În proaspăt lansata sa tălmăcire a Evangheliei după Matei, C. Bădiliţă redă versetul 28:17, după cum urmează: „Şi, văzându-L, I s-au închinat cei care s-au îndoit”, renunţând la formularea tradiţională: „I s-au închinat, iar unii s-au îndoit”, sub motiv că „o asemenea traducere iscă nedumeriri, de ordin logic şi teologic”. Traducătorul se întreabă: „Nu cred în Înviere nici după ce Iisus li Se arată în trup?”

Dincolo de faptul că traducerea la care recurge Bădiliţă ignoră sintaxa originalului (şi nu e loc aici să detaliez), ea este în disonanţă şi cu spiritului Evangheliei după Luca (mai exact, cu ultimul capitol).

Îndoieli peste îndoieli

Celor care, asemenea lui C.B., au nedumeriri de ordin „logic şi teologic” atunci când citesc acest verset trebuie să li se pună în vedere că finalul Evangheliei după Luca este încă şi mai „ilogic”, iar necredinţa apostolilor este şi mai „jenantă”. Atunci când sunt anunţaţi de femei că a înviat Isus, apostolii cred că este vorba de un „nonsens” (leros, Luca 24:11), un „basm” (Galaction). În episodul care urmează, ucenicii aflaţi în drum spre Emaus sunt prezentaţi ca „nepricepuţi şi zăbavnici cu inima” (24:25). În următoarea scenă, când însuşi Mântuitorul apare în mijlocul lor, ucenicii „încremeniţi şi înfricoşaţi” (Galaction) cred că văd „un duh”. Însuşi Mântuitorul îi întreabă de ce sunt tulburaţi (tetaragmenoi) şi de ce îngăduie frământărilor/gândurilor de îndoială (dialogismoi) să le pătrundă inimile (24:38). Chiar şi după ce le arată mâinile şi picioarele, ucenicii încă nu pot cuprinde cu mintea amploarea evenimentului. Versetul 24:41 spune că tot nu credeau (de bucurie) şi se mirau, de aceea Hristos mănâncă o bucată de peşte fript şi un fagure de miere înaintea lor.

Încurajare de final

Matei nu ne spune mai multe despre obiectul îndoielii (ezitării) ucenicilor. Se vor fi îndoit unii dintre ei că cel care li se arată este cu adevărat Hristos cel înviat din morţi? Textul sugerează că da. Prosternarea la picioarele lui nu împiedică apariţia unei umbre de îndoială (foarte bine conturată în Luca). Ca parcă pentru a răspunde celor care încă mai au îndoieli, Hristos are un mesaj de încurajare: „Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ […] Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (trad. C.B.).


Am început mai anţărţ o postare despre slăbănogul din Ioan 5. Un personaj greu de „citit”. Spuneam despre el că dă un răspuns din care nu prea ştii ce să înţelegi. Vrea sau nu vrea?

Individul respectiv nu e doar un slăbănog, ci şi un om slab. Fiindcă nu ezită să paseze responsabilitatea gestului său. „Ce care m-a făcut sănătos mi-a spus ‚Ia-ţi patul şi umblă’”.

Naturalmente, iudeii vor un nume: „Cine este cel care ţi-a spus să faci toate acestea”? Cred că e limpede pentru toată lumea că cei ce întreabă nu vor să-i dea o decoraţie lui Isus, ci au o răfuială cu El. Omul nu ştie ce să le răspundă. Probabil că dacă ar şti, ar spune.

Scena se schimbă. Isus îl întâlneşte pe fostul bolnav în templu. Un ultim sfat: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău”. Mântuitorul nu-şi terminase lucrarea cu bolnavul vindecat. În îmbulzeala din pridvorul scăldătorii, nu apucase să-i dea şi „tâlcuirea”.

Rezultatul?

Fostul bolnav (acum plin de energie), se duce glonţ la autorităţi şi Îl pârăşte pe Isus (v. 15). Cu doar câteva clipe mai înainte i se spusese „să nu mai păcătuiască”, iar acum îl regăsim procedând taman contrar sfaturilor primite.

Le rămâne cititorilor să-şi răspundă la întrebarea: Ce poate fi mai rău decât să fii bolnav de 38 de ani?

Revin acum la tema anunţată în titlu. Există minuni care nu duc la credinţă. Cea la care am făcut referire nu este singura din Ioan. În faţa unei minuni şi mai mari (învierea lui Lazăr), există două reacţii: unii care cred şi unii care se duc să dea raportul (ca şi fostul slăbănog).

[Ioan 11:45-46 Mulţi din Iudeii, cari veniseră la Maria, cînd au văzut ce a fãcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la farisei, şi le-au spus ce făcuse Isus.]

În economia Evangheliei a Patra, slăbănogul îi reprezintă pe toţi cei care, în ciuda semnelor, nu pot ajunge la credinţă autentică.

Ioan 12:37 Măcar că făsese atîtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.


Marcu 4. Final de capitol. Isus le cere ucenicilor sa treacă de partea cealaltă a Mării Galileei. Se stârneşte o furtună care ameninţă să scufunde corabia. În tot acest timp, Isus doarme în partea din spate a corăbiei, cu capul pe o pernă. (sau „căpătâi”, traduce Cornilescu). Corabia se leagănă periculos pe valuri, dar Isus continuă să doarmă. Poate că activitatea intensă din ultimele zile l-a obosit mult. Nu se trezeşte decât atunci când vin la el ucenicii care îl întreabă cu reproş: „Nu-ţi pasă că pierim?” Hristos se scoală, ceartă vântul şi porunceşte mării să facă linişte. De îndată vântul a încetat, iar pe mare s-a instalat calmul.

În încheierea episodului, Isus are două întrebări incomode pentru ucenici: „Pentru ce sunteţi fricoşi”? şi „Încă nu aveţi credinţă?” Cele două trebuie tratate pe rând.

Frica. „Pentru ce sunteţi fricoşi?”. Termenul „fricos” (deilos) înseamnă de fapt ceea ce am înţelege astăzi prin „laş, slab de înger, lipsit de curaj”. În primă fază, Isus îi mustră pentru lipsa lor de curaj. [Să nu uităm, pe lista de păcate pasibile de iazul cu foc, laşii sunt primii, secondaţi de „necredincioşi”. În contextul versetului din Apocalipsa, „necredincios” ar putea însemna şi „cel care trădează”. Laşitatea şi lipsa de fidelitate (trădarea) merg adesea mână în mână.]

Necredinţa. Ucenicii se tem fiindcă nu au credinţă. Şi nu au credinţă fiindcă sunt paralizaţi de frică. Prima o atrage pe cea de-a doua, care la rândul ei o accentuează pe prima. Un cerc vicios pe care numai Mântuitorul îl poate rupe.

În traducerea lui Cornilescu, Isus întreabă: „Tot nu aveţi credinţă?” Ea ar trebui înţeleasă astfel: „Încă nu aveţi credinţă?” Adverbul tradus cu „tot” (oupō) marchează prelungirea unui anumite stări care ar fi trebuit de fapt să înceteze. Cu alte cuvinte, Isus se aştepta ca ucenicii să fi învăţat deja să aibă credinţă în circumstanţe ostile. Să nu se lase aşa de uşor cuprinşi de laşitate şi necredinţă. Dar ucenicii sunt încă în urmă în raport cu aşteptările învăţătorului. Şi nu doar în privinţa credinţei. Capacitatea lor de a-l înţelege pe Isus sau acţiunile lui este de asemenea înceţoşată. De două ori sunt întrebaţi: „Încă nu pricepeţi?” (Marcu 8:17; 8:21). Despre aceasta însă în altă postare.


Orice postare care aduce în discuţie problema „fraţilor” lui Isus ar trebui probabil să înceapă cu elucidarea statutului lor. Ce sunt de fapt? Veri (primari), cum spun teologii ortodocşi? Copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, cum spun cei mai mulţi teologi catolici? Sau copiii biologici ai lui Iosif şi ai Mariei, cum spun toţi teologii protestanţi şi unii teologi catolici? M-am ocupat de această problemă într-un referat de vreo 30 de pagini (ca parte a tezei de doctorat) şi ceea ce pot spune cu siguranţă este că „ipoteza verilor” este practic imposibil de apărat. E greu de explicat aici motivele acestei „imposibilităţi”. Curioşii vor putea citi cândva teza, dacă Dumnezeu ne va ţine pe toţi în viaţă încă vreo 2-3 ani. Să trecem la subiect. Estimp, prin ‘fraţi’ protestanţii pot înţelege ‘copiii Mariei şi ai lui Iosif’, iar catolicii pot înţelege ‘copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară’. Ortodocşii să nu se supere, fiindcă nu ştiu încă ce pot înţelege ei, deşi ţin mult să aflu. :)

Capitolul 7 din Ioan. Isus se află în Galileea. Se apropie Sărbătoarea Corturilor, ultimul mare festival al anului agricol, după strângerea recoltelor de struguri şi măsline. Festivalul este marcat de regulă printr-un pelerinaj la Ierusalim, dar Mântuitorul rămâne în continuare în nordul ţării, fiind conştient că autorităţile au făcut din El un „marked man” şi că urmăresc să-l omoare. În acest context, fraţii lui îi spun: „Pleacă de aici, şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii tăi lucrările pe care le faci.” Nu este clar de la bun început la care „ucenici” se referă fraţii lui Isus. La ucenicii (adepţii) din cercul lărgit (precum cei care se botează în 4:1 pentru a dezerta în 6:60)? Sau la ucenicii din cercul celor 12? Probabil la cei din prima categorie. În orice caz, lui Isus i se recomandă să meargă la Ierusalim şi să facă acolo băi de mulţime şi spectacol, pentru a-şi consolida imaginea în ochii „electoratului”. În opinia fraţilor lui Isus, „viaţa e în altă parte”, după cum tot ei spun: „Nimeni care caută să devină cunoscut nu lucrează în taină. Dacă faci acestea, atunci arată-te lumii!”

Fraţii lui Isus nu erau specialişti în PR, dar stăpâneau totuşi principiile elementare. Păcat însă că nu credeau în „brandul” pe care încercau să-l promoveze (Căci nici fraţii lui nu credeau în El, strecoară într-o paranteză autorul evangheliei). Fără îndoială, fraţii lui credeau în capacitatea lui de a face minuni. Dar îşi imaginau că Hristos vrea să devină un personaj politico-religios de mare succes. Soluţiile propuse pentru dobândirea celebrităţii seamănă suspect de mult cu cele recomandate de Ispititorul în Mat. 4:5-7 (când cu proba „săriturii de pe Templu”). Fraţii credeau, dar nu cum trebuie, deci „nu credeau”.

Cum răspunde Isus unei astfel de propuneri? Într-un mod care dă în vileag superficialitatea concepţiilor fraţilor lui (la acel moment) despre El: „Pentru mine încă nu este momentul potrivit, dar vouă orice moment vă este propice.” Hristos nu poate urma decât calendarul Tatălui Său. Pentru El, totul converge spre „ceasul” glorificării (răstignirea). Acesta este momentul central al istoriei. Metoda „succesului”, este crucea, care va polariza în jurul ei întreaga istorie (Şi când voi fi înălţat [răstignit] voi atrage la mine pe toţi oamenii).

Fraţii lui Isus nu sunt sensibili la călăuzirea Tatălui. Pentru ei, fiecare moment e o „oportunitate”. De aceea lumea nu-i poate urî. Pe Isus însă îl urăşte, fiindcă El mărturiseşte că lucrările ei sunt rele. Lumea, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, îl urăşte pe Fiul lui. Îl urăşte în principal fiindcă spune adevărul. Adevărul despre nelegiuirile ei fără număr. Îl urăşte fiindcă îl percepe ca pe un corp străin. După cum şi este, fiindcă vine „de sus”.

Pe fraţii lui Isus lumea nu-i poate urî. Şi totuşi, „lumea iubeşte ce este al ei”. Pe ucenici, pe cei ce cred, îi urăşte, fiindcă nu sunt din lume. E tragic când lumea te urăşte, dar e infinit mai tragic când te iubeşte.

Adevărurile spuse de Isus fraţilor lui sunt necruţătoare. Fiindcă atunci nu credeau în El (aveau să creadă după înviere). Dacă însă ne mulţumim doar să fim uluiţi de necredinţa fraţilor lui Isus, înseamnă că n-am înţeles încă rostul relatării (şi al cărţii). Scopul nu este să ne facă să ne simţim bine când vedem că alţii sunt mai necredincioşi decât noi, ci să ne examinăm pe noi înşine în lumina ei. Dar toate acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi şi crezând să aveţi viaţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,724 other followers