„Vă adresez o întrebare pe care nu am reușit să o pun la Conferința despre Reformă, ținută la Bistrița, pe 7 octombrie. Când și cine a hotărât structura Bibliei (cele 66 de cărți) pe care o folosim noi, protestanții? Am primit această întrebare de la un ortodox care spunea că noi am scos din Biblie anumite scrieri (Macabei, Rugăciunea lui Manase etc.) și i-am spus că și la noi se folosește „Biblia bogată”. Răspunsul lui a fost că „Biblia nu-i bogată sau săracă, ci una singură”.

***

Subiectul privind felul în care s-a format canonul este foarte vast și voi încerca să-l reduc la datele esențiale.

Concepția că cineva „a scos din Biblie anumite scrieri” este în mod evident eronată, fiindcă Scriptura nu a existat de la bun început întreagă (în forma citită în spațiul ortodox sau catolic). Dacă ar fi existat de la început cu acele cărți pe care noi le numim „Apocrife”, ar fi fost justificată acuzația că cineva „a scos” din lista inițială. Dar, după cum vom vedea mai jos, dacă analizăm felul în care s-a format canonul biblic, ne dăm seama că o astfel de perspectivă este anacronică.

Nucleul principal al Bibliei a fost Pentateuhul (primele cinci cărți). Apoi au apărut scrieri precum Profeții și Psalmii.

În epoca Noului Testament erau deja socotite autoritative „Legea” (adică Pentateuhul) și „Profeții”, cele două colecții fiind frecvent pomenite împreună de Isus.

Uneori găsim în NT inclusiv formulări de tipul „Legea lui Moise, Profeții și Psalmii” (Luca 24:44).

Prin „Profeți” înțelegem scrieri precum Isaia, Ieremia și Ezechiel sau Cei Doisprezece Profeți.

De altfel, chiar în Ben Sirah (Ecleziasticul) apare sintagma „Cei Doisprezece Profeți” (Sir. 49:1), semn că deja unele părți ale VT erau înțelese ca o secțiune bine conturată în sec. II î.Hr.

Ceea ce probabil prietenul dvs. ortodox nu știe este că 2 Macabei dă mărturie cu privire la statutul recunoscut al lucrărilor istorice din VT. Astfel, în 2 Mac. 2:13 citim că Neemia a fondat o bibliotecă și că a adunat „cărțile despre regi și profeți”, „scrierile lui David” și „epistolele regilor cu privire la lucrurile dăruite”.

Dacă punem cap la cap toate mărturiile cu privire la cărțile considerate normative la sfârșitul secolului 1 după Hristos, descoperim că evreii aveau o listă de 24 de cărți (care corespund celor din canonul protestant, doar că sunt numărate diferit).

Astfel, erau recunoscute cele 5 cărți din Pentateuh, 8 cărți ale Profeților (Iosua, Judecători, Samuel, Regi, Isaia, Ieremia, Ezechiel și Cei Doisprezece Profeți) și 11 Scrieri (Psalmi, Proverbe, Iov, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângeri, Ecleziastul, Estera, Daniel, Ezra-Neemia și Cronici).

După cum se vede, ceea ce noi numim „1-2 Samuel” e socotit ca o singură carte. La fel și „Regi”, „Cei Doisprezece Profeți” sau „Ezra-Neemia”.

Cărțile 1-4 Macabei sau Înțelepciunea lui Solomon, ca să iau doar câteva exemple, au fost scrise direct în greacă și nu s-au bucurat de același prestigiu precum Pentateuhul sau Profeții. Din acest motiv, nu au fost „acreditate” de către rabini.

În primele secole creștine, 1-3 Macabei, Sirah, Înțelepciunea lui Solomon, Tobit etc., deși apărute în diaspora vorbitoare de limbă greacă, au început să fie citite și de creștini. Astfel, unele manuscrise ale Bibliei grecești transmit și aceste cărți, care au început să fie considerate „recepte”. În catolicism și ortodoxie ele și-au păstrat acest statut canonic până astăzi (cu unele variații, în funcție de confesiune)

Martin Luther și ceilalți reformatori au insistat pe faptul că textul ebraic este normativ și astfel au clasificat drept „Apocrife” celelalte cărți din „Biblia bogată”. Rezultatul este că protestanții au în canonul biblic al VT exact aceleași cărți pe care le recunosc și evreii (cu deosebirea deja precizată, că în Biblia citită de evrei ordinea cărților și numerotarea sunt diferite).

În concluzie, dacă ne raportăm la istoria timpurie a procesului de formare a canonului, constatăm că nu „s-a scos”, ci „s-a tot adăugat”. Acele cărți care sunt mai târzii (traduse ori scrise direct în greacă) nu au un pedigree suficient de bun ca să fie tratate drept canonice în protestantism.

Acestea fiind spuse, aș mai face precizarea că „Apocrifele” Vechiului Testament sunt utile pentru înțelegerea Noului Testament și că lectura lor poate aduce folos cititorului cu discernământ.

Anunțuri

Primesc pe FB o întrebare de la cineva:

„Spune-mi, te rog, cu versete biblice traduse din original, de ce ținem (unii) sabatul sau de ce nu îl mai ținem, un procent așa de mare de urmași a lui Cristos.”

Răspunsul la această întrebare e complicat și nu știu dacă ar trebui să mai deschid un subiect complex înainte de a ieși de pe FB (fiindcă în două zile voi trage obloanele ca să mă concentrez pe lucruri mai presante, fără distragerile pe care le presupun dezbaterile pe FB).

În cadrul creștinismului sabatul este ținut în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și în mișcările evreiești mesianice (iudeo-creștine, le-aș numi eu).

Explicația privind înlocuirea sabatului cu ziua de duminică nu se poate baza pe versete biblice traduse din original, ci ține de felul în care s-a așezat teologia creștină în primele secole.

În secolul I, în interiorul iudaismului, matricea religioasă a creștinismului, sabatul era de la sine înțeles. toată lumea ținea sabatul, dintr-un motiv evident: cei cărora le predica Hristos erau evrei, pentru care această sărbătoare era centrală.

Când mesajul proclamat de Hristos a fost tradus în greacă și transmis non-evreilor, a apărut implicit o întrebare fundamentală: noi, cei care ne-am convertit din păgânism la credința că Isus este Hristosul (Mesia), ce suntem? Suntem evrei? Care este relația noastră cu Tora (legea veterotestamentară)?

Asupra sabatului nu pare să fi existat o dezbatere teologică așa cum a fost cea cu privire la circumcizie (aspect mult mai stringent). Cert este că asupra circumciziei (element identitar fundamental în iudaism) decizia fost clară: un non-evreu nu trebuie să se circumcidă pentru a intra în poporul lui Dumnezeu, redefinit acum pe criterii spirituale.
O altă chestiune în dezbatere a fost cea a Paștelui iudaic. Mai trebuie creștinii să serbeze Paștele? Dacă da, în ce fel? Apostolul Pavel spune că „mielul nostru pascal” este Isus Hristos și că „azimele” noastre sunt „sinceritatea” și „adevărul”. Paștele creștin a căpătat o altă semnificație în raport cu Paștele evreiesc.

În același timp, ziua de duminică (prima zi din săptămână) începe să devină importantă pentru creștini (fiindcă în această zi a înviat Hristos).

Fără să fi studiat chestiunea în amănunțime, aș fi tentat să cred că sabatul a fost asimilat celorlalte sărbători iudaice. Nici nu era prea greu de făcut această asociere, fiindcă ținerea sabatului presupune o anumită „cazuistică”. Cine respectă sabatul trebuie să răspundă neapărat și la întrebarea: ce am voie și ce nu am voie să fac de sabat? Acest tip de cazuistică se întâlnește deja în Evanghelii și se dezvoltă amplu în perioada rabinică (Isus are voie să facă vindecări de sabat sau nu?).

A doua marco-secțiune a Talmudului (numită „Moed”) conține două subsecțiuni (Șabat și Eruvin) dedicate respectării sabatului. În etapa cea mai timpurie, rabinii au identificat „patruzeci de activități fără una” care sunt interzise de sabat. Creștinismul, cu excepția Bisericii adventiste, nu a urmat această rută, drept care în unele tradiții creștine ziua de duminică a ajuns să fie numită „sabat”.

P.S. Nu cunosc suficient de bine teologia adventistă ca să comentez asupra înțelegerii sabatului din perspectivă adventistă. Prietenii mei adventiști ar putea să prezinte pe scurt viziunea lor teologică.


Am terminat și Epistola către Evrei. Argument foarte meșteșugit, teologie subtilă, retorică fasonată. O combinație bună de „polemică” și „pastorală”.

Evrei nu mi se pare „pătimașă” (ca epistolele lui Pavel). Nu vezi pathos arzător, revărsări emoționale, clocot. Nu găsești ironie, satiră, apel la propria experiență, afirmarea propriei autorități. Autorul este mai detașat și mai cerebral, dar are o capacitate extraordinară de a zugrăvi o frescă istorică emoționantă în Evrei 11.

Ca să poți înțelege tabloul, trebuie să știi un pic de istorie intertestamentară, altfel ratezi elemente importante.

De pildă, cei care au refuzat să primească „izbăvirea” și care au fost „torturați” sunt martirii din 2 Macabei 6-7. Un element de legătură între Evrei și Macabei este folosirea verbului tympanizo (a trage pe roată, instrument de tortură circular pe care era întins condamnatul). Instrumentul (tympanon) este pomenit în 2 Macabei 6:19, 28.

Mai jos pasajul de final din Evrei 11.

***

Și câte aș mai putea zice, însă nu mi-ar ajunge vremea, dacă aș vrea să povestesc despre Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel și profeți! Prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințe, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boală, au fost viteji în luptă, au pus pe fugă oștirile străine. Femeile i-au primit înapoi pe cei care muriseră și care au înviat; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea și au fost torturația. Alții au suferit batjocuri și biciuiri, ori chiar lanțuri și temniță, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capră, lipsiți, prigoniți, chinuiți – ei, de care lumea nu era vrednică – rătăcind prin pustietăți, în munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului. Toți aceștia, deși au primit o bună mărturie pentru credința lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.

 a11:35 Aluzie la martirajul celor descriși în 2 Macabei 6-7.


Andrei Croitoru a publicat recent pe youtube un clip în care face o comparație între versiunile Cornilescu (1924 și 1931), pornind de la câteva versete pe care le consideră greșit traduse.

Este îmbucurător că avem astfel de miniprelegeri video prin care se urmărește explicarea Scripturii și îi urez lui Andrei succes în acest proiect. Înțeleg că este abia la episodul 16.

Din nefericire, în prelegerea sa există informații care trebuie corectate. Mai jos câteva observații care i-ar putea fi de folos.

  • Cornilescu nu a făcut o nouă traducere după ce s-a convertit, cum spune legenda urbană (preluată la jumătatea primului minut al clipului). Cornilescu a tradus Biblia și s-a convertit în procesul traducerii. Ediția 1921 s-a epuizat relativ repede și între timp Cornilescu a început revizuirea, în vederea unor noi tiraje. De la tiraj la tiraj s-au tot adăugat mici modificări, dar „cap de serie” pentru ce avem noi acum rămâne ediția 1924 (chiar dacă până în 1928 s-au mai adăugat modificări, unele greu de depistat).
  • Versiunea 1931 nu este făcută după o ediție ortodoxă (min. 1:23). Societatea Biblică Britanică a reușit să publice Biblia integral încă din 1871, au urmat ediții în 1873 și 1874, deci avem o istorie lungă în acest domeniu. „Străbunica” versiunii Cornilescu 1931 este Biblia de la Iași 1874. Cu precizarea că la NT avem gene „Nitzulescu” (al cărui NT a fost publicat de britanici în 1897) și inclus în versiuni ale Bibliei de după 1900.
  • Biblia 1931 nu poate fi considerată o traducere de la zero. Legenda urbană zice că Dumitru Cornilescu a vrut să se justifice cu o astfel de versiune, adică să arate lumii că poate traduce și literal. Dar lucrurile stau diferit. Cornilescu știa că SBB urmează să tipărească vechea traducere, pentru „ultimii mohicani”, creștinii baptiști conservatori care nu acceptau versiunea Cornilescu, și le-a pregătit o surpriză: dacă tot se dorește retipărirea, măcar să fie adusă la zi.
  • Afirmația că traducerea pasajului din Efeseni 4:20-24, din Cornilescu 1924, ar fi eronată nu rezistă unui examen amănunțit. Contrar celor afirmate de Andrei Croitoru, problematică este tocmai versiunea Cornilescu 1931 (considerată literală, deci fidelă).

Iată mai jos textul grec, pe care l-am desfășurat un pic mai logic

20 Ὑμεῖς δὲ οὐχ οὕτως ἐμάθετε τὸν Χριστόν,

           21 εἴ γε αὐτὸν ἠκούσατε καὶ ἐν αὐτῷ ἐδιδάχθητε,          (καθώς ἐστιν ἀλήθεια ἐν τῷ Ἰησοῦ,)

22 ἀποθέσθαι ὑμᾶς κατὰ τὴν προτέραν ἀναστροφὴν τὸν παλαιὸν ἄνθρωπον

τὸν φθειρόμενον κατὰ τὰς ἐπιθυμίας τῆς ἀπάτης,

23 ἀνανεοῦσθαι δὲ  τῷ πνεύματι τοῦ νοὸς ὑμῶν

24 καὶ ἐνδύσασθαι τὸν καινὸν ἄνθρωπον

τὸν κατὰ θεὸν κτισθέντα

ἐν δικαιοσύνῃ καὶ ὁσιότητι τῆς ἀληθείας.

Cele trei verbe, „ați lepădat”, „sunteți înoiți”, „v-ați îmbrăcat” din Cornilescu 1931 redau trei infinitive în greacă: ἀποθέσθαι, ἀνανεοῦσθαι, ἐνδύσασθαι, subliniate de mine cu linie continuă.

Fiindcă nu avem verbe la modul indicativ în greacă, ele nu ar trebui traduse ca în Cornilescu 1931. În context, rolul acestor infinitive (parte a unor construcții de tip acuzativ cu infinitiv) este de a explica în ce a constat învățătura primită de credincioșii efeseni și ce trebuie să facă ei.

De altfel, ar fi și cam ilogic să spui despre efeseni că ei au învățat că „s-au lepădat de omul cel vechi”. E mai natural să spui că au învățat „să se lepede de omul cel vechi” sau „că trebuie să se lepede”.

Traducerea în această manieră nu înseamnă că la vremea când le scrie Pavel aceste cuvinte efesenilor ei nu făcuseră acești pași. Dacă eu zic „îți aduci bine aminte cum era când învățătoarea te-a învățat să scrii”, folosirea conjunctivului „să scrii” nu poate fi înțeleasă ca semn al unei nerealizări. Cel căruia mă adresez știe să scrie.

Așadar, nu înțeleg de ce Andrei Croitoru insistă atât de mult că „traducerea noastră obișnuită este greșită”.

NTR traduce astfel textul:

21 Cu siguranţă, aţi auzit despre El şi, ca urmaşi ai Lui, aţi fost învăţaţi adevărul care este în Isus. 22 Aţi fost învăţaţi, în ce priveşte felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, care se perverteşte după poftele înşelătoare, 23 să vă înnoiţi în atitudinea minţii voastre 24 şi să vă îmbrăcaţi cu omul cel nou, care este creat după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia care vin din adevăr.

  • Metaforele nu trebuie amestecate, fiindcă aici „dezbrăcarea” și „îmbrăcarea” nu sunt „naștere din nou” (metaforă mai degrabă ioanină), ci exact ceea ce spune Pavel: „îmbrăcare” și „dezbrăcare”. Registrul metaforelor soteriologice pauline este amplu și nu trebuie redus la una singură – „naștere din nou” – doar fiindcă asta ne place nouă mai mult. Pavel vorbește despre „îndreptățire” (sau „achitare judiciară”), despre „răscumpărare”, „eliberare”, „adopție”, „reconciliere” etc. Sunt imagini menite să descrie un eveniment complex, care este mântuirea. Așadar, lăsați metaforele să vină la cititor și nu le opriți.
  • Chiar felul în care curge textul indică faptul că, după această secțiune anamnetic-programatică (i.e. destinatarilor li se împrospătează memoria asupra acțiunilor care trebuie făcute) urmează o serie de imperative directe: Spuneți adevărul, mâniați-vă și nu păcătuiți, cine fura să nu mai fure etc. Au învățat că trebuie să se dezbrace de omul cel vechi, acum urmează exemple clare despre ce înseamnă această dezbrăcare de vechile metehne etc.
  • Dacă tot vorbim de textul originar, ar trebui să facem referire la el (să-l afișăm pe ecran) și să-l comentăm direct. Sunt sigur că privitorii nu vor face urticarie din cauza unui strop de greacă.
  • Dacă munca de popularizare a Scripturii nu este dublată de seriozitate academică, demersul devine distructiv. Îi zăpăcim pe oameni în loc să-i luminăm. Dacă vrem să vorbim cu multă emfază despre chestiuni exegetice, trebuie să facem efortul de documentare necesar.

În versiunea revizuită a Bibliei Cornilescu, cea care se pregătește acum, textul (care încă n-a trecut pe la Comitetul Pastoral sună astfel (adaosurile sunt marcate cu bold).

20 Voi, însă, nu așa ați învățat despre Hristos, 21 dacă, într-adevăr, L-ați ascultat și dacă ați fost învățați de El, potrivit adevărului care este în Isus. 22 În ce privește viața voastră din trecut, ați învățat că trebuie să vă dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare, 23 să vă înnoiți în duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia care vin din adevăr.


Dilema veche de săptămâna aceasta a publicat două articole despre termenul metanoia, un fapt inedit, probabil, căci nu se întâmplă des, după știința mea, ca în paginile acestei reviste să se discute atâta teologie. Primul articol îl are ca autor pe istoricul Petre Guran (AICI). Celălalt articol apare sub semnătura mea.

Precizez că domnul Guran a deschis dezbaterea AICI, cu un material asupra căruia am avut câteva obiecții de biblist. Acesta a fost și motivul pentru care am decis să le propun celor de la Dilema un „rejoinder”.

Mai jos câteva fragmente. Găsiți articolul integral AICI.

***

În articolul intitulat „Cuvinte asasinate“, publicat în paginile acestei reviste (nr. 701, 27 iulie – 2 august 2017), istoricul Petre Guran punea în discuție cuvîntul „pocăință“, pornind de la termenul grec metanoia, despre care afirmă că „nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa“. Autorul consideră că înțelegerea termenului metanoia din perspectiva ideii de regret, părere de rău sau recunoașterea greșelii ar constitui o degradare a sensului corect, anume „schimbarea de paradigmă a cunoașterii“. Din cauza acestei deformări, mai scrie dl Guran, s-a ajuns la „fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine“ care ne face să ratăm înțelegerea textului evanghelic.

Cercetătorul familiarizat cu limbajul biblic va fi cel puțin contrariat să constate că termenul metanoia este schizoidizat în această manieră și silit să facă război cu el însuși. O lectură atentă a pasajelor biblice în care sînt folosiți substantivul metanoia și verbul metanoeo indică faptul că, pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Hristos ori a celui proclamat de apostoli, sensurile puse sub semnul întrebării de dl Petre Guran sînt centrale, nu prelungiri ilegitime sau erzațuri de contrabandă.

Deși etimologia nu poate fi argumentul decisiv cu privire la felul în care funcționează un cuvînt într-un context dat, trebuie precizat că sensul originar al lui metanoeo este „a gîndi după“. După cum constata Epicharmus, autor de comedii care îl precedă pe Aristofan cu circa o jumătate de secol: „Omul înțelept trebuie să gîndească înainte (pronoein), nu după (metanoein)“. De aici pînă la sensul de „a se răzgîndi“ e cale scurtă, după cum ilustrează o anecdotă din Plutarh (Banchetul celor șapte înțelepți, 21). Doi asasini trimiși să omoare un copilaș au avut ezitări la vederea zîmbetului său inocent, dar cînd s au răzgîndit (metanoesantes) și s-au întors ca să-și ducă la capăt planul ucigaș, nu l-au mai găsit. În cheie pozitivă, cel care se „răzgîndește“ este cel care își reevaluează faptele reprobabile și ajunge să se „căiască“, situație la care face referire Iisus cînd spune: „Dacă [fratele tău] păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Mă căiesc», iartă-l“ (Luca 17:4).


Am primit astăzi de la profesorul Wim François vestea că a apărut de curând volumul Vernacular Bible and Religious Reform in the Middle Ages and Early Modern Era, publicat în seria „Bibliotheca Ephemeridum Theologicarum Lovaniensium”, la editura Peeters (vezi AICI).

Lucrările reunite în volum au fost prezentate în cadrul unei conferințe organizate la Leuven în toamna lui 2012. A durat deci un pic până am reușit să le vedem tipărite, dar cartea rezultată este pe măsura așteptărilor.

În cuprinsul volumului se află și o lucrare despre trăsăturile protestante ale Noului Testament de la Bălgrad. După știința mea, este primul articol de amploare, în limba engleză, care discută aceste chestiuni. Încercăm și noi să ne mai internaționalizăm un pic.

Semnalez cu acest prilej încă un fapt important: un alt capitol, scris de soții Gabriela și Eugen Munteanu, se concentrează asupra Septuagintei lui Milescu.

La „doar” 94 de euro, prețul volumului este un pic pipărat. Conștienți de acest aspect, editorii volumului s-au asigura că autorii primesc un exemplar gratuit. Să fie primit. 🙂

Mai jos descrierea cărții, preluată de pe site-ul editurii, unde puteți găsi și CUPRINSUL.

***

The central focus of this book concerns vernacular Bibles in various regions of (late) medieval and early modern Europe, as well as the religious and cultural circumstances in which these books found their origin. The contributions represent a cross-section of several research traditions that show an interest in vernacular Bibles. The volume includes articles that demonstrate how vernacular Bibles were liable to censorship measures, viz. Francesca Tasca’s contribution on Peter Valdès of Lyons, and Gigliola Fragnito’s on post-Tridentine Catholic Europe. Other essays, in contrast, inspired by a social-historical approach, emphasize that laypeople in the late Middle Ages and Early Modern Era found ways to read the Bible and other religious works ‘anyway’ and that they were hardly hindered by bans instituted by ecclesiastical or secular governments. Two authors who take this position are Andrew C. Gow and Margriet Hoogvliet, who also question the paradigm that the Protestant Reformation was the first to open the Bible to the laity. Suzan A. Folkerts brings this intuition into practice by studying printers’ choices as well as provenance data in books containing the Epistle and Gospel readings from Mass published between 1450 and 1550 in the Netherlands. This volume not only contains contributions focusing upon Western European vernacular Bibles but also pays attention to the Bible in Romania (Emanuel Conțac, Eugen and Lucia-Gabriela Munteanu) and Scandinavia (Jonatan Pettersson). In this regard, attention is paid to the (pre)confessional character and literary choices that are constitutive for the text. The confessional Era and its implications in the political field are central to Elizabeth Hodgson’s study of ‘David’s Psalms’ in Reformation England and France/Switzerland. The ‘post-confessional’ eighteenth century Enlightenment Bible – rooted in the Catholic tradition – by Isaac-Joseph Berruyer is the object of an essay by Daniel J. Watkins. Finally, Kees Schepers devotes a study to 33 drawings made by the Brussels canon regular Gielis vander Hecken.


Mircea Cărtărescu (vezi AICI) îmi face impresia că nu pricepe care este de fapt miza dezbaterii în jurul „familiei tradiționale”. Problema nu este că s-ar căsători 200, 300 sau o mie de cupluri gay și că ar scădea prin asta natalitatea României ori că se duce de râpă moralitatea neamului (capitol la care oricum s-ar putea să ieșim cu deficit măricel și fără căsătorii gay).

Miezul chestiunii este în primul rând faptul că un anumit tip de „overarching narrative” (narațiune-cupolă) se destramă odată cu legalizarea căsătoriilor gay. Fiecare societate are o anumită „narațiune-cupolă” sub care trăiește. În România, „cupola” de care vorbesc are câteva grinzi de rezistență de factură iudeo-creștină. Căsătoria presupune nu doar egalitatea în drepturi a celor doi soți, reciprocitate, ci și polaritate, chiar o anumită asimetrie. Implică, în mod necesar, un bărbat și o femeie. Alte societăți au spart deja această cupolă. Cu ce efecte, vedem deja, dar recolta deplină o vom culege după câteva generații.

Problema așa-numitei „căsătorii gay” nu poate fi izolată (și discutată separat) de presiunea ideologică imensă la care sunt supuse astăzi numeroase instituții din statele membre UE. Iau exemplul Angliei, pe care îl cunosc mai bine. După votarea legii care introduce „marriage equality” (2014), tot mai multe voci se întreabă de ce Biserica Angliei este scutită de aplicarea legii și îi „discriminează” pe cei care ar vrea să se căsătorească în biserică.

Deocamdată, Biserica Angliei este exceptată, dar Theresa May, ea însăși fiică de pastor anglican, dă semnale, prin interviuri radio, că Biserica ar trebui să-și redefinească poziția. Am văzut prin presă opinii ale unor parlamentari britanici care deja au decis că „Biserica Anglicană se situează de partea greșită a istoriei”.

Așadar, problema nu e nici pe departe „reacția exagerată” a unei majorități împotriva unei minorități nesemnificative. Reacția celor care susțin Coaliția pentru Familie este mai cu seamă la ideologia care vine la pachet cu schimbarea de legislație pe care o dorește lobby-ul pentru parteneriat civil, respectiv căsătorie same-sex.

Ideologia se simte foarte puternic în Marea Britanie. Iau un singur exemplu recent. National Trust, cea mai mare organizație non-profit dedicată conservării patrimoniului, a fost recent în centrul unui scandal. La Felbrigg Hall, una dintre vilele din imensul patrimoniu gestionat de NT, s-a făcut un „festival al diversității”, menit să aniverseze o jumătate de secol de la decriminalizarea relațiilor homosexuale. Toți cei 350 de voluntari de la Felbrigg Hall au fost obligați să poarte ecusoane-curcubeu, pentru a promova „diversitatea și incluziunea” în relația cu vizitatorii. Vreo 30 de voluntari au refuzat să se conformeze, motivând, pe bună dreptate, că Trustul nu trebuie să impună uniformități de felul acesta (la un festival al diversității!). Și apoi, ideea de a-i impune unui voluntar (!) ce să poarte e cam mult. Tu, National Trust, te bazezi, ca să-ți menții proprietățile în bune condiții, pe munca a 60.000 de voluntari. S-ar cuveni să o lași mai moale cu pretențiile, dacă tot beneficiezi de servicii pentru care nu plătești un sfanț. Confruntată cu acest refuz, Trustul a anunțat că îi va retrage pe „disidenți” din posturile vizibile (adică cele care presupun interacțiunea cu publicul). Ergo, faci muncă mai de șmotruială prin cotloane, să nu vadă publicul că tu dinamitezi sublimul consens al diversității monocrome.

În fața acestei aberații, reacția unor editorialiști din presa britanică a fost furibundă. E vorba chiar de editorialiști care fuseseră înrolați în „gay liberation”, dar care acum au ajuns la convingerea că s-a îngroșat cam mult gluma. La englezi, când ți se spune că „it’s not fair”, e groasă rău!

După canonada primită, National Trust s-a înmuiat și a revenit asupra deciziei. Dar faptul că această organizație a fost dispusă să ia măsuri de forță în primă instanță arată cam cât de tolerant e noul curent pe care îl contestă Coaliția pentru Familie.