Disclaimer: încercarea de a urmări această postare cu ajutorul traducerii Cornilescu s-ar putea să vă creeze nedumeriri, din cauza unor opţiuni de traducere ale acestuia.

Romani 8 e un capitol dificil. L-am desfăşurat astăzi în greacă pe 3 pagini şi am început să „colorez” pe el, încercând să identific articulaţiile principale ale textului.

Problema este că Apostolul Pavel împleteşte covorul său teologic cu atâtea fire colorate, încât uneori e greu de văzut imaginea în ansamblu.

Firea pământească aduce moarte. Duhul aduce viaţă.

Prima articulaţie majoră a cap. 8 discută dubletul păcat-moarte (cele două sunt legate strâns în teologia paulină) şi dubletul Duh-viaţă.

Vestea bună este că Duhul de viaţă în Hristos ne-a eliberat de păcat şi de moarte. Ce n-a putut să facă legea, din cauza firii pământeşti, a făcut Dumnezeu prin Hristos. Prin faptul că Hristos asumă natura umană (la greceşte e o construcţie dificilă: ἐν ὁμοιώματι σαρκὸς ἁμαρτίας) Dumnezeu „joacă în deplasare” şi câştigă o victorie zdrobitoare împotriva păcatului (şi implicit a morţii). Aşa se face că existenţa justă a legii (τὸ δικαίωμα τοῦ νόμου) este împlinită.

Foarte bine. Numai că există nişte aşteptări! De acum, noi, cei în care se împlineşte numita exigenţă, suntem chemaţi să umblăm potrivit Duhului.

Două năzuinţe de semn contrar

Cei care trăiesc potrivit firii năzuiesc (φρονοῦσιν) după lucrurile firii, iar năzuinţa/aspiraţia (φρόνημα) firii se sfârşeşte în moarte. Problema are rădăcini adânci: firea se poziţionează ontologic împotriva lui Dumnezeu. Este pur şi simplu incapabilă să se supună legii lui Dumnezeu. Drept urmare, cei care trăiesc în firea pământească (ἐν σαρκὶ) nu pot să-i placă lui Dumnezeu.

Să vedem cum stau lucrurile de partea cealaltă.

Cei care trăiesc potrivit Duhului năzuiesc la realităţile Duhului. Iar năzuinţa/aspiraţia Duhului este viaţă şi pace. Reamintesc că asocierea dintre Duh şi viaţă s-a făcut de la începutul capitolului 8. Credincioşii, scrie Pavel, nu mai sunt în firea pământească (ἐν σαρκὶ), ci „în Duhul”. O afirmaţie extrem de radicală.

Dublată (ca întotdeauna la Pavel) de o condiţie: dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi.

Duhul nu este pentru elite

Reflecţii colaterale pentru confraţii mei penticostali: constat că Pavel are în vedere toată biserica, nu o elită spirituală. Pneumatologia paulină nu face distincţie între „botezaţi cu Duhul” şi „nebotezaţi”. Versetul 8:9 a dat naştere unor abuzuri hermeneutice. Îmi aduc aminte de vremea când eram copil: fraţii vârstnici îmi spuneau că „dacă nu ai Duhul lui Hristos, nu eşti al Lui”. Evident, presupoziţia era că dacă nu ai vorbit în alte limbi nu ai Duhul lui Hristos, ceea ce merge dincolo de intenţia paulină aşa cum o înţeleg eu. Când eram copil, gândeam ca un copil…

Viaţa care aduce moarte şi moartea care aduce viaţă

Pentru Pavel, „a avea Duhul lui Hristos” şi „a-L avea pe Hristos” (8:10) sunt unul şi acelaşi lucru. Prezenţa lui Hristos în credincios atrage nişte consecinţe:

1)      Deşi trupul este muritor (afectat de păcat), Duhul este viaţă (nu „duhul vostru este viu”, ca în Cornilescu, a cărui traducere ne pune pe o pistă greşită).

2)      Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe Isus, va da viaţă şi trupurilor noastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în noi.

Finalul acestei subsecţiuni poartă ecoul începutului: am fost eliberaţi de păcat şi de moarte, prin urmare nu mai suntem datori firii pământeşti, ca să trăim conform ei.

Tot la final, un mare paradox şi o ironie:

vieţuirea (ζῆτε) potrivit firii aduce moarte (ἀποθνῄσκειν)

moartea (θανατοῦτε) faptelor trupului (prin Duhul) aduce viaţă (ζήσεσθε)

 Va urma (dacă am timp).

(Dacă nu am timp, înseamnă că am multă treabă)

(Dacă am multă treabă, înseamnă că sunt harnic).

(Dacă sunt harnic, înseamnă că mă veţi ierta că n-a mai urmat…). :)


Ioan 3. Discuţia dintre Isus şi Nicodim continuă. Când Isus îi spune interlocutorului său că numai naşterea de sus îi deschide ochii unui om asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, Nicodim înţelege greşit declaraţia lui Isus. El crede că Isus se referă la o naştere din nou fizică, ceea ce i se pare imposibil. Nicodim dă glas nedumeririi sale prin două întrebări: Cum poate un om bătrân să se nască, dacă este bătrân? Oare ar putea intra în pântecele maicii sale a doua oară pentru a se naşte? În greacă forma întrebării arată că răspunsul pe care îl aşteaptă Nicodim este unul negativ (Nu, n-ar putea…).

În loc de confirmarea aşteptată, Nicodim este pus într-o dificultate şi mai mare. Isus îi spune în mod solemn că pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să te naşti din apă şi Duh. Cele două elemente trebuie comentate pe rând, fiindcă fac trimitere la o simbolistică bogată în VT.

Apa este agentul aducător de viaţă care vine de sus, de la Dumnezeu. Un pasaj clasic ilustrativ este cel din Is. 44:3: (Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale.) În Ioan, apa este un simbol al Duhului pe care îl dăruieşte Hristos celui care crede în El. Isus îi promite samaritencei că va avea parte de „apă vie” care îi va potoli pe vecie setea (spirituală). În Ioan 7 Isus îi invită pe toţi cei însetaţi să vină la El, iar cei ce cred în El să bea: „După cum zice Scriptura, din inima Lui (a lui Isus) vor curge râuri de apă vie.” (vezi P.S.).

Termenul pneuma, tradus prin Duh, are în greacă (şi în ebraică) mai multe sensuri, între care vânt şi Duh. Imaginea Duhului dătător de viaţă este una des întâlnită în VT. Probabil pasajul clasic pentru această imagine este cel din Ezechiel 37:9-10. Duhul (prezentat ca un vânt aducător de viaţă) este Cel care însufleţeşte oasele uscate din cumplita vale pe care o vede profetul.

Multiplicitatea de sensuri a termenului pneuma îi permite lui Isus să ajungă la un joc de cuvinte plin de tâlc: Ce este născut din Duh [pneuma] este duh [pneuma]. Vântul [pneuma] suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii dincotro vine şi încotro se duce. Tot aşa este şi cu oricine este născut din Duhul [pneuma].

Această alternanţă a sensurilor (Duh/duh/vânt) îl năuceşte pe Nicodim, care în mod cert nu poate digera belşugul de învăţătură de care are parte. Singura reacţie pe care o are se rezumă la întrebarea: Cum este posibil aşa ceva?

În loc de răspuns, o nouă întrebare, fără menajamente: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri? Momentul este încărcat o mare ironie. Cel care începuse dialogul cu Isus prin a declara că „ştie” este pus în situaţia de a-şi recunoaşte tacit ignoranţa.

Nicodim nu ştie cum se poate realiza această naştere de sus (sau din nou). Şi totuşi, Isus îi vorbeşte în imagini concrete, făcând referire la vânt, pe care nu-l poţi vedea, dar ale cărui efecte le simţi. Tot astfel, spune Mântuitorul, este şi naşterea din Duhul. Este tainică, n-o poţi vedea cu ochii fireşti, se sustrage obiectivării ştiinţifice. Dar când se produce, îi vezi efectele. Natura fizică nu poate să nască decât o altă natură fizică, să-şi perpetueze propriile caracteristici (Ce este născut din carne este carne). Duhul însă dă naştere unei realităţi conform sieşi (Ce este născut din Duh este duh).

Discursul lui Isus continuă prin vocea Evanghelistului, care, către finalul pericopei, se întoarce la simbolistica lumină/întuneric: Oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.

Nicodim nu urăşte Lumina. Dimpotrivă, este atras de ea şi vine din noapte la Lumină. Pe parcursul Evangheliei statutul său este marcat de o oarecare ambiguitate, fiindcă n-are curaj să-şi asume în mod public credinţa în Hristos (căruia îi ia discret apărarea în 7:50 şi pe care îl omagiază cu 100 de litrai [nu litri! ci livre romane (1 litra = 325 g)] de smirnă şi aloe în momentul înmormântării).

Poate că Nicodim, cu toată ambiguitatea statutului său, e totuşi o contrapondere a lui Iuda în Evanghelie. În vreme ce Iuda pleacă de la Lumină în Noapte, Nicodim vine din Noapte la Lumină.

P.S. Cu referire la Ioan 7:37-38, am optat pentru punctuaţia care face textul grecesc să sune astfel: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea, cel ce crede în Mine. După cum zice Scriptura: Din inima Lui vor curge râuri de apă vie!

Conform acestei interpretări, Hristos este Cel din a cărui inimă curg râuri de apă vie. Vezi Ioan 19:34, când lui Isus i se străpunge coasta şi din ea ţâşnesc apă şi sânge. Apa care curge inaugurează la nivel simbolic venirea Duhului promis în Ioan 7:39.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,733 other followers