Pagina de început a Evangheliei după Luca din Tetraevanghelul aflat în colecția Muzeului Olteniei

De astăzi încep să curgă cele 30 de zile în care ar trebui să primesc răspuns la următoarea cerere de informații.

Voi trimite cereri către toate instituțiile de profil care de zece ani neglijează importante elemente de patrimoniu cultural, încălcând Legea muzeelor.

Prezicerea mea este că în următorii cinci ani vom avea deja digitalizate principalele manuscrise grecești ale NT.

Voi merge până la acțiuni în instanță și voi cere explicații pentru dezinteresul cronic manifestat de importante instituții de cultură din România.

Am avut răbdare zece ani. Vremea petițiilor a cam trecut. Urmează acțiuni legale. Cei vizați de aceste acțiuni vor trebui să dea răspunsuri la o întrebare elementară: ce au făcut pentru conservarea digitală a manuscriselor pe care le au în colecții?

Mai jos puteți citi mesajul trimis astăzi către Muzeul Olteniei.

***

Stimate Domnule Director,

Mă văd nevoit să vă scriu din nou în legătură cu Tetraevanghelul bizantin aflat în proprietatea Muzeului Olteniei.

Potrivit Legii muzeelor nr. 311/2003, art. 27, alin. 1, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public sunt organizate și funcționează consilii de administrație, ca organe deliberative de conducere” (subl. mea).

Întrucât în ultimii zece ani solicitările mele privind digitalizarea și punerea în valoare a Tetraevanghelului deținut de Muzeul Olteniei s-au lovit de o inexplicabilă rezistență, intenționez să mă adresez membrilor Consiliului de administrație al Muzeului pe care îl conduceți.

Prin prezenta, solicit informații privind „componența, atribuțiile, organizarea și funcționarea consiliului de administrație” (art. 27, alin. 2), întrucât doresc să mă asigur că membrii lui primesc informațiile necesare privind organizațiile non-guvernamentale de prestigiu care au ca principal scop conservarea digitală pro bono a manuscriselor.

În al doilea rând, solicit informații privind consiliul științific al Muzeului Olteniei. Potrivit art. 28, alin. 1 din legea mai sus-pomenită, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public pot funcționa consilii științifice, ca organe de specialitate alcătuite din specialiști de profil, cu rol consultativ în domeniul cercetării științifice, organizării sau structurării serviciilor, colecțiilor muzeale și activităților culturale.”

În al treilea rând, solicit informații despre cooperarea Muzeului Olteniei „cu organizații neguvernamentale, în vederea dezvoltării, protejării, conservării, restaurării, cercetării și punerii în valoare a patrimoniului muzeal, în interes științific sau cultural-turistic” (art. 12 din Legea muzeelor). Ce proiecte de cooperare a inițiat Muzeul Olteniei în vederea cercetării și punerii în valoare (inclusiv prin digitalizare) a Tetraevanghelului bizantin.

Vă reamintesc că în perioada 2009-2019 am pus la dispoziția Muzeului Olteniei informații despre posibile parteneriate cu organizații non-guvernamentale, dar mesajele trimise conducerii au fost ignorate.

Consider că această situație este inacceptabilă și intenționez să trimit sesizări pe acest subiect către Ministerul Culturii, Avocatul Poporului și Consiliul Județean Dolj.

Deoarece în trecut unele cereri pe care le-am trimis către Muzeul Olteniei au rămas fără răspuns, mă voi adresa instanței de contencios administrativ, în cazul în care prezenta cerere nu va fi soluționată în termenul legal de treizeci de zile.

Cu mulțumiri,

Conf. univ. dr. Emanuel Conțac

Reclame

Am răsfoit volumul lui Cândea, în speranța că voi găsi acolo informațiile de context care să mă ajute să înțeleg acest pasaj din prefața lui Dositei. Din păcate, n-am găsit nimic util.

Nici primul volum din seria MLD nu face un comentariu la prefață, așa cum m-aș aștepta.

Oare s-a aplecat cineva cu atenție asupra acestui text, ca să-l comenteze?


Trecând astăzi peste textele introductive din Biblia de la 1688, m-am pomenit întrebându-mă dacă citatul atribuit de Dositei lui Eusebiu cu privire la „Marele Costandin” este exact. Nu-mi aduceam aminte ca împăratul să-și fi trecut în revistă realizările în forma asta:

„Voi sînteți episcopi creștinilor pre denlăuntru lucrând tainele, iară și eu însumi episcup sînt, lucrînd-împreună la ceale de afară zidiri de dumnezăiești beseareci, înnoiri, aduceri de lumini și aprinzări de lumini”.

Așa cum am bănuit, când am luat la frunzărit textul din Viața lui Constantin, declarația făcută de împărat s-a dovedit mai economicoasă.

Dai mai jos o traducere literală și apoi mai interpretativă.

„Dar în vreme ce voi sunteți [episcopi] pentru cei dinlăuntrul bisericii, eu aș fi (ἐγὼ εἴην) episcop – așezat de Dumnezeu – pentru cei din afară”.

«ἀλλ’ ὑμεῖς μὲν τῶν εἴσω τῆς ἐκκλησίας, ἐγὼ δὲ τῶν ἐκτὸς ὑπὸ θεοῦ καθεσταμένος ἐπίσκοπος ἂν εἴην.»

În traducerea PSB revizuită, articolul hotărât este înțeles ca fiind de genul neutru:

„Voi sunteți episcopi întru cele dinăuntru ale Bisericii; pe mine însă m-a așezat Dumnezeu episcop al celor aflate în afara ei”.

O asemenea redare mi se pare eronată. E clar din context că împăratul nu se vede pe sine „episcop al unor lucruri”, ci episcop al unor oameni.

Traducerea PSB mai e problematică fiindcă schimbă accentul pus de Constantin, care zice:

„În vreme ce voi sunteți episcopi pentru cei din interior…  eu unul sunt (lit. „aș fi”) episcop pentru cei din afară”.

Accentul în greacă nu cade pe declarația „Dumnezeu m-a pus” ci pe secvența al cărei sens este: „s-ar putea zice că și eu sunt episcop”. Optativul εἴην („aș fi”) are sensul de a îndulci pretenția lui Constantin de a fi episcop pentru cei din afara Bisericii.

Traducătorul român ar fi trebuit să dea o notă la „și-a păstorit” („Constantin și-a păstorit toți supușii cu multă chibzuință”) anunțându-l pe cititor că verbul ἐπεσκόπει este din aceeași familie lexicală cu „episcop”. Altminteri, legătura tematică din paragraf se rupe.

În orice caz, declarația lui Constantin este interesantă fiindcă delimitează sferele de acțiune ale clericilor, respectiv oamenilor politici. Cum a fost înțeleasă această delimitare în istorie e altă discuție.

῎Ενθεν εἰκότως αὐτὸς ἐν ἑστιάσει ποτὲ δεξιούμενος ἐπισκόπους λόγον ἀφῆκεν, ὡς ἄρα καὶ αὐτὸς εἴη ἐπίσκοπος, ὧδέ πη αὐτοῖς εἰπὼν ῥήμασιν ἐφ’ ἡμετέραις ἀκοαῖς· «ἀλλ’ ὑμεῖς μὲν τῶν εἴσω τῆς ἐκκλησίας, ἐγὼ δὲ τῶν ἐκτὸς ὑπὸ θεοῦ καθεσταμένος ἐπίσκοπος ἂν εἴην.» ἀκόλουθα δὲ τῷ λόγῳ διανοούμενος τοὺς ἀρχομένους ἅπαντας ἐπεσκόπει, προὔτρεπέ τε ὅσηπερ ἂν ἡ δύναμις τὸν εὐσεβῆ μεταδιώκειν βίον.


Din discuțiile cu părintele Ioan-Florin Florescu pe marginea felului în care au fost realizate primele versiuni românești – care de regulă sunt mai literale – am reținut că în principiu traducătorii din vechime sunt foarte scrupuloși când vine vorba de păstrarea structurii textului biblic pe care îl au sub ochi.

Acest scrupul pentru păstrarea structurilor sintactice sau lexicale se vede în numeroasele calcuri care împănează textul tradus și care, în fond, constituie o metodă de îmbogățire a limbii-țintă.

Totuși, anumite elemente din text îmi creează impresia că scrupulozitatea nu se manifestă consecvent în traducere. Altminteri, îmi vine greu să explic de ce termenul χιλίαρχος (tribun) este tradus în patru feluri în același pasaj din Biblia de la București (Fapte 22).

În vreme ce în textul de la Alba Iulia χιλίαρχος e tradus uniform prin “căpitan”, în BB 1688 personajul respectiv este mai întâi “polcovnic”, apoi “miiaș” (calc după χιλίαρχος), apoi devine “căpitan” (ca în NT 1648), apoi redevine “polcovnic”, apoi se face din nou “căpitan”. Asta într-un text de șapte versete.

Ce fel de filozofie au aplicat traducătorii și revizorii de a ieșit un asemenea balagan lexical?

Mai observ în treacăt că discursul “teleologic” pe care îl văd în prefețele bibliilor sinodale nu se validează când ne uităm la fapte. Din discursul oficial, traducătorii din vechime, din sec. 16, trudeau din răsputeri animați de gândul că strădaniile lor (=“biruința scrisului în limba română”) vor duce peste un secol și mai bine la făurirea monumentului de la 1688.

Doar că nu în toate cazurile elementele bune dintr-o traducere sunt preluate în alta. Un exemplu este chiar traducerea uniformă a termenului de care ziceam. Apoi, însuși faptul că prefața Bibliei de la 1688 nu zice nimic despre isprava confraților transilvăneni arată că perspectiva istorică din prefețele Bibliilor sinodale este incorectă. Puțini traducători au lucrat conștienți că fac parte dintr-un lanț de transmitere a limbii române. Nu mulți dintre ei au lucrat cu sentimentul că preiau și dau mai departe o tradiție pre-existentă.

Dositei, în prefața Bibliei 1688, îl așază pe Șerban Cantacuzino în proximitatea lui Ioan Gură de Aur (“creștinat-au sfîntul Zlataust pre rumâni”), fiindcă probabil nu-l citise cu suficientă atenție pe Origen (via Eusebiu al Cezareei) ori știa că sciții lui Origen erau pe alte coclauri decât cele dobrogene (care oricum nu erau populate cu “rumâni”). Mai este pomenit, ca precedent, Ptolemeu, Împăratul Eghipetului.

Bon, și precedentul din țara vecină, care era chiar sub nas? De ce Dositei (sau Stolnicul presupus a fi scris prefața) nu suflă un cuvințel ca să spună că monumentul de limbă prefațat are la temelie un text românesc mai vechi, posleduit după caz?


O expresie din predoslovia la 2 Tesaloniceni, din Noul Testament de la Alba Iulia, mi-a dat mult de furcă acum câțiva ani.

Acum, dând în Fapte 22:1 peste prepoziția “de cătră”, mi-a picat fisa că secvența “rumperea de cătră împărățiia rimlianilor” are înțelesul de “răzvrătirea / rebeliunea față de Imperiul Roman”.

Autorul predosloviei (care pare să fi fost implicat și în traducere) folosește prepoziția “de cătră” pentru a introduce un complement circumstanțial de relație, cam în maniera pe care o găsim exemplificată în primul verset din discursul lui Pavel.

Citisem eu, nu-i vorbă, Gramatica lui Frâncu, dar cum te luminează lectura textelor vechi nu te luminează nimic.


Mi-a picat astăzi sub ochi un verset ciudat din Biblia de la București: cel referitor la martorii rânduiți de Dumnezeu să-l vadă pe Isus după înviere.

În mod neașteptat, traducătorii bucureșteni au ales verbul a hirotonisi, care în mod obișnuit este rezervat consacrării în ierarhia preoțească.

Am fost curios dacă această ocurență este inventariată de DLR. Intuiția mi-a spus că lexicul biblic de la 1688 încă n-a fost cuprins integral în acest dicționar (presupus-a-fi-și-tezaur).

M-am uitat să văd ce avem în NT de la Alba Iulia și, surpriză, aici avem termenul „rânduiți”: „mărturisitorilor carii-s dentâiu rânduiți de la Dumnezău.”

Ce o fi fost în mintea bucureștenilor de au evitat traducerea bălgrădeană în partea a doua (Fapte, Epistole, Apocalipsa)?

Și, mai ales, de ce au folosit un termen care, dacă mi se permite calamburul, fusese deja „hirotonit” și pus să facă o slujbă specializată?

Poate pentru că pe „hirotonisi” (ori pe fârtatul lui de neam grec – cheirotoneo) nu-l simțeau ca fiind chiar atât de specializat pe cât îl simțim noi?

Misterii peste misterii și nimic decât misterii în acest continent neexplorat care este tradiția biblică românească.


În numărul 816 al revistei Dilema veche, la p. 22, disponibil joi la chioșcurile de ziare, puteți citi un material despre subiectul „frații lui Iisus”.

Mai jos paragraful de început.

***

Problema „fraților lui Iisus” este discutată concis în orice comentariu exegetic de referință la Evanghelii, dar a fost analizată in extenso și în monografii erudite, care prezintă atît dosarul biblic, cît și ramificațiile dogmatice ale acestuia. Ipotezele cu privire la „frații lui Iisus”, conturate încă din perioada patristică, rediscutate apoi cu multă patimă în timpul Reformei, au ajuns să-și pună amprenta inclusiv asupra felului în care este tradusă Scriptura în limba română. De pildă, începând cu ediția din 1968, Biblia sinodală conține în Matei 12:46 o notă de subsol potrivit căreia prin „frații Domnului” trebuie înțeles „rude apropiate, îndeosebi veri”. Din același motiv, textul din Matei 13:55-56, în toate edițiile sinodale, glosează între paranteze termenii „frați” și „surori” prin veri, respectiv verișoare. Aceste informații paratextuale au la bază ipoteza propusă de Sf. Ieronim, cărturarul apusean recunoscut ca „doctor al Bisericii” prin decretul papal din 20 septembrie 1295.