Update: În urma unei observaţii de la conf. univ. dr. John Tipei, am modificat postarea iniţială.

Orice verset din Biblie tradus incorect mi se pare un pietroi în calea cititorului. Cu cât versetele traduse inexact sunt mai numeroase, cu atât calea cititorului este mai anevoioasă.

Acum vreo câteva zile m-am „împiedicat” iar într-o exprimare deficitară din versiunea Cornilescu. Ce să fac, m-am deformat profesional. Atâta lucru cu textele (ca traducător, redactor, autor) m-au făcut foarte cursurgiu. Noroc că prin blogosfera noastră circulă tot soiul de cusurgii şi nu mă simt singur.

Să vedem despre ce este vorba.

El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. (Rom 13:4)

Ca vorbitor nativ de română (nativ, nu naiv), folosesc verbul „a răzbuna” ca verb tranzitiv doar atunci când mă refer la pedeapsa de care au parte nişte răufăcători, în numele unei victime. Spunem de pildă: „Femeile îşi jelesc morţii, bărbaţii şi-i răzbună”. Dacă Simeon şi Levi ar spune, de pildă, „Am răzbunat-o pe sora noastră”, aş înţelege din această declaraţie că Simeon şi Levi l-au pedepsit pe Sihem, cel care a sedus-o pe Dina. „A răzbuna” are aici sensul de „a da satisfacţie unei persoane lezate etc.”.

Versiunea Cornilescu afirmă că magistratul îl “răzbună” pe Dumnezeu. Dar textul grec nu afirmă în mod explicit această idee. Ultima parte a versetului spune în greacă.

θεοῦ γὰρ διάκονός ἐστιν ἔκδικος εἰς ὀργὴν τῷ τὸ κακὸν πράσσοντι.

Traduc oarecum literal, pentru a pune în evidenţă dificultatea textului:

Căci [magistratul] este slujitorul (diakonos) lui Dumnezeu, aducător-de-pedeapsă (ekdikos) spre mânie pentru cel care săvârşeşte răul.

Desigur, textul nu poate fi redat literal, în primul rând fiindcă termenul ekdikos nu poate fi tradus în română printr-un singur echivalent convenabil. “Fideliştii” ne propun o traducere literală, dezastruoasă sub raport stilistic: “un răzbunător pentru furie asupra celui ce face răul.” Cine nu se simte zgâriat pe creier de asemenea expresii probabil că este lipsit de zona unde se simt zgârieturile. :)

Latinii au rezolvat problema cu vindex, de unde şi românescul „vindicativ”. Noi cum să traducem? Să spunem „răzbunător”? Nu prea merge. Justiţia nu este „vindicativă”. Să ne păzească Dumnezeu de magistraţii „răzbunători”.

Dar să lăsăm chestiunile de traducere pe mai târziu. Să vedem ce zice versiunea franceză.

Le magistrat est serviteur de Dieu pour ton bien. Mais si tu fais le mal, crains; car ce n’est pas en vain qu’il porte l’épée, étant serviteur de Dieu pour exercer la vengeance et punir celui qui fait le mal.

Aha, deci „ca să răzbune” din Cornil. 1924 corespunde secvenţei „pour exercer la vengeance”. Cu precizarea că în Cornilescu avem un pronume care dă o anumită nuanţă textului paulin, fiindcă afirmă că magistratul îl „răzbună” pe Dumnezeu atunci când îl pedepseşte pe răufăcător.

Pentru a reda corect textul lui Segond (sau cel grecesc), Cornilescu ar fi trebuit să folosească o parafrază de tipul: „pentru a aduce răzbunare”, fără a preciza exact pe cine răzbună magistratul. Poate fi vorba de Dumnezeu sau de omul căruia i s-a făcut o nedreptate.


Am fost nevoit astăzi să mă uit peste textul grec din 2 Cor. 5:1-10. O argumentaţie complexă, o ţesătură teologică şi retorică foarte densă care ne prezintă gândirea lui Pavel cu privire la trecerea din această viaţă în cea veşnică. Apostolul pune în valoare mai multe metafore:

1)      metafora locuinţei (cort pământesc fragil vs. locuinţă cerească veşnică, nezidită de mâini omeneşti

2)      metafora îmbrăcării / dezbrăcării

3)      metafora spaţiului (acasă vs. pribegie sau aproape vs. departe).

Argumentaţia (de)curge după cum urmează:

v. 1. Trăim într-un „cort” care în cele din urmă se va desface („din toate încheieturile”), dar ştim că avem o locuinţă veşnică în ceruri. O locuinţă veşnică, nezidită de mâini omeneşti (care nu riscă să se surpe, asemenea cortului pământesc). Evident, apostolul contrastează trupul omenesc cu trupul ceresc pregătit de Dumnezeu.

v. 2 Gemem în starea actuală (în trupul pieritor), dorindu-ne intens să fim îmbrăcaţi pe deasupra cu noua locuinţă (cerească).

v. 4 Pavel sugerează că el însuşi ar vrea să aibă parte de noua experienţă fără a mai trece prin moarte, adică fără a mai fi dezbrăcat de trupul pământesc. Şi-ar dori ca îmbrăcarea cu noua locuinţă să aibă loc direct, astfel încât ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă (trupul pieritor să fie învăluit în slavă).

v. 5 De fapt, Dumnezeu chiar pentru asta ne-a pregătit: pentru viaţă. În acest scop, ne-a dat un „acont”, o primă garanţie că vom avea parte de viaţă. Această garanţie este Duhul Sfânt (de viaţă făcătorul!).

v. 6 Prezenţa Duhului în noi ne dă curaj în orice moment. Ne dă îndrăzneală chiar dacă ştim că suntem „departe” de Domnul câtă vreme „acasă” al nostru este trupul. Cu alte cuvinte, deocamdată „acasă” = „a fi în trupul pieritor”; suntem „departe” de Domnul (nu spiritual, ci spaţial), dar faptul de a fi „în pribegie” nu ne descurajează.

v. 7 (Paranteză explicativă: nu suntem descurajaţi, chiar aflaţi „în străinătăţuri”, fiindcă umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Dacă am umbla prin vedere, am ajunge să fim deprimaţi că “this ole house” a început să scârţâie din toate balamalele).

v. 8 Pavel reia firul: Suntem plini de curaj, dar recunoaştem că, puşi să alegem, ne-ar plăcea să lăsăm în urmă trupul şi să ne ducem „acasă” la Domnul.

v. 9 Această dorinţă de a ne muta în adevărata noastră patrie ne facem să ne străduim să fim plăcuţi lui Dumnezeu. De fapt, indiferent unde am fi („acasă” la Domnul sau „în pribegie” în trup), ne străduim să fim pe placul Domnului.

v. 10 Urmează o justificare mai temeinică a strădaniei de a fi plăcut Domnului: toţi vom trece pe la scaunul de judecată al lui Hristos, ca să primim ceea ce ni se cuvine, în acord cu faptele noastre (unele fapte vor fi considerate bune, iar altele vor fi trecute la „rebuturi”).

Nu mai am răgaz să comentez textul în sinteză. L-am expus verset cu verset, evitând însă problema dificilă din v. 3. :)

P.S. Studenţilor mei

Fac precizarea că verbele endemeo şi ekdemeo din acest pasaj sunt folosite absolut superb, într-un joc al nuanţelor pe care nici cel mai bun traducător nu va reuşi să-l redea vreodată în mod satisfăcător. Inevitabil, prin traducere se pierde ceva. De aceea, învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi (limba greacă!) :)

În final, ca să ne păstrăm în tema tratată, o piesă de Southern gospel, în interpretarea cvartetului Cathedrals (mult iubit şi ascultat de mine în vremea juneţii). :)


1 Corinteni 14:22

Prin urmare, limbile sînt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi.

ὥστε αἱ γλῶσσαι εἰς σημεῖόν εἰσιν οὐ τοῖς πιστεύουσιν ἀλλὰ τοῖς ἀπίστοις, ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν.

N.B. Termenul un semn din traducerea Cornilescu nu apare în original.

Avem o problemă. Cum procedăm?

Versetul de mai sus le dă de furcă tuturor comentatorilor, deci nu pretind că fac excepţie de la regulă. Este un verset dificil, fiindcă pare să contrazică versetele 23 şi 24. Când Pavel spune că „limbile sunt un semn pentru cei necredincioşi”, te-ai aştepta ca acest „semn” să-i convingă şi să-i determine să creadă. Când colo, versetul 23 spune tocmai invers: dacă intră un necredincios în biserică şi toţi vorbesc în limbi, nou-venitul ajunge să creadă că membrii bisericii au luat-o razna (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;). Inutil să mai adăugăm, un asemenea om nu se va converti. Dar dificultăţile nu se opresc aici.

Tot în 14:22 Pavel spune că profeţia nu este pentru cei necredincioşi, ci pentru credincioşi (aici Cornilescu a introdus termenul semn). Peste două versete citim opusul: prin profeţie, necredinciosul care intră în biserică ajunge să fie convins (în sensul de convicted, adică mai mult decât convins intelectual) şi judecat, cade cu faţa la pământ şi recunoaşte că Dumnezeu este în mijlocul comunităţii corintenilor.

Ca să înţelegem logica argumentaţiei pauline, trebuie să întoarcem binoclul şi să ne uităm la text prin celălalt capăt, luând distanţa necesară.

Trei pledoarii în trei capitole (12, 13, 14)

1) Capitolul 12 este o pledoarie foarte concentrată despre unitatea în biserică. Da, există o diversitate de harisme, spune Pavel, dar toate trebuie să se manifeste în unitate, fiindcă biserica este un singur trup. Când erau păgâni şi mergeau la temple, corintenii se manifestau haotic. Acum, când au primit Duhul Sfânt, în viaţa lor trebuie să se manifeste anumite consecinţe (12:1-3), între care şi (mai ales) unitatea.

2) Capitolul 13 este o pledoarie extraordinară despre dragoste. Da, există o diversitate de harisme, dar ce folos dacă manifestarea lor nu este însoţită de dragoste? Spus mai pe şleau, vorbirea în limbi (ori de care), profeţia, cunoaşterea supranaturală şi credinţa care transformă munţii în fulgi de păpădie, generozitatea Sf. Antonie şi a Sf. Francisc sau chiar disponibilitatea pentru martiraj sunt Ø dacă nu sunt însoţite de dragoste.

3) Capitolul 14 este o pledoarie pentru bună cuviinţă şi ordine (εὐσχημόνως καὶ κατὰ τάξιν) în manifestarea harismelor. Cuvântul cheie este edificare. Vorbire în limbi şi profeţie? Da, dar în ce scop şi cu ce efect?

Diferenţa dintre profeţie şi limbi

Capitolul 14 tratează in extenso problema vorbirii în limbi şi a profeţiei. Atât la început, cât şi la final, apostolul îi încurajează pe credincioşi să caute „cele duhovniceşti” (τὰ πνευματικά) şi mai ales să profeţească. Totuşi, atrage atenţia asupra deosebirii dintre vorbirea în limbi şi profeţie. În context liturgic, profeţia este mai importantă, fiindcă aduce oamenilor (credincioşilor)  zidire (οἰκοδομὴν) îndemn (παράκλησιν) şi mângâiere (παραμυθίαν). Din perspectiva efectului asupra bisericii, cel ce profeţeşte este mai mare (= mai important) decât cel vorbeşte în limbi. După o digresiune despre necesitatea inteligibilităţii mesajului rostit în biserică, apostolul revine asupra necesităţii de a urmări zidirea comunităţii (14:12), apoi dă exemplul său personal, arătând că, deşi vorbeşte în limbi mai mult decât corintenii, în comunitate preferă să vorbească cinci cuvinte inteligibile decât o mie în altă limbă.

Ajungem astfel şi la versetul de la care am pornit. Pavel îi îndeamnă pe corinteni să nu fie copii la minte, sugerând astfel că predilecţia corintenilor pentru harisme spectaculoase (vorbirea extatică în limbi), manifestate în public, este semnul imaturităţii (copilăriei) spirituale (14:20). Urmează argumentul din Scriptură (citat liber din Is. 28:11-12): Dumnezeu spune că va vorbi Israelului necredincios prin „alte limbi” şi prin „buze străine”, dar nici aşa nu vor asculta. În context, referirea este la invadatorul străin, Asiria, prin care Dumnezeu va da o lecţie poporului său infidel (vezi şi promisiunea din Deut. 28:49).

Care este argumentul paulin? Dumnezeu s-a folosit de „(vorbitori de) limbi necunoscute” (ἑτερογλώσσοις) pentru a vorbi unui popor necredincios (în cazul nostru, Israel), dar fără efect, fiindcă oamenii n-au ascultat (=nu s-au convertit). Aplicaţia: vorbirea în limbi este un factor de alienare pentru necredincioşii din Corint. O manifestare colectivă a vorbirii în limbi i-ar face pe necredincioşi să fugă încotro văd cu ochii, considerându-i pe creştini un pic „săriţi” (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;).

Va fi devenit clar că am luat „semn” (v. 22) cu sensul de „semn care stârneşte opoziţie” (cf. paralela interesantă din Luca 2:34), adică un semn care provoacă o reacţie de respingere. Este clar, din ce spune Pavel, că vorbirea în limbi (ininteligibilă) devine pentru necredincios un obstacol. Din cauza lui, omul respinge integral mesajul creştin al bisericii din Corint şi pierde ocazia de a veni la mântuire.

Cu profeţia lucrurile stau altfel. Am văzut la începutul cap. că, potrivit lui Pavel, ea este menită pentru cei credincioşi, cu efectele deja menţionate (zidire, mângâiere etc.). Ideea că profeţia este pentru credincioşi este reluată în 22 (ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν).

Profeţia este pentru credincioşi… şi nu numai

Interesant este că, deşi în mod tipic profeţia se adresează credincioşilor, efectele ei pot să fie mult mai cuprinzătoare. Când o compară cu „limbile”, Pavel scrie că, spre deosebire de ele, profeţia are efecte benefice pentru necredincios. Starea sufletească a acestuia este dezvăluită şi omul recunoaşte existenţa lui Dumnezeu în mijlocul comunităţii pe care o vizitează.

Aşadar, profeţia în sine este menită pentru zidirea bisericii în primul şi-n primul rând, dar poate avea consecinţe dincolo de scopul „de bază”. Altfel spus, când oamenii profeţesc în biserică, ei nu-i au în vedere pe necredincioşi. Nu de asta profeţesc, ci fiindcă se adresează bisericii. Dar este posibil ca din aceasta acţiune (inteligibilă) să rezulte „convingerea” şi “judecarea” unui necredincios care s-ar întâmpla să fie în biserică.

Concluzie

Cum se prezintă, din perspectiva efectelor, vorbirea şi în limbi şi profeţia? Să vedem.

Vorbirea în limbi

Efect asupra propriei persoane – pozitiv

Efect asupra bisericii – zero (dacă nu este tălmăcită)

Efect asupra străinilor – negativ (oamenii sunt alienaţi de ea)

Profeţia

Efect asupra bisericii – pozitiv (zidire, mângâiere, încurajare)

Efect asupra străinilor – pozitiv (convertire, recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în biserică)

Nu este de mirare că apostolul recomandă vorbirea în limbi în cadru particular şi restrângerea ei în cadru liturgic (public). Cât despre profeţie, ea trebuie exercitată public şi evaluată (v. 29) de ceilalţi profeţi. Cu alte cuvinte, în biserica din Corint nu e loc de cercuri selecte şi revelaţii particulare. Cine are un mesaj profetic nu vorbeşte ex cathedra, ci îşi supune mesajul evaluării. Îndemnul final este: fiţi zeloşi în a profeţi şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi (în particular sau tălmăcită), dar totul în chip cuviincios şi cu rânduială (ordine).


Anunţam mai cu ceva vremi în urmă că unul dintre colegii mei de catedră (pe atunci era şi de birou) şi-a depus teza de doctorat în teologie biblică: Concepţia Sfântului Apostol Pavel despre Biserică, din perspectiva metaforelor sale eclesiologice. Procesul care a urmat a fost cam lunguţ, dar s-a săvârşit cu bine. Astăzi a avut loc etapa finală: susţinerea tezei şi conferirea titlului de doctor, cum laude.

Mă bucur mult pentru Ciprian şi îi doresc să rămână activ în continuare pe baricadele cercetării (pe cele ale pastoraţiei ştiu că va rămâne), fiindcă mulţi „academici” încetinesc ritmul de lucru după obţinerea titlului de dr.

P5140079

Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc (coordonatorul tezei de doctorat) citeşte referatul de evaluare în prezenţa celorlalţi membri ai comisiei.

P5140087

După deliberări, candidatul îşi poate permite să zâmbească! De la stânga la dreapta: pr. univ. dr. Stelian Tofană, conf. univ. dr. John Tipei, ÎPS Laurenţiu Streza (mitropolitul Ardealului), dr. Ciprian Terinte, pr. univ. dr. Vasile Mihoc şi pr. prof. univ. Dumitru Abrudan.

P.S. 19 mai: Fiindcă circulă pe internet tot soiul de idei aberante, cum că Ciprian Terinte s-ar fi (nici mai mult, nici mai puţin decât) “popit”, fac aici precizarea expresă, pentru tot insul, că Ciprian Terinte este presbiter în Cultul Penticostal şi predă la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,746 other followers