În luna noiembrie, dacă Dumnezeu mă ține cu sănătate și cu zile, intenționez să vizitez Israelul, pentru a însoți, ca ghid, un grup de studenți/tineri din mediul evanghelic românesc.

Vizita este organizată de colegul meu Romulus Ganea, specialist în istorie biblică, a cărui experiență ca participant la expediții arheologice în Israel îl recomandă în mod deosebit ca însoțitor.

Informații despre traseul găsiți AICI.

Mai jos sunt informațiile generale ale ofertei. Persoanele care doresc să se înscrie trebuie să aibă o recomandare din partea pastorului bisericii din care fac parte.

În cazul în care sunteți interesați de participare, vă rog să vă anunțați intenția lăsând un comentariu pe acest blog.

***

Perioada: Noiembrie 2015

Tarif: pentru un număr minim de 45 persoane costul este de 582 $ (fără biletul de avion)/persoană.

Hoteluri:

Eden în Tiberias sau St. Gabriel în Nazaret, 3 nopți.

Capitol, Victoria în Jerusalem, 4 nopți.

Ce include tariful:

Transfer de la și către aeroport.

7 nopți la hoteluri cu mic dejun și cină asigurate.

3 persoane / cameră.

7 zile pline cu ghizi vorbitori de limbă română; autocare deluxe.

Intrări incuse în itinerariu: Parcurile Naționale, Tabor, excursie cu barca pe Marea Galileei, Acco, Muzeul Israelului, Tunelul lui Ezechia, Cetatea lui David, biserici.

Ce nu include tariful:

cheltuieli personale pentru cumpărături, prânzul, bacșișul pentru ghidul israelian și pentru șoferi. 3 euro pentru ghid și 2 euro pentru șofer / zi. (Ghidul din Israel trebuie sa însoțească în mod obligatoriu grupul, potrivit legii din Israel).

Excursia se adresează în special studenților și tinerilor. Pentru familii va fi o mică modificare de tarif.

Ghidaj: Lector dr. Romulus Ganea / Lector dr. Emanuel Conțac


jpeg


The Lord’s Prayer set to music by Lithuanian composer Vytautas Miškinis.

Listening to it live is an altogether different thing, as I can testify from personal experience.


Péter Várdy, Imre Tóth, În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac…, Bucureşti, Humanitas, 2014, 345 p.

 

978-973-50-4605-7

Am terminat nu demult o carte-document care mi-a deschis ochii asupra unei Românii dintr-o altă epocă. O Românie din care n-a mai rămas decât memoria unor personaje ce depănă în mod lucid și dureros amintiri despre odiosul, cumplitul secol XX, dominat de cele două rele ireductibile care au desfigurat istoria recentă a Europei.

Imre Tóth, născut Imre Róth, evreu maghiar originar din Satu Mare, a cunoscut bine ambele blesteme și le face portretul pe îndelete în interviurile acordate lui Peter Vardy, interviuri din care s-a născut remarcabila carte publicată anul trecut de Humanitas în traducerea Gabrielei Maaz.

Nu știam că în Satu Mare, locul nașterii lui Imre Tóth, a existat o comunitate evreiască atât de mare. De fapt, orașul a fost unul multicultural, cu precizarea că cele trei comunități (română, maghiară, evreiască) trăiau izolate aproape etanș.

Tóth mărturisește din capul locului că a resimțit multă vreme evreitatea drept une maladie honteuse pe care a încercat să o ascundă în mod tenace. În tinerețe a fost atras de „idealurile” comuniste și a devenit un susținător ardent al acestora. Procesul ieșirii sale din mlaștina minciunii instituționalizate, deși anevoios, a avut totuși loc. Căci trebuie subliniat foarte apăsat: mulți dintre foștii săi tovarăși au rămas înnămoliți în înșelăciune și în mistificări până în ceasul morții.

Nu pot face aici o prezentare detaliată a cărții. Din sumedenia de detalii fascinante cuprinse în dialogul dintre Peter Vardy și Imre Tóth voi selecta doar câteva.

Mă întreb cum este să fii în pielea cuiva căruia colegii de școală îi repetă obsesiv și isteric că este străin? „«Jidanii în Palestina!» urlau colegii mei din Garda de Fier, ca o haită de câini. Aveau voci puternice, pline, baritonale, splendid știau să urle. […] Acest talmeș-balmeș mi se părea pur și simplu caraghios […] Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaționaliști macedoneni ‒ acești oameni, însă coloniști, veniți nu demult din Balcani ca să se îmbogățească, se considerau băștinași cărora li se cuvenea totul în Satu Mare, și socoteau că din moși-strămoși totul este al lor, iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe” (p. 43).

Despre ororile Gărzii de Fier și despre cum se făcea „dreptate” în minunatul interbelic vă puteți face o idee cu ajutorul următoarelor pasaje:

„Garda de Fier a omorât în Maramureș un evreu proprietar de păduri, drept exemplu. A fost proces la Cluj. Cei trei criminali au apărut îmbrăcați în costum popular complet, iar publicul îi saluta în urale. Au fost declarați nevinovați, iar judecătorii au semnat adeziunea la Garda de Fier pe loc.” (p. 63)

„A mai existat în Maramureș un sat celebru, Borșa. Celebru pentru că era locuit aproape numai de „pioși” ‒ evrei hasidici ‒ care creaseră un fel de sectă mistică. […] Nu erau oameni umili, serviabili, ci dintr-o bucată, siguri pe ei. Asta i-a înnebunit pe cei din Garda de Fier. Ce? Pădurari evrei? Tăietori de lemne? Așa ceva nu există! De neacceptat! Au incendiat Borșa, satul lor, care, fiind tot numai case de lemn, a ars zile în șir. Asta a fost pe la sfârșitul anilor ’20, începutul anilor ’30, nu mai știu sigur. Dar mi-aduc bine aminte groaza, șoaptele: „Borșa arde încă”, murmurau. (p. 63-64).

Sar peste zecile de pagini în care Tóth analizează cu mare finețe resorturile care l-au făcut să devină comunist ca să ajung la prima lui „convertire”, prima falie adâncă în eșafodajul minciunii instituționalizate practicat de regimul comunist.

Rolul providențial în crearea acestei falii l-a jucat profesorul Samu Borbély, descendent al unei vechi familii de unitarieni din Ardeal. Matematician strălucit și antinazist declarat, a refuzat să ocupe catedra care i se oferise la Berlin în 1940. Devenise celebru pentru rezolvarea unei ecuații diferențiale care a făcut posibilă construirea unor avioane ale căror aripi să nu se rupă la atingerea vitezelor supersonice.

În 1946, evreii au cerut universității să nu țină cursuri pe ziua de 5 mai, pentru a marca fatidica zi în care, în 1944, a început închiderea în ghetou a evreilor. Deși nu era vorba de o comemorare oficială, partidul comunist i-a „trasat sarcină” lui Tóth, bun prieten cu Borbély, să-l „prelucreze” pe acesta din urmă și să-l convingă să-și țină cursul, „să nu cedeze șantajului evreilor”, căci, nu-i așa, „poporul trebuia să fie conștient că partidul îl apără de șantajul moral al evreilor”. La toate tiradele înflăcărate ale lui Tóth (cum că evreii nu trebuie lăsați să facă mare caz de deportarea lor) „Samu răspundea invariabil doar așa: «Ei drăcie! Nu mai spune! Serios? Cine ar fi crezut!” Până pe 5 mai, Borbély și-a ținut în suspans prietenul, cu răspunsuri în doi peri de felul acesta. Partidul era pe jar, căci nu se putea anticipa ce va face în cele din urmă genialul profesor.

În ziua mult așteptată, la avizier era pus un anunț: „5 mai, în această zi rușinoasă pentru omenire, Institutul de Matematică nu ține cursuri. 5 mai 1946, ora 7.55. Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély” (p. 170).

„Da, acesta a fost răspunsul Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély la prelucrarea mea de două săptămâni. […] E ceea ce se numește o palmă. Și n-am primit-o de la un evreu, ci de la un ungur distins și exemplar, nu-i așa? În alcătuirea conștiinței mele evreiești acest mic episod a fost decisiv” (p. 171).

A doua „convertire” a lui Tóth a avut loc în 1969, când a ajuns la Frankfurt, ca angajat al universității. În lumea pestriță a acelui oraș, a întâlnit o evreică originară din Salonta care supraviețuise Auschwitzului și care devenise cetățean israelian. Doamna cu pricina, care avea ca „specialitate” obținerea despăgubirilor pentru supraviețuitorii Holocaustului, l-a luat pe Tóth la poliție, ca să-i aranjeze prelungirea vizei. A urmat o scenă suprarealistă. Ajunsă la biroul de petiții, întreprinzătoarea intermediară începe să răcnească la funcționari: „«Tu mi-ai omorât mama!»… și altele de felul acesta. A fost cumplit de penibil, odios, își ridica tot timpul mâneca bluzei și își arăta brațul: «Privește-l Uită-te aici, am fost la Auschwitz!» Și nemții aceia erau intimidați. În afară de asta, nu numai că-i șantaja, dar îi și mituia, înțelegi? Toți erau la mâna ei. Îi înjura, șantaja și mituia. Le-a dat o sută de mărci. A fost cumplită! Cumplită, vulgară și șantajistă. Tot ea voia să-mi aranjeze despăgubirea de război. Comisionul ei era de 15%. Femeia imediat mi-a și socotit pe o hârtie cât îmi revine mie. Avea crize de euforie: și ăsta a murit, și pe ăsta l-au omorât! Ce sumă mare! Și a socotit că ar fi trebuit să primesc 150-200 000 de mărci. Pur și simplu se tăvălea de fericire: atâția bani! Și toți pentru mine!” (p. 173).

Dezgustat de întâlnirea cu „impresara” de despăgubiri, Tóth s-a exprimat față de Siegrid, o colegă nemțoaică, cu aceste cuvinte: „Am o reclamație de făcut: tipii ăștia de la Auschwitz nu și-au făcut treaba suficient de bine lăsând astfel de gunoaie în viață. Un defect de funcționare!” (p. 173). Siegried s-a schimbat pe dată la față și nu i-a spus decât atât: „Herr Tóth, ich verstehe ihren Sinn für Humor. Es gibt aber Dinge, worüber es keine Witze gibt”. Scurt spus: există lucruri cu care nu se glumește!

„Am primit deci cea de-a doua palmă. Și nici pe asta n-am primit-o de la un evreu, ci de la o tânără nemțoaică. M-a dărâmat. De atunci am renunțat definitiv la tonul acesta arogant și în esență mincinos. […] A fost lung drumul care m-a dus către mine.” (p. 174).

Pun aici punct însemnărilor mele. Cred că fragmentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i convinge pe eventualii curioși că e nevoie de stomac tare pentru a parcurge cartea lui Tóth.


Mai jos puteți citi a patra și ultima postare din seria intitulată „Plânsul lui Cornilescu”, avându-l ca autor pe Christian Sălcianu.

Plânsul lui Cornilescu

„Cu privire la schimbarea termenilor «righteousness» și «justification» trebuie să vă spun confidențial că am plâns ca un copil în tren și târziu în noapte. Mi-a părut într-adevăr foarte rău. Toată inima mea era acolo, fiindcă m-am gândit numai la înțelesul adevărat al textului și mi-am dorit ca poporul meu să-l afle. Este aspectul central al Bibliei.”[1]

Sunt cuvinte de o greutate imensă, culise de suflet: confidențial, lacrimi, inimă, popor, înțeles adevărat, aspect central al Bibliei. Traducătorul ne aduce aminte de Apostolul Pavel care scrie „cu ochii scăldați în lacrimi […] ca să vedeți dragostea nespus de mare pe care o am față de voi” (2 Corinteni 2:4).

Ne-am putea întreba care era riscul? Ce neajunsuri avea alternativa? De ce atâta frământare? Cornilescu era conștient de această tensiune pentru că o trăise nemijlocit timp de mulți ani. Concret: una era să spui că „Dumnezeu te face drept” și cu totul altceva să crezi că „Dumnezeu te socotește drept”.

Pe fundalul Vechiului și al Noului Testament, termenii ebraic și grecesc pentru „îndreptățire” au semnificație în context judiciar[2], realitatea reprezentată de aceștia fiind cea de „pronunțare”, de recunoaștere a unei relații de conformitate cu legea lui Dumnezeu. Se recunoaște o tensiune în faptul că în Biblie apar nenumărați oameni declarați „neprihăniți” în ciuda defectelor și a păcatelor lor.[3] Și atunci, ce este „îndreptățirea” sau „justificarea”? „Justificarea este repunerea individului într-o stare de dreptate. […] Justificarea este un act declarativ al lui Dumnezeu prin care, pe baza suficienței morții ispășitoare a lui Cristos, El declară că credincioșii au îndeplinit toate cerințele Legii care se referă la ei. Justificarea este un act judiciar care îi atribuie credinciosului dreptatea lui Cristos.”

Ce nu este „îndreptățirea” sau „justificarea”? „Se acceptă în mod universal că termenul «a justifica» (dikaioo) nu înseamnă «a face drept».” „[Îndreptățirea] nu se realizează prin transformarea persoanei în așa fel încât să fie dreaptă sau prin modificarea stării ei spiritual reale.” „[Îndreptățirea] nu este o infuzie de sfințenie în individ. […]”[4] În concluzie, „această neprihănire sau îndreptățire […] este o declarație a schimbării statutului păcătosului și nu o infuzie de bunătate în sufletul lui.”[5]

Cel mai probabil aceasta a fost tensiunea trăită și de Cornilescu. Cornilescu afirmase că prin cuvântul „dreptate” „cititorul roman nu poate înțelege textul și își face o idee greșită despre acest subiect cât se poate de important”. El însuși trecuse prin experiența aceasta, când, la finalul traducerii NT se descoperise a fi un păcătos sortit iazului de foc. Editorul Conțac explică: „Fundamentală, pentru ieșirea din impasul spiritual, a fost Epistola către Romani și declarația că «toți sunt socotiți neprihăniți fără plată», prin credința în sângele lui Isus Hristos.”[6] El afirmă mai departe că „prin conștientizarea intensă a principiului că iertarea păcatelor vine prin moartea ispășitoare a lui Hristos, Cornilescu repeta o experiență tipic protestantă, foarte asemănătoare descoperirii făcute de Luther.”[7] Luther spusese: „Am început să înțeleg că «justiția lui Dumnezeu» însemna acea dreptate prin care omul trăiește prin darul lui Dumnezeu, adică prin credință. Iată ce înseamnă: justiția lui Dumnezeu este revelată de Evanghelie, o dreptate pasivă prin care Dumnezeul plin de milă ne justifică prin credință, după cum este scris: «Cel care este justificat prin credință, va trăi.» Acesta este punctul în care am simțit că am fost pe deplin născut din nou.”[8]

Istoria se repeta: experiența lui Cornilescu, a lui Wesley, a lui Luther, a apostolului Pavel nu ținea de un cuvânt, ci de un concept, de o realitate – renunțarea la eforturile proprii pentru mântuire și primirea în dar a verdictului de achitare dat de Dumnezeu prin jertfa lui Isus Hristos. Așadar, îndreptarea sau revenirea după voia lui Dumnezeu nu se baza pe eforturi omenești sau pe schimbări ale naturii omului (acestea fiind din vremea fariseilor și până azi cunoscute ca străduințe perfecționiste), ci prin primirea în dar, prin credință, a jertfei lui Isus Hristos. Ca atare, Cornilescu retrăia tensiunea gândindu-se la experiența tuturor cititorilor săi: „Toată inima mea era acolo, fiindcă m-am gândit numai la înțelesul adevărat al textului și mi-am dorit ca poporul meu să-l afle. Este aspectul central al Bibliei.” Conștientizarea acestui fapt rămâne să fie o descoperire la care să ajungă toți creștinii, în special cei ce susțin că sunt născuți din nou, și este deopotrivă obligatoriu a fi inclusă în predicarea oricărui slujitor al Evangheliei.

Un compromis fără compromitere

Conștient că în economia situației putea să apară și acuza unei ambiții personale, și doritor a nu pune obstacole proiectului, Cornilescu a cedat: „Nu sunt omul care să meargă împotriva bunului simț. Așadar, după multă luptă, am decis să introduc schimbarea.”[9] Schimbarea viza renunțarea la parafraza „stare după voia lui Dumnezeu” și înlocuirea expresiei cu un singur cuvânt.

Decizia traducătorului fusese una personală, chiar dacă luată într-un context de presiune, iar asumarea responsabilității aparținea de acum SBB. Mărturisirea traducătorului continua: „Am înțeles noaptea trecută că [parafraza] va fi scoasă, așa că am decis înaintea dvs., și mă bucur că am fost de-acord fără să știu decizia. Oricum, Societatea va avea o anumită responsabilitate pentru această schimbare. Așadar, jalea mea e alinată un pic la gândul că am fost silit să fac schimbarea și slavă Domnului că nu a fost făcut în cel mai rău mod, ci prin folosirea acelui cuvânt care este mai acceptabil decât celălalt.”[10]

Care erau aceste cuvinte, unul mai puțin „acceptabil” decât celălalt? Opțiunile evaluate timp de mai mulți ani erau limitate: „neprihănire”, „dreptate”, „îndreptățire”. Adeney, reprezentantul SBB la București și activ în misiunea printre evrei îl consiliase pe Cornilescu promovând termenul „neprihănire”. După cum îi scria lui Kilgour (coordonatorul SBB de la Londra): „L-am îndemnat să adopte un cuvânt existent în limbă, dar rar întrebuințat, «neprihăniți» și să lase ca sensul să se dezvolte în acest termen. Cuvântul, cu o notă privitoare la înțeles, i-ar obișnui treptat pe oameni să citească acest sens când îl găsesc.”[11]

Cornilescu s-a conformat: „Am pus cuvântul despre care am vorbit cu dl Adeney, nu cel mai rău. Cred că din două cuvinte rele trebuie să-l alegem pe cel mai bun, nu pe cel mai rău.” Milioanele de exemplare ale versiunii lui Cornilescu confirmă termenii „neprihănire” și „socotit neprihăniți”. Cornilescu explică: „Am pus în același timp o notă de subsol – o singură dată – cu explicația și cu termenul propriu-zis.”[12] Cititorul poate verifica versetul 21 din Romani 3, unde în text apare cuvântul „neprihănire”, iar la subsol alternativa „dreptate”. Cornilescu explică mai mult într-o altă scrisoare: „Am pus o notă de subsol care spune: „grecește: dreptate”. Astfel că cititorul are ambele echivalări. Singurele note de acum în versiunea mea vor fi notele cu formulări alternative, destul de puține.”[13] Una dintre acestea, în contextul care ne interesează – acela al neprihănirii – este cea de la Ieremia 33:16 unde expresia „Domnul, Neprihănirea noastră” are ca notă de subsol „Sau: stare după voia lui Dumnezeu”.

Soluția lui Adeney a fost una de compromis, el însuși recunoscând o nesiguranță: „Nu mi-e clar dacă face bine înlocuind „dreptate” cu „neprihănire” (pentru righteousness). Recunosc dificultatea, dar poate că ar fi fost mai bine să lase cuvânt vechi și să-i învețe pe oameni înțelesul lui dublu. Va fi interesant să auzim ce cred alții și ce va aduce timpul.”[14]

Ce a adus timpul? Din 1924 până azi, la 90 de ani de la prima ediție SBB, citim în versiunea Cornilescu că „am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos” (Galateni 2:16). Termenul s-a consacrat ca atare, deși se poate suspecta faptul că majoritatea oamenilor[15] înțeleg prin neprihănire o stare de desăvârșire și mai puțin o declarație cu privire la un statut de desăvârșire. Altfel spus, există riscul de a fi schimbat un cuvânt cu altul, iar semnificația în carte, predică, rugăciune sau cântare să-i fie aceeași șubredă, insuficientă, de care s-a ferit amarnic Cornilescu.

„Cornilescu să dispară!”

Într-unul din momentele tensionate de gestionare a noului produs editorial, Cornilescu a fost consultat dacă să apară sau nu numele lui pe pagina de titlu a Bibliei pe care o tradusese. Inițiativa urmărea eliminarea unui potențial obstacol în calea distribuției Bibliei și a primirii adevărului de către români. Marele om a detensionat creștinește situația într-o exprimare cu rezonanțe apostolice: „Cornilescu să dispară și Biblia să fie cunoscută drept cuvânt al lui Dumnezeu!”[16].

Nu a plâns că nu i-a apărut numele pe o Biblie pe care deceniile următoare aveau să o numere în milioane de exemplare. Nu a plâns că această „cea mai citită traducere a Sfintei Scripturi”, cum spune în subtitlul volumului Cornilescu editorul Emanuel Conțac, avea să fie pentru mulți dintre cititorii ei o anonimă în ce-l privește pe traducător. A plâns însă pentru un adevăr, pentru o modificare, pentru că și-a dorit ca cititorul să înțeleagă că aspectul central al Bibliei nu este o desăvârșire utopică și înfricoșătoare, ci este acela de „a fi socotit neprihănit” prin har, prin credință.

Iată spiritul tuturor celor „născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Un spirit în care a te război pentru un text să nu fie expresia unor ambiții scolastice, teologice (sau, mai nou, de patrimoniu și economice), ci dorința autentică de a-l împărtăși fidel, „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi” (1 Tesaloniceni 2:13). Un spirit al celui care nu este și nu va fi ontologic fără vină, ci doar socotit astfel. De Dumnezeu.

[1] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[2] Vezi Romani 8:33,34.

[3] Vezi cazuri precum patriarhul Noe (VT) sau Zaharia (NT), tatăl lui Ioan Botezătorul. Cazul cel mai relevant este acela al patriarhului Iov care, acuzat de prieteni de păcate, și recunoscând că nu este desăvârșit, își cere dreptatea de la Dumnezeu care să-l recunoască neprihănit (Iov 23).

[4] Millard J. Erickson, Teologie creștină, Editura Cartea Creștină (Oradea: 1998), vol. 2, pp. 125-128.

[5] Ed. Raoul Dederen, Handbook of Seventh-day Adventist Theology, capitolul Salvation, Review and Herald Publishing Association (Hagerstown: 2000), p. 304.

[6] Conțac, Cornilescu, p. 62.

[7] Conțac, Cornilescu, p. 62.

[8] Teologia reformatorilor, p. 76.

[9] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[10] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[11] Scrisoarea 197 (21 martie 1924).

[12] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[13] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[14] Scrisoarea 338 (8 ianuarie 1925).

[15] Dicționarul Academiei arată că în literatura română termenul „neprihănit” e consacrat ca „fără pată” sau „imaculat”, exprimând o calitate pură a conștiinței (Negruzzi), a vieții omului (Asachi, Davila), a iubirii (Minulescu), a dimensiunii sexuale a omului, castitatea (Delavrancea, Galaction) sau, la modul figurat, o trăsătură de curăție imaculată a unei păduri (Hogaș), a albului unei marmure sau mai ales al zăpezii (Macedonski, Arghezi, Rebreanu, Sadoveanu, Stancu). Dicţionarul limbii române, serie nouă, tomul VII, partea 1, litera N, Editura Academiei (Bucureşti: 1971).

[16] Scrisoarea 179 (4 martie 1924). Apostolul Pavel scria corintenilor: „Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul.” (1 Corinteni 3:5)


Mai jos puteți citi a treia parte din seria de postări scrise de Christian Sălcianu pe baza lecturii volumului de documente despre Biblia Cornilescu. Primele două părți AICI și AICI.

Parafraza – o sabie cu dublu tăiș

Cornilescu a apelat de multe ori la parafraze, căutând prioritar claritatea textului și respingând siluirile conformiste. Iată cum și-a justificat metoda:

„Am evitat parafrazele, pe cât posibil. Dar când nu a existat un cuvânt potrivit în românește pentru a transmite înțelesul adevărat din original, nu am putut evita parafraza. Nu am putut inventa un cuvânt nou, de aceea a trebuit să spun mai multe cuvinte în loc de unu, pentru a da adevăratul sens. De pildă, nu avem un cuvânt adecvat în românește pentru „righteousness”. În versiunea veche era „justice” [„dreptate”], de aceea a trebuit să pun ceva de genul „stare potrivit voii lui Dumnezeu”.”[1]

Cum arăta în mod concret un text al versiunii care circula atunci și cum arăta în parafraza versiunii lui Cornilescu? Am ales Galateni 2:16.

„Știind că nu se îndreptează omul din faptele legei, ci numai prin credința lui Iisus Hristos, și noi întru Iisus Hristos am crezut, ca să ne îndreptăm din credința lui Hristos, iar nu din faptele legei; că nu se va îndrepta din faptele legei tot trupul.” (Sinodală, 1914)[2]

„Totuși, fiindcă știm că omul nu este pus într’o stare după voia lui Dumnezeu, prin faptele cerute de Lege, ci prin credința în Iisus Hristos, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să fim puși într’o stare după voia lui Dumnezeu, prin credința în Hristos, iar nu prin faptele cerute de Lege; pentrucă nimeni nu va fi pus într’o stare a omului după voia lui Dumnezeu prin faptele cerute de Lege.” (Cornilescu, 1921)

Alternativa era asumată: ori se alegea un singur cuvânt, cu riscul de a fi insuficient și cu potențial derutant, ori se apela la o expresie clară, care însă venea cu dezavantajul lungimii ei. Un susținător din tabăra SBB exemplifica tentativa lui Cornilescu:

„În Romani, pentru „justificați” (cap. 5) folosește o parafrază lungă: «puși într-o stare a omului după voia lui Dumnezeu». Este adevărat că termenul «îndreptățiți», folosit în alte versiuni, este foarte nesatisfăcător și că parafraza clarifică înțelesul. Dar aș spune că o astfel de expresie lungă este imposibilă pe termen lung. Este atât de greoaie […].” [3]

Editorul Emanuel Conțac afirmă că la baza acestui demers – apelul la parafrază – stă convingerea protestantă că omul trebuie pus față în față cu textul nemijlocit și inteligibil al Scripturii. „Recursul frecvent la parafrază poate sugera și că textul Scripturii nu este întotdeauna simplu și că el trebuie explicat pentru a putea fi înțeles de cititorul obișnuit.”[4] Cornilescu însuși trecuse printr-o astfel de experiență. Tocmai dorința curată de a explica Scriptura a fost ceea ce i-a adus lui Cornilescu probabil cea mai mare dilemă și criză a traducerii sale. „Obiecția cea mai serioasă cu privire la ediția princeps a Bibliei Cornilescu rămâne abuzul de parafraze.”[5]

Din două părți i-au venit critici sau sesizări, pe de-o parte dinspre competitori, spre exemplu Gala Galaction[6], care a ridicat obiecții asupra modului în care Cornilescu a tradus (1921) dikaios și dikaiosyne, pentru care foarte rar a folosit termenii „drept” și „dreptate”; pe de altă parte reprezentanții SBB care doreau ca versiunea nouă (1924) să fie cât mai literală posibil, fără apelul la note, intertitluri, parafraze. Orice adaos la textul biblic ar fi putut da naștere interpretărilor (care nu au lipsit) că acolo ar fi fost, în fapt, inserții partizane unei anumite confesiuni, lucru străin de politica SBB.

În fața evaluărilor primite, răspunsul traducătorului a fost unul onest: „Nu pot spune că traducerea mea este una ideală. Dar acum este cea mai bună”[7]. În propria-i evaluare, versiunea sinodală era „foarte literală, oficială și învechită”, în timp ce versiunea sa era „în limbajul viu, curent, al oamenilor”[8]. Totuși, în urma sesizărilor și criticilor primite, traducătorul a făcut o serie întreagă de modificări. Probabil reperul cel mai important pentru îndreptarea versiunii sale este materialul SBB cu titlul „Reguli pentru traducători”. În urma consultării regulilor, Cornilescu mărturisește că acestea „au fost un vademecum pentru mine.”

În ciuda tuturor criticilor adversarilor lui, Cornilescu era cunoscut ca un creștin autentic: „A trecut prin experiențe religioase profunde și autentice care l-au adus în mod clar de partea adevărului evanghelic. Este un om convertit în mod temeinic, căruia convertirea i-a schimbat perspectiva.”[9] Cineva remarca avantajul clar dat de faptul că „traducătorul însuși este un om cât se poate de rezonabil, care nu este înclinat să se războiască pentru versiunea sa, ci dorește cu adevărat să accepte orice sugestie care ar îmbunătăți traducerea.”[10] Doveditor, Cornilescu spunea: „Am cerut altor persoane să facă o listă a alternativelor pe care ar dori să le introduc în noua mea ediție și le-am luat pe toate în considerare.”[11]

Emanuel Conțac reține atenția asupra faptului că „de departe însă cea mai dureroasă schimbare propusă era revizuirea sintagmelor «stare după voia lui Dumnezeu» (pentru dikaiosyne) și «om într-o stare după voia lui Dumnezeu» (pentru dikayos).”[12]

Obiecția majoră – dikaiosyne

Editorul continuă: „O problemă majoră asupra căreia i se atrăsese atenția era traducerea termenului dikaiosyne, pe care Cornilescu refuzase să-l echivaleze cu «dreptate», preferând în schimb «neprihănire».”[13] Cineva recunoștea că, de fapt, „singura parafrază la care au fost obiecții a fost cuvântul pe care l-a folosit pentru «righteousness» [gr. dikaiosyne].”[14]

Dincolo de explicația lui Cornilescu, dată mai sus, și alții recunoșteau dificultatea: „Nu există un singur cuvânt pentru «righteousness». Cuvântul românesc trimite mai degrabă la «justice» [justiție, dreptate]. Este foarte greu de găsit un cuvânt simplu pentru «justificare».”[15] Până azi se recunoaște în lumea teologică faptul că „este dificil de găsit cuvintele potrivite care să corespundă în mod adecvat termenului «îndreptățire» – gr. dikaioō – și tuturor termenilor asociați acestuia.”[16]

Situația era cunoscută și se căutau soluții: „Cornilescu mai spune că principala acuzație de parafrazare a avut în vedere traducerea de către el a cuvântului corespunzător lui «righteousness» [dreptate, neprihănire], al cărui echivalent românesc ar însemna «dreptate». Acesta din urmă este problematic, fiindcă nu trimite la «justificare» și în acest caz ar putea foarte bine să pună o notă acolo unde apare prima dată.”[17] (italicele adăugate)

Sugerat în subtitlul cărții Cornilescu – din culisele…, demersul editorului Conțac ne ajută să privim în spatele cortinei, a manuscriselor, în atelierul unui traducător. Cornilescu se destăinuia: „M-am frământat cu aceste cuvinte «righteousness» și «justification» timp de aproape șapte ani și nu am putut găsi un cuvânt adecvat care să le reprezinte.” Pentru el era „un aspect foarte important, deoarece”, continua scrisoarea, „cu vechea traducere, «justice» [«dreptate»] cititorul roman nu poate înțelege textul și își face o idee greșită despre acest subiect cât se poate de important.”[18] Pentru el era un subiect „cât se poate de important”, iar în altă parte l-a numit „aspectul central al Bibliei”. Cornilescu retrăia experiența lui Martin Luther, pentru care îndreptățirea era „rezumatul tuturor doctrinelor creștine”. Luther însuși remarca faptul că „această doctrină este greu de înțeles și că puțini oameni o învață și îi învață pe alții așa cum se cuvine.”[19]

În cele din urmă Cornilescu a renunțat la parafraza „stare după voia lui Dumnezeu”, decizia fiind luată în ceea ce pare a fi cel mai mișcător episod al experienței sale. Este o altă viziune asupra lucrării și tensiunilor unui traducător, evocată într-o nouă destăinuire a lui Cornilescu.

(Va urma)

[1] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[2] Text este aproape identic cu cel al Bibliei de la Blaj (1795). Aceeași idee de „îndreptare” apăruse și în ediția Cantacuzino (1688). Mai târziu, găsim „îndreptățit” (Nitzulescu, 1921) dar „îndreptează” (Galaction, 1939).

[3] Scrisoarea 197 (21 martie 1924).

[4] Conțac, Cornilescu, p. 69.

[5] Conțac, Cornilescu, p. 79.

[6] Conțac, Cornilescu, p. 76.

[7] Scrisoarea 142 (27 decembrie 1923).

[8] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[9] Scrisoarea 5 (28 august 1919).

[10] Scrisoarea 69 (6 august 1921).

[11] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[12] Conțac, Cornilescu, p. 81.

[13] Conțac, Cornilescu, p. 80.

[14] Documentul 144. Convorbire cu D. Cornilescu (15 ianuarie 1924).

[15] Documentul 144. Convorbire cu D. Cornilescu (15 ianuarie 1924).

[16] Arnold V. Wallenkampf, Ce trebuie să știe fiecare creștin despre îndreptățire, Editura Viață și Sănătate (București: 2014), p. 46. Una din cele două opțiuni ale lui Wallenkampf pentru dikaiosyne este identică cu cea aleasă inițial de Cornilescu „am fost puși într-o stare după voia Lui”, p. 204.

[17] Scrisoarea 145 (16 ianuarie 1924).

[18] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[19] Timothy George, Teologia reformatorilor, Editura Institutului Biblic „Emanuel” (Oradea: 1998), pp. 74-75.


Mai jos puteți citi a doua parte din materialul scris de Christian Sălcianu în urma lecturii volumului de scrisori privitoare la Biblia Cornilescu. Primul fragment AICI.

O rană vie – aspectul central al Bibliei

În numeroasele episoade desprăfuite de volumul Cornilescu probabil una dintre cele mai des întâlnite tensiuni este bătălia pentru un concept. În formă, e vorba de bătălia pentru răspunsul la următoarea întrebare: cum s-ar traduce cel mai bine „dikaiosyne” – neprihănire, dreptate, îndreptățire, justificare, stare după voia lui Dumnezeu? Ceea ce la prima vedere ar putea părea cititorului o alegere fără deosebite implicații[1], și anume selectarea unui cuvânt dintr-o listă de sinonime disponibile, are în fapt o miză uriașă. Cornilescu s-a frământat mult timp cu alegerea aceasta: un termen unic vs. o expresie care să traducă în mod adecvat un concept des întâlnit în scrierile apostolului Pavel. A cercetat, s-a frământat ani de zile, a negociat. În final s-a lăsat înduplecat, a plâns, l-a durut și a acceptat modificarea cu inima strânsă. În cuvintele lui, traducerea (a se citi înțelegerea, însușirea) acestui termen și a realității din spatele lui „este aspectul central al Bibliei”.

Să fi fost ambiția pentru originalitate a unui tânăr traducător? Să fi fost neputința unui începător? Sau poate dorința sinceră de a exprima adevărul în (de)plinătatea sensului său? Lectura scrisorilor, prin caracterul lor inedit, intim, mărturisitor, aduce în fața cititorului un Cornilescu pocăit și totodată doritor de a-L împărtăși altora pe Dumnezeu și adevărul Lui în termenii cei mai fideli.

Vom trece deci în revistă, din paginile scrisorilor publicate de Emanuel Conțac, modul în care Dumitru Cornilescu a ajuns să folosească echivalentul „neprihănire” pentru dikaiosyne, în defavoarea altor termeni consacrați la vremea respectivă („dreptate”, „îndreptățire”) sau a expresiei la care a ținut cel mai mult („stare a omului după voia lui Dumnezeu”).[2]

Înainte de a ne opri însă asupra acestui caz aparte, și tocmai pentru că are implicații asupra întregului produs editorial, este important să vedem modul în care a fost receptat textul Cornilescu. Cititorul care urmărește scrisorile din volumul Cornilescu va descoperi fără nicio îndoială că, dincolo de criticile inerente ale adversarilor, textul lui Dumitru Cornilescu a fost apreciat ca unul fluent, inteligibil, plăcut. Iar în acest ocean de armonie, hiba majoră recunoscută deopotrivă de toți cei implicați – Cornilescu, colaboratori, competitori – a fost legată taman de un termen anume, traducerea lui dikaiosyne.

O traducere vie, nu un talisman

Versiunea Cornilescu a Bibliei – mai întâi Noul Testament, apoi Biblia în întregime – a fost o pozitivă undă de șoc pentru societatea românească a anilor 1920-1930. Din scrisorile publicate în volumul Cornilescu se distinge clar alternativa vremii – mai multe traduceri greoaie, departe de a fi înțelese intelectual sau hrănitoare spiritual:

James Wiles cita din jurnalul bucureștean Dacia: „Noul Testament al lui Cornilescu este cu mult superior oricărei traduceri anterioare în limba română. Posedă o suplețe și fluență care le lipsește cu desăvârșire celorlalte.” În aceste versiuni vechi „cititorul își croiește cu greu drum, la fiecare verset poticnindu-se de expresii necioplite și fără armonie ori de formulări obscure.”[3] Același Wiles, colecționar al impresiilor stârnite de traducerea cornilesciană, nota un extras dintr-o scrisoare a unei „jurnaliste sclipitoare din Transilvania”: „Traducerea Bibliei făcută de Cornilescu are o calitate foarte prețioasă: poate fi înțeleasă (Sublinierea îi aparține) … Vechile traduceri (inclusiv traducerile noastre istorice și vechea versiune a SBB) aveau propoziții întregi, pagini întregi, dacă nu chiar cărți întregi care nu puteau fi înțelese de cititorul mediu – mai ales cărțile spirituale, Psalmii, Profeții și Epistolele.”[4]

Evaluările acestea nu erau deloc gratuite. Cornilescu însuși mărturisise despre primul lui contact cu Biblia: „Aveam înaintea mea o traducere atât de proastă că n-o puteam înțelege.”[5] Pentru cel care s-ar grăbi să-i judece critica, merită să redăm ca ilustrație un pasaj din Epistola către romani, capitolul 3, unul crucial pentru experiența lui Cornilescu, așa cum cel mai probabil l-a citit în traducerea Nitzulescu, 1911:

„… nu este deosibire, Pentru că toțĭ pĕcătuiră și au lipsă de mărirea lui Dumnezeu, Îndreptățițĭ fiind ei prin dăruire cu al lui dar prin rĕscumpĕrarea care este în Christos Iisus; Pe care Dumnezeu ’l a pus la privire ispăsitor prin credința în al sĕu sînge, spre arătare a dreptățiĭ lui, pentru trecerea prin îngăduirea lui Dumnezeu a pĕcatelor sĕvîrșite mai ’nainte, Spre arătarea dreptății lui în timpul de acum, pentru ca să fie el drept și îndreptățind pe cel din credință în Iisus.”

Textul lui Cornilescu (ediția 1924, SBB), curat:

„… Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.”

Puse față în față cele două versiuni vorbesc de la sine. Înainte de a-l cunoaște pe Cornilescu, Ralu Callimachi se apucase ea însăși să traducă Biblia (1898) întrucât „societatea biblică a tradus Biblia într-o românească schimonosită”[6]. Ca o cunoscătoare și înainte-mergătoare a lui Cornilescu, după aproape 40 de ani de la propriul proiect și la mai bine de un deceniu după publicarea versiunii lui Cornilescu, în anul 1935 prințesa mărturisea că noua traducere

a fost foarte binecuvântată de Dumnezeu. Stilul este foarte clar și limbajul ales este ușor de înțeles de către toți oamenii, fiind întrebuințate cuvintele pe care le cunosc atât oamenii de la țară, cât și cei de la oraș. Oamenii simpli și cei învățați se pot apropia de această Biblie și pot înțelege mesajul ei spiritual fără dificultate. Mii de oameni simpli au venit la Domnul Isus Hristos și s-au convertit cu ajutorul acestei versiuni; adesea, doar prin simpla citire a Cuvântului lui Dumnezeu, fără ajutorul omului.[7]

Retrospectiv, se confirmă deci fără urmă de îndoială stilul greoi al Bibliilor disponibile la vremea aceea[8], despre care Cornilescu însuși mărturisise la începutul experienței sale. În perspectivă apăreau și orizonturi noi pentru apariția unei vieți spirituale în rândul poporului său, atât de mult dorită de traducător. O corespondență între oficiali SBB confirma noul val:

Răspândirea traducerii lui Cornilescu în rândul românilor este un eveniment de importanță națională. Am vorbit cu oameni de toate felurile. Educați și needucați, cu păreri pro și contra, iar mărturia covârșitoare este că oamenii au acum, pentru prima dată, o versiune în limba curentă a poporului, o limbă pe care o înțeleg fără dificultate și care face ca Scriptura să fie vie și de folos. Apariția acestei traduceri coincide cu o revoluție spirituală în rândul poporului. Vechea apatie este înlocuită cu o nouă dorință, larg răspândită și intensă, de familiarizare cu Cuvântul lui Dumnezeu.[9]

Traducerea lui Cornilescu a însemnat uriașul pas spre plăcerea de a citi Cuvântul lui Dumnezeu de către publicul larg. James Wiles confirma faptul că: „Versiunea Cornilescu este cerută și este cerută tot mai mult de către intelighenția țării. Știu asta fiindcă am fost în Transilvania când, în timpul recentelor alegeri, un distins scriitor și membru al Parlamentului a distribuit NT Cornilescu celor din circumscripția sa «fiindcă aceasta este versiunea pe care omul o poate înțelege și de care se poate bucura».”[10]

Zarurile fuseseră aruncate, versiunea Cornilescu întrecea fără drept de apel alternativa vremii: „Nimeni nu poate lua NT Cornilescu pe post de talisman; este prea viu și puternic”[11], scria același Wiles care, printre decupajele din presa vremii, avea notat: „Limba textului lui Cornilescu izvorăște din inima poporului nostru.”[12]

Limpezimea textului lui Cornilescu a fost nota caracteristică acestei versiuni. Cu ce costuri? Emanuel Conțac afirmă că „o asemenea tipăritură trebuie să fi părut de-a dreptul revoluționară pentru începutul secolului XX, atât prin amplul aparat de note explicative, cât și prin folosirea abundentă a parafrazelor.”[13] Asupra parafrazei ne vom concentra mai departe întrucât pentru traducerea lui dikaiosyne Cornilescu a folosit o parafrază.

[1] Cititorul interesat de dilemele și obstacolele traducătorilor va consulta volumul lui Emanuel Conțac cu titlul Dilemele fidelității. O scurtă trecere în revistă a provocărilor cu care se confruntă traducătorii este făcută Maria Francisca Băltăceanu, în prefața volumului Cornilescu, pornind de la situațiile în care sunt „mai multe soluții adevărate” la acelea în care textele devin „crucile interpreților”.

[2] Pentru un studiu contextual aparte, în lucrarea aceluiași Emanuel Conțac, Dilemele fidelității, se găsește o secțiune întreagă cu titlul Condiționări soteriologice, abordând „Doctrina justificării şi verbul dikaioun, în Romani 3” și „Verbul dikaioun, în tradiţia biblică românească”.

[3] Scrisoarea 37 (27 noiembrie 1920).

[4] Scrisoarea 93 (27 februarie 1922).

[5] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 6.

[6] Conțac, Cornilescu, pp. 57-58. NT al prințesei Callimachi poartă titlul Noul testament al Domnului și Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, după textul în slove chirilice, fiind tipărit la București în anul 1898. Emanuel Conțac spune că, în absența unui studiu filologic atent, este dificil de stabilit dacă textul prințesei a fost o revizuire a unui text mai vechi sau o traducere nouă. În orice caz, dat fiind imboldul demersului, ediția ei trebuie să fi fost mai bună decât cele anterioare. Radu Rosetti scriindu-i lui Ion Bianu: „Traducerea, zău, este departe de a fi proastă și am rămas foarte surprins văzând că ea cunoaște atât de bine limba noastră.”

[7] Scrisoarea 533 (14 mai 1935).

[8] Situația nu s-a îmbunătățit considerabil nici în anii următori, despre ediția sinodală (1914) Cornilescu afirmând că este „foarte literală, oficială și învechită”, „nu este nici foarte rea”, totuși „limba folosită [în ea] este mai bună decât cea din versiunea Nitzulescu”. Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[9] Scrisoarea 61 (1 iulie 1921).

[10] Scrisoarea 110 (6 decembrie 1922).

[11] Scrisoarea 175 (27 februarie 1924).

[12] Citat dintr-un ziar, nespecificat. Scrisoarea 37 (27 noiembrie 1920).

[13] Conțac, Cornilescu, p. 68.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2,244 other followers