În ultimele două săptămâni m-am aplecat cu atenție asupra Catehismului lui Coresi (1560), care folosește ca model un catehism luteran de tipul celui publicat de Luther în 1529. Bibliografia privitoare la această mică lucrare este imensă, iar luptele ideologice care se duc în jurul ei sunt formidabile. Nu intru aici în detalii. Câte ceva am scris în studiul care va face parte din cartea pe care o pregătesc acum, al cărei titlul provizoriu este Noul Testament de la Bălgrad în lumina Reformei protestante.

În cursul cercetării, am ajuns și la cartea Dascăli de cuget și simțire românească, publicată în 1981 de Dr. Antonie Plămădeală, pe atunci episcop al Buzăului. Aveam mari nădejdi de la această lucrare, însă ele s-au diminuat simțitor după ce am parcurs secțiunea despre Coresi. Căci unul dintre scopurile autorului pare a fi ocultarea rolului jucat de Reformă în apariția primilor cărți tipărite în limba română.

Am început să bănuiesc că ceva nu e în ordine cu abordarea episcopului A. Plămădeală când am dat peste acest citat:

Din când în când se aud și voci care încearcă să-i diminueze rolul, sau măcar să i-l împartă cu alții, și nu spre cinstirea noastră românească, ci spre a ne face tributari unor influențe străine, ca și cum noi n-am fi fost în stare să gândim și să lucrăm, noi înșine, în momentele-cheie ale istoriei și culturii noastre. Aceasta poate suna foarte „patriotic”, s-ar putea zice, dar în știință contează faptele, argumentele, nu sentimentele. E adevărat, și tocmai de aceea vom însemna câteva fapte, un număr suficient de argumente (p. 70).

Să vedem ce „fapte” însemnează Antonie Plămădeală. Citez de la p. 70-71, păstrând sublinierea introdusă de autor:

Dacă ar trebui să ne facem un punct de vedere, chiar înainte de a pătrunde în laboratoarele exegezelor savante, n-ar fi deloc neștiințific să pornim de la premisa că e cu totul natural ca un popor să dorească, cu toată ființa lui, și să lupte cu toate forțele lui, să se exprime în limba lui. Ce spune Coresi în epilogul primei cărți tipărite în românește, Evangheliarul de la Brașov, 1560-1561? — „Amu avutu jelanie pentru sfente cărți creștinești, tetroevgl, și amu scrisu aceaste sfente cărți de învățâtură, să fie popilor rumânești să înțeleagâ, să învețe Rumânii cine-su creștini. Cumu grăiaște și sf-ntul Pavelu ap-slu cătrâ Corinteani 14 capete: în sfănta besearecâ mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțelesu decâtu 10 mie de cuvinte neînțelease în limbâ striină… Scris-am eu diiaconu Coresi ot Trăgoviște și Tudor diiacu”

Citești acest splendid pasaj și – „mândru că ești român”, vorba Plagiatorului național, – simți că ți se umezesc ochii de emoție la gândul că diaconul Coresi a avut o viziune atât de modernă, în dorința lui intensă („jelania”, cum zice el) de a da poporului român, prin medierea preoțimii, Scriptura în limba națională.

Când însă ajungi să citești epilogul Tetraevanghelului tipărit de Coresi, imaginea se schimbă substanțial. Dau transcrierea după Texte românești din secolul al XVI-lea, apărută în 1982, la un an după cartea lui Antonie Plămădeală. Sublinierile din text îmi aparțin, precum și introducerea majusculelor pentru persoanele Treimii.

Cu vrearea Tatălui și cu ajutoriul Fiului și cu sfârșitul Duhului Sfânt, în zilele măriei lui Ianăș crai, eu, jupânul Hanăș Beagner den Brașov, am avut jelanie pentru sfintele cărți creștinești Tetroevanghel și am scris aceaste sfente cărți de învățătură, să fie popilor rumânești să înțeleagă, să înveațe rumânii cine-s creștini, cum grăiaște și sfântul Pavel apostol cătră corinteani (14 capete): „În sfânta besearecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles, decât 10 mie de cuvinte neînțelease în limbă striină”. După aceaea vă rugăm toți sfenți părinți, oare vlădici, oare episcopi, oare popi, în cărora mână va veni aceastea cărți creștinești, cum mainte să cetească, necetind să nu judece, nece să săduiască. Și cu zisa jupânului Haneș Beagner, scris-am eu, diiacon Coresi o(t) Târgoviște, și Tudor diiac.

Și s-au început în luna lu mai 3 zile și s-au sfârșit în luna lui ghenuarie 30 zile, vŭ lĕto 7 mie 69 în cetate în Brașov.

„Faptele” pe care le clamează (și le ascunde cu grijă) prelatul român sunt următoarele:

(1) Comanditarul cărții, personajul cu „jelania”, este judele Brașovului, luteranul Johannes Benkner, care dorește să răspândească Reforma între români.

(2) Coresi nu a lucrat din proprie inițiativă, ci „cu zisa jupânului Haneș Beagner”.

(3) Coresi a fost tipograf, nu traducător. Pentru o discuție informată asupra subiectului, îl îndrum pe cititor către excelenta monografie Gheție-Mareș (1994), cap. „Coresi, traducător sau numai tipograf?” scris de Ion Gheție.

Și acum mă întreb: de câtă lipsă de integritate (morală și academică) este nevoie pentru a desfigura un text de așa manieră, încât ceea ce spune judele Johannes Benkner în epilogul Tetraevanghelului să-i fie atribuit lui Coresi, pe motive de „patriotism”?

Cei care apelează la astfel de tertipuri ieftine să nu-și dea oare seama că „patriotismul” pe care vor să-l promoveze devine un bumerang care distruge exact ceea ce dorește să construiască?

Nu-mi imaginez cum poți fi patriot fără a prezenta (și interpreta) onest faptele din istoria propriului tău popor.


Mai jos puteți citi a doua parte a analizei făcute de Samuel Marușca pe tema Brexit. Prima parte AICI.

4. Întrebări pentru România. Vom avea nevoie de viză pentru a călători și locui în Regatul Unit? Se vor mări taxele pentru studenți? Vom avea nevoie de permis de lucru („yellow/blue card”) pentru a avea dreptul legal de a munci în Regatul Unit, ca înainte de 2014? Viitorul este incert. Răspunsul la aceste întrebări depinde de aranjamentul pe care îl va face guvernul britanici cu UE la sfârșitul celor doi ani de negocieri, dar este puțin probabil ca românii, în calitate de membri ai UE, să aibă nevoie de vize și premise de lucru, pentru simplul fapt că perioada de 7 ani de restricții pe piața muncii pentru România și Bulgaria a fost negociată înainte de 2007, iar din 2014, chiar dacă nu este în Schengen, România se bucură de aceleași drepturi în Regatul Unit ca în Italia, Austria sau Spania. În schimb, tot în funcție de aceste negocieri, s-ar putea ca peste 2 ani să existe o majorare a taxelor de școlarizare pentru studenții europeni care vin să studieze în universitățile britanice (momentan taxele sunt identice pentru toți studenții, indiferent de origine), restricții suplimentare pentru împrumuturile studențești oferite de guvern, burse și granturi de cercetare mai puține, etc. Trebuie subliniat faptul că Regatul Unit a plătit contribuțiile la bugetul UE până în 2020 și se presupune că proiectele și granturile europene deja stabilite vor rămâne valabile până în 2020.

5. Scoția. Dat fiind că Scoția a votat covârșitor în favoarea rămânerii în UE, iar Anglia a votat ieșirea, Brexit-ul deschide calea pentru un nou referendum de independență în Scoția (vezi Section 30 of the Scotland Act 1998). Liderul SNP, Nicola Sturgeon, a spus răspicat acest lucru, afirmând că intenționează să exploreze toate opțiunile pentru a pune în aplicare dorințele scoțienilor de a rămâne în UE: „Un al doilea referendum trebuie pus în discuție și deja este pe masa discuțiilor”. Scoția va începe să pregătească legislația pentru susținerea referendumului de independență în următorii doi ani.

6. Lăsând la o parte ceea ce ne displace cu privire la referendum, trebuie spus că el reprezintă o lecție de democrație pentru România. Dat fiind faptul că noi, românii, respirăm aerul proaspăt al democrației de vreo două decenii (cum spunea C. Coposu), înțelegem destul de greu cum funcționează politica britanică. Etichete de tipul „ignoranți, rasiști, dictatură, prostia maselor” sunt, în opinia mea, nefondate. Eventual, se poate discuta despre legitimitatea organizării acestui referendum și despre factorii politici care au luat hotărârea de a pune poporul să se pronunțe asupra unei probleme atât de complicate. Chiar dacă nu vedem logica în virtutea căreia apartenența la UE se decide prin referendum, n-aș spune să spun că totul a fost o cacealma. Teza mea nu susține categoric legitimitatea referendumului, ci faptul că parlamentul britanic funcționează democratic. Cetățenii britanici consideră că au hotărât viitorul țării lor. Ei nu cred că au făcut jocul politic meschin de scurtă durată al unor grupuri de interese. Chiar dacă aceste jocuri vor exista inevitabil, faptul că parlamentul înțelege a priori suveranitatea poporului întărește un adevăr incontestabil: sentimentul general al britanicilor este că soarta țării stă în mâinile lor. De aceea s-au prezentat la urne peste 72% dintre cetățenii cu drept de vot, adică peste 33 de milioane. Prin comparație, referendumul din 2009 din România (când populația a decis restrângerea numărului de parlamentari la 300) nu a fost niciodată respectat, iar parlamentul României s-a obișnuit să-și acorde beneficii nemeritate și să blocheze anchetele justiției, funcționând ca un stat în stat împotriva dorințelor cetățenilor de rând.

În ce privește referendumul britanic, nu există suspiciuni de fraudare, nu au fost raportate incidente sau nereguli cu privire la organizarea scrutinului, nu există plângeri penale, deși s-a putut vota și prin poștă. Ați avea curajul să vă trimiteți votul prin poștă în România? Românii care sunt cetățeni britanici au putut vota fără să stea la coadă. Nu s-a stat la coadă nici la secțiile de votare din Gibraltar și nimeni nu a sugerat vreun moment că acele voturi ar fi mai puțin valide.

Pe de altă parte, modul în care presa centrală din România a abordat subiectul „Brexit” este lăutăresc, cum ar zice Noica. Ce-i drept, nici nu avem mulți experți în materie de politică externă în afară de T. Baconschi, A. Goșu, B. Aurescu, P. D. Aligică (listă la care am mai putea adăuga vreo două-trei nume). Există câteva excepții în presă, firește (Orășanu, Mixich, etc.), dar în afara unor mici paragrafe copiate din presa străină, în afara câtorva articole subțiri despre implicațiile acestui referendum (ca să nu pomenim articolele care citau părerile lui David Beckham cu privire la Brexit), presa din România nu a acordat atenția cuvenită acestui moment de importanță istorică, decât după aflarea rezultatelor.

7. Pe plan politic, România nu a avut niciodată o relație foarte apropiată cu Regatul Unit. Încă din 1940 Churchill spunea: „N-am avut niciodată sentimentul că relațiile noastre dintre trecut cu Româna și Bulgaria ar necesita vreun sacrificiu special din partea noastră”. Deși susținător al „Statelor Unite ale Europei” – o idee îmbrățișată de mulți intelectuali – Churchill a fost acuzat că a „vândut” România lui Stalin în octombrie 1944 și apoi la Yalta în 1945. Mihaela Sitariu (2013) a demonstrat că nici sub comuniști nu am fost în cele mai bune relații cu Marea Britanie, disidenții și intelectualii români preferând Franța. Dar România a fost mereu atentă să trimită cei mai capabili diplomați în Regatul Unit și SUA. Este limpede că relațiile bilaterale româno-britanice s-au dezvoltat foarte mult din punct de vedere economic după 1990, în special în timpul ambasadorului Ion Jinga. România rămâne un aliat strategic important pentru Regatul Unit pe flancul Europei de est, dată fiind situația incertă din Ucraina și Crimeea. În tot cazul, e greu de calculat cum se vor schimba relațiile între România și Regatul Unit, economic și politic. Imigranții nu se vor mai simți bineveniți pe tărâm britanic, dar o întoarcere în masă a românilor acasă este puțin probabilă. Indiferent de măsurile pe care le vor lua Comisia Europeană și Parlamentul European pentru a stabiliza relațiile cu statele membre, cert este că discursul românesc anti-Bruxelles se va înteți. Totuși, în lipsa unor lideri naționaliști precum Corneliu Vadim Tudor, care să devină megafonul nemulțumirilor românilor cu privire la UE, un referendum Ro-exit este extrem de improbabil. Sper, totuși, să nu ne vină vreo idee.


Presa română a comentat viu și îndelung, dar nu întotdeauna competent, semnificațiile referendumului istoric care a avut loc săptămâna aceasta în Regatul Unit. I-am cerut unui amic de la Londra, care locuiește vizavi de casa lui Boris Johnson (vârful de lance al Brexit-ului), să-mi permită postarea pe blog a unei scurte analize privitoare la eveniment.

Samuel Marușca este licențiat în Litere și deține titlul de master în teologie. Din 2009 își continuă studiile la Londra. În prezent este doctorand în lingvistică și asistent universitar la School of Oriental and African Studies, University of London.

Rezultatele referendumului

 Regatul Unit: ieșire: 52 %; rămânere: 48%

Anglia: ieșire: 54%; rămânere: 45%

Scoția: ieșire: 38%; rămânere: 62%

Țara Galilor: ieșire: 52%; rămânere: 48%

Irlanda de Nord: ieșire: 45%; rămânere: 55%

Grad de participare la referendum: 72%

Decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea Europeană este regretabilă și neașteptată. Rezultatul Brexit-ului a stârnit și va stârni în continuare numeroase pasiuni, disensiuni, ipoteze, scenarii. Nu cred că aceasta este calea cea mai bună pentru Regatul Unit, dar nu am o viziune fatalistă asupra situației. Câștigătorii, cei din tabăra „leave” (ieșire), nu au un proiect politic pe care să îl pună în aplicare (cum s-a întâmplat după alegerile anterioare), nu știu care sunt riscurile economice ale acestui rezultat și nu pot anticipa implicațiile istorice ori impactul social pe care îl presupune o asemenea ruptură. Singurul lucru sigur este că nimic nu este sigur.

Orașele industriale, partea de nord a Angliei, zone extinse din West Country, Midlands și persoanele peste 50 de ani au votat masiv pentru ieșirea din UE, în timp ce orașele mai bogate ale Angliei (Londra, 40% ieșire; 60% rămânere) și populația între 18-50 de ani au votat masiv pentru a rămâne în UE.

1. Liderul de facto al taberei „exit” și, totodată, personajul politic care iese cel mai câștigat din această afacere este Boris Johnson, nu Nigel Farage, cum s-ar putea crede la prima vedere. Ar fi o greșeală să credem că 52% dintre cei care au votat rezonează cu ideile extremiste și rasiste ale lui Farage. Argumentele taberei „pro-ieșire” au fost legate de: (1) suveranitate („deficit democratic”) și noile reglementări venite de la Bruxelles; (2) faptul că Regatul Unit contribuie mai mult la bugetul UE decât primește; (3) imigrația necontrolată. Boris Johnson, un om pe care nu-l putem suspecta de ignoranță (este absolvent de „studii clasice” al Universității din Oxford și a publicat câteva titluri importante, între care și bestseller-ul The Churchill Factor), a dat dovadă de cavalerism în declarația de ieri, în care își felicita îndelung adversarul (David Cameron, premierul demisionar) pentru contribuția pozitivă pe care a avut-o la cârma țării în timpul mandatelor sale. Totuși, Johnson rămâne un personaj foarte controversat, cunoscut pentru faptul că lucrează de mult timp la sculptarea propriei statui politice. Cele mai multe măsuri menite să-l facă popular datează din timpul celui de-al doilea mandat de primar al Londrei (2012-2016), când s-a reinventat ca lider conservator anti-establishment. Victoria obținută recent la referendum i-a deschis lui Johnson un culoar politic larg care probabil va duce la 10 Downing Street.

2. Brexit-ul rezolvă foarte puține lucruri, dar complică viitorul EU și al Regatului Unit, fiindcă introduce în ecuația europeană multe necunoscute. Ziua rezultatelor referendumului a fost una tristă pentru liderii celor 27 state din Uniunea Europeană, care începe să-și arate slăbiciunile. Brexit-ul cu siguranță nu va crea noi locuri de muncă în Marea Britanie și nu va îmbunătăți relațiile diplomatice și economice cu celelalte țări membre ale UE. De fapt, lira și FTSE au atins un minim istoric („biggest 1 day drop in 30 years”), cei cu venituri mici fiind puternic afectați pe termen scurt și mediu. Se preconizează atât o recesiune de scurtă durată, cât și o oarecare stagnare și relaxare pe piața imobiliară (foarte mult așteptată de cei care doresc să achiziționeze o locuință în Regatul Unit).

3. Viitorul Regatului Unit. Când va ieși efectiv acest stat din UE? Care va fi noua relație cu UE și ce atitudine va adopta UE în relația cu fostul membru? Va rămâne engleza între limbile oficiale ale UE? Premierul sugerează că Regatul Unit nu trebuie să facă apel imediat la articolul 50 din Tratatul de la Lisabona (deși acest lucru trebuie să se întâmple în următoarele 3 luni), în virtutea căruia UE trebuie să fie notificată cu privire la intenția britanicilor de a ieși din Uniune. Odată trimisă notificarea, se declanșează un proces de negocieri, întins pe doi ani, între o echipă desemnată de guvernul britanic aflat acum la putere și o echipă de la Bruxelles formată din membri ai Comisiei Europene. Conform art. 50 sus-pomenit, până la încheierea negocierilor, Regatul Unit rămâne membru deplin al UE. După acest certificat de divorț, regulile și tratatele UE nu se mai aplică în Marea Britanie, dar va fi nevoie de timp suplimentar pentru stabilirea detaliilor cu privire la noua relație între UE și fostul său membru (de ex., cu privire la libera circulație a persoanelor, piața europeană unică etc.)

(Va urma)


În ultimul an am reușit atât de rar să public pe blog meditații la Scriptură, încât mi se pare greu de crezut că am trăit vreodată vremea în care puteam scrie astfel de postări în ritm de două-trei pe săptămână. Marșul forțat pe care ți-l impune uneori viața este necruțător, dar vine la pachet cu un eventual supliment de înțelepciune. Trecerea timpului aduce reconcilierea cu adevărul fundamental că timpul pe care îl trăim nu este al nostru. Îl trăim pe credit, fie că ne place sau nu. Dacă suntem buni ispravnici, îl „investim”, îl fructificăm, îl punem în valoare. Dacă suntem neînțelepți, îl risipim ca și când am dispune de rezerve nesfârșite, pe termen nelimitat.

Astăzi am parcurs din nou un pasaj din 2 Corinteni 4. Voi fi citit și recitit secțiunea v. 7-15 de nenumărate ori, dar numai acum s-a luminat în text opoziția „moarte-viață” care domină firul gândurilor exprimate de Apostol în aceste versete.

Paragraful se deschide cu imaginea fragilității. Apostolul se aseamănă pe sine (și pe tovarășii săi de misiune) cu niște vase de lut (în grecește, ostrakinoi, „madlenă” sonoră care îmi evocă întotdeauna „strachinile” de care am auzit întâia oară în copilărie, în casa bunicilor). Metafora este grăitoare, căci ce este mai fragil și mai ușor de spart decât un vas de lut?

Folosirea acestei imagini are rolul de crea un contrast puternic între viața umană și ceea ce am putea numi „superlativul puterii lui Dumnezeu”. Am folosit termenul „superlativ” în încercarea de a traduce grecescul hyperbolē, care inițial a însemnat „depășire” în sens fizic (de ex., performanța unui atlet care aruncă o suliță mai departe decât concurenții săi). Am însă impresia că în 2 Corinteni 4 substantivul joacă rolul unui adjectiv, având menirea de a descrie „puterea lui Dumnezeu”. (Să observăm că de la gr. hyperbolē avem în românește, prin intermediul limbilor moderne, termenul tehnic „hiperbolă”, întâlnit atât în geometrie, cât și în gramatică). Așadar, „superlativul puterii” înseamnă „putere extraordinară” sau „putere nemaipomenită” (ultima variantă, la Cornilescu). În Biblia sinodală citesc „puterea covârșitoare”, echivalare care nu mă mulțumește fiindcă, deși „covârșitor” transmite într-o oarecare măsură ideea de „hiperbolic”, eu unul am ajuns să-l simt mai ales ca sinonim al lui „copleșitor”.

Dar să revin la 2 Corinteni 4: apostolul Pavel ne spune că poartă în el o comoară, simbol folosit pentru a face referire la mesajul adus de Isus Hristos. Dar oare ce simbolizează „vasele de lut” pomenite de Apostol? Când citesc versetele 8-12, rămân cu impresia clară că cel mai probabil Pavel are în vedere trupurile umane încercate de boală, marcate de suferințe și apăsate de moarte. Atâta doar că realitatea cenușie a vieții nu-l face pe Apostol să-și piardă speranța; dimpotrivă, starea fragilă a mesagerului uman învederează și mai mult originea dumnezeiască a puterii nespus de mari care lucrează prin el, în proclamarea Evangheliei.


Despre acest subiect am mai scris în vară o postare (AICI). Acum am reușit să-l dezvolt cât să pot spune pe îndelete ce aveam în minte la vremea respectivă.

Precum se vede, scrierea unor materiale atât de ample e un lux pe care cu greu mi-l mai permit în ultima vreme.

***

Capitolul 4 din Epistola către Romani este important, în economia argumentației formulate de apostolul Pavel, fiindcă introduce în discuție un personaj paradigmatic, Avraam, a cărui viață este prezentată drept argument în sprijinul ideii că Dumnezeu îi îndreptățește pe credincioșii proveniți dintre neamuri. De-a lungul capitolului, autorul ne înfățișează elementele de conținut ale credinței care l-a însuflețit pe „tatăl tuturor credincioșilor”. Asupra acestor aspecte mă opresc în articolul de față.

Prima secțiune a capitolului (v. 1-12) sunt dominate de verbul „a socoti” (gr. loghizō), care devine un veritabil leitmotiv teologic. Apostolul ia ca punct de plecare Geneza 15:6, („Avraam a crezut în Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca dreptate”), verset în jurul căruia se țese o bună parte din materialul teologic cuprins în Romani 4. Lui Avraam, ne spune Pavel, dreptatea nu i s-a socotit ca o datorie, fiindcă patriarhul nu a „lucrat” pentru Dumnezeu pentru ca apoi să poată revendica și obține plata cuvenită, în baza unei înțelegerii prealabile. Dimpotrivă, Avraam este mai degrabă asemenea celui care, deși nu „lucrează” (adică nu poate invoca în favoarea sa vreo datorie contractuală), are convingerea (credința) că Dumnezeu îl achită pe cel lipsit de evlavie (v. 5).

Un argument biblic suplimentar provine din Psalmi, sursa predilectă a citatelor folosite de Pavel în epistolele sale. David, celălalt mare patriarh al poporului ales, proclamă – din propria experiență – starea de fericire a omului căruia Dumnezeu îi socotește dreptatea în absența faptelor (v. 6). Poate că nouă, cititorilor moderni, ni se pare arbitrară selecția pasajelor extrase de Pavel, din VT. Dar, pentru cel care citește cu atenție Romani 4, fragmentele alese nu au nimic arbitrar. Legătura dintre Avraam și David este posibilă grație verbului loghizō („a socoti”), folosit în ambele contexte veterotestamentare. În traducerea Cornilescu, această corespondență este invizibilă, fiindcă a doua ocurență a verbului este tradusă prin „nu-i ține în seamă” (v. 8), în loc de „nu-i socotește” sau „nu-i pune la socoteală”, cum ar fi fost mai natural.

O altă legătură între cele două mărturii scripturale întrebuințate de Pavel se realizează nu la nivel de citat, ci la nivel de vocabular. Verbului „a lucra” (ergazo) din secțiunea privitoare la Avraam îi corespunde substantivul „lucru/faptă” (gr. ergon) din secțiunea privitoare la David. Din nefericire, în multe traduceri se pierde unitatea firului argumentativ paulin, drept care cititorul neavizat nu sesizează înlănțuirea strânsă a ideilor (din v. 5 și 6), realizată cu ajutorul termenilor din aceeași familie de cuvinte (a lucra/lucru).

Cele două constatări de mai sus ne dau prilejul să facem o scurtă observație cu privire la maniera în care interpretează apostolul Pavel VT: adesea două pasaje din Scriptură sunt asociate pe baza unui cuvânt comun, astfel că cele două ajung să se ilumineze și interpreteze reciproc. La prima vedere, procedeul pare unul facil, dar aparențele, cum bine știm, sunt înșelătoare. Pavel nu-și construiește argumentația prin „metoda concordanței”, ca și când ar lua la întâmplare două versete din VT în care apare verbul „a socoti”. Dimpotrivă, cele două texte sunt alese cu grijă, grație similitudinii lor: din ambele reiese că Dumnezeu face un gest de îndurare în relație cu omul  păcătos. Prin urmare, pilda lui Avraam și pilda lui David sunt de același ordin. Ele se înscriu în aceeași categorie și spun, în mod complementar, aceeași istorie condensată a relației dintre Dumnezeu și omul incapabil să se mântuiască pe sine. Mai mult, al doilea exemplu, cel al lui David, este important fiindcă interpretează sensul „îndreptățirii”. Când Dumnezeu îl îndreptățește pe un om, ne spune Pavel, El elimină păcatele din „ecuația mântuirii”.

Dar credința lui Avraam nu vizează strict bunătatea lui Dumnezeu (care în practică ia forma achitării celui păcătos), ci alte două atribute ale Sale: puterea Lui asupra morții și suveranitatea sa asupra întregii realități. Potrivit v. 17, Avraam a crezut pe de o parte că Dumnezeu „învie morţii” și, pe de altă parte, că El „cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi”. La o lectură superficială, acest verset sugerează că Pavel face referire la credința lui Avraam că Dumnezeu poate să-l învie din morți pe Isaac.

O analiză judicioasă a textului arată că nu despre Isaac vorbește Pavel, ci despre Avraam însuși. Verbul grecesc folosit (zōopoieō) constituie un indiciu important în acest sens, fiindcă el înseamnă nu „a învia”, cum a fost tradus de Cornilescu, ci „a face viu”. (Dacă ar fi să inventăm un cuvânt care să păstreze structura termenului grec, el ar trebui să fie „a vivifica”, termen pe care nu-l agreez, din cauza învelișului sonor greoi). Așadar, Avraam a crezut că Dumnezeu „pune viață în cei morți”. Dacă citim mai departe, înțelegem de ce nu Isaac este cel vizat de afirmația autorului: Pavel continuă cu declarația că tatăl tuturor credincioșilor „și-a contemplat propriul trup, care deja era mort” (v. 19). Apostolul nu vrea prin aceasta să spună că patriarhul a avut un soi de „experiență în apropierea morții”, precum cele descrise de oamenii care povestesc că sufletul lor a părăsit trupul pentru a se îndrepta către un tunel de lumină, ci că, uitându-se la Avraam, oricine (inclusiv patriarhul însuși) ar fi fost tentat să constate: „Omul acesta este ca și mort; cum să mai dea viață la o sută de ani? Cum să mai aibă urmași?”

Opoziția dintre Dumnezeu „de-viață-făcătorul” și omul aflat sub spectrul morții este accentuată suplimentar, în același verset, cu ajutorul termenului nekrōsis (de unde și necroză, în limbaj medical modern), folosit pentru a descrie „moartea pântecelui Sarei”. Așadar, nu doar Avraam era atins de aripa morții, ci și Sara, al cărei pântece este descris de Apostol cu ajutorul unui termen care șochează, ilustrând totodată situația imposibilă în care se aflau cei doi soți.

Din versiunea Cornilescu nu răzbat toate aceste conexiuni fundamentale pentru înțelegerea conținutul credinței lui Avraam. Citez mai jos v. 19, în care am subliniat, prin italice, cele două aspecte problematice care trebuie revizuite, dacă dorim să transmitem cu mai mare fidelitate gândul paulin.

„Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.”

În locul participiului nenekrōmenon („mort”, „ca și mort”) găsim în versiunea Cornilescu o imagine mai palidă: nu a morții, ci a îmbătrânirii. Desigur, bătrânețea duce la moarte, dar accentul lui Pavel nu cade pe bătrânețe, ci pe punctul terminus al existenței omenești – moartea. Dacă ar fi vrut să vorbească despre vârsta înaintată a lui Avraam, Apostolul ar fi avut la dispoziție vocabularul grec necesar sublinierii acestui concept. De altfel, același tip de obscurizare se produce și în cazul Sarei. În locul expresiei „moartea pântecelui Sarei”, citim că „Sara nu mai putea să aibă copii.” Prin substituirile făcute, introduse, desigur, din dorința de a face textul cât mai accesibil, Cornilescu a „domesticit” limbajul frapant al lui Pavel, a anulat conflictul „viață-moarte” care domină v. 16-21, și a alterat conținutul credinței lui Avraam, așa cum este descris acesta în Romani 4. Recuperarea accentelor pauline se poate face prin revizuirea versetului în felul următor: „Și [Avraam] n-a slăbit în credință când s-a uitat la trupul său, care era aproape mort (căci avea cam o sută de ani), și la pântecele fără viață al Sarei.” Dacă am vrea să fim mai preciși, am putea spune chiar „pântecele mort” al Sarei sau – cu riscul de a cădea într-un literalism greu de suportat –, „moartea pântecelui Sarei”.

În rezumat, credința lui Avraam îmbrățișează trei idei majore: (1) Dumnezeu îl îndreptățește pe păcătos; (2) Dumnezeu poate să dea viață celor morți, în speță lui Avraam și soției sale; (3) Dumnezeu poate să cheme în ființă realități care nu sunt: poate să-i dăruiască lui Avraam o descendență bogată, nu doar biologică, ci și spirituală. Mai ales spirituală, căci în virtutea credinței sale a ajuns Avraam „tatăl multor neamuri”.


În timpul unei conversații cu tatăl meu am mai depistat astăzi în Biblia sinodală o greșeală care s-a moștenit încă din 1936, din Biblia Patriarhului Miron Cristea.

Textul din Is. 33:14 zice așa în ediția sinodală 2008 (ș.urm.):

Păcătoșii vor tremura în Sion și pe cei fără de lege fierul îi va cuprinde: „Care din noi poate să îndure focul mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul cel de veci”?

Când am fost întrebat ce noimă are „fierul” din acest verset, am aruncat o privire în ebraică și am realizat că traducătorul trebuie să fi avut în minte „fiorul”, pe care zețarul l-a înțeles ca „fier”. (În paranteză fie zis, nici moqed, „vatră” nu e chiar „jar”, și ar trebui revizuit, dar să admitem că autorul traducerii a fost mai generos cu sensurile în partea de final a versetului).

Dar să privim oleacă și la bârna din ochiul nostru evanghelic. Da, există erori de tipar moștenite și versiunile Cornilescu, până la cele mai recente. Însă, în vreme ce confesiunile evanghelice sunt cam firave și palide (numeric vorbind), BOR este balșoaie și solidă, are vreo 14 facultăți de teologie, cu numeroși bibliști, cu biblioteci mari, cu resurse și logistică ce depășesc lejer capacitățile spațiului evanghelic. Când ți se dă mult, ți se cere mult.

Am prorocit de multă vreme că actualul patriarh va demara o revizuire a Bibliei sau poate o nouă traducere și, din ecourile care ajung până la mine, proiectul a fost pus la dospit. Ar fi și vremea, fiindcă erorile din Biblia sinodală sunt câtă frunză, câtă iarbă. Amestecul de surse (greacă și ebraică) practicat de traducătorii interbelici s-a soldat cu o varză textuală pe care nu știu cum o vor descâlci traducătorii din viitoarea echipă. În cazul în care „comanditarul” se va mulțumi să peticească actuala versiune pe ici, pe colo, rezultatul va fi modest. Nădejdea mea este că resursele alocate pentru proiect vor fi considerabile și că ele vor aduce versiunea sinodală în secolul al XXI-lea. Căci ce avem acum nici pentru secolul XIX nu arată prea bine.


Reiau aici materialul pr. Ioan-Florin Florescu, fiindcă el prezintă, cu multă acribie, pe înțelesul tuturor, chestiuni pe care canale precum Discovery le transformă în adevărate „conspirații”.

***

Sînt uimit de fiecare dată când întâlnesc oameni ferm convinși că Biblia a fost falsificată. Unii știu și amănunte: a fost falsificată fie de împăratul Constantin cel Mare, fie la Sinodul de la Niceea, în 325, fie de Sfinții Părinți sau, pur și simplu, a fost falsificată de popi, pentru că știm foarte bine ce […]

https://ioanflorin.wordpress.com/2016/05/05/cum-arata-astazi-o-pagina-din-evanghelie-si-despre-legenda-bibliei-falsificate/

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 3,377 de alți urmăritori