Potrivit Evr. 1:2, “la sfîrşitul acestor zile, [Dumnezeu] ne-a vorbit prin Fiul, (…) prin care a făcut şi veacurile.” Termenul tradus cu “veacurile” este aionas, care poate avea mai multe sensuri: 1) perioadă de timp, 2) veşnicie, 3) epocă, eră, 4) lume, 5) Eon.

Cornilescu traduce prin “veacuri”, dar termenul nu prea se potriveşte aici; în context, aion face referire mai degrabă la spaţialitate (fără a exclude însă dimensiunea spirituală).

Ar fi deci mai potrivit să înţelegem că Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul, prin care a făcut şi lumea. Pluralul face trimitere atât la lumea spirituală, cât şi la cea materială (dar în româneşte, nu sună prea bine să spunem că Dumnezeu a creat “lumile”). De altfel, Cornilescu este inconsecvent în traducerea acestui termeni, fiindcă în Evrei 11:3 se vorbeşte din nou despre crearea lumii, iar Cornilescu zice: “Prin credinţă pricepem că lumea [tous aionas, “lumile”] a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n’a fost făcut din lucruri cari se văd.”

Traducerile româneşti folosec (în Evr. 1:2) aproape în unanimitate termenul “veacurile”, Anania ne spune totuşi în notă că e vorba de “lumi” (cerul şi pământul). [De precizat că în respectiva notă s-a strecurat forma greşită aioona în loc de aionas].


jhthayer1

M-am întrebat adesea ce instrumente de lucru o fi folosit Cornilescu în traducerea Bibliei. Din păcate, nu ştim ce s-a ales de cărţile folosite de traducător la conacul prinţesei Ralu Callimaki (Stânceşti, Botoşani). Şi totuşi, indicii vin pe altă filieră.

Într-un articol publicat în presa vremii, Cornilescu îşi apăra traducerea grecescului sabbatismos din Evrei 4:9 cu „odihnă de sabat” (deoarece fusese acuzat că dă apă la moară interpretărilor adventiste). Pentru a se justifica, traducătorul citează o definiţie dintr-un lexicon englezesc. Am avut astăzi inspiraţia să văd dacă nu cumva este vorba de Lexiconul lui Thayer (1828-1901), publicat în 1886 (ca traducere a lexiconului Wilke-Grimm, 21879) şi revizuit în 1889. “Surprise, surprise!” Definiţia citată era chiar din „Thayer”!

Cu asta am mai pus o piesă în uriaşul puzzle care este în continuare „atelierul de lucru” al lui Cornilescu.

:)

Foto: Joseph Henry Thayer (1828-1901). A predat la Harvard Divinity School din 1883, când a fost angajat ca asistent la catedra de Noul Testament.


Am publicat deja două postări despre pasajul dificil din Evrei 6. Postarea a doua făcea referire atât la avertismentele cutremurătoare din capitolul 6, cât şi la încurajările pe care le conţine.

(III) 6:13-20 Ultima subsecţiune ne pune înainte două personaje: pe Avraam şi pe Dumnezeu. În v. 12 destinatarii erau îndemnaţi să se facă „imitatori” (mimetai) ai celor care prin credinţă şi perseverenţă (makrothumia) moştenesc promisiunile.

Cine este personajul prin excelenţă moştenitor al promisiunilor? Avraam, desigur, care perseverând (makrothumesas din v. 15 trimite la makrothumia din v. 12) a „obţinut” promisiunea.

Faţă de Avraam Dumnezeu şi-a revelat caracterul de o asemenea manieră, încât cititorii pot să se simtă plini de încredere.

Caracterul lui Dumnezeu

Să vedem mai întâi premisele: (1) Dumnezeu i-a făcut promisiuni lui Avraam; (2) Dumnezeu s-a jurat pe Sine (Gen. 22:16-17).

Parcă anticipând curiozitatea destinatarilor (şi a cititorilor de peste veacuri) care se întreabă: „Dar de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să jure?”, autorul ne dă explicaţia:

- Oamenii obişnuiesc să se jure pe ceva superior lor.

- Când oamenii au dispute (antilogias), folosesc jurământul ca o garanţie (bebaiosis) care pune capăt neînţelegerii.

- Dumnezeu a vrut să arate şi El în mod suplimentar (perissoteron) moştenitorilor promisiunii (=lui Avraam şi succesorilor lui) caracterul imuabil al hotărârii/scopului (boule) Lui.

- În consecinţă, Dumnezeu a intervenit (emesiteusen) cu un jurământ.

- Există deci două lucruri imuabile în privinţa cărora este imposibil (adunaton) ca Dumnezeu să mintă: (1) hotărârea Lui şi (2) jurământul Său.

[Alternativ, cele două lucruri „imposibile” ar putea fi promisiunea făcută şi jurământul care o confirmă. În orice caz, fie că e vorba de „hotărâre” (boule), fie de „promisiune” (epangelia), ideea este aceeaşi: consecvenţa lui Dumnezeu este un motiv de speranţă!]

„Imposibilul” care ne face să căpătăm încurajare

Mă opresc un pic asupra acestui adunaton din v. 18. În acelaşi capitol (6:4) ni se spunea că este adunaton (imposibil, cu neputinţă) ca cei apostaziaţi să fie înnoiţi iarăşi întru pocăinţă. Acela era „imposibilul” dătător de fiori. Acum ni se spune că este adunaton ca Dumnezeu să mintă în două privinţe: în deciziile anunţate şi în jurămintele care însoţesc deciziile.

Firul argumentativ continuă (v. 18): …ca prin aceste două „imposibilităţi”, noi, cei ce ne-am refugiat în Dumnezeu, să căpătăm acea îmbărbătare puternică (ischuran parakalesin) de a „apuca” (kratesai are şi sensul de „a înşfăca, a prinde”) speranţa ce ne stă în faţă.

Această speranţă este o ancoră pentru sufletul nostru. O ancoră tare (asphale) şi sigură (bebaian), care pătrunde în Sfânta Sfintelor. Acolo a intrat ca Înaintemergător, pentru noi, şi Isus Hristos, devenind preot pentru veşnicie, după modelul întruchipat de Melhisedec.

Să recapitulăm deci:

(I) 5:11-14 şi 6:1-3. Avem o mustrare („sunteţi imaturi/întârziaţi”) şi o încurajare („să lăsăm ABC-ul şi să mergem către maturitate, ceea ce vom şi face”.)

(II) 6:4-12. Avertismente drastice (lepădarea te aruncă în „imposibil”; „dacă produci buruieni ţi se pune foc”), dar şi speranţă („you can do better”, „Dumnezeu nu uită strădaniile voastre, cu tot ce presupun ele”).

(III) 6:13-20 Trebuie să ne facem „imitatori” ai lui Avraam, căruia Dumnezeu i-a făcut promisiuni întărite prin jurământ. Acest dublu fundament „inamovibil” este cel care ne insuflă curajul de a ne prinde cu putere de speranţă – de ancora care pătrunde în Sfânta Sfintelor unde a intrat şi Isus, Marele nostru Preot.

Concluzii?

Sigur, după analiza exegetică făcută, s-ar cuveni să tragem şi nişte concluzii aplicative. Am să propun într-o viitoare postare nişte principii hermeneutice de care ar trebui să se ţină cont în interpretarea pasajului analizat exegetic.


Prima parte a acestei serii de 3 articole AICI.

Disclaimer: Postarea aceasta este mai lungă, fiindcă şi pasajul este mai complex. Scuze celor care trăiesc în mileniul vitezei (supersonice). Eu scriu încă pentru oamenii din mileniul II.

(II) 6:4-12. Aceasta este al doilea segment din macrosecţiunea 5:11-6:20. Aici se află mult citatul (dar puţin înţelesul) pasaj despre „imposibilitatea restaurării celor căzuţi”.

Secţiunea începe chiar aşa, cu termenul „imposibil” (adunaton). Ce este imposibil aflăm abia în v. 6 („să fie restauraţi/înnoiţi întru pocăinţă”). Între v. 1 şi v. 6 sunt descrişi cei despre care se spune că nu mai pot fi înnoiţi (şi aduşi) la pocăinţă. Cine sunt aceştia?

- cei care au fost cândva (odată) luminaţi. „Luminarea” este o metaforă pentru primirea Evangheliei. Verbul „a lumina” este folosit şi în 10:22, verset în care autorul îi invită pe destinatari să-şi aducă aminte de zilele de început când, după ce L-au primit pe Hristos şi au fost luminaţi, au avut parte de mari suferinţe şi necazuri, fiindcă au fost în mod public supuşi batjocurii. Unii au fost aruncaţi în închisoare, iar altora li s-au confiscat averile, fapt pe care l-au acceptat cu bucurie, conştienţi că au averi „mai bune” care dăinuiesc peste timp.

- care au gustat darul ceresc, o metaforă generală pentru mântuire (ca dar ceresc). În 3:1 destinatarii au primit „chemarea cerească”. În 11:16 citim despre o „patrie cerească”. Destinatarii sunt deci „orientaţi spre cer”.

- au devenit părtaşi Duhului Sfânt. Dacă citeşti textul ca penticostal, vei porni de la premisa că aici e vorba de botezul în Duhul Sfânt (cu semnul vorbirii în limbi). Dacă nu eşti penticostal, atunci înţelegi textul în sensul mai larg al părtăşiei cu Duhul Sfânt care lucrează în toţi creştinii. În orice caz, Evrei 2:4 îmi sugerează că destinatarii au avut parte de experienţe destul de „harismatice” (semne, minuni şi manifestarea darurilor Duhului Sfânt).

- au gustat cuvântul bun al lui Dumnezeu.

- au gustat puterile veacului viitor. Expresia face aluzie la 2:4 şi confirmarea prin minuni (dunamesin) a Evangheliei proclamate în mijlocul lor.

- dar care au căzut. Verbul parapipto este cel mai adesea înţeles în sensul de „cădere într-un păcat grav” (de regulă imoralitate sexuală), dar el înseamnă de fapt „a cădea de la credinţă”, „a apostazia”, „a eşua în împlinirea unui angajament”. [Apropo, 1 Corinteni 6 face referire clară la căderea în porneia şi gravitatea consecinţelor acestui păcat, dar cei care invocă Evrei 6 de obicei ignoră 1 Corinteni 6, din motive care mă depăşesc!]

De ce este „imposibil să fie restauraţi iarăşi întru pocăinţă cei care…”? Ni se dau două argumente.

Fiindcă:

- Îl răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu

- Îl expun (iarăşi) batjocurii.

Cei care comit apostazie trec iarăşi în tabăra celor care n-au primit mesajul adus de Hristos şi care l-au considerat un impostor. A te lepăda de Hristos, după toate binecuvântările pe care le-ai primit, înseamnă să treci din nou în grupul celor care au participat activ la răstignire, care au susţinut-o sau cel puţin au aprobat-o. Apostaţii nu mai cred că Hristos este ceea ce s-a declarat a fi. Nu există teren „de mijloc” atunci când ieşi din „tabăra creştină”. În cazul destinatarilor, întoarcerea lor era la iudaism, fiindcă de acolo veniseră.

Verbul paradeigmatizo (a expune batjocurii, a da să fie batjocorit, a face un exemplu prin batjocorire publică) sugerează că apostaţii se raliază practic în mod tacit celor care l-au insultat pe Hristos în preajma răstignirii, fie că e vorba de soldaţi, autorităţi religioase sau oameni de rând prinşi de isteria colectivă.

De îndată ce a lansat acest avertisment cutremurător, autorul „cârmeşte” brusc firul argumentativ, aducând în prim-plan o imagine din agricultură: imaginea ogorului de la care se aşteaptă rod (6:7-9).

- Ogorul care este udat adesea şi care produce vegetaţie folositoare pentru proprietari are parte de binecuvântare.

- Ogorul care produce spini şi pălămidă (aluzie la Gen. 3:18) este respins şi aproape să fie blestemat (ca în Genesa), pentru ca în final să i se dea foc!

Scopul acestei imagini e clar. Destinatarii epistolei sunt ogorul udat adesea, de la care Dumnezeu (proprietarul) aşteaptă rod folositor. Dacă destinatarii vor produce spini şi pălămidă (lepădându-se de Hristos), nu vor primi aprobarea lui Dumnezeu, vor fi pasibili de blestem şi de pedeapsă drastică. Avertismentul este aşadar fără echivoc atât în prima parte („imposibil este să fie restauraţi”) cât şi în a doua parte („respingere, blestem, foc”).

Dar, să nu deznădăjduim. Autorul nu ne lasă suspendaţi în „imposibil”, ci ne insuflă curaj cu versetele 9-12:

„Dar în cazul vostru, preaiubiţilor, suntem convinşi de lucruri mai bune privitoare la mântuire, deşi vorbim în felul acesta.”

Altfel spus, deşi se exprimă în termeni atât de drastici, autorul este convins că ascultătorii pot fi la înălţime (adică pot rămâne în credinţă şi pot fi un ogor roditor, nu unul producător de mărăcini).

Acum, temă de reflecţie! De ce aud atât de des citat versetul cu „este imposibil” şi atât de rar (de fapt, deloc), versetul cu „suntem convinşi de lucruri mai bune în ce vă priveşte”? De ce este atât de dezechilibrată folosirea acestui pasaj (numai pentru a-i „confirma” pe oameni în imposibilitatea restaurării, dar nu şi pentru a-i „confirma” în posibilitatea unui rod bogat)?

Autorul cărţii Evrei chiar asta face. Le readuce aminte destinatarilor că Dumnezeu cunoaşte (1) lucrarea lor pentru El, (2) dragostea de care au dovadă, (3) slujirea lor din trecut şi din prezent faţă de sfinţi.

Realizările lor din trecut şi din prezent constituie prilejul pentru noi îndemnuri în 11 şi 12: îndemn la zel, speranţă până la sfârşit, hărnicie şi disponibilitatea de a călca pe urmele celor care s-au făcut moştenitori ai promisiunilor (Avraam, de pildă). Despre Avraam însă în următoarea postare.

Până una alta, să recapitulăm:

(I) 5:11-14 şi 6:1-3. Avem o mustrare („sunteţi imaturi/întârziaţi”) şi o încurajare („să lăsăm ABC-ul şi să mergem către maturitate, ceea ce vom şi face”.)

(II) 6:4-12. Avertismente drastice (lepădarea te aruncă în „imposibil”; „dacă produci buruieni ţi se pune foc”), dar şi speranţă („you can do better”, Dumnezeu nu uită strădaniile voastre, cu tot ce presupun ele”).

(III) 6:13-20 (Va urma)


Teologia meritelor

Atentatorii palestinieni sinucigaşi au o teologie a meritelor foarte solidă. Mulţi trăiesc vieţi de mizerie şi doresc să le pună cumva în valoare, în relaţie cu Allah. Dacă le „valorifică” prin martiraj, câştigă merite. Şi nu doar pentru sine, ci şi pentru rude. Şaptezeci de persoane vor intra în rai pe baza meritelor unui „martir”. Această concepţie se află în contradicţie cu mesajul adus de Hristos. În creştinism, acceptarea omului de către Dumnezeu se face prin Hristos. Martirul palestinian însă caută să moară eroic pentru ca cei din familia lui să fie acceptaţi de Allah. Fiindcă în islam între divinitate şi om nu există niciun intermediar, musulmanul trebuie să intermedieze singur între între Allah şi sine. Iar Allah, după cum se constată, este greu, dacă nu imposibil, de mulţumit.

Cel mai tulburător aspect (în sensul de „disturbing”) este pacea pe care o degajă teroriştii intervievaţi. Toţi sunt plini de pace în numele ideologiei lor. Nu au dificultăţi sau interogaţii cu privire la misiunea lor. Niciun pic de examinare critică în lumina propriului cuget. Conştiinţa lor este luată captivă de teologia terorii. Sunt fericiţi şi împliniţi că pot pune în practică mandatul morţii pentru ceilalţi. Vor să fie instrumente de judecată în cel mai cumplit sens. Şi se bucură când li se dă ocazia.

Uneori dau greş. Centura unui atentator n-a explodat cum trebuie şi n-a omorât pe nimeni. A fost rănit doar el, superficial. Înainte de a se detona, a auzit totuşi o voce care i-a spus să se oprească, să găsească altă cale. A continuat, dar a eşuat oricum.

E intervievat şi un atentator care spune că a renunţat la misiune când a văzut un bebeluş în braţele mamei, în locul unde trebuia să aibă loc carnagiul.

Refuzul ruşinii

Mentalitatea musulmană refuză ruşinea. Codul onoarei şi al ruşinii guvernează tiranic mintea islamică. În creştinism, Hristos a acceptat ruşinea de a muri pe cruce. A îmbrăţişat-o şi a transformat-o. Dezbrăcat de demnitate, în goliciune şi în ruşine, Hristos asumă şi transformă dezonoarea. Hristos bea până la fund paharul ruşinii, ca să-i anihileze veninul. Moare acoperit de dispreţ şi înviază în glorie. Islamul refuză cu obstinaţie ruşinea. Şi, în loc să rezolve criza, adânceşte, în mod paradoxal, spirala neputinţei şi a umilinţei. Neputând să capete satisfacţie pentru onoarea permanent lezată, islamiştii palestinieni (şi nu numai) trăiesc o perpetuă ruşine.

Sacrificii idolatre

Pe acest altar al onoarei (de familie sau de comunitate) familiile palestiniene sunt dispuse uneori să-şi sacrifice şi copii. Da, există un „precedent”. Şi Avraam a fost dispus să-şi sacrifice fiul. Numai că Dumnezeu n-a fost dispus să-i accepte jertfa. Sacrificiile pentru onoare sunt idolatre, iar Dumnezeu urăşte idolatria. Suntem învăţaţi să ne sacrificăm vieţile ca să stăvilim răul, nu ca să-l propagăm.

Când vezi cu câtă râvnă îşi îndrumă unii părinţi copiii spre moarte şi teroare, te întrebi: există oare vreo diferenţă între evreii din VT atraşi de sacrificiile păgâne practicate de fenicieni (copii arşi pe altarele lui Moloch) şi palestinienii dispuşi să-şi sacrifice copiii pe altarul idolatru al onoarei? Mai ales când jertfa îşi trage seva şi din ură. Din ură ucigaşă.

Multe familii au acasă un perete cu „icoanele” membrilor (auto)jertfiţi, în faţa cărora cei rămaşi în viaţă se reculeg. La despărţire, le dau o sărutare. Comunitatea luptătoare e în strânsă părtăşie cu cea biruitoare. Cei rămaşi în viaţă primesc continuu putere şi inspiraţie de la cei aflaţi „dincolo”. Nu doar onoarea, ci şi ţara lor, Palestina, cere martiri fără număr. Aproape la fel de mulţi ca şi idolii fenicieni din vechime.

P.S. Dincolo de toate aceste reflecţii, un lucru e cert: palestinienii suferă. Suferă jugul unei robi crâncene. Între asupritori se numără şi descendenţii celor care au stat şi ei cândva în casa robiei şi cărora li s-a poruncit să-şi aducă mereu aminte cum este să fii asuprit. Nu ştiu dacă îşi mai aduc aminte. Să ne rugăm pentru palestinieni. Să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului.


Există subtilităţi din textul grecesc al NT care se pierd în traducere. Diferenţa este aproape imperceptibilă, dar nu lipsită de importanţă pentru cine este interesat de fineţurile teologiei. Să nu fiu înţeles greşit: pentru a ne duce la capăt mântuirea avem nevoie de esenţial, nu de fineţuri. Dar dacă putem avea o traducere mai precisă, de ce nu?

Romani 2:15 şi ei [acei neevrei care împlinesc „din fire” cerinţele Legii] dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau [chiar] se dezvinovăţesc între ele.

Ca să recapitulez pe scurt: către sfârşitul acestui capitol Pavel le taie macaroana evreilor care cred că posesia Legii îi face speciali în raport cu Neamurile şi spune că nu ascultarea Legii (la sinagogă), ci împlinirea ei face pe om să fie considerat drept înaintea lui Dumnezeu. Atenţie, nu e vorba cu necesitate de împlinirea Legii mozaice. Pavel recunoaşte tocmai faptul că există păgâni  (unii, nu toţi) care, fără a avea Legea (cum o avea Israelul), ajung, cel puţin în anumite momente ale vieţii lor, să-şi fie singuri Lege, fiindcă împlinesc în virtutea unui simţ înnăscut (physei, din fire) cerinţele Legii.

Aceşti oameni dovedesc că lucrarea (=rezultatul practic, efectul) Legii este scrisă în inimile lor. Conştiinţa (cugetul) lor depune mărturie şi gândurile lor pledează de-o parte sau de alta şi îi acuză (învinovăţesc) sau chiar îi apără (dezvinovăţesc).

Nuanţa pierdută de Cornilescu în traducere este acest chiar pus între paranteze pătrate mai sus. Pavel este conştient că de cele mai multe ori, judecata conştiinţei în cazul păgânilor va însemna cel mai adesea acuzare. Motivul este lesne de observat. Lumea (păgână) în general s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi refuză să cunoască „ceea ce poate fi cunoscut despre El”.

Galaction a pierdut cu totul nuanţa prespunsă de chiar:

Ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia cugetului lor şi prin cercetarea de sine, care îi şi învinovăţeşte, îi şi dezvinovăţeşte. [Avem aici aşadar o conştiinţă care distribuie vinovăţie şi nevinovăţie în modul cel mai democratic posibil.]

Bartolomeu Anania simte diferenţa:

Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără.

Ediţia sinodala 1968 brambureşte versetul la final: …prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei… [care între ei? între oamenii judecaţi?] Nonsens!


Cap. 4 din Ioan. Isus se întoarce în Galileea (Nord). Drumul trece prin Samaria, o zonă cu locuitori pe care evreii îi detestau în mod deosebit, fiindcă îi considerau nişte corcituri, adepţi ai unui amalgam de precepte iudaice şi de vestigii păgâne. Un astfel de sincretism era deci cu atât mai dispreţuit, fiind perceput drept o maimuţăreală a sistemului religios iudaic.

Bineînţeles, dacă i-ai fi întrebat pe samariteni ce cred ei despre propria lor religie, ai fi aflat altă versiune: samaritenii se considerau succesorii legitimi ai triburilor din Nordul ţării. Ţi-ar fi spus să priveşti înapoi în istorie până la momentul în care marele profet Samuel a mutat locaşul de închinare de la Sihem (oraşul samaritenilor) la Silo. În opinia oricărui bun samaritean, acesta a fost începutul declinului spiritual în Israel. Ţi-ar mai fi spus că această perioadă nefastă avea să înceteze atunci când va veni Taheb (Mesia).

Istoria relaţiei de duşmănie (surdă sau făţişă) dintre evrei şi samariteni are deja mai bine de patru secole atunci când Hristos, obosit de drum şi de zăduful zilei, se aşază lângă fântâna de la Sihar. Rezumând pe scurt veacurile, am putea spune că aversiunea reciprocă a celor două grupuri etnico-religioase a oscilat mereu, dar a fost practic neîntreruptă.

[Oare e primul şi ultimul caz din istorie în care anumite comunităţi sunt divizate în acest fel, fiecare susţinând propria versiune asupra istoriei, incompatibilă cu cea a oponenţilor? Cum rezolvă Isus problema acestor „patriotisme” locale, etico-religioase care constituie pentru mulţi oameni singura lor identitate, singurul mod de a se diferenţia de lumea din jurul lor?]

În acest spaţiu marcat de frământări ajunge Isus cu ucenicii (care îl lasă la fântână şi pleacă să cumpere de-ale gurii). Este miezul zilei (ceasul al şaselea, de la 6 a.m.) şi prin aerul sticlos al amiezei toride îşi face apariţia la fântână o femeie. O samariteancă.

În mod neaşteptat, Isus intră în vorbă cu ea. Modul în care decurge discuţia dintre ei este fascinant. Mântuitorul se pune pe sine în situaţia celui care cere (Dă-mi să beau). Ironia este că de fapt femeia se găseşte mai degrabă în criză, nu Isus. Şi totuşi, Hristos îşi asumă postura de aparentă inferioritate. În relaţia dintre „binefăcător” şi „beneficiar”, cel dintâi este întotdeauna superior celui de-al doilea, nu-i aşa?

Cerând să bea din vasul pe care îl poartă samariteanca, Isus face un lucru care contravine flagrant uzanţelor vremii. Pe bună dreptate, gestul o surprinde pe femeie. Cum de acest evreu îndrăzneşte să transgreseze limitele care îi separă? Samaritenii sunt necuraţi în ochii evreilor şi orice obiect atins de un samaritean devine impur, de aceea „evreii şi samaritenii nu pot folosi acelaşi vase” (Acesta este sensul mai exact al expresiei „evreii n-au legături cu samaritenii”).

În loc să răspundă obiecţiei formulate, Hristos face o mutare interesantă, printr-o afirmaţie menite să aprindă curiozitatea interlocutoarei: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce-ţi spune „Dă-mi să beau”, tu ai fi fost cea care i-ai fi cerut [să bei] şi el ţi-ar fi dat apă vie.

Conform unui tipar prezent în cartea Ioan, Isus face o afirmaţie care este percepută eronat, având astfel prilejul de a aduce lămuriri. S-a întâmplat în dialogul cu Nicodim, se întâmplă şi în dialogul de faţă. Femeia crede că Isus se referă la o apă curgătoare, fiindcă expresia hydōr zōn are două înţelesuri: „apă vie” şi „apă curgătoare” (de izvor sau de râu). Observaţia ei pare întemeiată: „Domnule, n-ai găleată [pentru a scoate apă], iar cisterna este adâncă; de unde ai putea avea dar această apă curgătoare?” A doua parte a întrebării (care cere un răspuns negativ) sporeşte ironia situaţională a episodului: Doar nu eşti mai mare ca părintele nostru Iacov… La drept vorbind, Cel cu care stă de vorbă femeia este mai mare decât Iacov, numai că ea nu ştie aceasta. Isus avusese dreptate (Dacă ai fi cunoscut cine este Cel ce-ţi zice…).

A sosit momentul ca Isus să aducă o clarificare: apa din fântână satură temporar setea (fizică), dar apa pe care o va da El astâmpără setea spirituală de aici şi până în veşnicie. Dar, ca şi în cazul lui Nicodim, lămuririle nu reuşesc să risipească neînţelegerea. Samariteanca gândeşte tot din perspectivă pământească, a modului în care ar putea să-şi facă existenţa mai uşoară prin folosirea acestei ape cu proprietăţi neobişnuite. Ce comod ar fi să bei din ea şi niciodată să nu-ţi mai fie sete! S-a sfârşit cu chinul zilnic de a căra vasul greu de lut! [Dacă localitatea Sihar este de fapt localitatea Askar, la 1,5 km de fântâna lui Iacov, atunci dorinţa femeii pare justificată cu atât mai mult!]

Isus schimbă din nou macazul şi duce discuţia pe un alt făgaş: „Du-te şi cheamă-l şi pe bărbatul tău şi vino aici!” S-ar putea crede că Isus vrea într-adevăr să dea apa cerută, dar nu doar femeii, ci şi bărbatului ei. Desigur, fiecare înţelege altceva când se referă la „apă”. În orice caz, pentru femeie discuţia devine incomodă fiindcă atinge un domeniu sensibil: relaţiile ei pasagere, promiscuitatea care o caracterizează, statutul ei de femeie stigmatizată social. Urmează câteva adevăruri tulburătoare care o vor pune pe femeie faţă în faţă cu viaţa ei destrămată. Despre asta într-o altă postare.

(Va urma)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,734 other followers