemul. Evanghelicii au mers mai departe, considerând că personajul în sine e problema. Precum se știe, prima cruciadă a fost întreprinsă în urma apelului Papei Urban al II-lea (1088-1099), în timpul Conciliului de la Clermont (1095). Discursul lui se păstrează în mai multe versiuni și e greu de stabilit care au fost cuvintele precise rostite de pontiful roman. Dar rolul lui în promovarea primei cruciade este incontestabil. Un alt papă influent a fost Inocețiu al III-lea (1198-1216), care făcea apel la o a patra cruciadă în 1198. Precum se știe, această cruciadă a dat chix și a ajuns la Constantiopol, lăsând amintiri neplăcute (vorbesc eufemistic) creștinilor din răsărit.

(2) Indulgențele

Indulgențele, scânteia care a aprins focul Reformei, au fost un factor decisiv în mobilizarea către Ierusalim. Entuziasmul celor care au luat calea Țării Sfinte a fost sporit prin promisiunea indulgențelor. Mesajul de bază a fost următorul: mersul la luptă va fi o penitență atât de radicală, încât penitentul va da satisfacție pentru toate păcatele comise anterior.

(3) Semnul crucii

Numele de „cruciat” vine de la simbolul extern (crucea), din pânză, pe care, la îndemnul papei, și l-au cusut pe haine cei care s-au pregătit pentru bătălie. Pesemne că cititorii își mai amintesc de zarva stârnită acum câțiva ani în jurul semnului pe care și l-a făcut Vladimir Pustan într-o biserică ortodoxă. Acum cred că înțeleg ce i se reproșa pastorului penticostal: că și-a făcut semnul cu mâna, în loc să-l facă din pânză și să-l coasă pe sacou!

(4) Pelerinaj la Locurile Sfinte

Ideea de cruciadă s-a suprapus în bună măsură cu ideea de pelerinaj la Locurile Sfinte. Dar evanghelicul mediu nu crede în pelerinaj și nici că unele locuri sunt mai sfinte decât altele. De o importanță capitală în tranșarea disputelor despre locurile sfinte și sfințenia locurilor este versetul din Ioan 4:23 care spune că „închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr”.

(5) Goana după moaște și relicve

Un alt factor motivator al cruciaților a fost goana după relicve și moaște. De fapt, după cum scrie un autor în New Cambridge Medieval History (vol. IV, p. 543), „cei mai mulți cruciați nu au câștigat nimic mai tangibil în urma aventurilor lor decât relicvele cu care au inundat bisericile din Europa apuseană; printre ele, fragmente din Adevărata Cruce, pietre de la Sfântul Mormânt și de la locul înălțării, cel puțin o așchie din Sfânta Lance, descoperită în Antiohia, ramuri de palmieri din Ierusalim, păr smuls din capul Sfintei Fecioare, martoră la răstignire, un fir de păr din barba lui Hristos și moaștele sfinților Ioan Botezătorul, Nicolae și mai ales Gheorghe”.

Mare a fost consternarea creștinismului apusean când, în timpul sultanului Saladin (1137/38-1193) Ierusalimul a fost cucerit, iar relicva Adevăratei Cruci a căzut în mâinile necredincioșilor. Tot apetența pentru „lucruri sfinte” i-a abătut pe cruciați la Constantinopol, unde au făcut ravagii, plecând cu buzunarele doldora nu doar de aur, ci și relicve.

(6) Violență / băi de sânge în numele lui Hristos

Nu trebuie să fii pacifist ca să realizezi că o mare parte din violența cruciaților a fost viscerală, irațională, maniacală, genocidară. Nu sunt pacifist principial, fiindcă sunt convins că există ceea ce se poate numi „război drept”, însă evenimentele care au urmat cuceririi Ierusalimului intră în categoria ororilor care n-ar trebui nici scuzate, nici uitate. Pentru edificare, citiți capitolul The Slaughter („Măcelul”) din excelenta biografie a Ierusalimului de Simon Sebag Montefiore.

(7) Antisemitism

Cum spuneam și într-un comentariu, una dintre armatele care a mers în prima cruciadă a fost răspunzătoare pentru multe (nu toate, dar multe) dintre pogromurile împotriva evreilor. Cruciații din Germania au șterg aproape integral comunitatea de evrei de la Mainz, una dintre cele mai mari din Europa. Pentru cruciați, evreii de la 1096 erau direct răspunzători pentru răstignirea lui Isus Hristos. Pentru detalii, a se vedea „The New Cambridge Medieval History”, vol. VI (1024-1198), ed. David Luscombe și Jonathan Riley-Smith, capitolul despre cruciade. Informațiile despre masacrul evreilor din Mainz sunt la p. 539.

(8) Lupta cu ereticii

În aceeași perioadă în care papalitatea chema la luptă împotriva necredincioșilor aveau loc apeluri și la eliminarea ereticilor. Vizați erau nu doar dușmanii externi, ci și cei interni. În 1208, bătălia împotriva ereticilor din sudul Franței (catarii) a fost ridicată la rang de cruciadă. Aceste metode s-au dovedit totuși inadecvate și au fost înlocuite de inchiziție.

Nu cred că am epuizat ce s-ar putea spune în mod sumar despre cruciade. Cu cât reflectez la lista de mai jos, cu atât îmi vine mai greu să găsesc motive care să explice „enamorarea” față de cruciade a unora dintre confrații mei. Să fie vorba de ignoranță? Să fie tema de islamul radical și „grabnic vărsătoriu de sânge nevinovat”? Rădăcinile ultime ale acestei stranii suceli îmi scapă. Poate mă lămuresc cititorii mai pricepuți în ale psihologiei.

În ce mă privește, găsesc și lucruri bune care au ieșit de pe urma cruciadelor. Nespălații cavaleri europeni, care declaraseră război nu doar sarazinului, ci și săpunului, s-au „molipsit” treptat de igiena orientală și au descoperit foloasele îmbăierilor regulate și al țesăturii de in. Epoca a produs modelul cavalerului nobil și virtuos (întâlnit mai adesea în „romanțe” decât în realitate) și ne-a lăsat o muzică extraordinară, după cum dă mărturie celebrul album Jerusalem, al lui Jordi Savall.

 

Vezi AICI o postare despre acest cântec.


Răsfoind astăzi volumul God in the Dock am reluat un eseu care mi se pare important pentru o problemă despre care am mai scris pe blog.

Evident, Lewis scrie în anii ʹ50, când ideologiile la care face referire erau mai active. Dar cred că punctul lui de vedere, pe care încerc să-l rezum mai jos, este unul corect. Desigur, persoanele interesate ar face bine să citească tot textul. Un rezumat poate deforma argumentația autorului.

***

Cu privire la relația dintre creștinism și politică C.S. Lewis a scris un articol foarte pătrunzător, intitulat „Meditation on the Third Commandment”. Articolul lui Lewis răspunde indirect unor scrisori publicate de The Guardian în care cititorii se pronunță în favoarea creării unui „partid creștin”. Autorul arată dificultățile inerente unei asemenea inițiative, în special în lumina reflecțiilor dintr-o carte a lui Jacques Maritain (Scholasticism and Politics) care tocmai fusese tradusă în engleză. Potrivit lui Lewis, partidele par să aibă țeluri comune (bunăstare, siguranță, un bun echilibru între ordine și libertate), dar nu se pot pune de acord asupra mijloacelor prin care pot fi atinse.

Pentru a ilustra blocajul la care se ajunge atunci când se urmărește crearea unui „partid creștin”, Lewis imaginează următoarea situație: trei creștini devotați pot avea trei orientări politice diferite. Philarchus, creștin devotat, este convins că bunăstarea vine în urma trăirii unei vieți creștine și că o viață creștină poate fi promovată în comunitate de către un stat autoritar, care a înlăturat ultimele vestigii ale infecției „liberale”. Potrivit lui Philarchus, fascismul nu este un rău în sine, ci un rău pervertit, iar democrația este un monstru a cărui victorie ar însemna înfrângerea creștinismului. Un asemenea personaj ar accepta ajutor fascist, convins că el și prietenii lui vor fi aluatul care va influența pozitiv plămădeala partidului lor.

Cel de-al doilea personaj, Stativus, este la fel de devotat și de creștin. Profund conștient de Cădere, convins că oamenii trebuie să aibă un control minim asupra semenilor și dornic ca cerințele lui Dumnezeu să nu fie subminate de cele ale cezarului, Stativus vede în democrație singura speranță pentru libertatea creștină. În plus, este tentat să accepte ajutor de la promotorii statu-quoului, ale căror agende comerciale și imperiale nu au nici măcar o aparență de teism.

Al treilea creștin este Spartacus, un creștin sincer, care denunță bogățiile cu fervoare profetică, animat de convingerea că „Isus cel istoric” a fost trădat de apostoli, de Părinți și de Biserici. Convins de nevoia unei schimbări radicale, Spartacus cere o revoluție de stânga, dar este dispus să accepte ajutor de la cei care se declară în mod deschis inamicii lui Dumnezeu.

Cititorii vor fi realizat deja că cele trei nume reprezintă trei ideologii diferite: fascismul, conservatorismul și comunismul. În ce fel, se întreabă Lewis, ar putea coexista cele trei personaje într-un „partid creștin”? Pe urmele lui J. Maritain, Lewis propune o altă cale: cea a responsabilității civice care se manifestă prin scrisorile „cicălitoare” adresate membrilor parlamentului. Prin astfel de campanii creștinii ar arăta că sunt o formă politică ce nu trebuie alienată. O altă cale ar fi cea a convertirii: „He who converts his neighbour has performed the most practical Christian-political act of all”.


Citesc astăzi transcrierea unei dezbateri despre religie și predarea ei în școlile românești.

Ar fi multe de comentat, însă mă limitez la semnalarea acestui paragraf, care menționează două bloguri de o toxicitate greu de egalat. Nu că n-am avea și noi, evanghelicii, blogurile noastre de tip Cernobâl, care produc mutanți sufletești. Numai că raza lor de acțiune este probabil mai mică.

Cu părintele Picioruș am avut și eu vreo două trei încăierări pe blog. Ne cunoaștem și personal. Am discutat cândva. A vizitat în câteva rânduri biblioteca ITP și a împrumutat cărți. Mi-a recenzat cartea. La un moment dat s-a supărat ca văcarul pe sat (adică nejustificat) și n-a mai venit. E genul de persoană a cărui ură nu scade cu niciun gram fiindcă ajunge să-i cunoască personal pe cei pe care îi detestă cu pasiune.

Îmi vine greu să-mi imaginez cum e să fii încărcat de atâta puroi sufletesc. Cum e să ai sufletul cangrenat de atâta ură. Cum e să nu te simți bine în pielea proprie (la peau de chagrin, cum ar spune Balzac), cum e să fii bântuit de atâtea patimi. Sper să nu aflu niciodată. În ultima vreme am trimis fără regrete la spam orice linkuri dinspre blogul sfinției sale către al meu.

Dar să vedem ce are de spus Gabriel Liiceanu despre platformele pretins creștine, aflate în mare derută sufletească. Textul dezbaterii AICI.

***

Lucrul care ma sperie cel mai tare: sunt un om care apartine Bisericii Ortodoxe, am dreptul sa ma raportez ca unul slujit la felul in care sunt slujit. Daca slujitorii Bisericii ma contrariaza si-i vad intrand in jocuri politice, atunci spaima mea e fara margini. Ce cauta biserica in politica la noi? Am citit site-uri si bloguri ale unor preoti care mi-au dat fiori. Valorile religiei crestine sunt mila, iubirea, toleranta, nu ura. Exista un preot in Alexandria care are un blog – eu ce am citit atunci am vorbit singur 3 zile si cu prietenii mei – Teologia pentru azi se numeste blogul, platforma pentru… o reala post-modernitate. Ce e in capul unui preot care isi intituleaza astfel blogul? Inauntru e cultivarea urii. A scos de pe blog aceste chestii, pentru ca cititorii indignati l-au contactat pe episcopul din Alexandria care l-a chemat pe semne la ordine si a sters linkurile care trimiteau la cele mai agresive articole pe care le-am citit in afara celor orale de la un anumit post de televiziune.

Era o rafuiala politica, cu intelectualii lui cutarica, cu Plesu. Plesu care este un intelectual care a facut pentru Biserica Ortodoxa si pentru cultura religioasa cat n-a facut jumate din biserica. E un om care sa fie obiectul de atac al lui Piciorus? Asta face un preot?

Va dau alt exemplu, exista un site anonim, ceea ce din punct de vedere al unui om al bisericii e o suprema rusine – cum sa o semnezi anonim? Se numeste Razboi intru cuvant. Inauntrul unei biserici crestine care pune in centrul ei pacea, mila si celelalte, cuvantul dirjor aici este Razboi. E apararea obscurantismului celui mai cras, este rafuiala cu intelectualii, este implicare directa in liniile politice ale societatii noastre si ale scindarilor dezastruoase care s-au produs in societatea romana.

Nu puteti trai cu asemenea slujitori. Fiti atenti cu cei care nu sunt vrednici, pentru ca va strica munca pozitiva, acolo unde o faceti si cand o faceti. Astea sunt motivele de ingrijorare ale unui intelectual care vrea sa fie slujit, el si copiii lui, intr-un mod cat se poate de adecvat cu acest super-rafinat instrument care este ideologizarea religioasa


Găunoșenia isteriei împotriva „crislamului” rezultă din ignorarea unor premise foarte importante de la care ar trebui să pornească discuția despre creștinism și islam.

Prima și cea mai importantă premisă ar fi informarea temeinică despre subiectul discutat, realizată prin lectura surselor primare despre care se poartă discuția.

A doua premisă ar fi discuția viva voce cu un musulman sau cu un misionar cu experiență îndelungată într-un context musulman.

Cam 99% dintre cei care ne flutură pe sub nas această paiață numită „crislam” nu au văzut în viața lor un musulman de aproape, necum să fi purtat dialoguri, bașca dialoguri teologice extinse.

Majoritatea zdrobitoare a celor care comentează pe bloguri sau care își dau cu părerea în dulcele stil clasic („habarneavutul e mereu atoateștiutor”) nu a citit cartea lui Volf intitulată Allah: A Christian Response.

Un ins care pretinde că a citit-o deformează în mod grosolan textul. De pildă, la pp. 198-200, Volf analizează cazul lui Ann Redding, ordinată în cadrul Bisericii Episcopaliene. Atrasă de spiritualitatea islamică, Redding a considerat că poate să se convertească la islam și să rămână creștină. Biserica Episcopaliană a reacționat (după cum era normal) și a caterisit-o. Volf comentează: „Many would have excommunicated her as well, for in Christian circles the reigning consensus over the years has been that one cannot be simultaneously a Christian and a Muslim.”

În aceeași secțiune, Volf discută cazul lui unui anume Ibrahim care fusese hafiz (persoană care a memorat integral Coranul) și a decis să-l urmeze pe Isus, considerând că poate facă aceasta rămânând musulman.

Nu fără un iz critic, autorul adaugă: „Again, 100 percent Muslim and 100 percent Christian – or so Ibrahim would claim”.

Văd aici o distanțare de pretențiile lui Ann Redding și ale hafizului Ibrahim.

Următorul intertitlu al acestei secțiuni este: „Rules for Blending Religions”.

Un cititor alert și cu mintea ascuțită se va întreba dacă Volf chiar intenționează să prescrie reguli de „fuziune” a religiilor sau dacă folosește antifraza, cam cum aș folosi eu dacă aș scrie o satiră de tipul: „Reguli pentru un plagiat reușit, marca Victor Ponta”. Pesemne că un cititor naiv s-ar repezi să creadă că ce recomand eu chiar sunt reguli care trebuie aplicate ad litteram.

Atrag aici atenția asupra unui citat important, din care reiese că cei care, asemenea lui Ann Redding, consideră că pot fi creștini și musulmani în același timp, ignoră un principiu fundamental:

What, then, is the critical issue in attempts to blend Christianity and Islam? It is people’s allegiance, practices, and beliefs, all three taken together. Redding zeroed in on the allegiance to the same God. If the God of Christians and Muslims is the same, then embracing Islam is no shift in allegiance, and therefore it is only a slight shift in beliefs and practices, she suggested. This is true, but it disregards an important consideration. The Christian faith is not simply about allegiance to the right God; it is not even about allegiance to the God whose character was fully revealed by Jesus Christ. Christian faith in its normative expressions is about the right worship of God through Christ. The right worship consists above all in receiving the gift of God’s own self given in Christ apart from any human qualifications—apart from belonging to a particular community, apart from persons’ moral qualities. Paradoxically, the only condition for receiving the gift is not trying to satisfy any conditions. The gift is utterly free. That was Martin Luther’s point when he, in debates with Islam, insisted that everything in the Christian faith depends on the conviction that God was in Christ and that Christ “died for our sins, that he was raised for our life, that justified by faith in him our sins are forgiven and we are saved.”23 When it comes to blending elements of Islam with Christianity, the central questions for Christians are the following:

1. Were you baptized in the name of the triune God?

2. Do you confess that Jesus Christ, in whom God dwelled in human flesh, is the Lord?

3. Have you received the divine gift of new life given freely through Christ?

If your answers are yes, then you are 100 percent Christian (or, if you prefer, a follower of Christ). You might be a bad Christian, in saintliness more like the thief on the cross than like St. Francis of Assisi; or you might be an underinformed Christian, with an understanding of faith more like my eight-year-old son Aaron than like Augustine. But you are still 100 percent Christian.

Cred că acesta ar fi un bun punct de plecare, hermeneutic vorbind, pentru o discuție despre posibilitatea ca cineva să fie simultan creștin și musulman.

Sigur, în lumina controversei (artificiale) stârnite în blogosfera evanghelică, mi-aș fi dorit ca Volf să exploreze mai în detaliu consecințele încercării unor oameni de a se revendica simultan de la creștinism și de la Islam.

Personal, cred că genul de experimente precum cele încercate de Ann Redding sunt sortite eșecului și că islamul și creștinismul îmbracă inevitabil straie (uneori armuri) culturale care fac imposibile coexistența celor două religii în cadrul aceluiași individ, dacă acesta este zdravăn la cap și are o personalitate coerentă.

Să observăm că blogul celui mai feroce, mai veninos și mai ignar critic al lui Volf aruncă pe piață următoarea minciună de un cinism rar întâlnit:

Este demn de observat ca expresia “Fiul lui Dumnezeu” nu este prezenta nici macar o data in cartea lui Volf!  De ce? Pentru ca el nu a vrut sa supere pe cititorii musulmani.

Cei care au acces la cartea tipărită sau la ediția Kindle vor găsi referiri la:

„God’s Son” – p. 81

„Father, Son and Holy Spirit” – p. 6, 51, 67, 68, 128, 129, 130, 131, 134, 137, 146

Referiri la Isus ca Fiu al lui Dumnezeu / Fiu al Tatălui (terminologie ioanină) – p. 53, 56, 69, 70, 72, 81, 133, 153, 167.

Mai menționez că o simplă căutare pe amazon, în fișierul cărții, a termenului „Christ” dă peste 70 de ocurențe. „Christ” înseamnă „Hristos”, „Mesia”, „Unsul”.

Referirile lui Volf la Dumnezeu sunt trinitare și sunt proba clară că autorul blogului (dl. Paul Dan) poate, la nevoie, să mintă cu cinism, profitând de slaba informare a cititorilor săi. Mă întreb dacă cei care îl susțin cu atâta entuziasm nu au o tresărire de conștiință în fața acestui măr otrăvit, în fața acestei minciuni monumentale, izvorâte din orbire ideologică amestecată cu ură supurantă.


IMG_9662

Am primit ieri prin email apelul unui grup de lideri evanghelici care se raliază în spatele candidatului independent la alegerile europarlamentare: Peter Costea.

Candidatul nostru independent pare să considere că politica europeană este în deficit fiindcă bătrânul continent nu a importat încă din SUA dezbaterile politico-religioase despre avort, homosexualitate și pedeapsa capitală.

Uitându-mă peste oferta politică a momentului îmi dau seama că probabil Peter Costea e singurul „produs” pasabil, deși termenii belicoși în care este prezentat („noi suntem contra”) mă face să mă întreb cât e de prudent să amestecăm Evanghelia cu politica. N-ar fi oare mai înțelept ca Peter Costea, în loc să se învăluie în faldurile Bibliei, să spună: „Domnilor, eu am un program politic (nu religios!) bazat pe protejarea familiei, interzicerea avorturilor etc. etc.”. Aș fi mai fericit cu o astfel de abordare decât cu una care spune: „programul meu politic este Evanghelia”.

Exercițiul politic într-o Europă pluralistă e necesarmente bazat pe compromis. Când trimiți în parlamentul european un om cu convingeri evanghelice (deci conservatoare și nonnegociabile), îl pui în mod automat în conflict politic cu ceilalți centri ideologici și politici din acest for. Iar rezultatul este transformarea Evangheliei în ideologie politică de o anumită coloratură. Mesajul Evangheliei devine unul de tip reducționist: „noi suntem contra X, Y și Z”. Creștinismul evanghelic însuși îmbracă haina unei simple ideologii politice. „Noi suntem creștini evanghelici. Mesajul nostru politic se reduce la câteva idei centrale, dintre care niciuna nu se regăsește efectiv în Evanghelie”. Nu se regăsește și de aceea trebuie proptit cu principii de teocrație veterotestamentară. (Un susținător al lui P. Costea mă trimitea nonșalant la programul de reformă religioasă a regelui Iosia, din VT, ca și când distanța dintre Israelul veterotestamentar și Europa noastră e un pârleaz pe care îl sari cu efort hermeneutic minim).

Cei care îl susțin pe candidatul Peter Costea sunt într-un soi de paradox: Hristos a adus mesajul său în mijlocul unei societăți care l-a respins în mod covârșitor. Mișcarea lui nu a fost una de activism socio-politic, de lobby sau mobilizare civică, ci una de factură eshatologică, animată de convingeri care neagă în mod radical ideologia și valorile acelei epoci. Etica lui Hristos nu este una de „instalare” în lume și de „hârâială” legislativă cu forurile romane, un soi de război al nervilor pe teren birocratic, ci una de „provizorat”, în așteptarea momentului în care Dumnezeu trage cortina peste ultimul act al istoriei lumii.

Ieșită din matricea ei iudaică, în universul greco-roman, mesajul cristic a fost tradus/transpus în categorii inteligibile pentru păgânul de rând de către apostolul Pavel. Dar și în acest caz avem de-a face cu o mișcare marginală, minoritară, în mijlocul unei societăți fie indiferente, fie ostile, fie de-a dreptul represive. Apostolul Pavel este și el ancorat eshatologic. Numai că valorile societății înconjurătoare nu sunt negate fundamental, ci iluminate și transfigurate în așteptarea marii înnoiri a întregii creații.

Fără să fi făcut o analiză temeinică a subiectului, aș spune că nici apostolul Pavel nu ne dă suficiente elemente de „teologie politică” pentru uzul demnitarilor dintr-o Europă cosmopolită, din simplul motiv că nu avem în NT niciun creștin care să se afle în poziția de guvernant. Întâlnim câte un centurion evlavios, câte un temnicer care se convertește. Peștii mari (Irozii, Felix, Festus, Cezarul) rămân „intractabili”. Când ajungi la cartea Apocalipsei descoperi că ideologie imperială este negată în mod virulent: potrivit acestei cărți creștinii nu au a aștepta nimic bun de la veacul prezent. Cezarul cu toți ciracii lui sunt damnați fără drept de apel.

În concluzie: ca evanghelici care vrem să propulsăm în „dregătorii” un om cu valori biblice ne aflăm fără suport neotestamentar, fiindcă NT provine dintr-un context social și politic diferit de cel în care ne aflăm noi.

Aș mai adăuga un fapt: după fracturarea Europei adusă de Reformă au trecut peste bătrânul continent conflicte importante cu substrat religios: războaiele între principii luterani și împăratul Carol V, în Franța conflictele sângeroase între catolici și hughenoți, în Anglia războiul civil din timpul lui Cromwell (un om temător de Dumnezeu, if ever there was one, dar nu suficient de temător încât să nu taie capul nesuferitului rege Carol I).

Abia în urma acestor puternice frământări religioase s-a pus în Europa în mod serios problema toleranței religioase și problema „păcii religiilor (creștine)”. Ca minoritari religioși într-o Europă dominată de catolicism și de ortodoxie, suntem, fie că ne place, fie că nu ne place, beneficiari ai Iluminismului care a limitat poziția de monopol a Bisericii catolice și a creat un spațiu de respirație pentru grupările religioase marginale.

Peter Costea vrea o Europă creștină. Nu ne spune în ce fel creștină. Creștină ca în antichitatea târzie (Constantin)? ca în Evul Mediu (apogeul papalității)? Creștină ca în perioada Reformei? Creștină ca în perioada conflictelor religioase? Probabil prin „creștină” înțelege „evanghelică”. Ceea ce pare cam lipsit de pragmatism pentru un personaj cu doctorat în diplomație și care ne cere să-i dăm mandat de reprezentare într-un for care prin definiție e marcat de pluralism, dezbateri, negocieri, controverse, polarizări etc.

Comunitatea evanghelică din România ar fi mai consecventă cu sine dacă nu ar pierde orientarea eshatologică (de tip paulin, nu isteric-dispensaționalist!) care să o ajute să nu mai trăiască lipită de suprafața lumii. Liberă de bulboana politicului, ar fi, îndrăznesc să cred, mai liberă să slujească efectiv Împărăției lui Dumnezeu cu mijloacele Duhului.

Evident, un europarlamentar creștin în plus nu strică. Dar să nu-l confundăm cu Mesia și, mai ales, să nu reducem Evanghelia la activism politic. Avem nevoie nu de mai multă mobilizare (prin care ne încurcăm în ițele combinațiilor politice specifice momentului), ci de mai mult Duh. Duh care să înnoiască societatea în toate aspectele ei.


Update (03 feb). Observ că unii cititori ai blogului, lipsiți de multe simțuri (simț hermeneutic, simțul umorului, simțul ridicolului etc.) au ratat complet mesajul acestei postări și, căutând sămânță de ceartă, s-au apucat să-mi facă proces taman în chestiunea paragrafului în care spun ce aș face eu în biserica mea dacă aș fi pastor. Respectivul paragraf a fost socotit „viziunea profesorului Conțac asupra închinării”. Cititorul care mă pune inchizitorial la punct n-a auzit, pesemne, de hiperbolă și de autoironie, de aceea își imaginează că ideea mea despre închinare ar fi epuizată de paragraful cu pricina, în care am pictat în tușe groase, caricaturale, ceea ce consider eu că se întâmplă deja în anumite biserici. Pentru a echilibra situația, mă simt nevoit să-l trimit la această postare (AICI). Pe cititorul cuprins de anxietăți îl asigur că nu sunt măcinat de alte ambiții decât cele de a scrie câteva cărți serioase în domeniul în care mă pricep mai bine. Nu am competențe pastorale și nici nu visez să „promovez o viziune” în domeniul închinării.

Circulă pe internet de mai multă vreme un clip în care un grup de tineri (carismatici?) se roagă foarte înflăcărat pentru țara lor.

Imaginile respective au generat suspect de multe comentarii. Ai spune că religioșii majoritari, dimpreună cu agnosticii sau ateii luminați, abia așteaptă să le pice o asemenea „pleașcă” (să nu zic „mană cerească”) pentru a se mai răfui nițel cu (1) sectanții, a căror reputație de oameni dubioși, iată, se confirmă, respectiv cu (2) habotnicii în general, a căror „prostie” ar fi ipostaziată de acei tineri.

Vajnicul părinte Eugen Tănăsescu încheie astfel un lung articol publicat pe blogul Adevărul:

„Între jertfa sau mucenicia credinţei şi aberaţiile teologice cred că e o diferenţă mult prea mare, ca să numim rugăciune ceea ce prezintă clipul video. Doamne, iartă-ne că batjocorim credinţa şi nu Te mai cunoaştem! Sau nu mai vrem…”

O blogăriță luminată ia astfel în răspăr rugăciunea tinerilor:

Știți videoclipul ăla cu cum se roagă tinerii în România? E, așa m-am rugat eu azi când abia terminasem de deszăpezit mașina și trotuarul aferent și a apărut în capul străzii o volă de la primărie.

Tată, cu puterea ta, fă Tată o minune să nu cadă bolovanii ăia de gheață din vola ăstuia exact în dreptul mașinii mele, Tată! Fă Tată să nu cadă, Tatăăăă!

Nu înțeleg de ce această bășcălie față de niște tineri care se roagă în felul în care consideră ei de cuviință într-o țară liberă, europeană, multiconfesională etc.

Fiindcă sunt mai contemplativ de felul meu, nu sunt adeptul acelui stil de rugăciune. De fapt, dacă, presupunând prin absurd, aș fi pastor într-o biserică, mai mult ca sigur l-aș evita. În locul lui, aș crea niște forme religioase atât de respectabile, încât probabil în biserica mea oamenii și-ar da duhul căscând de atâta respectabilitate plicticoasă.

Așadar, ca unul care are serioase rezerve față de manifestările din clip, mă întreb totuși: de ce sunt luați în râs respectivii tineri în această manieră? Dacă în presă ar fi fost prezentați niște budiști bolborosind incantații, niște evrei rugându-se și legănându-se (în stilul lor caracteristic) la Zidul de Vest sau niște islamiști prosternându-se cu fruntea la pământ, adepții „diversității” ar fi spus: „Ah, foarte bine! E religia lor, să se roage cum le place, trebuie respectați etc.”.

Pentru blogăriţa ironică precizez că apelativul „Tată” este unul folosit de însuși Isus Hristos, în bine cunoscuta rugăciune „Tatăl nostru”.

Să mai observăm că apostolul Pavel scrie și el în Epistola către Romani: „Voi n-ați primit un duh de robie, ca să aveți frică, ci ați primit duhul înfierii, prin care strigăm: Avva, tată!” (Rom. 8:15).

Dacă dna blogăriță nu are cu Dumnezeu o relație în virtutea căreia să-i poată spune „Tată”, s-ar cuveni să nu râdă de cei care cred că au o astfel de relație. Poate chiar au! În definitiv, nu cunoaștem experiența lor religioasă intimă, nu-i cunoaștem ca persoane. Disprețuim ceea ce nu înțelegem (sau ceea ce nu ne obosim să înțelegem). Pentru un jurnalist asta este capcana cea mai mare. Judecând după tonul postării, blogărița se consideră (intelectual) superioară acestor tineri. Dacă într-adevăr este, ar trebui să-i trateze măcar ca pe niște ciudățenii care merită investigate. Nu ca pe niște țăcăniți care trebuie luați în balon.

Și apoi, dacă s-ar fi gândit să-i creeze o imagine respectabilă Mântuitorului (pe principiul că Dumnezeu nu ne vrea ridicoli), autorul Epistolei către Evrei probabil n-ar mai fi scris despre El în termeni de care să se jeneze astăzi respectabila și cuviincioasa religie majoritară:

El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui (Ev. 5:7).

Zălude vremuri trăim! Intelectualul român (adesea agnostic și bășcălios față de fenomenul religios) se simte ultragiat că libertatea de expresie e periclitată când se cenzurează un film de von Trier, dar are grijă să terfelească libertatea de expresie religioasă a unor tineri al căror mare păcat este că se roagă pentru țara lor!


Mâine reîncep cursurile universitare, munca de administrare și organizare, întâlnirile, ședințele, procesele verbale, icnetele, ofurile și suspinele pe care le ai când trebuie să mediezi între oameni σάρκινοι și să rezolvi reclamațiile primite de „serviciul clienți”. Urmează apoi sesiunea, examene, teste, supraveghere, corectură, contestații, reclamații, lamentații, referate de verificat, respins și reverificat.

Fiindcă e ultima zi de vacanță înaintea unei perioade care va fi extrem de aglomerată (să mai adăugăm cercul de coptă, cel de ebraică și cercetarea despre care se presupune că trebuie să fie permanentă), îmi îngădui aici o mică reverie. Trebuie să o „exorcizez” postând-o pe blog, căci altminteri va continua să mă „roadă” tot anul.

M-am pomenit în ultima vreme întrebându-mă ce aș face dacă aș fi președintele Cultului Creștin Penticostal timp de o zi.

Cred că celor „așezați în dregătorii” le-ar folosi dacă cei pe care îi au temporar sub priveghere politică ori spirituală ar face relativ des „exerciții-de-visat-cu-ochii-deschiși-în-fotoliul-prezidențial”, evident, cu condiția ca reveria cu pricina să fie ajungă la cunoștința mai marilor norodului. Pe vremuri, suveranii și principii umblau incognito ca să afle ce le mai trece prin minte supușilor. În Geneza 18, Dumnezeu îl vizitează pe Avraam și apoi se îndreaptă spre Sodoma pentru a se încredința dacă nelegiuirile săvârșite acolo sunt într-adevăr atât de grele pe cât se aude.

Desigur, când toată lumea se visează „președinte pentru o zi”, mulțimea de sugestii și dorințe devine greu de evaluat și triat. Se ajunge inevitabil la povestea cuptorului făcut de Nastratin Hogea, a cărui receptivitate la sugestii l-a adus în situația de a nemulțumi pe toată lumea.

Dar un mic experiment nu strică. Mai ales fiindcă știu sigur că întâistătătorul nostru este o fire afabilă, nu lipsită de o anumită bonomie care îl împiedică să se supere chiar și atunci când ar fi îndreptățit să o facă.

Așadar, ce aș face dacă aș fi președintele penticostalilor români timp de o zi?

(va urma)


Disclaimer.  Am stat pe gânduri întrebându-mă dacă e oportun să încep anul cu o interogație atât de negativistă și am ajuns la concluzia că e bine să scăpăm de la critici în prima parte a anului, ca să ne îndulcim în partea a doua. Medicamentul amar la început, ca să fie desertul cu atât mai dulce.

Nu știu pe cine am să supăr cu această postare (sper că în niciun caz pe coriștii din videoclip), dar cred că merită efortul. Nu scriu fiindcă mi-am propus să fiu scroafa snoabă cocoțată în copac, ci fiindcă sunt de părere că unele riscuri merită asumate. Poate că cititorii îmi vor da dreptate. Unii imediat, iar alții peste câțiva ani sau, cine știe, cu limbă de moarte.

Dacă autorul (necunoscut) al versurilor cântării Imponderabilitate mai este în viață, îl asigur că apreciez dorința lui de a-și pune energia creatoare în slujba lui Dumnezeu și a semenilor. Totodată, în lumina experienței mele de mânuitor al limbii române, îl rog stăruitor să revină asupra urgent textului, cerând ajutorul unui poet consacrat.

Subiectul postării de față este compoziția Imponderabilitate, pe care o ascultam vrăjit în vremea copilăriei mele botoșănene. Acum versurile mi se arată așa cum sunt: inacceptabile sub raport poetic și incorecte din punct de vedere biblic.

Cred că Imponderabilitate se voia un soi de Creația lui Haydn pe limba evanghelicului mediu binevoitor. De fapt, stau și mă întreb dacă imponderabila compoziție la care mă opresc acum, la mai bine de douăzeci de ani de la acele audiții, a depășit granițele confesionale penticostale și dacă e cântată în celelalte confesiuni evanghelice.

Principale păcate ale textului sunt următoarele două: (1) grava inadecvare stilistică și (2) duiumul de nonsensuri.

Redau versurile din primul minut al compoziției:

Imponderabilitate / Era stare de neant / Un colos de-aglomerate / Un noian interesant.

Fluvii de incandescență / Agregați fără lianți / Nicio interdependență / În ținutul penetrant.

Mă întreb cum poți să păstrezi o mină serioasă cântând despre „noianul interesant” din „ținutul penetrant”.

Am obiecții nu doar la gama de neologisme (imponderabilitate, aglomerate, incandescență, agregați, lianți, interdependență, penetrant, energii nucleare) care aruncă în aer poezia și pe care mă aștept să-i întâlnesc mai curând în manualul de utilizare a reactoarelor atomice de la Cernavodă, ci și la combinațiile de tip „stare de neant”, „noian interesant”, „agregați fără lianți” și „ținut penetrant”. „Starea de neant” mă duce cu gândul la construcții searbăd-administrative de tipul „stare de urgență”, „stare de necesitate” etc., „noianul interesant” este plat și absolut neinteresant, paradoxalii „agregați fără lianți” trădează o crasă lipsă de sensibilitate poetică, iar „ținutul penetrant” se dovedește, la o inspecție semantică mai temeinică, absolut impenetrabil.

Versurile citate sfârșesc într-o contradicție ireconciliabilă, fiindcă nu putem avea în același tablou atât „neantul”, cât și „colosul”, „noianul” și „agregații”. Ori e neant, ori e noian.

Mai trebuie spus că imaginea „neantului” este orice, numai biblică nu. Cine are dubii, să citească atent Geneza 1 (în ebraică) și se va lămuri.

Mă opresc aici cu analiza, ca să nu consum într-o singură postare toată rezerva de sodă caustică pe un an întreg. Cert este că, dacă vrem ceva poetic despre creație, să-l citim mai bine pe Eminescu (mijind desigur ochii, din respect pentru geniul său poetic, la abaterile de la dogma creștină din versurile binecunoscute).

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

P.S. Imponderabilitatea foarte căutată, foarte gustată și foarte la modă în vremea vechiului regim ar trebui lăsată să moară de moarte bună și îngropată cu maximă discreție în cavoul istoriei evanghelice apuse. La vremuri noi „cântați Domnului o cântare nouă”. Pe cât posibil, fără imponderabilități!


Update 24 nov. 2013. Mă strofoc de mai mult timp să găsesc o recenzie la cartea lui Barrie Wilson într-un jurnal academic prestigios. Silenzio stampa! Probabil e o conspirație generală menită să împiedice ieșirea la lumină a adevărurilor descoperite în exclusivitate de Barrie Wilson. Am găsit deocamdată un articol AICI.

***

Există cercetători de ocazie și jurnaliști care tranșează senin, într-o carte de popularizare sau într-o recenzie, chestiuni care pe specialiști îi frământă și ocupă o viață întreagă.

La finalul articolului de vulgarizare, autorul își îngăduie zâmbetul condescendent al „cunoscătorului” blindat cu certitudini. De la nivelul iluminării pe care a atins-o  cu minim efort, jurnalistul taxează „habotnicia și extremismul”, fără să fie conștient că, în lumina complexității nodurilor gordiene pe care le-a tăiat în articol, poziția lui devine, în fond, o altă formă de extremism.

Dl. Petru Clej (pe care îl ascultam odinioară la BBC cu plăcere) face AICI recenzia unei cărți (How Jesus Became Christian) scrise de Barrie Wilson, profesor de Umanități și Studii Religioase la Universitatea Toronto, prevenindu-ne de la bun început că Wilson „nu este un comentator imparțial, fie și prin faptul că s-a convertit de la creștinism la iudaism.”

Pe vremea când eram student la Jurnalism învățam că trebuie să-ți verifici informația din mai multe surse, mai ales dacă bănuiești că una dintre surse este condiționată de parti-pris-uri. În cazul de față așa ceva nu se întâmplă. Avem de-a face cu un autor despre care știm că e puternic influențat de convertirea sa la iudaism, dar nu ne interesează să „încrucișăm” părerile sale cu cea au de spus alți cercetători despre același subiect, mai ales când e vorba de chestiuni atât de sensibile.

De la bun început trebuie spus că teza pe care o prezintă Barrie Wilson e relativ veche și răsuflată. Dar asta nu o face mai puțin atrăgătoare pentru cei dispuși să dea crezare „ultimei” revelații cu privire la „adevăratul” Pavel sau „adevăratul” Isus.

Mă tem că regretul dlui Petru Clej față de scrierile canonice („de prea multe înghițim pe nemestecate versiunea prezentată în Noul Testament, o versiune polemică ”) mă încearcă și pe mine când constat că cercetarea lui Barrie Wilson a fost asumată în mod necritic. Dacă dl Clej nu vrea să înghită pe nemestecate NT, trebuie să procedeze cu aceeași grijă atunci când are la meniu versiunea la fel de polemică a profesorului canadian.

Fiindcă nu am citit cartea lui Wilson, voi face comentarii strict prelucrarea de către P. Clej a ideilor lui Wilson. Pasaje ca cele de mai jos mă pun în uimire fiindcă, deși am citit de nenumărate ori Evanghelia după Matei, studiind-o inclusiv în greacă, nu reușesc să-mi dau seama cum a ajuns Wilson la următoarea perspectivă:

David Barrie (i.e. Barrie Wilson, n.n.) analizează evanghelia după Matei și arată că de fapt Isus nu a predicat niciodată altceva decât respectarea poruncilor Torei (Pentateuhul – primele cinci cărți ale Bibliei) și că el avea un mesaj politico-religios îndreptat împotriva ocupanților romani ai regatului Israel și al helenizării progresive în primii ani ai erei care-i poartă numele.

De unde reiese oare că Isus avea un mesaj îndreptat împotriva ocupanților romani și a elenizării?

Corect ar fi să spunem că în centrul mesajului lui Isus stă conceptul de Împărăție a cerurilor. A face abstracție de acest important mesaj mi se pare semn de îngustime intelectuală și de înregimentare ideologică severă. Isus în mod cert vorbește cu o autoritate mai mare decât cea a unui rabin obișnuit („Ați auzit că s-a spus, dar eu vă spun”). Dar probabil că Wilson face teologie cu foarfeca. Taie tot ce nu-i convine, ca să rămână ceea ce este compatibil cu poziția lui preconcepută.

Autorul ne spune apoi că Pavel l-a transformat pe Isus în Hristos, aruncând peste bord toată moștenirea evreiască.

Nu știu cum demonstrează Wilson această idee. Pavel este perfect conștient că Isus provenea „din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul” (Rom. 1:3) și că era „născut din femeie, născut supt Lege (Gal 4:4)”. Atât că pentru apostol identitatea etnică a lui Isus devine irelevantă: „şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii (kata sarka), totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor 5:16).

În epistolele sale, Pavel adoptă un ton virulent la adresa iudaismului, declarând Tora caducă, ceea ce Isus nu a făcut niciodată.

Afirmația este eronată. Pavel nu atacă virulent iudaismul, ci acea formă de iudaism („fundamentalistă, habotnică și intolerantă”, cum ar zice dl. Clej) care le cerea credincioșilor neevrei să se supună circumciziei și să țină kashrut-ul pentru a fi parte a poporului lui Dumnezeu. N-ar fi exclus ca polemica lui Pavel să fie îndreptată tocmai împotriva acelor prozeliți iudei care, fiindcă proveneau dintre păgâni, erau mai iudei decât iudeii și mai catolici decât papa.

Apostolul Pavel recunoaște fără rezerve statutul privilegiat al evreilor (Rom. 3:1): „Care este deci întîietatea iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur? Oricum, sînt mari. Şi mai întîi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu.”

În aceeași epistolă (Romani 9:1-5), apostolul merge atât de departe, încât declară că ar dori el însuși să fie „despărțit de Hristos (ἀνάθεμα εἶναι αὐτὸς ἐγὼ ἀπὸ τοῦ Χριστοῦ) pentru confrații lui de aceeași etnie, al căror statut special îl subliniază din nou. Observați că pasajul afirmă fără nicio rezervă descendența evreiască a lui Isus.

Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfînt, îmi este martor, că simt o mare întristare, şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sînt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvîntat în veci. Amin!

Ideea că Tora ar fi caducă e complet nefondată. Pavel afirmă clar că Legea este sfântă și duhovnicească. Problema legii este limita ei; ea este incapabilă să dea viață. Rolul ei este de a pune în evidență pornirile păcătoase ale naturii umane. Citez din Rom. 7:12-14.

12 Aşa că Legea, negreşit, este sfîntă, şi porunca este sfîntă, dreaptă şi bună. 13 Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentruca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă. 14 Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sînt pămîntesc, vîndut rob păcatului.

Citim în recenzie:

Mai mult, nici urmașii lui Isus, conduși de fratele acestuia, Iacob, nu s-au declarat niciodată altceva decât evrei și nu au nesocotit niciodată preceptele Torei. Dar de ce această vehemență împotriva religiei în care s-a născut și a trăit Isus?

Paragraful are nevoie de niște „calificări”. Iacov, fratele lui Isus, n-a fost un evreu pur și simplu, ci un evreu „mesianic”, adică unul care a crezut că Isus este Mesia cel promis de Dumnezeu. Ca mai toți evreii „mesianici” din primul secol, a fost supus unei persecuții violente venite din partea autorităților religioase iudaice. Scrierile creștine timpurii (Evangheliile, epistolele pauline, cartea Fapte, Epistola către evrei) dau mărturie foarte clară cu privire la prigoana de care au avut parte „mesianici” din partea confraților lor evrei. În acest caz, întrebarea din ultimul paragraf poate fi reformulată astfel: „De ce această vehemență a autorităților evreiești din sec. I împotriva credinței celor care au ajuns la convingerea că Isus, fiul Mariei, este Mesia?”

Poate dl. Clej nu cunoaște mărturiile despre moartea lui Iacov, fratele Domnului. Iosif Flaviu, evreu el însuși, păstrează un text foarte interesant. De remarcat nota foarte critică (aproape „antisemită”, ar spune B. Wilson) a lui Iosif Flaviu față de marele preot Ananus. (De altfel, dacă dl Clej ar fi citit secțiuni ample din Războiul iudeilor împotriva romanilor ar fi văzut cât de vitriolic este Iosif Flaviu față de fanatismul, sălbăticia și cruzimea unora dintre conaționalii săi, despre care scrie că au antrenat Ierusalimul într-un dezastru fără precedent).

This younger Ananus, who, as we have told you already, took the high priesthood, was a bold man in his temper, and very insolent; he was also of the sect of the Sadducees, who are very rigid in judging offenders, above all the rest of the Jews, as we have already observed; when, therefore, Ananus was of this disposition, he thought he had now a proper opportunity [to exercise his authority]. Festus was now dead, and Albinus was but upon the road; so he assembled the Sanhedrin of judges, and brought before them the brother of Jesus, who was called Christ, whose name was James, and some others, [or some of his companions]; and, when he had formed an accusation against them as breakers of the law, he delivered them to be stoned: but as for those who seemed the most equitable of the citizens, and such as were the most uneasy at the breach of the laws, they disliked what was done; they also sent to the king [Agrippa], desiring him to send to Ananus that he should act so no more, for what he had already done was not to be justified; (Ant 20:199-201).

Iacov, fratele Domnului, n-a fost ucis de romani, ci de saduchei. De ce a fost ucis? Fiindcă ar fi încălcat legea (verbul folosit de Iosif Flaviu este παρανομησάντων). Fie Iosif Flaviu dă informații eronate (sau a fost alterat de copiștii creștini), fie interpretarea lui Wilson este greșită. Alte relatări (păstrate de scriitori creștini) conțin alte detalii, dar susțin ideea că Iacov ar fi fost ucis la instigarea autorităților religioase iudaice. Așadar, imaginea propusă de Wilson este falsă. Lucrurile arată altfel când sunt studiate la firul ierbii.

Ar fi nevoie de o carte întreagă pentru a demonta recenzia publicată de Petru Clej. Dar mă tem că n-am domoli entuziasmul autorului, care, asemenea lui Barrie Wilson, caută cu tot dinadinsul ca, la examenul final, creștinismul să iasă prost (antisemit, intolerant, grosier, manipulatoriu, ignar etc.), iar matricea iudaică în care s-a format acesta să iasă înzestrată cu toate calitățile, suavă, eterică, diafană, imaculată.

Într-un anume sens, religiile nu pot fi mai bune decât cei care le întrupează. Rabi Șaul avea dreptate: după cum nu toți cei care descind din Israel sunt evrei, tot astfel nu toți cei care agită eticheta de „creștin” dau dovadă că trăiesc după exigența maximă enunțată de Isus sau de Pavel (anume iubirea aproapelui). Scopul acestei postări nu este să disculpe o religie pentru a o înnegri pe alta, ci să arate că judecățile simplificatoare precum cele din recenzia dlui Clej sunt indicii ale unui filistinism intelectual și religios care manipulează și distorsionează exact în maniera pe care o acuză la „ceilalți”.

Pentru o analiză serioasă a gândirii pauline, a se vedea masiva lucrare (în două volume) publicată recent de N.T. Wright. 1500 de pagini de analiză judicioasă și cumpănită. Exact antidotul pentru propaganda agresivă care e atât de populară tocmai fiindcă e atât de lesnicioasă.

P.S. În urma dialogului pe care l-am avut pe FB, dl Petru Clej m-a „desprietenit”, pe motiv că sunt un „habotnic care pozează în om rațional”. În fapt, fiindcă am pus la îndoială eticheta de „propagandist al lui Isus” pe care i-a aplicat-o apostolului Pavel într-un comentariu la fotografia cu imaginea cărții lui N.T. Wright. De unde înțeleg că „habotnicii care pozează în oameni raționali” sunt de mai multe soiuri.


Dănuț Mănăstireanu lansează pe blogul său o dezbatere interesantă și ridică o întrebare care mă preocupă și pe mine:

Știe cineva când aproximativ a fost folosit pentru prima dată în limba româna termenul de „neoprotestant” și în ce context, respectiv cu ce sens – la cine anume se referea – și cu ce scop?

Problema a fost ridicată cu alt prilej și de Otniel Vereș într-o postare de pe site-ul pe care îl administrează. Vezi detalii AICI.

Strict cu referire la termenul „neoprotestant” aș face următoarele observații.

Pentru dicționarul-tezaur al limbii române (DLR, republicat în 2010 în 19 tomuri) termenul „neprotestant” încă nu s-a inventat. Litera N a fost publicată în 1971. Dar să nu deznădăjduim. Poate în secolul următor filologii de la Academie vor afla că în România există vreo 600.000 de creștini care uneori sunt numiți „neoprotestanți”.

Intuiția filologică îmi spune că termenul „neoprotestant” era folosit frecvent încă din perioada interbelică. Dar deocamdată nu o pot verifica sistematic. La Biblioteca Academiei există un vraf de broșuri interbelice despre „secte” în care sunt sigur că se întâlnește și acest termen. Dacă vreodată un confrate neoprotestant va vrea să facă o teză de licență pe acest subiect, îi pot oferi și alte indicații prețioase.

Cert este că cea mai timpurie ocurență despre care știu e cea din prefața Bibliei Galaction-Radu (1938).

neoprotestant

Nu comentez afirmația nițel tendențioasă despre „aceeași Biblie” tipărită de vlădici și imaginea falsă proiectată asupra trecutului religios al românilor (transilvăneni) aflați în pragul sec. 18. Mă tem că mariajul religios fericit al celor două biserici „nebântuite de turburări iscate din pricina credinței” – despre care face vorbire Galaction – ar putea fi descris foarte bine cu ajutorul unui status întâlnit frecvent pe FB: „it’s complicated”. Ce merită observat însă e că pentru Galaction „secte” sunt nu doar cele „neoprotestante”, ci și cele „protestante”! Cum ar veni: Luther, Calvin? Niște sectanți! Anglicanii cu care purta negocieri ecumenice patriarhul Miron Cristea, uneori prin intermediul lui Galaction însuși? Sectanți și ei. Nu facem discriminări. Îi urâm pe toți la fel.

Termenul „neoprotestant” e folosit și de T. Arghezi. Volumul în care apare cuvântul a fost publicat în 1962, dar n-ar fi exclus să fie vorba de un articol publicat în interbelic și reluat într-un volum din ediția Opere. Fiindcă nu am acces la versiunea tipărită, mă mulțumesc să semnalez fragmentul pe care îl pot citi cu Google Books.

Tudor Arghezi - 1962.

La Geneva, unde l-am ascultat întîia oară, într-o sală de concerte, consacrată duminica unui cult neoprotestant, cu cîntări de psalmi şi orgă, nici un local nu era încăpător pentru publicul enorm, sedus şi flămînd să asculte o elocvenţă fără 


Tragedia copilului de patru ani sfâșiat de un câine într-un parc din București a făcut deja ocolul României. Prin studiouri și prin ziare comentatori consacrați, ori doar de ocazie, combat, suspină, oftează, înjură. Nația turbează de mânie și clocotește de revoltă. Suntem de-acord că cei 65.000 de câini din statisticile oficiale (neoficial ar bate cam spre 100.000) nu au ce căuta pe străzile capitalei valahe. Dar de aici până la ieșirea din impas e cale lungă. Primul ministru e legat de mâini și de picioare. Avem o „mare problemă” pentru care nu avem soluții. Coaliția care îl susține politic a trecut, pe nesimțite, în opoziție. Președintele țării face apel la guvern să dea soluția prin ordonanță de urgență. „Demagogie, populism, politicianism”, se strigă pe sticlă și prin canale. „De ce nu a propus președintele această soluție în timpul guvernului-marionetă pe care l-a condus?” răcnesc guvernanții de astăzi.

Despre un subiect atât de inflamant nu pot scrie decât cu rărunchii. Suntem în bună măsură, fie că ne place ori nu, rodul experiențelor noastre emoționale timpurii. În ierarhia terorilor mele personale, spaima de câini și-a câștigat un redutabil loc privilegiat încă din copilărie. Păstrez amintiri intense din perioada când mă întorceam acasă și mă apropiam de capătul străzii, acolo unde înțelepții edili ai orașului instalaseră un imens tomberon ceaușist care constituia un irezistibil punct de atracție pentru potăile libere și neatârnate din zonă. Nu rareori întoarcerea acasă, după o anumită oră, era o probă de curaj a cărei repetată parcurgere nu creștea, din nefericire, cu niciun gram virtutea pusă la încercare. Cerberii rămâneau pururea mari și înfricoșători în lumina chioară a becurilor de la stâlpii „de telegraf”. Celălalt capăt al străzii era și el bântuit cu regularitate de câini vagabonzi. După căderea întunericului priveam cu mare neliniște umbrele tremurătoare proiectate pe garduri și nu m-aș fi aventurat să străbat zona decât cu un pistol în ceafă.

O altă experiență importantă pe harta mea afectivă canină o reprezintă mușcătura (ușoară) de care m-am învrednicit în anii de gimnaziu. Potaia care m-a mușcat îmi păruse inofensivă, căci numai așa îmi explic de ce n-am ocolit-o cu grijă din vreme. M-a mușcat de gambă fără să o observ, după ce trecusem de ea. M-a durut nu atât mușcătura (caninii n-au reușit să treacă de materialul gros al jeanșilor, încât am rămas cu o zgârietură), cât ideea de atac mișelesc, lovitura pe care o primești când nu te aștepți, din partea cuiva pe care îl creditezi cu bune intenții și care se dovedește animat de intenții malefice.

În fine, o experiență de dată mai recentă privește scurta mea carieră de biciclist în București. În primăvară, când a prins a se încălzi, mi-am spus că n-ar fi o idee rea să străbat cu bicicleta cei 8-9 km care despart ITP de Casa Academiei. În mărime absolută nu e un capăt de lume. Dificultatea principală o reprezintă cei 100.000 de „cei mai buni prieteni ai mei” printre care a trebuit să fac slalom. M-am descurcat onorabil la dus. La întors a fost mai greu. Pe la Crângași s-a năpustit asupra mea, să mă rupă, o ceată de zăvozi cărora mutra mea li s-o fi părut antipatică. Eram aproape de bordură și am virat brusc spre linia de tramvai străjuită cu grad metalic. În mod providențial, mașinile care gonesc pe Virtuții erau oprite la semafor. Mi-e groază să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă, sub imperiul panicii, aș fi virat spre stânga în fața mașinilor aflate în trafic. Așa, m-am lovit de gardul metalic, fără a pierde controlul asupra ghidonului, am dat cu piciorul stâng în bordură, mi-am înghițit durerea degetelor jupuite și am pedalat mai departe, până când dulăii au decis că n-am haz și s-au întors la ale lor.

Secătuit emoțional de aceste experiențe, nu pot stoarce nicio lacrimă de mila celor 100.000 de jivinuțe simpatice din capitala valahă pentru care se zbuciumă ‒ ca apa de mal ‒ prin studiouri de televiziune și prin birourile fictive ale unor ONG-uri, diverși „iubitori de animale”.

Dacă mâine s-ar face referendum în capitală pentru eutanasierea prietenilor mei maidanezi, mă tem că emoțiile ‒ care m-au luat ostatic și care de ani buni mă țin într-un cumplit prizonierat ‒ mi-ar dicta să votez „DA”. Chestiunea nu e de șagă, ci e deadly serious, precum știe oricine a încercat să poarte un dialog rațional cu „iubitorii de animale”. Cu sentimentele nu te pui! Sentimentul e sentiment, n-ai ce-i face! Când te-apucă, te-apucă și te ține bine! Unde mai pui că sentimentul e cotropitor, acaparator, soporific, moleșitor, dizolvant… Nimic nu-i rezistă: rațiune, imaginație, pragmatism, common sense, logică, buget, oameni morți în plină stradă, copii sfâșiați, toate dispar, ca și când n-ar fi fost, în gaura neagră, oarbă, odioasă, a sentimentului.


Citesc cu mare interes și cu multă uimire propunerile de revizuire a Constituției propuse de Uniunea Baptistă.

Cea mai mare calitate a acestor propuneri este că ele există. Prin contrast, penticostalii încă n-au reușit să-și facă auzită (necum „implementată”) propunerea de revizuire a DEX-ului. De Constituție nu vorbim. We go with the flow, pe unde trece conducta sau firul apei.

Din comunicatul de presă deduc că Uniunea Baptistă nu se ferește de cuvinte tari, căci primul principiu (pardon de pleonasm) este cel al „garantării absolute a libertății religioase” (subl. mea). Ei, „absolute” e un termen cam tare. Numai Dumnezeu garantează în sens absolut. Să nu cerem statului să fie Dumnezeu, că s-ar putea să dăm peste Necuratul.

În același registru al „sublinierilor apăsate” intră și „principiul autonomiei reale a cultelor”. Bun, dar cum probezi că autonomia e „reală” sau că e numai „închipuită”, cum probabil se sugerează că ar fi autonomia de acum?

Mai greu de înțeles e „principiul egalității cultelor între ele, în fața legii și a autorităților”. Cum vine asta? Statul să garanteze că două culte sunt egale între ele? Adică Martorii lui Iehova sunt egali cu BOR și cultul mozaic este egal cu Biserica Romano-Catolică? Că ele trebuie să fie egale în fața legii înțeleg. Dar egale între ele? Este evident de la o poștă că două corpuri socio-religioase nu pot fi egale între ele din simplul motiv că ele sunt inegale (ca mărime, istorie, influență, arie de răspândire etc.).

Precizez că scriu paragraful de mai sus în calitate de creștin minoritar, membru al unui Cult Creștin care nu este egal cu BOR, oricât m-aș strădui eu să le văd egale.

Cred că ajunge să spunem că toate cultele trebuie să fie egale în fața legii. Dorința cuiva de a fi egal cu altcineva care în mod clar e mai mare îmi evocă ambiția broaștei din fabulă de a trece drept taur.

Mai greu de priceput este cum pot fi ținute împreună două principii care par să se bată cap în cap, anume principiul separării bisericii de stat și principiul sprijinului datorat de stat cultelor religioase (art. 29 din Constituția României).

Deci: pe de o parte vrem ca România să fie un stat laic (asta înțeleg prin separarea Bisericii de stat), iar pe de altă parte considerăm că separația nu ar trebui să împiedice statul în activitatea lui de sprijinire a cultelor.

Bun, și dacă le sprijină, cum le sprijină? În mod egal? Că doar se vrea ca ele să fie egale între ele și în fața legii. Oare cum se așteaptă Uniunea Baptistă să fie traduse în practică aceste principii?

Nu am eu o amplă cultură politico-religioasă, dar cred că am minimul necesar pentru a sesiza că „ceva nu pușcă” (vorba ardeleanului) când tragi linie sub aceste principii.

Fiindcă tot am pomenit de art. 29 din Constituție, să atragem atenția și asupra gândirii sucite care a produs acest articol.

ARTICOLUL 29
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

De ce formulăm negativ aceste drepturi?

Cum se împacă ideea că „libertatea credinţelor religioase nu poat fi îngrădită sub nici o formă” cu ideea de la (3) conform căreia cultele se organizează „în condițiile legii” (adică având parte de îngrădirile pe care le pune Legislativul)? De ce se spune că nimeni nu poate fi constrâns, în loc să se afirme că omul este liber să adopte etc.?

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (s.mea).

Cum adică? În condițiile cărei legi? De ce această formulare limitativă?

(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

Cultele religioase sunt autonome, dar statutul lor trebuie adoptat prin hotărâre de guvern, iar recunoașterea în funcție a conducătorilor religioși se face prin decret prezidențial!

(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.


Se dau următoarele situații:

Policarp, episcopul Smirnei, a fost ars pe rug cam pe la 155 d.Hr. Martiriul lui Policarp, primul martirologiu creștin, reprezintă una dintre cele mai cunoscute scrieri din corpusul Părinții apostolici, care ar trebui să facă parte din lista de lecturi a oricărui creștin care vrea să fie și nițel cult. Nu depăn aici toată istoria acestui martir (altminteri interesantă), ci o evoc doar pentru finalul său: în urma incinerării sale au rămas numai oasele (calcinate, îmi imaginez) pe care alți creștini le-au adunat și le-au depozitat „unde se cuvenea” (ὅπου καὶ ἀκόλουθον ἦν), expresie prin care probabil ar trebui să înțelegem un mormânt.

Un fost prezbiter penticostal a murit recent la vârsta de 103 ani. Era bătrân, dar n-a murit de moarte bună, ci a murit incinerat, fiindcă a lăsat nesupravegheată o veioză. Nu știu toată povestea, dar de la veioza respectivă a izbucnit un incendiu din care bătrânul nu s-a putut salva. Probabil că s-a asfixiat în somn de la monoxidul  de carbon rezultat. Presupun că a rămas din el cam cât a rămas și din Sergiu Nicolaescu: câțiva pumni de cenușă, resturi carbonizate.

Mărturisesc că n-am simpatie pentru crematorii și incinerări, dar că nu mă omor nici după înmormântările clasice românești cu sicriul descris și cu morții pe care vine lumea să-i „vadă”. („Ai văzut mortul? Cum arată?” „Cum să arate? Cam cât de bine poate să arate un mort!”). Că tot veni vorba, eu unul am să las prin testament ca la înmormântarea mea să se închidă sicriul. Cei care vor să vadă imagini cu mine pot să scotocească pe blog. Cred că cele postate acolo mă arată mai în formă decât voi fi vreodată la propria mea înmormântare.

Dacă Sergiu Nicolaescu mi-ar fi cerut părerea, i-aș fi spus că e „creștinește” (adică mai în ton cu uzanța de secole) să fie înhumat și că incinerarea nu dă bine (teologic și procedural). „Țărână ești și în țărână te vei întoarce”. Evident, dacă regizorul ar fi fost un hermeneut abil ar fi putut să mă combată cu ideea că în sens larg și cu incinerarea tot în țărână te întorci, dar nu atât de literal (și ceremonios) ca în cazul îngropării normale.

Dar Sergiu Nicolaescu nu mi-a cerut părerea, așa că urmează să fie incinerat „într-un cadru restrâns” (zice o publicație) sâmbătă, la ora 12.00.

Biserica Ortodoxă oftează adânc că nu-și poate trece în palmares slujba cu mare alai a unei celebrități de talia lui Nicolaescu. Ca și când defunctul n-ar fi avut bani să-și permită, la o adică, o slujbă somptuoasă, „Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare a regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca mormântul său să devină loc de omagiere pentru numeroşii admiratori care i-au apreciat filmele de excepţie realizate de-a lungul unei cariere prodigioase” (citat din comunicatul Patriarhiei).

Alte voci din perimetrul ortodoxiei oftează mai cu năduf. „A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii.” Nu comentez afirmația aceleiași voci cum că S.N. ar fi „creat multe valori, de talie mondială” (!) fiindcă încă n-am descoperit acele valori. De „mondială” să nu mai vorbim!

În orice caz, nici eu nu-mi pot reprima un oftat: Dacă „singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre” prin viață sunt oasele dintr-un mormânt, atunci cred că am cam făcut umbră pământului degeaba.

Enfin, Gigi Becali teologhisește mai aferat decât toți: „Dacă-l incinerează pe Sergiu Nicolaescu îl trimit direct în iad, căci la șapte ani, atunci când se mântuie sufletul, nu i se mai poate face slujbă din cauză că e incinerat.”

Toată această discuție se învârte în jurul unui aspect marginal: formalitățile. Pentru Becali (care exprimă aici concepția ortodoxului mediu binevoitor), mântuirea e o chestiune „procedurală”. Ai parastasul de șapte ani, ești mântuit. Nu ai parastase la intervale regulate, ești condamnat la focul iadului din cauză de „viciu procedural”.

Comunicatul BOR, articolul din Adevărul și declarațiile pline de bune intenții ale lui Becali ocolesc miezul chestiunii: importantă pentru mântuirea unui om este credința acelui om și modul în care s-a concretizat ea în viața respectivului. Dacă un om a trăit după preceptele lui Hristos și a lăsat în urmă parfumul unei vieți hristice, contează mai puțin dacă va avea înmormântare „potrivit normelor în vigoare” sau, dimpotrivă, incinerare.

Cei care cred că Dumnezeu are nevoie de o mică „bază de pornire” (în speță, oasele) ca să poată „opera” învierea unui om au o părere cam nedemnă despre Cel care poate să cheme lucrurile din nimic. Nu întâmplător am început această postare cu două cazuri privitoare la creștini care au sfârșit arși. Evident, cei doi (și miile de martiri arși pe rug în istoria Bisericii) nu și-au dorit asta. Sergiu Nicolaescu și-a dorit. Dar mă tem că nu e asta singura diferență dintre el și Policarp, episcopul Smirnei. Dar nu-mi șade mie să comentez cu privire la ele. Le va fi aflat el singur deja, în locul în care se află.


Imaginați-vă că vă angajați într-o discuție de ordin teologic cu un rabin. Sunteți creștin și vreți să știți neapărat ce crede rabinul despre credința dvs. Totodată, vreți, cu toată libertatea, să-i spuneți ce credeți dvs. despre el și credința lui.

Aveți, în linii mari, două posibilități. (Admit că s-ar putea să fie mai multe.)

(1) Puteți insista să vă spună cele mai crude adevăruri despre cum s-au comportat creștinii față de evrei după „instalarea” creștinismului în lume, să-l siliți să mărturisească deschis ceea ce s-ar putea să creadă în forul lui interior, anume că el vede în Isus un hasid care n-a intenționat să întemeieze o nouă religie, ori, mai rău, un mamzer, o victimă a contextului social în care s-a născut și a trăit. Corolarul ar fi că tradiția creștină este o erezie iudaică ce ar fi trebuit stârpită din fașă. Puteți să-l siliți să afirme că, din punctul lui de vedere, între Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov și Dumnezeul creștin revelat în trei persoane nu este nicio legătură. Ați fi, din acest punct de vedere, victimă a unei înșelăciuni, a unei himere. Ați putea, în contrareplică, să-l acuzați de orbire spirituală, de împietrire, să-i spuneți că are un văl peste ochi și că Dumnezeu a nimicit templul ca pedeapsă pentru deicid etc. Puteți, cu alte cuvinte, să deschideți acest dialog numai pentru a-l sugruma imediat în mod radical și definitiv. Odată (re)dezgropată securea războiului, părțile se angajează într-un război „care pe care”. Fiecare arde cartea sacră a celuilalt în public. Pentru fiecare, existența celuilalt este nu doar o amenințare, ci un scandal intolerabil. Unul nu poate exista fără să-l nege în mod radical pe celălalt. Părțile sunt interesate mai degrabă de certitudini decât de adevăr. Fiecare se afirmă agresiv la nivel cultural și teologic, căutând să ocupe cât mai mult Lebensraum cu ajutorul tentaculelor politice și economice, pentru a coloniza apoi, după puteri, piața ideilor și spațiul public. Cum ar spune Luther, drumul spre iad este pavat cu Schwärmerei.

sau

(2) Puteți începe prin a recunoaște că există o vină istorică amplă în această relație complicată. Sigur, ați putea atrage atenția asupra istoriei de început, când creștinii înșiși au fost persecutați de o majoritate evreiască, dar preferați să nu aduceți în discuție acest subiect. Este responsabilitatea celuilalt să se „cerceteze” în această privință. Puteți să accentuați ceea ce au în comun iudaismul și creștinismul. Da, există diferențe teologice ireconciliabile, există o istorie traumatică neasumată probabil integral de niciuna dintre părți. Puteți să insistați pe acel trunchi comun al revelației veterotestamentare, chiar dacă pentru interlocutor Isus nu poate fi nicidecum Dumnezeul întrupat. Puteți insista pe idei comune ca, de pildă,  faptul că, în contextul ivit după nimicirea Templului, Dumnezeu nu are nevoie de jertfe de sânge. Rugăciunea și milostenia sunt jertfele plăcute lui Dumnezeu. Puteți sublinia apăsat că, din perspectiva dvs., Dumnezeu este Unul. Sigur, s-ar putea ca rabinul să pară că vă dă dreptate, dacă face abstracție de detalii. De asemenea, este posibil ca omiterea detaliilor care compun doctrina creștină despre Dumnezeu să ducă la o prezentare deformată a acesteia. Dar puteți cădea de-acord să mergeți numai până într-un punct în acest dialog. Până acolo unde este posibilă așezarea premisei unei coexistențe pașnice într-o societate globală, în care comunitățile nu mai pot fi izolate spațial, potrivit vechiului principiu cuius regio, eius religio. Cu alte cuvinte, puteți cădea de-acord să vă „restrângeți” teologic, cam cum ar face-o Dumnezeu, prin intermediul țimțum-urilor de care vorbește Isaac Luria, când încearcă să explice cum a fost creată lumea.

Ce alegeți?

Există creștini care cred că opțiunea (1) este nu doar legitimă, ci și de rigueur . Rațiunea de a fi a „dialogului” se reduce la încercarea de a-l delegitima pe celălalt. Rabinul nu poate fi acceptat ca rabin. Trebuie să i se pună neapărat în vedere că e orb spiritual, că este legalist, că e jidov rătăcitor, vinovat de deicid etc.

Există creștini care cred, pe bună dreptate, că opțiunea (1) este o cale distructivă, catastrofală. Pentru aceștia, opțiunea (2), deși nu lipsită de neajunsuri, deschide un dialog care altminteri nu ar avea șanse să existe. Fără „constricțiile” teologice inerente interacțiunii dintre două mari tradiții religioase, spațiul social necesar conviețuirii pașnice nu poate să existe.

Ultimul baubau teologic în blogosfera evanghelică este ideea că, într-o eventuală discuție cu rabinul, opțiunea (2) este începutul unui sincretism periculos care pune în pericol identitatea creștină. Ca și când n-am auzi toată vremea în predicile creștine că faptele noastre vorbesc mai elocvent și mai puternic decât vorbele noastre.


Continuarea de AICI.

Cea mai originală copertă din câte am văzut vreodată! Locul autorului e ocupat de personajul despre care e vorba în carte. :)

Da, ideea de a publica un volum despre Caraman este lăudabilă. Dar să nu uităm ce spunea un clasic în viață: „autorul nu are calitatea morală și spirituală” pentru a-și lega numele de cel al lui Constantin Caraman.

Există securiști care cred că, dacă scriu volume despre eroi ai credinței, primesc și ei, prin asociere, ceva din aura eroilor, cam cum primește luna ceva din strălucirea soarelui.

Fals! Când foștii securiști publică volume despre eroii credinței, eroismul celor care au suferit face și mai vădite parvenitismul și lașitatea celor dintâi.

Există plagiatori care cred că, dacă sunt coordonați la doctorat de un academician, impostura lor intelectuală se diminuează ori chiar este anulată.

Fals! Când un impostor este coordonat de un academician, academismul impostorului nu crește cu niciun milimetru. În schimb, academicianul se contaminează moral de impostura plagiatorului.

Dar nu despre calitățile morale și spirituale ale autorului vreau să fac vorbire, ci despre cele intelectuale.

Ideea de a publica un volum despre Caraman este vrednică de toată lauda, însă de la idee la punere în practică drumul este lung și anevoios și pândit de multe pericole.

Analizând fie și doar sumar volumul pe care l-a „precipitat” Ioan Ceuță, sunt ispitit să cred că autorul lui n-a văzut niciodată în viața lui cum arată o carte.

Sau, dacă a văzut-o, n-a deschis-o.

Sau, dacă a deschis-o, n-a citit-o.

Sau, dacă a citit-o, n-a priceput nimic.

Sau, dacă a priceput, n-a aplicat.

Toate scenariile de mai sus sunt posibile, fiindcă altfel nu putem explica de ce respectiva carte

(1) este lipsită de caseta CIP;

(2) este scrisă cu fontul Calibri (cel cu care scriem de regulă în Office);

(3) are numărul paginii pe aceeași parte; (e prima și singura carte la care am văzut așa ceva!)

(4) pune fotografia lui Caraman pe coperta din spate (acolo unde apare de regulă autorul!)

(5) conține o sumedenie de virgule între subiect și predicat;

(6) abundă în exprimări penibile, agramate, naive (sau, dimpotrivă, rău-voitoare);

(7) ne prezintă o sumedenie de facsimile ilizibile, nici măcar tăiate corespunzător cu un banal program precum Picture Manager;

(8) a fost multiplicată prin fotocopiere, printare ori risoprintare;

Acestea și multe alte ciudățenii fac din cartea recent publicată de I.C. o adevărată raritate, o ediție pentru bibliofili. Pariez că în 100 de ani fiecare dintre puținele exemplare publicate și distribuite în prezent pe sub mână (mai ceva ca literatura samizdat) va trece drept vintage.

Există totuși ceva bun ce se poate spune despre cartea-recurs: e bine legată și arată bine de la depărtare. Din păcate, și în cazul ei, se aplică vechiul proverb englezesc: don’t judge a book by its covers!


Această postare este un pamflet! Îi rugăm pe cititorii slabi de înger (de cuget sau de intelect) să deruleze la postările următoare!

Coperta „cărții” recent publicate de I.C. Balanța de pe copertă simbolizează probabil neutralitatea, echilibrul, imparțialitatea, buna credință, discernământul și caracterul imperturbabil al unui om care, în ciuda vitregiilor istoriei, a rămas mereu egal cu sine însuși.

Pastorul Ioan Ceuță a văzut în sfârșit lumina!

Cea de la capătul labirintului de contradicții în care orbecăia de multă vreme.

Să mă explic.

Ieri mi-a picat în mână volumul despre care începuseră să circule zvonuri cu vreo 10 zile în urmă.

Se cheamă Recurs la „Răscumpărarea memoriei” penticostale, dar este, în ciuda (dez)mințirilor făcute de autor în așa-numita „prefață”, o continuare a demersului început de pastorul Croitor Vasilică.

Mai scurt spus, Ioan Ceuță mai mult „recurge” la Răscumpărarea memoriei decât face recurs la ea (ori împotriva ei).

Fiindcă am vorbit de labirintul de contradicții în care bâjbâia Ioan Ceuță, voi zăbovi nițel la acest subiect:

(1) Vă mai aduceți aminte de declarația din sept. 2010? „CNSAS-ul este al trecutului iar pe mine mă interesează viitorul și dezvoltarea unor lucrări de impact.”

Între timp, Ioan Ceuță va fi descoperit că trecutul este o moștenire greu de gestionat și că nu poți alerga într-un picior către un viitor glorios când ești legat cu fire invizibile de un trecut mocirlos.

(2) Vă mai aduceți aminte ce spunea Ioan Ceuță în același comunicat despre unii dintre opozanții regimului comunist (Wurmbrand, Răscol, Caravan etc.)? „Respect lucrarea fiecăruia dintre cei menționați dar bisericile nu s-au dezvoltat în perioada comunistă datorită activității lor. Doresc să vă spun că fiecare are și părți întunecoase, depinde ce vrem să scoatem în evidență.”

Între timp, autorul nostru a descoperit că nutrește o mare admirație pentru unul dintre eroii penticostali, Constantin Caraman, de aceea „recurge” la publicarea dosarelor sale penale și de urmărire informativă, în cartea proaspăt lansată!

Nu știm dacă, rătăcind în labirintul său de idei confuze, Ioan Ceuță vedea vreo latură întunecată la Constantin Caraman (celulele cu bastonașe pot juca feste în semiîntuneric), dar știm că anul acesta a avut parte de o adevărată metanoia, de vreme ce simte nevoia să ne ofere un volum solid cu documente despre un prezbiter penticostal care rămâne emblematic pentru că a făcut ceea ce prea puțini pastori din vremea aceea au avut curaj să facă: a refuzat colaborarea cu Securitatea.

(va urma)


Am comentat deja comunicatul Patriarhiei Române (AICI), comunicatul dat de Adevărul Holding (AICI).

Urmează analiza comunicatului dat de directorul Editurii Orizonturi (vezi AICI).

1. „Există o Biblie unică, neputându-se vorbi de Biblii proprii fiecărui cult”. Din punctul de vedere al uzului, se poate vorbi de Biblii proprii anumitor culte. Nici măcar Biblia, cartea centrală a creștinismului, nu se poate sustrage confesionalizării. Dovada clară în acest sens este tocmai scandalul creat în jurul acestei Biblii. Dacă ce spune Ioan Enescu în comunicatul său ar fi adevărat în sens absolut, nu ar mai fi trebuit să dea explicații printr-un comunicat.

2. „Editura Orizonturi a publicat versiunea Bibliei în traducerea preotului Dumitru Cornilescu, apreciată de criticii din vremea publicării ei ca fiind: ««net superioară oricărei alte traduceri etc.»”. Trebuie precizat că Editura Orizonturi NU a publicat ediția princeps (1921) a traducerii ierodiaconului Cornilescu (care nu a fost niciodată preot!). Nu a publicat nici ediția 1924 (folosită de evanghelici astăzi), ci o revizuire a ediției 1924. Schimbările între Cornil. 1924 și ediția GBV îmi par a fi destul de numeroase. Dacă pot risca o estimare, aș spune că circa 10-15% din textul lui Cornilescu a fost înlocuit, revizuit, actualizat, corectat.

3. „Subliniem în mod deosebit că traducerea preotului Dumitru Cornilescu a fost acceptată de Biserica Ortodoxă Română, apărând cu binecuvântarea Patriarhului României.”

Ei, aici intrăm deja pe tărâmul dezinformării și a corigenței la istorie. O dată că Dumitru Cornilescu n-a fost preot (cum am menționat deja) și o dată că BOR nu a dat niciodată aprobare / binecuvântare oficială (sau de alt fel) acestei versiuni. Legenda că Biblia 1921 ar fi apărut cu binecuvântare patriarhicească sau sinodală a fost, după toate probabilitățile, lansată de venerabilul Iosif Țon. Se regăsește în scrierile domniei sale, în unele conferințe pe care le-a ținut, în prefețele NT românesc editat de el. I-am scris personal lui Iosif Țon că informațiile pe care le are (și pe care le difuzează cu nonșalanță) sunt eronate. Cu rezultatul că nu mi-a mai răspuns la emailuri. (Deh, tinereii aroganți și obraznici trebuie ignorați).

Întrebarea care urmează și corolarul („Ar fi acceptat oare Patriarhul României să binecuvânteze o Biblie neoprotestantă?! Biserica Ortodoxă Română nu şi-ar fi putut însuşi, în niciun caz, o versiune neoprotestantă aşa cum se apreciază în comunicatul Patriarhiei.”) pică de la sine, fiindcă premisa de la care se pornește este falsă! Trebuie să ne dezbărăm odată de falsificarea adevărului istoric, sub motiv că scopul este bun! Cum spuneam și în altă postare, drumul spre iad este pavat cu dezinformări. (N.B. Postarea a fost retrasă, adevărurile prezentate în ea rămân valabile).

„Faptul că, ulterior, Biserica nu a mai agreat traducerea preotului Cornilescu nu a fost generat de vreun viciu al traducerii, ci de neînţelegerile dintre Patriarhia Română şi persoana traducătorului.” Iarăși, premisă greșită, concluzie falsă.

Tendința de a gonfla merite, cifre, CV-uri, de a face ca unele persoane să apară altceva decât sunt, constituie o boală cronică a unor lideri evanghelici (și nu doar a lor). E vorba de o strategie compensatorie? Comunitățile marginale simt nevoia să-și umfle nițel gușa, cam ca broasca lui Esop care se compara cu boul venit să se adape.

Dar modestia e o virtute pe care o învățăm și din Biblie, nu doar din fabulele lui Esop, nu-i așa?

La final, îi dau dreptate lui Ioan Enescu: „Ne oprim aici, suntem în Săptămâna Mare.”

P.S

(via Phaedrus)

The Proud Frog
An Ox the Frog a-grazing view’d,
And envying his magnitude,
She puffs her wrinkled skin, and tries
To vie with his enormous size:
Then asks her young to own at least
That she was bigger than the beast.
They answer, No. With might and main
She swells and strains, and swells again.
“Now for it, who has got the day ?”
The Ox is larger still, they say.
At length, with more and more ado,
She raged and puffed, and burst in two.[1]


[1] Phaedrus. (1913). The Fables of Phaedrus Translated into English Verse (C. Smart, Trans.). Medford, MA: G. Bell and Sons, Ltd.

Nu pot spune că am colindat multe biserici evanghelice române, dar experiența pe care o am mi-e suficientă ca să trag o concluzie fermă: avem o problemă cu „arta” murală (și nu numai) din bisericile noastre.

Mai grav încă, avem o problemă de fond și cu simbolistica pe care o folosim.

Tabloul mural dominant în bisericile evanghelice este o reprezentare „pășunistă” care e invariabil un kitsch. O pajiște verde, cu diverse animale, prin care curge molcom un râu (care dă impresia că se revarsă în baptisteriul ascuns sub amvon).

Simbolurile pe care le folosim sunt uneori iudaizante: menora, tablele legii ori chiar steaua lui David (!)

În mod cert conducerea bisericii care a pus menora pe pereți nu are habar că acest simbol a figurat la un moment dat pe monede iudaice bătute în cca. 37 î.Hr. ori că era așezat pe frontispiciul singagogilor în primele secole creștine (Vezi exemple de monede sau frontispicii AICI).

Mă întreb: este biserica respectivă o simplă prelungire a sinagogii, sub raportul simbolisticii?

Menora (sfeșnicul cu șapte brațe) și masa cu „pâinile prezentării”, pe monede bătute în timpul lui Mattatia Antigonul (40-37 î.Hr.). Masa cu pâinile prezentării încă n-a apărut pe pereții bisericilor evanghelice, dar cine știe...

Prin contrast, în mod paradoxal (dar cu totul explicabil) crucea − simbolul prin excelență al creștinismului − lipsește cu desăvârșire din unele biserici evanghelice. Mai nou, și-a făcut timid intrarea, sub presiunea unei anumite aculturații în raport cu mediul ortodox. Cunosc însă mulți evanghelici care încă se scandalizează la ideea că acest simbol, profitând de adormirea vigilenței celor mai bătrâni, se insinuează în biserici.

Într-o biserică penticostală am văzut la un moment dat șapte trâmbițe gigantice așezate amenințător pe peretele din spatele amvonului. Imaginea apocaliptică perfectă, suflând urgii peste întreaga congregație. Mai jos, un altar în basorelief, cu lemne (!) puse deasupra. Coloritul lemnelor de pe altar sugerează că tocmai s-a încheiat arderea de tot. Uitându-te la forma altarului, nu-ți poți reprima impresia că ai nimerit în plină perioadă iahvistă. Noe tocmai a coborât din arcă și a zidit primul lui altar, pe care a adus jertfe animale.

Când se întâmplă ca un simbol să fie neotestamentar (ex., porumbelul) îl vezi reprezentat cu capul în jos, în picaj, ca un uliu!

În biserica în care sunt membru n-avem, din fericire, asemenea aglomerări „baroce”, trâmbițe care să ne dea fiori ori menore sau „scuturi ale lui David”.

N-avem, din fericire, nici steaguri care să arate ce mari patrioți suntem noi. În bisericile americane, „stelele și dungile” sunt cot la cot cu vreun simbol de factură veterotestamentară.

Merită amintit în acest context că iudeii din vremea lui Pilat ar fi fost dispuși să moară cu miile, numai să împiedice instalarea simbolurilor statului roman (i.e. a „icoanelor” lui Cezar) în Ierusalim. (Vezi Antichități, 18, cap. III = 18.55−59).

Și în materie de artă, avem nevoie de simplitate. Foarte adesea eleganța vine sub forma simplității. Asta am cam uitat-o noi, evanghelicii. O cruce simplă, pe peretele din spatele amvonului, ar face mai mult, la nivel simbolic și stilistic, decât toate tablourile pășuniste sau apocaliptice care ne confiscă privirile de îndată ce intrăm în „sanctuar”.


Unul dintre foștii mei studenți evocă moartea unui magistru iubit, dar transformă evocarea într-un bun prilej de autojustificare pentru niște scăderi din timpul studenției. Cum ar fi spus Eminescu, „nu slăvindu-te pe tine, ci scuzându-se pe el”.[1]

Am lăsat ieri un comentariu la postarea cu pricina. Astăzi a apărut și dispărut într-un interval relativ scurt. Cu o justificare subțirică:

Comentariile care nu au adus nici măcar un omagiu celui care a fost Teodor Pandrea au fost şterse. Vor fi aprobate doar cele care empatizează cu un astfel de eveniment tragic. Chiar nu e cazul de polemici răutăcioase în astfel de momente.

Cum vine asta, să empatizăm „cu un eveniment”? Poate că ceea ce vrea să spună autorul comentariului este că trebuie să empatizăm cu „cel mai năpăstuit dintre pământeni”, anume cu autorul postării care iată, se dezice într-un târziu de petarde, dar numai pentru a recurge la fumigene.

Sunt perfect de-acord cu ideea ca nu e cazul de polemici răutăcioase în astfel de momente. Dar dacă administratorul site-ului chiar ar fi crezut asta, ar fi trebuit să elimine și postarea la care am lăsat comentariul de mai jos.

***

Am îndoieli mari asupra acurateței cifrelor menționate (3 penitenți vs. 25 păcătoși incurabili), dar acest aspect este secundar în discuția noastră.

„Toti stundetii ITP care au avut de-a face cu el, stiu despre ce presiune vorbesc…

Eu unul l-am avut ca profesor pe Teodor Pandrea și chiar nu-mi dau seama despre ce presiune vorbești…

Eu pana atunci stiam ca daca esti in conflict cu cineva, nu-l inviti la tine la masa si nu-l chemi sa faceti lucruri impreuna.

Cred că interpretarea pe care o propui asupra situației este eronată. T. Pandrea nu era în niciun „conflict” cu tine. Eventual putea fi supărat pe tine, dar a fi supărat pe cineva nu înseamnă a avea un „conflict”. E o chestiune de proprietate a termenilor.

Conducerea de atunci a ITP Bucuresti, credea ca este un pacat capital sa mai faci o facultate.

Sunt două probleme cu acest enunț. Una e virgula între subiect și predicat, greșeală capitală, în opinia fr. Pandrea. A doua este dezinformarea crasă. Conducerea de atunci a ITP a permis studenților să facă și alte facultăți, cu condiția să demonstreze mai întâi că sunt capabili să facă două facultăți în paralel. Iosif Buble făcea Politologie, Carmen Calujac a fost studentă la Asistență socială, eu făceam Jurnalism, Lucian Rotaru era student la Litere. Au urmat și alții după noi. Acceptul se dădea în funcție de situația la învățătură și de argumentele petentului. Evident, trebuia să și justifici de ce vrei să urmezi o a doua facultate, în condițiile în care toți cei care veneau la ITP declarau că au venit să aprofundeze Scriptura etc. Scriptura n-o aprofundezi făcând psihologie, ci studiind-o în original!

Mi se pare indecent să folosim moartea unui prieten ca ocazie de a lansa dezinformări grosolane. Regret că trebuie să intru în polemici tocmai acum, dar situația o cere.


[1] Evident, se poate și mai rău, dacă ne gândim la ultimele misive ale unui plagiator agramat, dar cu veleități intelectuale, mai cunoscut în cercurile extrabisericești sub numele de cod „Pista”.


Am citit recent pe un blog că Biserica Primară se întâlnea zilnic pentru comuniune.

Hm, așa să fie?

Cred că mai corect ar fi să spunem că Biserica din Ierusalim se întrunea zilnic. În primii ani ai activității sale.

În bisericile din Imperiul Roman din primul secol de existență obiceiurile sunt mai diverse. Întrunirea zilnică nu este o normă.

Găsim, într-adevăr, în primele capitole din Fapte, o fervoare deosebită, care presupune nu doar întrunirile de zi cu zi, ci și vânzarea averilor. Evident, partea cu vânzarea este ignorată de cei care ne propun să luăm pildă în toate cele de la Biserica din Fapte. În mod foarte suspect, se trece cu vederea faptul că primii creștini luau euharistia acasă. Evident, între Biserica Primară din Fapte și biserica din zilele noastre intervine regulamentul confesiunii din care facem parte.

Iată mai jos cele două citate despre Biserica din Fapte.

Toţi împreună erau nelipsiţi dela Templu în fiecare zi, frîngeau pînea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. (Fapte 2:46)

Şi în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos. (Fapte 5:42)

Ce ne spune apostolul Pavel despre adunările din vremea lui? Se întruneau creștinii din Corint zilnic?

Apostolul nu ne spune explicit. Le spune doar „când vă adunați…”

1 Co. 11:17f, 20, 33f; 14:23, 26

S-ar putea scrie multe pe acest subiect. Remarc doar că pe la anul 112, deci tot în perioada Bisericii Primare, avem mărturia lui Plinius cel Tânăr, care îi scrie lui Traian despre creștini că se adunau într-o zi stabilită, înainte de răsărit (stato die ante lucem).

Redau mai jos citatul relevant în engleză și apoi în latină.

They affirmed the whole of their guilt, or their error, was, that they met on a stated day before it was light, and addressed a form of prayer to Christ, as to a divinity, binding themselves by a solemn oath, not for the purposes of any wicked design, but never to commit any fraud, theft, or adultery, never to falsify their word, nor deny a trust when they should be called upon to deliver it up;

Adfirmabant autem hanc fuisse summam uel culpae suae uel erroris, quod essent soliti stato die ante lucem conuenire, carmenque Christo quasi deo dicere secum inuicem seque sacramento non in scelus aliquod obstringere, sed ne furta ne latrocinia ne adulteria committerent, ne fidem fallerent, ne depositum adpellati abnegarent.

Pagina următoare »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,723 other followers