Să vedem cum sună prima secțiune majoră din Catehismul coresian. Subtitlul secțiunii, parantezele, notele explicative și comentariile sunt ale mele. Am folosit transcrierea realizată de Alexandra Roman Moraru, pe care o amendez în câteva locuri.

Precizez că fragmentul de mai jos face parte dintr-un capitol mai amplu dedicat Catehismului publicat de Coresi la Brașov, sub patronaj luteran, în 1560.

Pentru a nu-l bloca pe cititor în informații, am redus aparatul de note explicative al fragmentului.

I. Relația dintre Lege și Evanghelie

Întrebare: Pre cine-ș deade Dumnezeu Zeace Cuvintele sale afară? [=Prin cine și-a făcut Dumnezeu cunoscute Cele Zece Porunci?]

Răspuns: Pre Moisi proroc, pre doao table de piatră, în vîrhul muntelui de Sinaie.

Întrebare: Zi ceale Zeace Cuvinte.

Răspuns: Dentîi, Eu sunt Domnul Dumnezeu al tău, pre lîngă Mine dumnezei striini să n-aibi.

A doua, numele Domnului, Dumnezeului tău, în har [în deșert] să nu-l iai pren gura ta, că nevinovat nu veri fi.

A treia, sărbează dumeneca.[1]

A patra, tată-tău și mumă-ta cinsteaște-i, să veri să aibi zile multe și bune pre pămînt.

A cincea, să nu ucizi.

A șasea, să nu fii curvari.[2]

A șaptea, nu fura.

A opta, să nu fii mărturie [=martor] strâmbă vecinului [=aproapelui] tău.

A noua, să nu poftești casa vecinului tău.

A zeacea, să nu poftești vecinului tău nece muiare-i, nece fata-i, nece feciorul, nece boul, nece asinul, nece nimica ce easte al lui.

Întrebare: Iani să grăim despre hasna [=folosul] celor Zeace Cuvinte ale lui Dumnezeu, derept ce-și deade Dumnezeu Zeace cuvintele sale afară?[3] Să ne prentru eale ispăsim [=mântuim]?[4]

Răspuns: Nu derept aceaea, că niminilea nu le poate împlea deplin.

Întrebare: Dară derept ce le-au dat afară?

Răspuns: Derept trei folosure.

Folosul dentîi, cum noi păcatele noastre să le putem cunoaște, den ei pre noi să ne smerim și să meargem la vraci [=medic], la Isus Hristos.

Al doile folos, cumu ne deade Zeace cuvintele sale să învățăm fapte bune creștinilor și viață bună.

A treia folos, cum oameni făcători de rău să se întoarcă cătră Dumnezeu.

Întrebare: Deacă ne-au dat Dumnezeu cuventele sale afară să ne ispăsim [=mântuim] pentru eale, dară pren ce ne văm ispăsi?

Răspuns: Pren credința dereaptă [=adevărată].[5]

Întrebare: Ce ne învață pre credința dereaptă [=adevărată]?

Răspuns: Evanghelia

Întrebare: Ce e Evanghelia?

Răspuns: Bunăvestire și veselie de la Tatăl Sfînt, Dumnezeu, cum noao ne va ierta toate păcatele derept [=pentru] Isus Hristos.

Întrebare: Pre cine-ș deade Dumnezeu Evanghelie sa afară?

Răspuns: Pre Fiiul lui cel sfînt, pre cine porînci [=a vestit] noao bucurie și milă și iertăciunea păcatelor.

Întrebare: Ce e dară credința ceea ce noao trebuiaște să ne ispăsim?

Răspuns: Nădeajde în mila Tatălui Sfînt, Dumnezeu, derept [=prin] moartea Fiiului cel sfînt.

Spre deosebire de Catehismul lui Luther, care intră direct în prezentarea și explicarea pe scurt a implicațiilor Decalogului, catehismul coresian cuprinde o paletă mai largă de noțiuni și probleme teologice (dar este mai sărac în identificarea aplicațiilor practice ale celor Zece Porunci). Din punct de vedere al firului logic, putem identifica trei articulații majore ale acestei macrosecțiuni: (1) enumerarea celor „Zeace Cuvinte”; (2) analiza rolului întreit al Legii; (3) superioritatea Evangheliei asupra Legii.

Teologic, subiectul este unul foarte important pentru Martin Luther și pentru reformatori în general. Asupra rolului jucat de Lege au fost emise diverse păreri și treptat s-a conturat în spațiul protestant ideea că Legea are trei roluri. Putem vedea aceste nuanțe pornind de la trei documente teologice importante: Articolele Schmalkaldice ale lui Luther (1537), Locurile comune ale lui Melanchthon (1543) și Formula concordiei (1577).

Melanchthon a preluat și rafinat înțelegerea lui Luther, formulând trei utilizări sau roluri ale Legii, care se aplică progresiv, atât la nivelul întregii societăți, cât și în sfera morală și spirituală, după cum urmează: (1) în domeniul civil, Legea se aplică tuturor oamenilor, chiar și celor neregenerați spiritual, silindu-i să se abțină de la săvârșirea păcatelor;[6] (2) dincolo de sfera civilă, Legea ne arată păcatele, ne acuză și ne îngrozește, în acord cu ceea ce spune Apostolul Pavel: „prin Lege vine cunoștința păcatului” (Rom. 3:20). Efectul este unul benefic, fiindcă cei îngroziți de osânda Legii pot să alerge la Mijlocitor, cel care are milă de noi;[7] (3) chiar dacă am fost justificați și izbăviți de Lege, importanța ei nu s-a diminuat, fiindcă Legea continuă să pună în evidență rămășițele păcatelor. De asemenea, ea trebuie să fie predicată celor regenerați „pentru a-i învăța anumite lucruri în care Dumnezeu dorește ca noi să practicăm ascultarea”.[8]

Cele trei roluri atribuite Legii de reformatorul luteran se regăsesc, grosso modo, în cele „trei folosure” descrise de catehismul coresian. Prima funcție din enumerarea lui Melanchthon poate fi pusă în legătură cu „al treilea folos” din Catehism, care face referire la „oamenii păcătoși”. Al doilea rol identificat de Melanchthon corespunde „folosului dentâi”, potrivit căruia Legea ne face conștienți de păcate, ne smerește și ne face să „meargem la vraci, la Isus Hristos”. În fine, al treilea rol din Loci communes poate fi asociat celui de al doilea folos din catehismul lui Coresi: Legea îi îndrumă pe creștini către „fapte bune” și „viață bună”.

Faptul că Întrebarea creștinească include o discuție separată despre Lege constituie un indiciu indubitabil cu privire la faptul că modelul străin aflat la baza acestui catehism era unul luteran. Tipăritura tradusă și adaptată trebuie să fi fost tributară rezoluțiilor la care s-a ajuns în urma disputelor teologice ivite între urmașii lui Luther.

Revenind la analiza relației privitoare la Lege și Evanghelie, vom semnala acum un posibil non-sequitur din această secțiune tematică: întrebarea „Deacă ne-au dat Dumnezeu cuventele sale afară să ne ispăsim [=mântuim] pentru eale, dară pren ce ne văm ispăsi?” (f. 6r) cere o negație, pentru a fi în acord cu contextul teologic mai larg. Autorul Catehismului a discutat deja rolul Poruncilor și a precizat că ele (deși folositoare), nu au fost date în vederea mântuirii, „că niminea nu le poate împlea deplin”. Este firesc ca el să ridice acum problema mijlocului prin care ne putem mântui, conducându-l apoi pe catehet, în bună tradiție luterană, către o discuție despre importanța credinței. Așadar, în textul pregătit pentru tipar autorul trebuie să fi scris: „Întrebare: Deacă nu ne-au dat Dumnezeu cuventele sale afară să ne ispăsim pentru eale, dară pren ce ne văm ispăsi? Răspuns: Pren credința dereaptă.”

[1] Avem aici o „creștinare” a textului Decalogului, probabil ca urmare a disputelor avute de Luther cu „sabatarienii”.

[2] Este curioasă folosirea acestei perifraze în locul traducerii printr-un singur verb. În plus, diferența în raport cu versiunile din Tetraev. Coresi sunt remarcabile: „nŭ prĕiubire să facâ” (Mat. 5:27); „nŭ prĕiubire fač” (Mat. 19:18); „nū fače cur‘vïe” (Marcu 10:19 și Luca 18:2).

[3] Logica firului teologic cere ca aici textul să fie înțeles ca o întrebare. Din acest motiv, am emendat punctuația propusă de Alexandra Roman Moraru.

[4] Am interpretat și această secvență ca o întrebare, pentru că altfel această porțiune își pierde coerența.

[5] Sintagma „credința dereaptă” este un adevărat leitmotiv teologic în cealaltă tipăritură coresiană de inspirație protestantă (mai exact, calvină) – Tâlcul Evangheliilor. Adj. „derept” are aici sensul de „adevărat, autentic”. Dovada că așa trebuie să înțelegem termenul găsim chiar în Catehismul coresian, în Crez: Isus Hristos este „lumină de la lumină, Dumnezeu derept den Dumnezeu derept”. Recunoaștem aici echivalarea, prin intermediar, a sintagmei grecești θεὸν ἀληθινὸν ἐκ θεοῦ ἀληθινοῦ („Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat). O utilizare similară: „lumină dereaptă” în Coresi Tâlcul (f. 76r), p. 79.

[6] P. Melanchthon, Loci communes (1543), trad. din latină de J. A. O. Preus, St. Louis, Concordia, 1992, p. 72.

[7] Melanchthon, Loci communes, p. 73-74.

[8] Melanchthon, Loci communes, p. 73-74


Cum spuneam și în postările precedente, de mai multă vreme citesc febril despre Întrebarea creștinească a lui Coresi, care urmează în linii mari direcțiile catehetice trasate de M. Luther prin al său Catehism mic (1529), republicat cu mici diferențe în zeci de ediții, nu doar în limba germană, ci și în alte limbi europene.

Fiindcă lucrarea lui Coresi (primul catehism român păstrat!) e atât de puțin cunoscută (inclusiv cărturarilor), m-am gândit să fac un serviciu patriei și să public în câteva postări succesive textul (transcris de Alexandra Roman Moraru în volumul cu texte românești din sec. XVI).

Intertitlurile, explicațiile din paranteze și notele de subsol sunt introduse de mine.

Ce înseamnă a fi „creștin”

Întrebare: Creștin ești?

Răspuns: Creștin.

Întrebare: Carele e omul creștin?

Răspuns: Omul creștin easte acela om cine în Hristos creade și viiază [=trăiește] cum sînt tocmealele[1] [=rânduielile] lu Hristos, săva acela om cine creade iertăciunea păcatelor de la Tatăl Sfânt, Dumnezeu, că i se va da în har[2] [=în dar, gratuit] pren Isus Hristos.

Întrebare: De la cine te chemi creștin?

Răspuns: De la Hristos.

Întrebare: Cu ce veri adevăra [=dovedi] că ești creștin?

Răspuns: Cu aceaea că m-am botezat în numele Tatălui și Fiiului și Duhului Sfânt și crez în Isus Hristos.

Întrebare: Cu mai mult, cu ce veri adevăra? [=Ce dovezi suplimentare poți aduce?]

Răspuns: Cu aceaea că știu rădăcina creștinătăției.

Întrebare: Câte lucrure trebuiaște să știe omul creștin?

Răspuns: Cinci lucrure.

Întrebare: Care-s acealea?

Răspuns: Dentîiu, Zeace porînceale [=porunci] ale lui Dumnezeu. A doua, Credința creștinească [=Crezul]. A treia, Tatăl nostru. A patra, botezul. A cincea, cuminecătura [=Cina Domnului].

***

Spre deosebire de catehismele lui Luther, cel coresian conține această parte introductivă menită să articuleze identitatea creștină. „Minimalismul” teologic al acestei secțiuni (creștin este cel care crede și trăiește după cele rânduite de Hristos) este un indiciu clar că ne aflăm în fața unui document de inspirație protestantă. Trebuie remarcat atât dominanta hristologică a pasajului (Hristos este pomenit de cinci ori), cât și caracterul trinitar al referirii la botez. Tot în această secțiune se afirmă corelația strânsă dintre statutul de creștin și deprinderea rudimentelor catehetice: creștinul nu doar s-a botezat în numele Sfintei Treimi, ci cunoaște „rădăcina creștinătăției”.

[1] Sintagma se întâlnește și în Cazania I (f. 64v), al cărei autor afirmă că adevărata biserică a lui Dumnezeu este cea în care „spun oamenilor cuvântul lui Dumnezeu cu derept și iaste botezul și cuminecătura după tocmealele lu Iisus Hristos” (Coresi Tâlcul, p. 72).

[2] Cf. conotația negativă a aceleiași secvențe în secțiunea I: „Numele Domnului, Dumnezeului tău, în har [în deșert] să nu-l iai pren gura ta”.


De câțiva ani studiez – cam pe apucate – analiza influențelor Reformei asupra Noului Testament de la Bălgrad (1648). Încă din vremea când lucram la teza de doctorat, am dibuit o expresie –„credința ca mână a sufletului” – care, din motive ce nu-mi mai sunt limpezi acum, mi s-a părut că miroase a Reformă.

Intuiția s-a dovedit adevărată, în sensul că expresia e un loc comun în scrierile autorilor reformați (calviniști). Nu intru aici în detalii, fiindcă nu e locul.

În orice caz, influența Reformei asupra NT de la Bălgrad rămâne în continuare cel mai bine păstrat secret al istoriografiei românești, fiindcă într-o lucrare recentă a pr. prof. Mircea Păcurariu (Cultura teologică românească. Scurtă prezentare istorică, Basilica, 2011, p. 103) găsesc următoarea informație, din care rezultă că autorul nu și-a actualizat opiniile în lumina cercetărilor istorice din ultimii 25 de ani:

Mai trebuie să notăm că în aceste „predoslovii” se face referire și la câțiva Sfinți Părinți și scriitori bisericești, ceea ce arată că autorul nu era calvin (sau filocalvin), ci român ortodox. Părerea noastră este că ele au fost scrise fie de ieromonahul Silvestru, fie de „Daniil Andrean monahul din țara Panoniei”.

Ideea asta a fost exprimată de autorul încă de prin anii ’80 (dacă nu cumva mai devreme, chiar). În orice caz, pentru mine e o mare „ciudesă” (ca să folosesc limbajul de secol XVI) că un istoric de talia părintelui M. Păcurariu nu pare să fie conștient că autori precum Luther, Melanchthon, Calvin, Zwingli etc. i-au citit și citat in extenso pe scriitorii patristici. Uneori aprobativ și alteori pentru a-i combate. Suficient de mult pentru ca simpla pomenire a scriitorilor patristici într-un text să nu fie în sine un indiciu privind orientarea doctrinară a unui autor. Altminteri, riscăm să ajungem în situația următoare: anonimizăm zeci de pagini din Calvin, i le dăm spre lectură părintelui Păcurariu, iar acesta le „ștampilează” ca ortodoxe, când ele nu sunt.

(În treacăt fie spus, recent mi-a căzut sub ochi o carte interesantă despre felul în care se folosește Melanchthon, colegul lui Luther, de autorii Capadocieni în polemicile sale teologice: H. Ashley, Hall Philip Melanchthon and the Cappadocians: A Reception of Greek Patristic Sources in the Sixteenth Century [AS, vol. 16], Göttingen, V & R, 2014).

Dar să revin la „credința ca mână a sufletului”. Am dat recent peste acest loc comun reformat în Cazania I a lui Coresi, care duduie de critici atât împotriva papei, cât și împotriva anumitor practici din teologia răsăriteană.

Să vedem cum sună pasajul despre „credința care prinde iertăciunea păcatelor și viiața de veac”. De notat și insistența pe „credința dereaptă” (sintagmă care apare și ea în NT de la Bălgrad) în omilia din care provine acest pasaj. (Sublinierile și explicitările din paranteze îmi aparțin.)

Întrebare: cu ce veri adevăra [dovedi] cu mai multe cum cu credința dereaptă facem și cuprindem iertăciunea păcatelor și viiața de veac [veșnică]? – Răspuns: când zicem cum <cu> credința ne ispăsim [mântuim], așa înțeleagem: cum ne iaste mâna cu ce prindem și apucăm ce ne trebuiaște și tragem cătră noi, mai în acela chip și lucrul sufletului cuprindem, apucăm și tragem la noi cu credință dereaptă sau cu creadere [credință]. Iară să știți ce iaste aceaia credință: credința iaste nădejdea în mila Tatălui cum că ne va ierta toate păcatele noastre derept [pentru] moartea fiiului său, derept [pentru] Iisus Hristos, în har. Când vedem și cunoaștem păcatele noastre și înțeleagem că prentru el sântem feciori mâniei [Ef. 2:3] și ne spărem ce n-avăm aiurea [în altă parte] ajutoriu și nădeajde, nici în ceriu, nici pre pământ, ce unde am auzit den cuvântul lui Dumnezeu cum [că] Tatăl au tremes pre fiiul său derept descumpărăciunea [răscumpărarea] noastră ș-au lăsat cum prea să ascultăm Fiiul, încă au chemat toți păcătoșii la sine, – așa creadem cum [că] și noao au iertat Tatăl, derept fiiul său, derept moartea a lui, toate păcatele noastre. Așa, cu aceaia nădeajde viem și murim și prindem cu mâna iertăciunea păcatelor și viiața de veac.

Pentru cei care nu sunt convinși de idiosincrasiile filocalvine ale Cazaniei lui Coresi, un citat edificator, unul dintre multele care pot fi date ca exemplu:

Luca, 83: Hristos zice cum sfânt Lazar, în poala lu Avraam, nu putu face nici un bine celui om bogat, nici fraților lui, nici dereage; dară cum poate popa sau călugărul, fiind și el tare păcătos, a dereage greșalele altuia, el greșind pururea fiind în cest trup? La Ioan 16, zice Hristos cum, când va veni el în slava Tatălui, atunce va da cineș [fiecăruia] după faptele sale. Vezi că zice „sale”, nu după faptele popeei sau călugărului.


În ultimele două săptămâni m-am aplecat cu atenție asupra Catehismului lui Coresi (1560), care folosește ca model un catehism luteran de tipul celui publicat de Luther în 1529. Bibliografia privitoare la această mică lucrare este imensă, iar luptele ideologice care se duc în jurul ei sunt formidabile. Nu intru aici în detalii. Câte ceva am scris în studiul care va face parte din cartea pe care o pregătesc acum, al cărei titlul provizoriu este Noul Testament de la Bălgrad în lumina Reformei protestante.

În cursul cercetării, am ajuns și la cartea Dascăli de cuget și simțire românească, publicată în 1981 de Dr. Antonie Plămădeală, pe atunci episcop al Buzăului. Aveam mari nădejdi de la această lucrare, însă ele s-au diminuat simțitor după ce am parcurs secțiunea despre Coresi. Căci unul dintre scopurile autorului pare a fi ocultarea rolului jucat de Reformă în apariția primilor cărți tipărite în limba română.

Am început să bănuiesc că ceva nu e în ordine cu abordarea episcopului A. Plămădeală când am dat peste acest citat:

Din când în când se aud și voci care încearcă să-i diminueze rolul, sau măcar să i-l împartă cu alții, și nu spre cinstirea noastră românească, ci spre a ne face tributari unor influențe străine, ca și cum noi n-am fi fost în stare să gândim și să lucrăm, noi înșine, în momentele-cheie ale istoriei și culturii noastre. Aceasta poate suna foarte „patriotic”, s-ar putea zice, dar în știință contează faptele, argumentele, nu sentimentele. E adevărat, și tocmai de aceea vom însemna câteva fapte, un număr suficient de argumente (p. 70).

Să vedem ce „fapte” însemnează Antonie Plămădeală. Citez de la p. 70-71, păstrând sublinierea introdusă de autor:

Dacă ar trebui să ne facem un punct de vedere, chiar înainte de a pătrunde în laboratoarele exegezelor savante, n-ar fi deloc neștiințific să pornim de la premisa că e cu totul natural ca un popor să dorească, cu toată ființa lui, și să lupte cu toate forțele lui, să se exprime în limba lui. Ce spune Coresi în epilogul primei cărți tipărite în românește, Evangheliarul de la Brașov, 1560-1561? — „Amu avutu jelanie pentru sfente cărți creștinești, tetroevgl, și amu scrisu aceaste sfente cărți de învățâtură, să fie popilor rumânești să înțeleagâ, să învețe Rumânii cine-su creștini. Cumu grăiaște și sf-ntul Pavelu ap-slu cătrâ Corinteani 14 capete: în sfănta besearecâ mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțelesu decâtu 10 mie de cuvinte neînțelease în limbâ striină… Scris-am eu diiaconu Coresi ot Trăgoviște și Tudor diiacu”

Citești acest splendid pasaj și – „mândru că ești român”, vorba Plagiatorului național, – simți că ți se umezesc ochii de emoție la gândul că diaconul Coresi a avut o viziune atât de modernă, în dorința lui intensă („jelania”, cum zice el) de a da poporului român, prin medierea preoțimii, Scriptura în limba națională.

Când însă ajungi să citești epilogul Tetraevanghelului tipărit de Coresi, imaginea se schimbă substanțial. Dau transcrierea după Texte românești din secolul al XVI-lea, apărută în 1982, la un an după cartea lui Antonie Plămădeală. Sublinierile din text îmi aparțin, precum și introducerea majusculelor pentru persoanele Treimii.

Cu vrearea Tatălui și cu ajutoriul Fiului și cu sfârșitul Duhului Sfânt, în zilele măriei lui Ianăș crai, eu, jupânul Hanăș Beagner den Brașov, am avut jelanie pentru sfintele cărți creștinești Tetroevanghel și am scris aceaste sfente cărți de învățătură, să fie popilor rumânești să înțeleagă, să înveațe rumânii cine-s creștini, cum grăiaște și sfântul Pavel apostol cătră corinteani (14 capete): „În sfânta besearecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles, decât 10 mie de cuvinte neînțelease în limbă striină”. După aceaea vă rugăm toți sfenți părinți, oare vlădici, oare episcopi, oare popi, în cărora mână va veni aceastea cărți creștinești, cum mainte să cetească, necetind să nu judece, nece să săduiască. Și cu zisa jupânului Haneș Beagner, scris-am eu, diiacon Coresi o(t) Târgoviște, și Tudor diiac.

Și s-au început în luna lu mai 3 zile și s-au sfârșit în luna lui ghenuarie 30 zile, vŭ lĕto 7 mie 69 în cetate în Brașov.

„Faptele” pe care le clamează (și le ascunde cu grijă) prelatul român sunt următoarele:

(1) Comanditarul cărții, personajul cu „jelania”, este judele Brașovului, luteranul Johannes Benkner, care dorește să răspândească Reforma între români.

(2) Coresi nu a lucrat din proprie inițiativă, ci „cu zisa jupânului Haneș Beagner”.

(3) Coresi a fost tipograf, nu traducător. Pentru o discuție informată asupra subiectului, îl îndrum pe cititor către excelenta monografie Gheție-Mareș (1994), cap. „Coresi, traducător sau numai tipograf?” scris de Ion Gheție.

Și acum mă întreb: de câtă lipsă de integritate (morală și academică) este nevoie pentru a desfigura un text de așa manieră, încât ceea ce spune judele Johannes Benkner în epilogul Tetraevanghelului să-i fie atribuit lui Coresi, pe motive de „patriotism”?

Cei care apelează la astfel de tertipuri ieftine să nu-și dea oare seama că „patriotismul” pe care vor să-l promoveze devine un bumerang care distruge exact ceea ce dorește să construiască?

Nu-mi imaginez cum poți fi patriot fără a prezenta (și interpreta) onest faptele din istoria propriului tău popor.


Mai jos puteți citi a doua parte a analizei făcute de Samuel Marușca pe tema Brexit. Prima parte AICI.

4. Întrebări pentru România. Vom avea nevoie de viză pentru a călători și locui în Regatul Unit? Se vor mări taxele pentru studenți? Vom avea nevoie de permis de lucru („yellow/blue card”) pentru a avea dreptul legal de a munci în Regatul Unit, ca înainte de 2014? Viitorul este incert. Răspunsul la aceste întrebări depinde de aranjamentul pe care îl va face guvernul britanici cu UE la sfârșitul celor doi ani de negocieri, dar este puțin probabil ca românii, în calitate de membri ai UE, să aibă nevoie de vize și premise de lucru, pentru simplul fapt că perioada de 7 ani de restricții pe piața muncii pentru România și Bulgaria a fost negociată înainte de 2007, iar din 2014, chiar dacă nu este în Schengen, România se bucură de aceleași drepturi în Regatul Unit ca în Italia, Austria sau Spania. În schimb, tot în funcție de aceste negocieri, s-ar putea ca peste 2 ani să existe o majorare a taxelor de școlarizare pentru studenții europeni care vin să studieze în universitățile britanice (momentan taxele sunt identice pentru toți studenții, indiferent de origine), restricții suplimentare pentru împrumuturile studențești oferite de guvern, burse și granturi de cercetare mai puține, etc. Trebuie subliniat faptul că Regatul Unit a plătit contribuțiile la bugetul UE până în 2020 și se presupune că proiectele și granturile europene deja stabilite vor rămâne valabile până în 2020.

5. Scoția. Dat fiind că Scoția a votat covârșitor în favoarea rămânerii în UE, iar Anglia a votat ieșirea, Brexit-ul deschide calea pentru un nou referendum de independență în Scoția (vezi Section 30 of the Scotland Act 1998). Liderul SNP, Nicola Sturgeon, a spus răspicat acest lucru, afirmând că intenționează să exploreze toate opțiunile pentru a pune în aplicare dorințele scoțienilor de a rămâne în UE: „Un al doilea referendum trebuie pus în discuție și deja este pe masa discuțiilor”. Scoția va începe să pregătească legislația pentru susținerea referendumului de independență în următorii doi ani.

6. Lăsând la o parte ceea ce ne displace cu privire la referendum, trebuie spus că el reprezintă o lecție de democrație pentru România. Dat fiind faptul că noi, românii, respirăm aerul proaspăt al democrației de vreo două decenii (cum spunea C. Coposu), înțelegem destul de greu cum funcționează politica britanică. Etichete de tipul „ignoranți, rasiști, dictatură, prostia maselor” sunt, în opinia mea, nefondate. Eventual, se poate discuta despre legitimitatea organizării acestui referendum și despre factorii politici care au luat hotărârea de a pune poporul să se pronunțe asupra unei probleme atât de complicate. Chiar dacă nu vedem logica în virtutea căreia apartenența la UE se decide prin referendum, n-aș spune să spun că totul a fost o cacealma. Teza mea nu susține categoric legitimitatea referendumului, ci faptul că parlamentul britanic funcționează democratic. Cetățenii britanici consideră că au hotărât viitorul țării lor. Ei nu cred că au făcut jocul politic meschin de scurtă durată al unor grupuri de interese. Chiar dacă aceste jocuri vor exista inevitabil, faptul că parlamentul înțelege a priori suveranitatea poporului întărește un adevăr incontestabil: sentimentul general al britanicilor este că soarta țării stă în mâinile lor. De aceea s-au prezentat la urne peste 72% dintre cetățenii cu drept de vot, adică peste 33 de milioane. Prin comparație, referendumul din 2009 din România (când populația a decis restrângerea numărului de parlamentari la 300) nu a fost niciodată respectat, iar parlamentul României s-a obișnuit să-și acorde beneficii nemeritate și să blocheze anchetele justiției, funcționând ca un stat în stat împotriva dorințelor cetățenilor de rând.

În ce privește referendumul britanic, nu există suspiciuni de fraudare, nu au fost raportate incidente sau nereguli cu privire la organizarea scrutinului, nu există plângeri penale, deși s-a putut vota și prin poștă. Ați avea curajul să vă trimiteți votul prin poștă în România? Românii care sunt cetățeni britanici au putut vota fără să stea la coadă. Nu s-a stat la coadă nici la secțiile de votare din Gibraltar și nimeni nu a sugerat vreun moment că acele voturi ar fi mai puțin valide.

Pe de altă parte, modul în care presa centrală din România a abordat subiectul „Brexit” este lăutăresc, cum ar zice Noica. Ce-i drept, nici nu avem mulți experți în materie de politică externă în afară de T. Baconschi, A. Goșu, B. Aurescu, P. D. Aligică (listă la care am mai putea adăuga vreo două-trei nume). Există câteva excepții în presă, firește (Orășanu, Mixich, etc.), dar în afara unor mici paragrafe copiate din presa străină, în afara câtorva articole subțiri despre implicațiile acestui referendum (ca să nu pomenim articolele care citau părerile lui David Beckham cu privire la Brexit), presa din România nu a acordat atenția cuvenită acestui moment de importanță istorică, decât după aflarea rezultatelor.

7. Pe plan politic, România nu a avut niciodată o relație foarte apropiată cu Regatul Unit. Încă din 1940 Churchill spunea: „N-am avut niciodată sentimentul că relațiile noastre dintre trecut cu Româna și Bulgaria ar necesita vreun sacrificiu special din partea noastră”. Deși susținător al „Statelor Unite ale Europei” – o idee îmbrățișată de mulți intelectuali – Churchill a fost acuzat că a „vândut” România lui Stalin în octombrie 1944 și apoi la Yalta în 1945. Mihaela Sitariu (2013) a demonstrat că nici sub comuniști nu am fost în cele mai bune relații cu Marea Britanie, disidenții și intelectualii români preferând Franța. Dar România a fost mereu atentă să trimită cei mai capabili diplomați în Regatul Unit și SUA. Este limpede că relațiile bilaterale româno-britanice s-au dezvoltat foarte mult din punct de vedere economic după 1990, în special în timpul ambasadorului Ion Jinga. România rămâne un aliat strategic important pentru Regatul Unit pe flancul Europei de est, dată fiind situația incertă din Ucraina și Crimeea. În tot cazul, e greu de calculat cum se vor schimba relațiile între România și Regatul Unit, economic și politic. Imigranții nu se vor mai simți bineveniți pe tărâm britanic, dar o întoarcere în masă a românilor acasă este puțin probabilă. Indiferent de măsurile pe care le vor lua Comisia Europeană și Parlamentul European pentru a stabiliza relațiile cu statele membre, cert este că discursul românesc anti-Bruxelles se va înteți. Totuși, în lipsa unor lideri naționaliști precum Corneliu Vadim Tudor, care să devină megafonul nemulțumirilor românilor cu privire la UE, un referendum Ro-exit este extrem de improbabil. Sper, totuși, să nu ne vină vreo idee.


Presa română a comentat viu și îndelung, dar nu întotdeauna competent, semnificațiile referendumului istoric care a avut loc săptămâna aceasta în Regatul Unit. I-am cerut unui amic de la Londra, care locuiește vizavi de casa lui Boris Johnson (vârful de lance al Brexit-ului), să-mi permită postarea pe blog a unei scurte analize privitoare la eveniment.

Samuel Marușca este licențiat în Litere și deține titlul de master în teologie. Din 2009 își continuă studiile la Londra. În prezent este doctorand în lingvistică și asistent universitar la School of Oriental and African Studies, University of London.

Rezultatele referendumului

 Regatul Unit: ieșire: 52 %; rămânere: 48%

Anglia: ieșire: 54%; rămânere: 45%

Scoția: ieșire: 38%; rămânere: 62%

Țara Galilor: ieșire: 52%; rămânere: 48%

Irlanda de Nord: ieșire: 45%; rămânere: 55%

Grad de participare la referendum: 72%

Decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea Europeană este regretabilă și neașteptată. Rezultatul Brexit-ului a stârnit și va stârni în continuare numeroase pasiuni, disensiuni, ipoteze, scenarii. Nu cred că aceasta este calea cea mai bună pentru Regatul Unit, dar nu am o viziune fatalistă asupra situației. Câștigătorii, cei din tabăra „leave” (ieșire), nu au un proiect politic pe care să îl pună în aplicare (cum s-a întâmplat după alegerile anterioare), nu știu care sunt riscurile economice ale acestui rezultat și nu pot anticipa implicațiile istorice ori impactul social pe care îl presupune o asemenea ruptură. Singurul lucru sigur este că nimic nu este sigur.

Orașele industriale, partea de nord a Angliei, zone extinse din West Country, Midlands și persoanele peste 50 de ani au votat masiv pentru ieșirea din UE, în timp ce orașele mai bogate ale Angliei (Londra, 40% ieșire; 60% rămânere) și populația între 18-50 de ani au votat masiv pentru a rămâne în UE.

1. Liderul de facto al taberei „exit” și, totodată, personajul politic care iese cel mai câștigat din această afacere este Boris Johnson, nu Nigel Farage, cum s-ar putea crede la prima vedere. Ar fi o greșeală să credem că 52% dintre cei care au votat rezonează cu ideile extremiste și rasiste ale lui Farage. Argumentele taberei „pro-ieșire” au fost legate de: (1) suveranitate („deficit democratic”) și noile reglementări venite de la Bruxelles; (2) faptul că Regatul Unit contribuie mai mult la bugetul UE decât primește; (3) imigrația necontrolată. Boris Johnson, un om pe care nu-l putem suspecta de ignoranță (este absolvent de „studii clasice” al Universității din Oxford și a publicat câteva titluri importante, între care și bestseller-ul The Churchill Factor), a dat dovadă de cavalerism în declarația de ieri, în care își felicita îndelung adversarul (David Cameron, premierul demisionar) pentru contribuția pozitivă pe care a avut-o la cârma țării în timpul mandatelor sale. Totuși, Johnson rămâne un personaj foarte controversat, cunoscut pentru faptul că lucrează de mult timp la sculptarea propriei statui politice. Cele mai multe măsuri menite să-l facă popular datează din timpul celui de-al doilea mandat de primar al Londrei (2012-2016), când s-a reinventat ca lider conservator anti-establishment. Victoria obținută recent la referendum i-a deschis lui Johnson un culoar politic larg care probabil va duce la 10 Downing Street.

2. Brexit-ul rezolvă foarte puține lucruri, dar complică viitorul EU și al Regatului Unit, fiindcă introduce în ecuația europeană multe necunoscute. Ziua rezultatelor referendumului a fost una tristă pentru liderii celor 27 state din Uniunea Europeană, care începe să-și arate slăbiciunile. Brexit-ul cu siguranță nu va crea noi locuri de muncă în Marea Britanie și nu va îmbunătăți relațiile diplomatice și economice cu celelalte țări membre ale UE. De fapt, lira și FTSE au atins un minim istoric („biggest 1 day drop in 30 years”), cei cu venituri mici fiind puternic afectați pe termen scurt și mediu. Se preconizează atât o recesiune de scurtă durată, cât și o oarecare stagnare și relaxare pe piața imobiliară (foarte mult așteptată de cei care doresc să achiziționeze o locuință în Regatul Unit).

3. Viitorul Regatului Unit. Când va ieși efectiv acest stat din UE? Care va fi noua relație cu UE și ce atitudine va adopta UE în relația cu fostul membru? Va rămâne engleza între limbile oficiale ale UE? Premierul sugerează că Regatul Unit nu trebuie să facă apel imediat la articolul 50 din Tratatul de la Lisabona (deși acest lucru trebuie să se întâmple în următoarele 3 luni), în virtutea căruia UE trebuie să fie notificată cu privire la intenția britanicilor de a ieși din Uniune. Odată trimisă notificarea, se declanșează un proces de negocieri, întins pe doi ani, între o echipă desemnată de guvernul britanic aflat acum la putere și o echipă de la Bruxelles formată din membri ai Comisiei Europene. Conform art. 50 sus-pomenit, până la încheierea negocierilor, Regatul Unit rămâne membru deplin al UE. După acest certificat de divorț, regulile și tratatele UE nu se mai aplică în Marea Britanie, dar va fi nevoie de timp suplimentar pentru stabilirea detaliilor cu privire la noua relație între UE și fostul său membru (de ex., cu privire la libera circulație a persoanelor, piața europeană unică etc.)

(Va urma)


În ultimul an am reușit atât de rar să public pe blog meditații la Scriptură, încât mi se pare greu de crezut că am trăit vreodată vremea în care puteam scrie astfel de postări în ritm de două-trei pe săptămână. Marșul forțat pe care ți-l impune uneori viața este necruțător, dar vine la pachet cu un eventual supliment de înțelepciune. Trecerea timpului aduce reconcilierea cu adevărul fundamental că timpul pe care îl trăim nu este al nostru. Îl trăim pe credit, fie că ne place sau nu. Dacă suntem buni ispravnici, îl „investim”, îl fructificăm, îl punem în valoare. Dacă suntem neînțelepți, îl risipim ca și când am dispune de rezerve nesfârșite, pe termen nelimitat.

Astăzi am parcurs din nou un pasaj din 2 Corinteni 4. Voi fi citit și recitit secțiunea v. 7-15 de nenumărate ori, dar numai acum s-a luminat în text opoziția „moarte-viață” care domină firul gândurilor exprimate de Apostol în aceste versete.

Paragraful se deschide cu imaginea fragilității. Apostolul se aseamănă pe sine (și pe tovarășii săi de misiune) cu niște vase de lut (în grecește, ostrakinoi, „madlenă” sonoră care îmi evocă întotdeauna „strachinile” de care am auzit întâia oară în copilărie, în casa bunicilor). Metafora este grăitoare, căci ce este mai fragil și mai ușor de spart decât un vas de lut?

Folosirea acestei imagini are rolul de crea un contrast puternic între viața umană și ceea ce am putea numi „superlativul puterii lui Dumnezeu”. Am folosit termenul „superlativ” în încercarea de a traduce grecescul hyperbolē, care inițial a însemnat „depășire” în sens fizic (de ex., performanța unui atlet care aruncă o suliță mai departe decât concurenții săi). Am însă impresia că în 2 Corinteni 4 substantivul joacă rolul unui adjectiv, având menirea de a descrie „puterea lui Dumnezeu”. (Să observăm că de la gr. hyperbolē avem în românește, prin intermediul limbilor moderne, termenul tehnic „hiperbolă”, întâlnit atât în geometrie, cât și în gramatică). Așadar, „superlativul puterii” înseamnă „putere extraordinară” sau „putere nemaipomenită” (ultima variantă, la Cornilescu). În Biblia sinodală citesc „puterea covârșitoare”, echivalare care nu mă mulțumește fiindcă, deși „covârșitor” transmite într-o oarecare măsură ideea de „hiperbolic”, eu unul am ajuns să-l simt mai ales ca sinonim al lui „copleșitor”.

Dar să revin la 2 Corinteni 4: apostolul Pavel ne spune că poartă în el o comoară, simbol folosit pentru a face referire la mesajul adus de Isus Hristos. Dar oare ce simbolizează „vasele de lut” pomenite de Apostol? Când citesc versetele 8-12, rămân cu impresia clară că cel mai probabil Pavel are în vedere trupurile umane încercate de boală, marcate de suferințe și apăsate de moarte. Atâta doar că realitatea cenușie a vieții nu-l face pe Apostol să-și piardă speranța; dimpotrivă, starea fragilă a mesagerului uman învederează și mai mult originea dumnezeiască a puterii nespus de mari care lucrează prin el, în proclamarea Evangheliei.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 3,381 de alți urmăritori