Ştie cineva dacă şi unde anume a spus Calvin despre credinţă că este mâna sufletului cu care creştinul îl prinde pe Hristos, cu toate bunurile Sale, şi-l face al său?

Potrivit unei surse care mi-a fost la îndemână, o idee de felul acesta apare în cartea a III-a a „Institutelor” lui Calvin. N-am reuşit să găsesc locul. Dacă printre cititorii blogului există vreun cunoscător al scrierilor lui Calvin, m-aş bucura mult să primesc răspunsul. O să dezvălui într-o viitoare postare de ce am nevoie de această informaţie. :)

Ideea de „credinţă că mână a sufletului” apare şi la scriitorii puritani, din câte mi-am dat seama. Dar mă interesează îndeosebi să ştiu dacă ideea apare la Calvin.


Kierkegaard1

Citesc anevoie şi printre picături Frică şi cutremur (ed. Humanitas, 2005) a lui Kierkegaard, un autor pe care încă nu ştiu de unde să-l apuc. Ştiu că a fluierat prelung în Biserica Daneză şi că a bătut dur obrazul  protestantismului scandinav. Cred că va trebui să ne întoarcem la el iar şi iar, mai ales atunci când ne-om “îmburghezi” (noi, evanghelicii) la fel de mult pe cât o făcuseră protestanţii danezi din vremea lui.

Găsesc că argumentaţia din Frică şi cutremur este cam greoaie pentru gradul de concentrare pe care sunt dispus să-l acord cărţilor „de noptieră”, între care, printr-o gravă impietate, am inclus-o şi pe aceasta. Câteva citate asupra cărora merită zăbovit:

Diferenţa dintre speranţă, resemnare şi credinţă

Cel care speră în mai bine îmbătrâneşte dezamăgit de viaţă, iar cel care e întotdeauna pregătit pentru mai rău îmbătrâneşte prematur. Dar acela care crede se păstrează veşnic tânăr. (p. 69)

Diferenţa dintre hegelianism şi relatarea biblică despre Avraam (pe Moria)

În ceea ce mă priveşte am dedicat ceva timp înţelegerii filozofiei hegeliene, şi cred că într-o măsură mai mare sau mai mică am înţeles-o, dar îndrăznesc să afirm că în cazul câtorva pasaje pe care nu le-am pătruns, nici el n-a fost în întregime clar în ce a avut de spus. Fac toate astea într-o manieră naturală, facilă, iar mintea mea nu pătimeşte deloc. În schimb, atunci când sunt nevoit să reflectez asupra lui Avraam, mă simt ca anihilat. (p. 83)

Credinţa epocii noastre

Epoca noastră nu rămâne la credinţă şi la miracolul ei care transformă apa în vin, ci merge mai departe transformând vinul în apă. (p. 89)


În proaspăt lansata sa tălmăcire a Evangheliei după Matei, C. Bădiliţă redă versetul 28:17, după cum urmează: „Şi, văzându-L, I s-au închinat cei care s-au îndoit”, renunţând la formularea tradiţională: „I s-au închinat, iar unii s-au îndoit”, sub motiv că „o asemenea traducere iscă nedumeriri, de ordin logic şi teologic”. Traducătorul se întreabă: „Nu cred în Înviere nici după ce Iisus li Se arată în trup?”

Dincolo de faptul că traducerea la care recurge Bădiliţă ignoră sintaxa originalului (şi nu e loc aici să detaliez), ea este în disonanţă şi cu spiritului Evangheliei după Luca (mai exact, cu ultimul capitol).

Îndoieli peste îndoieli

Celor care, asemenea lui C.B., au nedumeriri de ordin „logic şi teologic” atunci când citesc acest verset trebuie să li se pună în vedere că finalul Evangheliei după Luca este încă şi mai „ilogic”, iar necredinţa apostolilor este şi mai „jenantă”. Atunci când sunt anunţaţi de femei că a înviat Isus, apostolii cred că este vorba de un „nonsens” (leros, Luca 24:11), un „basm” (Galaction). În episodul care urmează, ucenicii aflaţi în drum spre Emaus sunt prezentaţi ca „nepricepuţi şi zăbavnici cu inima” (24:25). În următoarea scenă, când însuşi Mântuitorul apare în mijlocul lor, ucenicii „încremeniţi şi înfricoşaţi” (Galaction) cred că văd „un duh”. Însuşi Mântuitorul îi întreabă de ce sunt tulburaţi (tetaragmenoi) şi de ce îngăduie frământărilor/gândurilor de îndoială (dialogismoi) să le pătrundă inimile (24:38). Chiar şi după ce le arată mâinile şi picioarele, ucenicii încă nu pot cuprinde cu mintea amploarea evenimentului. Versetul 24:41 spune că tot nu credeau (de bucurie) şi se mirau, de aceea Hristos mănâncă o bucată de peşte fript şi un fagure de miere înaintea lor.

Încurajare de final

Matei nu ne spune mai multe despre obiectul îndoielii (ezitării) ucenicilor. Se vor fi îndoit unii dintre ei că cel care li se arată este cu adevărat Hristos cel înviat din morţi? Textul sugerează că da. Prosternarea la picioarele lui nu împiedică apariţia unei umbre de îndoială (foarte bine conturată în Luca). Ca parcă pentru a răspunde celor care încă mai au îndoieli, Hristos are un mesaj de încurajare: „Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ […] Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (trad. C.B.).


Am început mai anţărţ o postare despre slăbănogul din Ioan 5. Un personaj greu de „citit”. Spuneam despre el că dă un răspuns din care nu prea ştii ce să înţelegi. Vrea sau nu vrea?

Individul respectiv nu e doar un slăbănog, ci şi un om slab. Fiindcă nu ezită să paseze responsabilitatea gestului său. „Ce care m-a făcut sănătos mi-a spus ‚Ia-ţi patul şi umblă’”.

Naturalmente, iudeii vor un nume: „Cine este cel care ţi-a spus să faci toate acestea”? Cred că e limpede pentru toată lumea că cei ce întreabă nu vor să-i dea o decoraţie lui Isus, ci au o răfuială cu El. Omul nu ştie ce să le răspundă. Probabil că dacă ar şti, ar spune.

Scena se schimbă. Isus îl întâlneşte pe fostul bolnav în templu. Un ultim sfat: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău”. Mântuitorul nu-şi terminase lucrarea cu bolnavul vindecat. În îmbulzeala din pridvorul scăldătorii, nu apucase să-i dea şi „tâlcuirea”.

Rezultatul?

Fostul bolnav (acum plin de energie), se duce glonţ la autorităţi şi Îl pârăşte pe Isus (v. 15). Cu doar câteva clipe mai înainte i se spusese „să nu mai păcătuiască”, iar acum îl regăsim procedând taman contrar sfaturilor primite.

Le rămâne cititorilor să-şi răspundă la întrebarea: Ce poate fi mai rău decât să fii bolnav de 38 de ani?

Revin acum la tema anunţată în titlu. Există minuni care nu duc la credinţă. Cea la care am făcut referire nu este singura din Ioan. În faţa unei minuni şi mai mari (învierea lui Lazăr), există două reacţii: unii care cred şi unii care se duc să dea raportul (ca şi fostul slăbănog).

[Ioan 11:45-46 Mulţi din Iudeii, cari veniseră la Maria, cînd au văzut ce a fãcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la farisei, şi le-au spus ce făcuse Isus.]

În economia Evangheliei a Patra, slăbănogul îi reprezintă pe toţi cei care, în ciuda semnelor, nu pot ajunge la credinţă autentică.

Ioan 12:37 Măcar că făsese atîtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.


Orice postare care aduce în discuţie problema „fraţilor” lui Isus ar trebui probabil să înceapă cu elucidarea statutului lor. Ce sunt de fapt? Veri (primari), cum spun teologii ortodocşi? Copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, cum spun cei mai mulţi teologi catolici? Sau copiii biologici ai lui Iosif şi ai Mariei, cum spun toţi teologii protestanţi şi unii teologi catolici? M-am ocupat de această problemă într-un referat de vreo 30 de pagini (ca parte a tezei de doctorat) şi ceea ce pot spune cu siguranţă este că „ipoteza verilor” este practic imposibil de apărat. E greu de explicat aici motivele acestei „imposibilităţi”. Curioşii vor putea citi cândva teza, dacă Dumnezeu ne va ţine pe toţi în viaţă încă vreo 2-3 ani. Să trecem la subiect. Estimp, prin ‘fraţi’ protestanţii pot înţelege ‘copiii Mariei şi ai lui Iosif’, iar catolicii pot înţelege ‘copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară’. Ortodocşii să nu se supere, fiindcă nu ştiu încă ce pot înţelege ei, deşi ţin mult să aflu. :)

Capitolul 7 din Ioan. Isus se află în Galileea. Se apropie Sărbătoarea Corturilor, ultimul mare festival al anului agricol, după strângerea recoltelor de struguri şi măsline. Festivalul este marcat de regulă printr-un pelerinaj la Ierusalim, dar Mântuitorul rămâne în continuare în nordul ţării, fiind conştient că autorităţile au făcut din El un „marked man” şi că urmăresc să-l omoare. În acest context, fraţii lui îi spun: „Pleacă de aici, şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii tăi lucrările pe care le faci.” Nu este clar de la bun început la care „ucenici” se referă fraţii lui Isus. La ucenicii (adepţii) din cercul lărgit (precum cei care se botează în 4:1 pentru a dezerta în 6:60)? Sau la ucenicii din cercul celor 12? Probabil la cei din prima categorie. În orice caz, lui Isus i se recomandă să meargă la Ierusalim şi să facă acolo băi de mulţime şi spectacol, pentru a-şi consolida imaginea în ochii „electoratului”. În opinia fraţilor lui Isus, „viaţa e în altă parte”, după cum tot ei spun: „Nimeni care caută să devină cunoscut nu lucrează în taină. Dacă faci acestea, atunci arată-te lumii!”

Fraţii lui Isus nu erau specialişti în PR, dar stăpâneau totuşi principiile elementare. Păcat însă că nu credeau în „brandul” pe care încercau să-l promoveze (Căci nici fraţii lui nu credeau în El, strecoară într-o paranteză autorul evangheliei). Fără îndoială, fraţii lui credeau în capacitatea lui de a face minuni. Dar îşi imaginau că Hristos vrea să devină un personaj politico-religios de mare succes. Soluţiile propuse pentru dobândirea celebrităţii seamănă suspect de mult cu cele recomandate de Ispititorul în Mat. 4:5-7 (când cu proba „săriturii de pe Templu”). Fraţii credeau, dar nu cum trebuie, deci „nu credeau”.

Cum răspunde Isus unei astfel de propuneri? Într-un mod care dă în vileag superficialitatea concepţiilor fraţilor lui (la acel moment) despre El: „Pentru mine încă nu este momentul potrivit, dar vouă orice moment vă este propice.” Hristos nu poate urma decât calendarul Tatălui Său. Pentru El, totul converge spre „ceasul” glorificării (răstignirea). Acesta este momentul central al istoriei. Metoda „succesului”, este crucea, care va polariza în jurul ei întreaga istorie (Şi când voi fi înălţat [răstignit] voi atrage la mine pe toţi oamenii).

Fraţii lui Isus nu sunt sensibili la călăuzirea Tatălui. Pentru ei, fiecare moment e o „oportunitate”. De aceea lumea nu-i poate urî. Pe Isus însă îl urăşte, fiindcă El mărturiseşte că lucrările ei sunt rele. Lumea, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, îl urăşte pe Fiul lui. Îl urăşte în principal fiindcă spune adevărul. Adevărul despre nelegiuirile ei fără număr. Îl urăşte fiindcă îl percepe ca pe un corp străin. După cum şi este, fiindcă vine „de sus”.

Pe fraţii lui Isus lumea nu-i poate urî. Şi totuşi, „lumea iubeşte ce este al ei”. Pe ucenici, pe cei ce cred, îi urăşte, fiindcă nu sunt din lume. E tragic când lumea te urăşte, dar e infinit mai tragic când te iubeşte.

Adevărurile spuse de Isus fraţilor lui sunt necruţătoare. Fiindcă atunci nu credeau în El (aveau să creadă după înviere). Dacă însă ne mulţumim doar să fim uluiţi de necredinţa fraţilor lui Isus, înseamnă că n-am înţeles încă rostul relatării (şi al cărţii). Scopul nu este să ne facă să ne simţim bine când vedem că alţii sunt mai necredincioşi decât noi, ci să ne examinăm pe noi înşine în lumina ei. Dar toate acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi şi crezând să aveţi viaţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.


Am învăţat prima dată definiţia credinţei la şcoala duminicală: Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Eram prea fraged ca să-mi dau seama că un astfel de enunţ este tautologic: credinţă, încredere şi încredinţare sunt mai mult sau mai puţin sinonime. În orice caz, fac parte din aceeaşi familie lexicală, iar a spune despre credinţă că este „încredere” şi „încredinţare” nu înseamnă prea mult.

În greacă, termenii corespunzători celor scrişi cu bold sunt pistis, hypostasis şi elenchos. Chiar şi un necunoscător îşi poate da seama că cei trei nu sunt defel înrudiţi lexical. Să analizăm deci pe rând termenii hypostasis şi elenchos, fiindcă tocmai ei ne vor ajuta să înţelegem ce înseamnă pistis (credinţa) în Epistola către Evrei.

hypostasis este tradus prin Cornilescu prin „încredere neclintită” (oare sub influenţa lui Segond, cu ferme assurance, sau a lui Luther, cu a lui gewisse Zuversicht?). Termenul a fost de fapt înţeles în trei feluri diferite:

1) substanţă (sau fiinţă/esenţă). Potrivit acestei interpretări, autorul cărţii spune că prin credinţă lucrurile nădăjduite capătă substanţialitate. NEB: faith gives substance to our hopes // credinţa dă substanţă speranţelor noastre).

2) siguranţă (convingere sau, cum spune Cornilescu, încredere neclintită).

3) garanţie (titlu de proprietate). Mai ales traducerile de limbă franceză folosesc acest sens. TOB: La foi est une manière de posséder déjà ce que l’on espère // Credinţa înseamnă să posedăm deja ceea ce sperăm. FBJ: La foi est la garantie des biens que l’on espère // Credinţa este garanţia lucrurilor sperate.

Se pot aduce multe argumente în favoarea oricăreia dintre cele trei înţelesuri principale, dar sunt înclinat să cred că, pentru autorul cărţii Evrei, credinţa este acel element care dă substanţă lucrurilor nădăjduite. Interesant este că autorul pomeneşte de credinţă în contextul persecuţiilor de care aveau parte destinatarii (vezi cap. 10:32-39) şi încearcă să-i încurajeze să nu abandoneze drumul, pentru că el duce la mântuire. Urmează această „definiţie” a credinţei (11:1) şi „galeria eroilor credinţei” despre care, în mod ciudat, se spune de două ori că „n-au căpătat ce le fusese promis” (11:13, 39), deşi citim că au avut parte de realizări extraordinare. Din ceea ce spune autorul, înţeleg următoarele: credinţa este acel temei, acea realitate care îţi dă putere să aştepţi împlinirea promisiunilor divine (chiar dacă ele zăbovesc aproape indefinit) şi să faci în acelaşi timp lucruri minunate. Acesta este de fapt modelul după care au lucrat „eroii” menţionaţi. Au fost mereu în aşteptarea Marii Împliniri, dar, deşi ea nu a venit, au avut parte de reuşite extraordinare pe parcursul vieţii.

La fel şi noi, trăim cu aşteptarea şi cu nădejdea mântuirii finale (Rom. 8:22), dar avem credinţa ca sursă de energie pentru a ne continua drumul.

elenchos este tradus de Cornilescu prin puternică încredinţare, dar el înseamnă „demonstraţie, dovadă”. În ce sens este credinţa o dovadă a celor nevăzute? În primul rând, în sensul că ea îl ajută pe om să perceapă că universul a fost creat prin Cuvântul lui Dumnezeu şi că tot ce se vede în jurul nostru îşi are originea în ceea ce este invizibil (Ev. 11:2).

Credinţa are deci o sferă de cuprindere mai mare decât o înţelegem noi îndeobşte (Dacă am credinţă şi mă rog pentru o bicicletă, primesc bicicleta). Eu unul o înţeleg mai ales în relaţie cu perseverenţa în supunere faţă de Dumnezeu, indiferent de circumstanţe (vezi apelul de a „continua alergarea”, din Ev. 12:1) şi cu energia de a face pentru Dumnezeu lucruri mari, în ciuda „realităţilor” vizibile descurajante.


Tocmai am primit prin poştă o carte interesantă: The Language of God (A Scientist Presents Evidence for Belief), de Francis S. Collins, unul dintre geneticienii care conduc Proiectul Genomului Uman. Collins, care este şi directorul National Human Genome Research Institute, s-a convertit la creştinism, experienţă pe care o descrie în prima parte a cărţii sale. Ca om de ştiinţă şi creştin evanghelic, susţine că ştiinţa şi credinţa pot fi reconciliate. Totuşi, nu este adeptul creaţionismului tradiţional (după el, teoria “pământului tânăr” şi ştiinţa sunt incompatibile), nici al “Proiectului Inteligent” (dacă pot să traduc aşa eticheta “Intelligent Design”), despre care spune că atrage atât obiecţii ştiinţifice, cât şi teologice). Nu sunt încă lămurit asupra modului în care armonizează Collins ştiinţa şi credinţa, dar poziţia lui se anunţă originală şi “challenging”.


Tocmai am primit de la Dănuţ Mănăstireanu un anunţ care i-ar putea interesa pe studenţi (şi nu numai).

Este vorba despre Colocviul “Christian Faith and Metaphysical Reason between East and West”, organizat în perioada 7-8 martie 2008, la Colegiul Noua Europă

(cu prezentări în limba engleză şi franceză). Invitaţi speciali sunt doi profesori din Statele Unite: David Bradshaw (Kentucky University) şi Russell Reno (Creighton University).

Organizatorii sunt Tereza-Brînduşa Palade şi Mihail Neamţu.

Pentru mai multe detalii, click AICI! (PDF)

harta1.gif
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,723 other followers