În limbaj evanghelic, când ajungi „la comitet”, de regulă nu este de bine. Înseamnă că ai făcut cine știe ce dandana și ai nevoie de o muștruluială care să te ajute să revii pe calea cea dreaptă.

În contextul proiectului de revizuire a versiunii Cornilescu (proiect început în iunie 2015, la inițiativa Societății Biblice Britanice, în parteneriat cu Societatea Biblică Interconfesională din București), atunci când o carte din Biblie ajunge „la comitet”, e de bine, fiindcă înseamnă că am trecut cu ea și de revizuirea literară și o putem prezenta primilor cititori.

M-am uitat pe blog să văd când am scris postarea precedentă. Văd că la sfârșitul lui mai. Îmi imaginam că în luna iunie voi putea anunța că am finalizat cele trei cărți la care se lucra – Ezra, Neemia, Estera.

În această perioadă s-a lucrat intermitent la finisarea celor trei cărți, dar pandemia ne-a complicat existența în multe privințe, prin urmare progresul a fost mai lent.

Ca să aveți o idee despre cum arată forma nouă a textului din Neemia, postez aici un fragment din legământul ale cărui clauze sunt prezentate în cap. 10. Pentru a înțelege mai bine contextul, ar trebui să citiți și cap. 9 (în vechea versiune).

Nota bene: Textul postat aici este proprietatea Societății Biblice Britanice / Societății Biblice Interconfesionale și multiplicarea lui nu este permisă fără acordul scris al proprietarilor.

Mai precizez că la finalizarea segmentului Geneza – Rut vom încărca textul în cele mai cunoscute app-uri biblice (YouVersion, eBiblia), pentru a le da cititorilor posibilitatea de a se familiariza cu versiunea revizuită încă înainte de publicare. Mă aștept ca acest lucru să fie posibil în septembrie.

***

1Pe documentul pecetluit sunt următoarele nume:

guvernatorul Neemia, fiul lui Hacalia, Țidchia, 2Seraia, Azaria, Irmeia, 3Pașhur, Amaria, Malchia, 4Hatuș, Șebania, Maluh, 5Harim, Meremot, Obadia, 6Daniel, Ghineton, Baruh, 7Meșulam, Abiia, Miiamin, 8Maazia, Bilgai și Șemaia – aceștia sunt preoții.

9Leviții:

Iosua, fiul lui Azania, Binui, dintre fiii lui Henadad, Cadmiel, 10și frații lor: Șebania, Hodiia, Chelita, Pelaia, Hanan, 11Miha, Rehob, Hașabia, 12Zacur, Șerebia, Șebania, 13Hodia, Bani și Beninu.

14Căpeteniile poporului:

Paroș, Pahat-Moab, Elam, Zatu, Bani, 15Buni, Azgad, Bebai, 16Adonia, Bigvai, Adin, 17Ater, Hizchia, Azur, 18Hodia, Hașum, Bețai, 19Harif, Anatot, Nebai, 20Magpiaș, Meșulam, Hezir, 21Meșezabel, Țadoc, Iadua, 22Pelatia, Hanan, Anaia, 23Hosea, Hanania, Hașub, 24Haloheș, Pilha, Șobec, 25Rehum, Hașabna, Maaseia, 26Ahia, Hanan, Anan, 27Maluh, Harim și Baana.

28Cealaltă parte a poporului ‒ preoții, leviții, ușierii, cântăreții, slujitorii Templului și toți cei ce s-au separat de neamurile învecinatea pentru Legea lui Dumnezeu, nevestele lor, fiii și fiicele lor, toți cei ce au cunoștință și pricepere ‒ 29se unesc cu frații lor de neam nobil și se leagă cu blestem și cu jurământ să umble în Legea lui Dumnezeu dată prin Moise, robul lui Dumnezeu, să păzească și să împlinească toate poruncile DOMNULUI, Stăpânului nostru, hotărârile și rânduielile Lui.

30Făgăduim să nu le dăm pe fiicele noastre după neamurile învecinate și să nu le luăm pe fiicele lor de neveste pentru fiii noștri.

31Dacă neamurile învecinate aduc mărfuri sau orice fel de grâne pentru vânzare în ziua sabatului, nu vom cumpăra nimic de la ei în sabat și în zilele de sărbătoare. Vom lăsa nelucrat pământul în anul al șaptelea și nu vom cere dobândă pentru datorii.

32Luăm asupra noastră obligația de a plăti anual a treia parte dintr-un siclu pentru slujba Casei Dumnezeului nostru, 33pentru pâinile înfățișării, pentru ofranda necurmată, pentru arderea-de-tot neîncetată din zilele de sabat, din zilele de lună nouă și din zilele de sărbătoare, pentru lucrurile închinate Domnului, pentru jertfele-de-păcat aduse ca ispășire pentru Israel și pentru orice lucrare din Casa Dumnezeului nostru.

34Noi – preoții, leviții și poporul – am tras la sorți, după casele noastre părintești, pentru lemnele care trebuie aduse ca dar la vremuri hotărâte, în fiecare an, la Casa Dumnezeului nostru, ca să fie arse pe altarul DOMNULUI, Dumnezeului nostru, după cum este scris în Lege.

35Făgăduim să aducem cele dintâi roade ale pământului nostru și cele dintâi roade ale tuturor pomilor, în fiecare an, la Casa DOMNULUI;

36să-i aducem pe întâii născuți ai fiilor noștri și ai vitelor noastre, după cum este scris în Lege, precum și pe întâii născuți ai cirezilor și ai turmelor noastre la Casa Dumnezeului nostru, la preoții care fac slujba în Templul Dumnezeului nostru;

37să le aducem preoților în cămările Casei Dumnezeului nostru cele dintâi roade din plămădeală și darurile noastre de mâncare din roadele tuturor pomilor, din must și din untdelemn;

să le dăm leviților zeciuială din pământul nostru, căci leviții sunt cei care trebuie să o primească în toate cetățile în care lucrăm. 38Preotul, urmașul lui Aaron, va fi cu leviții când vor primi zeciuiala, iar leviții vor aduce zeciuială din zeciuială la Casa Dumnezeului nostru, în cămările casei vistieriei. 39Fiii lui Israel și fiii lui Levi vor aduce în cămările acestea darurile de grâu, de must și de untdelemn; acolo sunt vasele Sanctuarului și acolo stau preoții care fac slujba, ușierii și cântăreții; și nu vom neglija Casa Dumnezeului nostru.


 a10:28 Lit. „popoarele țării”. Aici și în vers. 30 și 31.


În ultima vreme am fost preocupat de persoana lui Pilat și am și scris o mică notă cu privire la acest personaj. Nota se intitulează „Pilat al meu”.

Urmează să mă lămuresc cum a intrat în tradiția biblică românească „Pilat din Pont”. Cum a reușit acest personaj de tristă notorietate să ia corabia tocmai din Pont (pe coasta nordică a Turciei, aproape de Georgia) și să ajungă nu doar o rotiță în sistemul administrativ roman, ci și singurul păgân care are cinstea de a figura într-o importantă profesiune de credință creștină (Crezul de la Niceea).

Dacă vă frământă această întrebare e cazul să aflați că Pilat nu era „din Pont”.

În greacă i se spune Πόντιος Πιλᾶτος Póntios Pilatos. Numele Póntios (lat. Pontius) a fost înțeles în mod eronat ca indiciu că Pilat ar fi fost „din Pont”. În fapt, el constituie așa-numitul nomen gentilicium, numele care indica apartenența unui cetățean roman la o anumită gens (i.e. gens Pontia). Aceasta își avea originile în Samnium, regiune muntoasă din centrul Italiei. Pilatus este cognomen. Numele lui personal (praenomen) nu este cunoscut.

Care o fi prima versiune a Bibliei în care avem sintagma „Pilat din Pont” și în care numele Póntios ajunge să fie înțeles ca toponim?


E aproape gata un grupaj de trei cărți biblice – Ezra, Neemia, Estera – cele care închid secțiunea de cărți istorice, conform împărțirii din canonul protestant.

Precum se vede, am început să parcurgem cărțile istorice din capătul opus. Mai avem un segment consistent (1-2 Samuel, 1-2 Regi, 1-2 Cronici) și declarăm încheiată revizuirea cărților istorice.

Descopăr, cu acest prilej, că procesul de revizuire este mai migălos decât mi-am imaginat. Termenul inițial pentru parcurgerea întregului text al Bibliei Cornilescu era de trei ani. Sancta simplicitas!

Ar fi fost frumos ca revizuirea întregii Biblii să fie gata la „centenarul mic” (2021). Fiindcă suntem români, nu putem fi gata la primul centenar, așa că tragem nădejde că vom fi gata la „centenarul mare” (2024). În 1924 a apărut ediția Cornilescu pe care o folosim astăzi.

Ca să terminăm cărțile istorice anul ăsta ar trebui să finalizăm câte una pe lună, ceea ce n-ar fi imposibil (cu condiția să se petreacă în cea mai bună dintre lumile posibile).

Mai jos puteți citi un fragment din Neemia. Veți observa, cu siguranță, un element nou. Nu vă dau detalii; contez pe vigilența dvs.

***

În luna Nisan, în al douăzecilea an al împăratului Artaxerxe, pe când vinul era înaintea lui, am luat vinul și i l-am dat împăratului. Niciodată nu fusesem trist în prezența lui. Împăratul mi-a zis: „De ce ai fața tristă? Nu ești bolnav, deci nu poate fi decât o întristare a inimii.”

Atunci m-a apucat o mare frică și i-am răspuns împăratului: „Veșnic să trăiască împăratul! Cum să n-am fața tristă, când cetatea  în care sunt mormintele părinților mei este în ruină și porțile ei sunt arse de foc?” Și împăratul mi-a zis: „Ce anume ceri?” Eu m-am rugat Dumnezeului cerurilor și i-am răspuns împăratului: „Dacă împăratul găsește cu cale și dacă robul tău îi este plăcut, trimite-mă în Iuda, la cetatea  în care sunt mormintelor părinților mei, ca s-o rezidesc!”

Împăratul, care o avea alături de el pe împărăteasă, mi-a zis atunci: „Cât va ține călătoria ta și când te vei întoarce?” Împăratul a găsit cu cale să-mi îngăduie să plec, de îndată ce i-am spus data. Apoi i-am zis împăratului: „Dacă împăratul găsește cu cale, să mi se dea scrisori pentru dregătorii din Transeufratena, ca să-mi îngăduie să trec și să intru în Iuda, precum și o scrisoare pentru Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să-mi dea lemne să fac grinzi pentru porțile fortăreței templului, pentru zidul cetății și pentru casa în care voi locui.” Împăratul mi-a dat  ce am cerut, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine.

M-am dus la dregătorii din Transeufratena și le-am dat scrisorile împăratului, care trimisese cu mine niște căpetenii ale oștirii și călăreți. Însă când Sanbalat, horonitul, și Tobia, slujitorul amonit, au auzit lucrul acesta, s-au cătrănit de necaz, pentru că venea un om să caute binele fiilor lui Israel.


Acum, când parcurg încă o dată cartea Numerilor, în versiunea revizuită, mi-a atras atenția versetul din 15:41, unde textul ebraic are la final declarația „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”.

În Cornilescu 1924 această declarație lipsește. Poate că n-ar fi rău ca edițiile următoare (revizuite doar ortografic) să alinieze versiunea românească la textul masoretic

Mai jos fotografia din ediția 1924 (exemplarul din arhiva BFBS, Cambridge). După textul subliniat cu roșu ar trebui să avem, ca în ebraică: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”.

 


Presupun că toată lumea a auzit de templul lui Serapis din Alexandria. Indiferent ce știați sau credeți că știați, abia acum avem acces la dedesubturile dărâmării acestui celebru sanctuar.

M-am întors recent din Egipt, unde am avut ocazia să stau de vorbă cu martorii oculari la eveniment.

Revista Convergențe publică mărturiile cutremurătoare ale celor care au asistat la eveniment.

Mai jos un fragment. Găsiți AICI reportajul de la fața locului.

***

Rufin întrerupe în mod neașteptat firul istoriografic cu observația: „Presupun că toată lumea a auzit de templul lui Serapis din Alexandria”. Urmează o descriere amănunțită a incintei templului, care era situat pe o colină artificială, la capătul unei scări cu o sută de trepte. Vizitatorul este purtat prin sălile ample, pe sub bolți iluminate artificial și prin porticul dreptunghiular din interior, până la clădirea centrală, în care se afla statuia lui Serapis, „măgăoaia despre care se spunea că este făcută din tot soiul de metale și lemne” (quod monstrum ex omnibus generibus metallorum lignorumque conpositum ferebatur).

Istoricul subliniază viclenia și iscusința (dolis et arte) de care au făcut uz constructorii pentru a poziționa ferestruica templului: în ziua când statuia soarelui era adusă pentru a-l saluta pe „titular”, razele care pătrundeau pe fereastră iluminau gura și buzele statuii, încât celor care priveau li se părea că soarele însuși îl salută pe Serapis cu o sărutare. O altă înșelăciune din aceeași categorie întrebuința magneți care înălțau statuia de la pământ, dând impresia că aceasta plutește în aer.

Reluând firul acțiunii, Rufin spune că după citirea rescriptului cei din tabăra creștină s-au simțit încurajați să-l răstoarne pe autorul rătăcirii (ad subvertendum erroris auctorem), dar au ezitat din cauza unui zvon care circula printre păgâni: dacă o mână omenească ar fi atins statuia, pământul s-ar fi despicat, alunecând în haos, iar cerul s-ar fi prăbușit pe pământ. S-a găsit însă un soldat curajos, „înarmat mai mult cu credință decât cu arme pământești” care a apucat o secure cu două tăișuri și l-a lovit cu toată puterea pe bătrânul șarlatan în falcă.

Doar că cerul nu a căzut, iar pământul nu s-a prăbușit. În urma loviturilor repetate, zeitatea de lemn putred a fost doborâtă, iar apoi a fost arsă. Rufin descrie tacticos procesul de dezmembrare în urma căruia „moșneagul ramolit a fost ars în văzul cetății care îl adorase” (in conspectu cultricis Alexandriae senex veternosus exuritur). La urmă de tot a fost ars și trunchiul, în amfiteatru. „Acesta a fost sfârșitul deșartei superstiții și al străvechii rătăciri a lui Serapis”, conchide autorul.


De câteva luni bune mi s-a tot spus că blogul meu nu mai este acceptat de Facebook. Niște cititori cărora nu le-a plăcut ce au citit pe aici m-au „pârât” la Centrală, iar Centrala, zeloasă să promoveze conformismul ideologic, nu mi-a mai scos blogul de la „indexul ideilor care nu se potrivesc cu spiritul epocii tolerante în care trăim”.

Din această zi, activitatea pe blogul Vaișamar se suspendă.

Mă găsiți pe blogul nou: https://cenzuratdefb.wordpress.com/

Nu voi putea posta foarte des, fiindcă sunt într-o perioadă foarte aglomerată.

Puteți să vă abonați la noul blog și veți primi actualizări prin email.


Astăzi este aniversarea edictului care a marcat începutul Marii Persecuții din timpul Tetrarhiei. Era prima salvă dintr-o serie fără precedent, prin care autoritățile romane au încercat să dezrădăcineze creștinismul de pe întreb cuprinsul imperiului.

Dintr-o lucrare a lui Lactanțiu, „Despre morțile persecutorilor”, știm că în 24 februarie 304 Dioclețian publica la Nicomedia un edict prin care creștinii erau lipsiți de onoruri și demnități („omni honore ac dignitate”) și puteau fi supuși torturii („tormentis subiecti essent”). Edictul îi priva practic de libertate și de dreptul de a fi aleși.

Un personaj (nenumit de Lactanțiu) a rupt batjocoritor edictul, considerându-l „triumful goților și al sarmaților”. Respectivul a fost arestat imediat, torturat și ars.

În ziua precedentă, pe 23 februarie, zi pe care Lactanțiu o socotește, cu un citat din Vergiliu („ille dies primus leti primusque malorum causa fuit”), ziua dintâi a morții și a nenorocirilor, prefectul cetății Nicomedia, însoțit de alți oficiali, s-au dus la biserică și au forțat intrarea, în încercarea de a găsi statuia zeului („simulacrum dei”) adorat de creștini. Au găsit doar Scripturile și le-au pus pe foc. Interiorul a fost jefuit.

Întrucât biserica era situată pe un loc înalt, vizibil din palatul imperial, Dioclețian și Galeriu discutau dacă să incendieze clădirea sau nu. Dioclețian avea rezerve, din motive lesne de înțeles. Un foc necontrolat s-ar fi putut extinde rapid asupra clădirilor din jur și asupra întregului oraș. Gărzile pretoriene au găsit o soluție mai sigură: folosind topoare și alte instrumente de fier, în câteva ore au transformat biserica într-un morman de dărâmături.

Foto: Reprezentarea Tetrarhiei, compuse din Dioclețian și Galeriu (Răsărit), respectiv Maximian și Constantius Chlorus (Apus).


S-au împlinit luna asta doi ani de când am fost informat că manuscrisele din colecția Muzeului Național de Artă au fost digitalizate, dar că nu a fost identificată o soluție tehnică pentru prezentarea lor publică.

Această soluție există de peste zece ani (un centru american cu know-how, tehnologie ultimul răcnet și tot ce trebuie), dar instituțiile românești se încăpățânează să nu o pună în aplicare.

De ce?

Săptămâna asta voi trimite din nou o scrisoare către Muzeul de Artă, împreună cu răspunsul din februarie 2018.

Sunt perfect conștient că în ochii directorilor / managerilor de muzee și biblioteci am devenit mai odios decât Moise și Aaron înainte lui Faraon, dar nu mă pot resemna cu inacțiunea românească. Au trecut 11 ani de când am înaintat primele propuneri menite să ajute la promovarea patrimoniului nostru cultural. De atunci, nu s-a întâmplat nimic.

Nu voi înceta aceste eforturi decât atunci când vom avea manuscrisele grecești ale NT pe o platformă digitală construită și întreținută profesionist.

Puteți citi AICI documentul primit în 2018 de la MNAR.


Am pomenit în mai multe rânduri pe blog despre un interviu pe care l-a dat Dumitru Cornilescu unui grup de evanghelici români care l-au vizitat în 1974. Am în sfârșit bucuria de a anunța că amplul material, însoțit de note și comentarii, a fost publicat în revista Archiva Moldaviae, 2019.

Pentru cei interesați de istoria versiunii Cornilescu vor fi câteva surprize plăcute, zic eu.

Eu unul am cunoștință de cel puțin încă un interviu consistent (luat de Iosif Țon), datând din aceeași perioadă. Poate că în perioada următoare voi găsi răgazul să mă ocup și de acela.

Textul interviului este disponibil online AICI.

 


Am bucuria de a anunța că demersurile făcute la Avocatul Poporului în legătură cu situația Tetraevanghelului de la Craiova dau roade.

Muzeul Olteniei mi-a transmis, prin intermediul AP, că Tetraevanghelul va fi digitalizat în cursul acestui an, urmând să fie expus public pe culturalia.ro, respectiv europeana.eu.

Eu am urmărit realizarea unui parteneriat între Muzeul Olteniei și specialiștii americani de la Centrul pentru Studierea Manuscriselor Grecești ale NT (Plano, Texas), dar dacă acesta, din cuvioase pricini, nu se poate realiza deocamdată, e bine cel puțin că vom putea vedea manuscrisul online pe o platformă românească.

Găsiți AICI mesajul primit astăzi de la Avocatul Poporului în legătură cu sesizarea mea.

În mesajul redactat de conducerea MO se precizează că decizia digitalizării nu a fost luată fiindcă așa au recomandat conservatorii muzeului. Aș fi foarte curios să citesc justificarea științifică făcută de conservatori, dar nu voi apela din nou la Avocatul Poporului pentru a afla aceste informații. Îmi ajunge informația că acest manuscris va fi digitalizat. Aștept cu interes să-l vizualizez online.

Sper ca inițiativa MO să fie una serioasă, iar site-ul să nu aibă soarta portalului Dacoromanica, a cărei funcționare este sub semnul întrebării.


Reiau pe blog un pasaj dintr-un amplu articol pe care l-am publicat pe Convergențe. Găsiți tot articolul AICI.

***

Maniera deficitară în care se folosește Catherine Nixey de sursele primare poate fi ilustrată foarte bine dacă luăm în discuție trei scrisori ale lui Augustin din care citează ori la care face trimitere autoarea. Am în vedere Epistolele cu nr. 93, 104 și 133. Destinatarii celor trei scrisori sunt diferiți (Vincentius, Nectarius și Flavius Marcellinus). Primul este episcop donatist, al doilea este un păgân din Calama, iar al treilea este tribun creștin, prieten și coreligionar al lui Augustin.

În cele ce urmează voi demonstra că Nixey practică o hermeneutică abuzivă, decontextualizând sau deformând complet sensul celor spuse de episcopul cetății Hippo Regius. Pe alocuri, acolo unde analiza o cere, am inclus și citate din textul englezesc al cărții. Pentru a mă asigura că îl citesc bine pe Augustin, am făcut apel în câteva rânduri la textul latinesc al epistolelor sale.

Înainte de a intra efectiv în analiza minuțioasă a celor trei documente primare, îl previn pe cititor că nimic nu poate înlocui experiența citirii textului scrisorilor propriu-zise. Augustin este un autor sofisticat, a cărui gândire complexă riscă să fie deformată, dacă este tratată reducționist. Textul de mai jos trebuie considerat ușa de acces către cele trei documente, nu poarta de ieșire din ele.

Epistola 133

Voi începe cu analiza modului în care este folosită de autoare Epistola 133. La p. 165 Nixey scrie: „La fel cum Augustin îndemna (advocated) ca ereticii să fie bătuți cu nuiaua grijii părintești, Vasile [cel Mare, n.n.] îndemna la (advocated) eliminarea unor însemnate părți din canonul literaturii greco-romane clasice, pentru a garanta mântuirea sufletului”.

Ideea apare sugerată în altă formă și la p. 236: „Pedepsele aplicate creștinilor care păcătuiau grav, chiar în epoca lui Augustin, variau de la confiscarea proprietății la izgonirea din biserică, bătaie și biciuirea cu vergi (s.n.). Era mai bine, afirma Augustin, «să iubești cu asprime, decât să amăgești cu blândețe». Oare păstorul nu aduce înapoi la turmă oaia cea pierdută cu toiagul?” Pentru această secțiune, autoarea face trimitere la Epistola 93 (II.4 și II.5)

Afirmația că Augustin recomanda bătaia cu nuiele pentru eretici este falsă. Deși informația de la p. 165 nu este atribuită, o simplă căutare în corpusul epistolar augustinian indică faptul că expresiile folosite de Nixey – „beating with rods” (bătaia cu nuiele) și „fatherly care” (grija părintească”) apar în textul englezesc al scrisorii 133, publicate în colecția Nicene and Post Nicene Fathers.

Fragmentul care a indus-o în eroare pe Nixey este cel în care Augustin îl îndeamnă pe destinatar, tribunul Flavius Marcellinus, să dea dovadă de reținere față de criminalii (din gruparea circumcellionilor) care îl omorâseră pe prezbiterul Restitutus și îl mutilaseră grav pe un altul, numit Innocentius. Acestuia din urmă agresorii îi scoseseră un ochi și îi tăiaseră un deget:

Do not lose now that fatherly care which you maintained when prosecuting the examination, in doing which you extracted the confession of such horrid crimes, not by stretching them on the rack, not by furrowing their flesh with iron claws, not by scorching them with flames, but by beating them with rods,—a mode of correction used by school-masters, and by parents themselves in chastising children, and often also by bishops in the sentences awarded by them. (NPNF, vol. 1, p. 470-471, subl.n.)

„Nu-ți abandona grija părintească de care te-ai slujit în timpul anchetei (inquisitio), când ai obținut mărturisirea atâtor crime nu întinzându-i pe masa de tortură (eculeus), nu brăzdându-le trupul cu gheare de metal, nici arzându-i cu flacăra, ci prin bătaia cu varga, un mijloc de constrângere întrebuințat de magiștrii care predau artele liberale, de părinții înșiși și adesea chiar de episcopii care trebuie să judece pricini.”

În antichitate, potrivit legii romane, magistrații foloseau în mod curent tortura pentru a afla adevărul, prin urmare și Flavius Marcellinus avea dreptul să uzeze de ea în cursul anchetei. Despre bătaia cu nuiele știm din diverse surse ceea ce ne confirmă și Augustin, anume că era întrebuințată pe scară largă, la școală, în familie sau chiar în cadrul litigiilor arbitrate de episcop. (În Țările Române boierii români au recurs la această formă de pedeapsă până în a doua jumătate a sec. XIX). Pusă alături de tortură, bătaia cu nuiele era mai puțin drastică, fiindcă nu-l incapacita definitiv pe cel supus pedepsei. Acesta este și motivul pentru care Augustin cere ca pedepsirea celor vinovați să fie făcută cu măsură.

Fiindcă Flavius Marcellinus este creștin, Augustin îi aduce aminte în repetate rânduri de exigența milei, având în vedere cele spuse de Apostol: „blândețea (mansuetudo) voastră să fie cunoscută de toți oamenii” (Fil. 4:5). Episcopul mai adaugă: de vreme ce în anchetă nu ai folosit un torționar, acum, când vinovăția a fost stabilită, de ce ai vrea să-i încredințezi călăului pe cei vinovați, în vederea execuției? Către finalul epistolei, Augustin îl roagă pe tribun să nu păteze suferința martirică a celor doi clerici (Restitutus și Innocentius) printr-o pedeapsă radicală. Așadar, Augustin cere nu pedeapsa capitală, care ar fi pe măsura crimei, ci una care să reflecte că Flavius Marcellinus este creștin. De altfel, episcopul de Hippo i-a trimis și proconsulului Apringius, fratele lui Marcellinus, o scrisoare similară (nr. 134), în care cerea îmblânzirea pedepsei pentru cei vinovați. Augustin se teme că cei dovediți de crimă (quorum homicidum patefactum est) ar putea fi pedepsiți și, folosind un procedeu retoric ingenios, formulează cererea din două unghiuri diferite: te rog în calitate de creștin și te îndemn în calitate de episcop (et Christianus iudicem rogo et Christianum episcopus moneo). În subtext Augustin spune de fapt: „Îți fac rugămintea în calitate de creștin, dar nu uita că și tu ești creștin și că trebuie să iei seama la ceea ce spun în calitate de episcop.”

Într-o perioadă când tortura era de rigueur în anchetele judiciare, Augustin face demersuri pentru aplicarea unei pedepse blânde pentru niște criminali cu sânge rece (agresorii îi scoseseră lui Innocentius ochiul cu degetele!) și se folosește de autoritatea sa episcopală pentru a cere clemență în numele celor vinovați.


Avea dreptate Roland Kany în recenzia din Frankfurter Allgemeine Zeitung (AICI). Oriunde ai deschide cartea lui Catherine Nixey, dai peste probleme. Fie peste falsuri grosolane, fie peste interpretări tendențioase, fie peste traduceri greșite.

Mi-a picat astăzi sub ochi un pasaj în care Libanius, un retor păgân foarte critic față de creștini, îi scrie împăratului Theodosius, în termeni hiperbolici, despre excesele la care se dedau călugării puși pe distrugeri.

Citisem Cuvântarea 30 a lui Libanius cu o lună în urmă și când am dat de „butoaiele cu vin” din textul românesc am făcut ochii mari. „Parcă nu-mi amintesc așa ceva”, mi-am zis.

În versiunea românească a „Epocii”, textul lui Libanius este supus unui nou proces de hiperbolizare. Traducătorul n-a vrut, pesemne, să rateze ocazia de a mai trage o pleasnă tagmei călugărești.

Să vedem ce spune textul românesc, apoi cel englezesc, apoi cel grec.

Am pus semnul (!) acolo unde traducerea românească o ia pe ulei în raport cu originalul grec.

(p. 131 Nixey, română) „Călugării sunt „niște brute alcoolice, un trib înveșmântat în țoale lugubre care «se îndoapă mai rău ca elefanții și care, prin nesfârșitele (!) butoaie de vin (!) pe care le sorb, îi fac de rușine (!) pe cheflii (!) ce beau cot la cot (!) cu lăutarii (!)»”

Conform convențiilor retorice practicate în antichitate, se poate recurge la hiperbolă și exagerare, dacă există un sâmbure de adevăr în afirmația făcută. Adică trebuie să fi existat și călugări care trăgeau la măsea și mâncau mai mult decât s-ar fi cuvenit, dar orice cititor ar fi recunoscut în declarația lui Libanius o exagerare voită.

Ce spune Catherine Nixey în engleză despre călugări este că „they were no better than drunken thugs, a black-robed tribe ‘who eat more than elephants and, by the quantities of drink they consume, weary those that accompany their drinking with the singing of hymns’”.

Și acum o traducere din grecește:

„Acești inși îmbrăcați în negru, care mănâncă mai mult decât elefanții, care prin mulțimea paharelor [de vin] le dau bătăi de cap/le fac viață grea celor care însoțesc băutul cu cântece, și care ascund acestea [=excesele] cu ajutorul palorii căpătate prin înșelăciune…”

Nicăieri Libanius nu pomenește de „butoaie de vin”. Asta este exagerarea traducătorului.

Termenul ἔκπωμα înseamnă „cupă”, nu „butoi”.

Expresia πόνον παρέχω (τινί) nu înseamnă „a face de rușine”, (ca și când călugării criticați de Libanius s-ar lua la întrecere cu alți cheflii și i-ar băga sub masă), ci „a da bătăi de cap”, „a face necazuri” sau chiar „a fi o pacoste (pentru cineva)”.

Nici pomeneală de cheflii în textul grec sau în cel englezesc.

Secvența „beau cot la cot” este o supralicitare a sensului participiului παραπέμπουσι „care însoțesc”. În greacă ideea e că „însoțesc cu cântece/imnuri”. Nu e limpede la ce se referă Libanius. Să fie vorba de faptul că în timp ce călugării beau și mănâncă sunt alții care cântă? Ce fel de cântece cântă? Religioase? Ne-ar trebui mai mult context pentru asta.

Nici „lăutarii” nu apar în textul grec. Grecescul ᾆσμα nu trimite la instrument cu coarde (și lăutar), ci la cântec sau odă lirică.

Mai jos textul grec:

οἱ δὲ μελανειμονοῦντες οὗτοι καὶ πλείω μὲν τῶν ἐλεφάντων ἐσθίοντες, πόνον δὲ παρέχοντες τῷ πλήθει τῶν ἐκπωμάτων τοῖς δι’ ᾀσμάτων αὐτοῖς παραπέμπουσι τὸ ποτόν, συγκρύπτοντες δὲ ταῦτα ὠχρότητι τῇ διὰ τέχνης αὐτοῖς πεπορισμένῃ μένοντος


Găsiți articolul integral AICI.

De mai bine de zece ani am dezvoltat o mică monomanie culturală: interesul pentru cele douăzeci de manuscrise grecești ale Noului Testament deținute de instituții din România. M-am pricopsit cu această „afecțiune” în 2008, în timpul unui stagiu de cercetare în Germania. S-a întâmplat ca institutul în care lucram să organizeze un simpozion internațional la care s-a adunat elita academică a unei discipline foarte exotice, care în România nu are niciun reprezentant: critica de text a Noului Testament.

Fiind vorba de un simpozion organizat în Germania, unde sentimentul propriei așezări în ierarhia academică se trăiește cu o devoțiune rar întâlnită în altă parte, ar fi de prisos să adaug că participarea mea, ca „junior”, la respectiva sindrofie academică însemna strădania de a afișa cea mai inteligentă privire de care eram în stare, precum și abținerea cu strășnicie de la întrebări, de teamă să nu ruinez buna impresie pe care ar fi putut să o creeze „tăcerea filozofică” asumată și cultivată cu mare grijă.

La recepția finală, ținută în aula primăriei din Münster, sub galeria de portrete ale ambasadorilor europeni veniți să semneze așa-numita „Pace Westphaliană” (menită să pună capăt războiului de treizeci de ani), l-am întâlnit pe profesorul american Daniel Wallace, a cărui masivă Sintaxă ocupa deja un loc de cinste în raftul meu cu gramatici de referință. Nu mai știu cum am ajuns să intru în vorbă cu el, dar ce știu sigur e că am ajuns la chestiunea manuscriselor grecești ale NT din România, de a căror existență nu aveam habar. Sub șocul descoperirii, mi-am luat angajamentul că voi face tot posibilul ca în cel mai scurt timp manuscrisele respective să fie digitalizate, pentru a putea fi vizualitate de specialiști.

În anul următor am început homerica mea luptă cu instituțiile românești: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Olteniei și Biblioteca Academiei Române. Dezideratul meu principal era „să vină americanii”. De ce să vină tocmai ei? Fiindcă nu știam cine altcineva ar fi putut face mai bine munca de digitalizare pe care o desfășuraseră cu mult succes în alte zeci de muzee din lume.

Multe și îndârjite au fost asalturile pe care le-am dat asupra celor trei onorabile instituții pomenite mai sus. M-am folosit de tot arsenalul letal de care dispune un desperado din mediul universitar: am folosit practica audienței pe post de berbec, pentru a dărâma zidurile groase ale suspiciunii și necunoașterii, am lansat în mod repetat bombarde nimicitoare sub forma unor apeluri publice (vezi Dosarul patrimoniului digital din Dilema), i-am potopit pe directori cu valuri de săgeți sub formă de SMS-uri, emailuri sau scrisori trimise prin poșta clasică. Nu în ultimul rând, am căutat să-i conving pe miniștrii de la Cultură Daniel Barbu și Vlad Alexandrescu să intre în luptă pe flancuri „instituționale”. Deocamdată, troienii zăvorâți în fortărețele noastre culturale rezistă hotărât în fața celor mai iscusite stratageme la care am apelat. Lupta mea cu grava anomalie din România nu se va încheia decât atunci când manuscrisele respective vor fi fotografiate și postate online, în beneficiul publicului.

Ultimul episod al acestei epopei, care probabil este abia la jumătate, s-a consumat recent, în relația cu Biblioteca Academiei Române. Ca manevră tactică de început, am aruncat buzduganul în poarta domnului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. I-am scris că sunt membru în consiliul științific al Centrului pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament (SUA), instituție interesată de digitalizarea manuscriselor deținute de Academie, și l-am rugat să mă primească în audiență, ca să-i pot povesti pe larg ițele chestiunii. A doua zi am fost sunat de un angajat al cabinetului său care m-a îndrumat spre Biblioteca Academiei, unde eram așteptat să prezint detaliile despre o eventuală colaborare între CSNTM și BAR.

„I am cautiously optimistic”, m-am grăbit să-i scriu profesorului Daniel Wallace, la aflarea veștii. Președintele Academiei este favorabil unui parteneriat româno-american, dar realizarea lui cade în sarcina persoanelor care conduc destinele Bibliotecii. Fiindcă în prezent funcția de director al BAR este vacantă, am sunat-o pe doamna Gabriela Dumitrescu, șefa Serviciului Manuscrise. Mi s-a părut că detectez o anumită receptivitate față de ideea pe care o tot vânturasem în anii trecuți, astfel că după încheierea conversației i-am trimis din nou pe email lista manuscriselor despre care cred că ar trebuie să fie digitalizate prioritar de către americani.


Judecând după cele scrise în cartea dnei Catherine Nixey, s-ar putea crede că în antichitatea târzie creștinii erau puși pe distrugere de „bunuri culturale”, iar păgânii erau mereu în rolul de victime ale acțiunii distructive ale adversarilor lor.

Parcurgând astăzi niște pagini din Istoria bisericească a lui Sozomen, am dat peste un pasaj care descrie distrugerile la care se dedau păgânii. Episodul datează din epoca lui Iulian Apostatul.

Among so many remarkable events which occurred during the reign of Julian, I must not omit to mention one which affords a sign of the power of Christ, and proof of the Divine wrath against the emperor.

Having heard that at Cæsarea Philippi, otherwise called Paneas, a city of Phœnicia, there was a celebrated statue of Christ which had been erected by a woman whom the Lord had cured of a flow of blood, Julian commanded it to be taken down and a statue of himself erected in its place; but a violent fire from heaven fell upon it and broke off the parts contiguous to the breast; the head and neck were thrown prostrate, and it was transfixed to the ground with the face downwards at the point where the fracture of the bust was; and it has stood in that fashion from that day until now, full of the rust of the lightning. The statue of Christ was dragged around the city and mutilated by the pagans; but the Christians recovered the fragments, and deposited the statue in the church in which it is still preserved. Eusebius relates, that at the base of this statue grew an herb which was unknown to the physicians and empirics, but was efficacious in the cure of all disorders. It does not appear a matter of astonishment to me, that, after God had vouchsafed to dwell with men, he should condescend to bestow benefits upon them.

It appears that innumerable other miracles were wrought in different cities and villages; accounts have been accurately preserved by the inhabitants of these places only, because they learned them from ancestral tradition; and how true this is, I will at once show. There is a city now called Nicopolis, in Palestine, which was formerly only a village, and which was mentioned by the divine book of the Gospel under the name of Emmaus. The name of Nicopolis was given to this place by the Romans after the conquest of Jerusalem and the victory over the Jews. Just beyond the city where three roads meet, is the spot where Christ, after His resurrection, said farewell to Cleopas and his companion, as if he were going to another village; and here is a healing fountain in which men and other living creatures afflicted with different diseases wash away their sufferings; for it is said that when Christ together with His disciples came from a journey to this fountain, they bathed their feet therein, and, from that time the water became a cure for disorders.[1]

[1] Sozomen, “The Ecclesiastical History of Salaminius Hermias Sozomenus,” in Socrates, Sozomenus: Church Histories, ed. Philip Schaff and Henry Wace, trans. Chester D. Hartranft, vol. 2, A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Second Series (New York: Christian Literature Company, 1890), 342–343.


Epoca întunecării este prima lucrare a jurnalistei Catherine Nixey, autoare care a terminat studii clasice la Cambridge și care a profesat o vreme în domeniu, după care virat spre jurnalism.

Magnum opus-ul dnei Nixey a fost recent livrat în românește pe post de contribuție fundamentală la cunoașterea istoriei creștinismului timpuriu.

Autoarea intră în domenii pe care nu le stăpânește, taie cu mare vervă noduri gordiene care încă îi nedumeresc pe specialiști, selectează ce îi convine, trece sub tăcere ce nu cadrează cu teza ei de bază și înflorește din belșug acolo unde sursele primare nu o ajută.

Pentru specialiștii, caracterul părtinitor al lucrării este vizibil de la o poștă.

Peter Thonemann, autor al unei lucrări despre Epoca elenistică, își începea astfel recenzia, publicată în Times:

Does Richard Dawkins take The Sunday Times? Richard, if you’re reading this, here is a book to gladden your heart. It is the story of a nightmare. In the two centuries between the conversion of Constantine (AD312) and the closure of the pagan philosophical schools at Athens (AD529), the worshippers of the old Greek and Roman gods saw “their religious liberties removed, their books burned, their temples destroyed and their ancient statues smashed by thugs with hammers”. A “fundamentally liberal” civilisation was deliberately and gleefully eradicated by “sinister groups of black-robed, chanting monks”, driven by “suspicion, prejudice, vindictiveness, ignorance and sheer stupidity”.

The Roman historian Tacitus claimed to write sine ira et studio (without anger or partiality). Catherine Nixey would have eaten Tacitus alive. The Darkening Age is a book of unabashed studium and ferocious ira. For Nixey, a Times journalist, the “triumph of Christianity” was an unmitigated cultural catastrophe, which laid “the intellectual foundations for 1,000 years of theocratic oppression”. With passion, wit and thunderous eloquence, she throws everything she has against the bishops, monks and Christian emperors of late antiquity.

Pe parcursul recenziei, Thonemann precizează că adevărul e mult mai complex și mai nuanțat decât îl prezintă autoarea.

Doar că pe pagina de prezentare a cărții, publicate de Humanitas, se face trimitere nu la această recenzie, scrisă de un om care cunoaște bine antichitatea târzie, ci la o recenzie scrisă de un specialist în istorie modernă: Gerard DeGroot (16 sept. 2017).

Redau mai jos un fragment din textul lui DeGroot și versiunea românească de pe coperta cărții.

The Darkening Age is a delightful book about destruction and despair. Nixey combines the authority of a serious academic with the expressive style of a good journalist. She’s not afraid to throw in the odd joke amid sombre tales of desecration. With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail. Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down.

Textul românesc de pe pagina de promovare:

Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creștinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii și disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere și talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea și cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului.“ – The Times.

Mai întâi, n-am înțeles de ce Nixey s-ar bucura de autoritatea unui „serious academic”. Din câte știu, doamna nu predă într-o universitate și nu are activitate de cercetare în domeniu.

Putem admite că e caracterizată de „stilul pitoresc al unui bun jurnalist”, dar asta nu e suficient pentru o carte serioasă.

Observ că pentru DeGroot cartea lui Nixey este „delightful”, adică „încântătoare”. Autorul materialului de promovare în română s-a gândit că totuși n-ar strica să aducă din condei textul, așa că traducerea a ieșit „cutremurătoare”.

Informația de la mijlocul paragrafului, despre felul în care îmbină dna Nixey glumele cu poveștile sumbre este trecută sub tăcere. Dacă vrei să-ți iasă imaginea de carte „cutremurătoare”, nu mai au ce căuta glumele în program.

Partea de final a paragrafului este rescris à la Nixey în limba română. Adică trunchiat. DeGreoot spunea: „With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail.” În română, în traducere liberă: „O carte cu adevărat provocatoare”.

Ultima frază – „Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down” – e tradusă iarăși deformat: „…care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului”.

Afirmația lui DeGroot e mai mult decât discutabilă. Un progres creștin a avut loc în mod incontestabil. Iau un singur exemplu: de la zecile de animale jertfite de Iulian Apostatul, pe care până și istoricul păgân Ammianus Marcellinus îl considera excesiv de superstițios, la o religie care a renunțat la jertfele sângeroase e un progres incontestabil. Dacă doamna Nixey are vreun prieten vegan prin preajmă, poate că acela o va convinge că hecatombele din antichitate nu erau o idee foarte bună.

Ideea din versiunea românească, potrivit căreia cartea lui Nixey „va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului” este falsă de două ori. O dată în raport cu originalul englezesc (DeGroot se referă la toposul progresului adus de creștinism) și o dată în raport cu realitatea. Cartea lui Nixey nu aduce nimic nou cu privire la ce știm despre începuturile creștinismului. În cel mai bun caz pune într-o lumină nouă maniera tendențioasă în care se scrie astăzi despre începuturile creștinismului.

Vedeți AICI un alt semnal cu privire la calitatea îndoielnică a cărții.

Nici recenzia din Financial Times nu este favorabilă. Mai jos un fragment:

Nixey is at her shakiest, however, when it comes to promoting paganism as equivalent to pluralist, liberal civilisations. She claims, for example, with little more evidence than the experiments of Galen, the 2nd century Greek physician, that pagan Rome was on the verge of witnessing the growth of empirical sciences comparable with the early modern period. And what of pagan persecutions of the Christians dating back to the early church? Based on some questionable contemporary annals, she insists that the Christians provoked all those martyrdoms, even going so far as to seek martyr status by committing suicide. As for Benedict, founder of western monasticism, he was, in Nixey’s view, no more than “a celebrated destroyer of antiquities”.

Nixey’s account, for all its readable, rumbustious energy, gives no credit to Christianity for its radically transforming message of agape, which counselled not physical destruction but the bringing down of walls of division — between the free and enslaved, men and women, Greek and Roman, Jew and gentile.


Anul a început cu procese grele. La New York și la Los Angeles mogulul media Harvey Weinstein e judecat în două cazuri separate. Acuzatul a pledat „nevinovat”, beneficiază de cei mai buni avocați, dar mărturiile victimelor, așa cum au fost preluate în presă (vezi, de ex., Untouchable: The Rise and Fall of Harvey Weinstein, BBC) indică un tipar comportamental profund abuziv. Văzut prin ochii femeilor care au depus mărturie, Weinstein era un prădător al cărui simț moral se atrofiase complet. A fost „ajutat”, se înțelege, de o armată de complici care erau prea bine plătiți ca să spună ceva.

În Anglia o afacere din aceeași categorie, dar de mai mică amploare, l-a vizat pe prințul Andrew, fiul mijlociu al reginei. Legăturile periculoase ale lui Andrew, Duce de York, cu Ghislaine Maxwell și cu recent-sinucisul Jeffrey Epstein aruncă o umbră neagră peste monarhia britanică.

Franța este și ea zguduită de un cutremur în domeniul culturii. Le Consentement, volumul autobiografic scris de Vanessa Springora, lansat în librării pe 2 ianuarie, a scos la iveală, după treizeci și trei de ani, ce se întâmplă când reprezentanți notabili ai elitei culturale franceze se situează „dincolo de bine și de rău”.

În centrul furtunii mediatice și judiciare se află, de această dată, scriitorul Gabriel Matzneff, pe care îl urmăresc trecutul și prezentul, cu acuzații grele de pedofilie. În cartea sa, Vanessa Springora scrie următoarele: „La paisprezece ani n-ar trebui să fii așteptată la poarta școlii de un bărbat în vârstă de 50 de ani, n-ar trebui să ajungi prin hoteluri în compania lui, n-ar trebui să te regăsești în pat alături de el”.

Dat fiind contextul, nici nu se pune problema ca Matzneff nege sau să poată nega acuzațiile care i se aduc. În jurnalele sale intime, scrie ziarul Le Figaro, autorul povestește fără nicio inhibiție despre relațiile sale sexuale cu minore sau chiar cu băieți având vârsta cuprinsă între 8 și 13 ani, din țări precum Maroc și Filipine.

Vanessa Springora nu și-a propus să-l dea în judecată pe Matzneff, dar Parchetul s-a autosesizat, pentru a descoperi toate victimele, din Franța sau din alte țări. Probabil cele mai multe fapte comise de autor nu mai pot fi anchetate, fiindcă în Hexagon termenul de prescriere pentru violența sexuală este de treizeci de ani.

Acum Franța se arată șocată. Dar ce motive ar avea? „Ceea ce seamănă omul, aceea va și secera.” Oare nu acestea sunt consecințele ultime ale fatidicului „mai ‘68”, care și-a propus să se debaraseze de tradiție, Biserică, familie, de toate instituțiile percepute ca fiind „opresive”.

În volumul proaspăt lansat, Springora taxează, pe bună dreptate, atitudinea laxă a celor care au închis ochii chiar și atunci când era evident că se impuneau intervenții ferme pentru a pune capăt răului. Părinți, profesori, medici, polițiști, toți au ignorat semnalele de alarmă care au fost trase. Așa-numita Brigadă de Moravuri a primit sesizări anonime și l-a audiat de câteva ori pe Gabriel Matzneff, dar în final cazul a fost clasat.

Prestigiul literar al lui Matzneff l-a pus la adăpost chiar și când era evident că făcea apologia pedofiliei în platouri de televiziune, la ore de maximă audiență. De curând, în preajma publicării volumului, Franck Riester, ministrul culturii, declara: „Aura literară nu este o garanție pentru impunitate. Le susțin fără rezerve pe victimele care au avut curajul să rupă tăcerea”.

Intrat în malaxorul opiniei publice, Matzneff a publicat în L’Express o lungă scrisoare în care se prezintă ca o victimă a unei vânătoare de vrăjitoare. „Scopul cărții este să mă arunce în același cazan blestemat în care, nu de mult, au fost aruncați fotograful Hamilton și regizorii Woody Allen și Roman Polanksi”.

În trecut, Matzneff a fost copleșit cu premii. În 2013 a fost premiat pentru Séraphin, C’est la Fin, o critică a puritanismului modern. Pe atunci era comparat, ca un elogiu, cu personajul masculin din Lolita lui Nabokov. Astăzi toată lumea se grăbește să se scuture de Matzneff ca de un ciumat. Același Franck Riester și-a anunțat intenția de a-i tăia octogenarului pensia literară acordată de Centrul Național al Cărții.

Citind amplul material publicat de New York Times pe această temă (AICI) m-am întrebat: cum se face oare că cei care se revendică drept moștenitorii post-moderni ai Epocii Luminilor au ajuns să răspândească atâta întuneric moral și spiritual?


Mai am câteva capitole și termin lectura cărții Ecleziastul, care pune la încercare nu doar cunoștințele de ebraică ale traducătorului, ci și sensibilitatea lui poetică.

Construcția alegoria din finalul cărții este piesa de rezistență a scrierii. Nu știu nicio altă carte din literatura lumii care să descrie atât de plastic declinul bătrâneții. Ecleziastul nu este o carte optimistă, dar nici nihilistă. Capitolul final este dominat de un soi de tristețe senină.

Cei care sunteți obișnuiți cu varianta din Cornilescu clasic veți observa și niște formulări noi. Nu știu dacă toate vor fi validate de Comitetul Pastoral, care se va întâlni probabil în februarie pentru analiză.

Să ascultăm deci încheierea Ecleziastului:

1 Dar adu‑ți aminte de Făcătorul tău

în zilele tinereții tale,

până nu vin zilele de restriște

și până nu se apropie anii când vei zice:

„Nu găsesc nicio plăcere în ei”;

2 până nu se întunecă soarele și lumina,

luna și stelele

și până nu se întorc norii după ploaie;

3 până nu încep să tremure paznicii casei

și să se încovoaie oamenii cei tari;

până nu se opresc cele ce macină, căci sunt puține;

până nu se întunecă privitoarele de la ferestre;

4 până nu se închid cele două uși dinspre uliță;

când huruitul morii slăbește,

te trezești la ciripitul unei păsări,

și se aude slab glasul tuturor cântărețelor,

5 te temi de orice înălțime

și spaimele îți pândesc drumul;

până nu înflorește migdalul

și de abia se târăște lăcusta;

până nu se ofilește caperula,

căci omul merge spre casa lui veșnică,

și bocitorii dau târcoale pe uliță;

6 până nu se rupe funia de argint,

până nu se sfărâmă vasul de aur,

până nu se sparge urciorul la izvor

și până nu se strică roata fântânii;

7 până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost,

și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l‑a dat.

8 O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Ecleziastul,

totul este deșertăciune!

 a12:5 Ebr. ʾaḇiyonāh, Capparis spinosa, arbust spinos, cu flori albe sau roz, ai cărui muguri erau folosiți pentru condimentarea mâncării sau a vinului. Termenul este folosit ca metaforă pentru „apetit” (în sens generic) sau chiar „dorința sexuală”.


Anul care s-a încheiat mi-a adus satisfacția tipăririi celor două tiraje EDCR. Primul tiraj, broșat, a apărut în primăvară. Cred că s-au tipărit vreo 3.000 de exemplare în total, care s-au difuzat aproape integral.

În toamnă a sosit din China ediția cartonată, tipărită pe hârtie de Biblie, cu fontul mult mai lizibil. Dacă socotelile mele sunt corecte, până la terminarea anului au fost difuzate cam 1000 de exemplare.

Munca la Vechiul Testament merge în ritm susținut. Cărțile Geneza, Exodul, Leviticul, Iosua, Judecători, Rut și Cântarea Cântărilor au trecut de Comitetul Pastoral.

Doi revizori literari parcurg acum alte cărți din VT. Unul dintre ei citește Numeri. Celălalt a terminat 1 Samuel și acum este în 2 Samuel.

Eu sunt într-o permanentă mișcare browniană, de la o carte la alta. Recent am început să fac lectura cărții Ecleziastul (trecută deja prin două verificări).

Rezultatul îl puteți citi mai jos.

Alinierea pe rânduri poetice nu este finală, dar „we’re getting there”.

Mersul tuturor lucrurilor

1 Cuvintele Ecleziastului, fiul lui David, regele Ierusalimului.

2 O, deșertăciune a deșertăciunilor! zice Ecleziastul.

O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.

3 Ce câștig are omul

din toată osteneala lui, cu care se muncește sub soare?

4 Un neam vine, un neam pleacă,

dar pământul dăinuie în veac.

5 Soarele răsare,

și soarele apune

zorește spre locul său,

acolo de unde răsare din nou.

6 Vântul bate spre miazăzi,

și se întoarce spre miazănoapte,

roată‑roată bate vântul,

la ocolurile sale se tot întoarce.

7 Toate râurile curg în mare,

și marea nu se umple.

Spre locul de unde curg râurile,

se întorc ele să curgă.

8 Toate lucrurile sunt istovitoare,

nimeni nu le poate spune în cuvinte;

ochiul nu se mai satură de privit

și urechea nu se îndestulează de auzit.

9 Ce a fost va mai fi,

și ce s‑a făcut se va mai face;

nu este nimic nou sub soare.

10 Dacă s-ar spune despre vreun lucru:

„Iată ceva nou!”,

Demult exista deja,

în veacurile dinaintea noastră.

11 Nu-și mai aduce nimeni aminte de cei din vechime.

Și nici de cei care vor urma nu-și va mai aduce nimeni aminte

dintre cei care vor veni după ei.

Deșertăciunea tuturor lucrurilor

12 Eu, Ecleziastul, am fost rege peste Israel, la Ierusalim.

13 Mi‑am pus inima să cercetez

și să adâncesc cu înțelepciune

tot ce se petrece sub cer:

iată o îndeletnicire anevoioasă,

pe care o dă Dumnezeu fiilor oamenilor

ca să se frământe cu ea.

14 Am văzut toate lucrările care se fac sub soare;

și, iată, totul este deșertăciune și goană după vânt!

15 Ce este strâmb nu se poate îndrepta

și ce lipsește nu poate fi pus la socoteală.

16 Mi‑am zis în inima mea: „Iată, eu am sporit și am adunat mai multă înțelepciune decât toți cei care au fost înaintea mea peste Ierusalim, și inima mea a văzut multă înțelepciune și cunoaștere.”

17 Mi-am pus inima să cunosc înțelepciunea

și să cunosc prostia și nebunia,

dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt.

18 Căci în multă înțelepciune este și mult zbucium,

și cine adună cunoaștere adună durere.


Mă bucur să raportez că Avocatul Poporului  mi-a trimis un răspuns favorabil la petiția pe care am depus-o în legătură cu refuzul Muzeului Olteniei de a răspunde la cererile de informații pe care i le-am adresat.

Fiindcă am spus că voi relua mai intens campania de informare privind situația manuscriselor grecești ale NT din România, postez mai jos răspunsul primit. Intenționez să fac, pas cu pas, cronica eforturilor făcute în anii care urmează.

Au trecut deja zece ani de când le cer instituțiilor de cultură din România să-și facă treaba.


Petiția pe care am depus-o la Ministerul Culturii a primit un răspuns oficial pe care îl puteți citi AICI.

Dl. Ștefan-Emilian Gamureac nu răspunde punctual la problema semnalată de mine, ci mă informează cu privire la un proiect mai larg în care ar trebui (teoretic) să se regăsească și manuscrisele pe care le am în vedere eu.

Site-ul dedicat proiectului este http://culturalia.ro/

Potrivit informațiilor oficiale, durata de implementare a acestei inițiative este de 36 luni (13 iulie 2018 – 12 iulie 2021). Dacă pe 12 iulie 2021 nu vom putea vizualiza online manuscrisele grecești, înseamnă că instituțiile de cultură din România nu-și fac datoria. Vom trăi și vom vedea. Eu am răbdare…

Rămâne acum să aflu, prin informații solicitate punctual, dacă manuscrisele grecești ale NT figurează în acest proiect de digitalizare.

E doar începutul epopeei.