Sunt ani buni de zile de când îmi bat gura (aproape) degeaba în chestiunea drepturilor de autor pentru Biblia Cornilescu. Încă de când au început să se tulbure apele, cu voia unor români „de bine”, care s-au făcut că au uitat istoria Bibliei Cornilescu, am afirmat clar că drepturile de publicare a acestei versiuni aparțin Societății Biblice Britanice.

Câțiva români întreprinzători, pe care am avut ocazia să-i cunosc personal, au preferat să arunce la coș istoria și să târască în tribunal o organizație respectabilă, care, de la 1817 încoace, a jucat un rol foarte important în tipărirea și difuzarea Bibliei în spațiul românesc.

Procesele împotriva SBB (și implicit împotriva SBIR) au fost inițiate de două entități românești:

  • Societatea Evanghelică Română, reprezentată de dl. avocat Daniel Cuculea
  • Liga Bibliei România, reprezentată de dl. Timotei Mitrofan.

Avem în aceste două acțiuni la tribunal proba ingratitudinii de care este în stare firea valahă. Câtă vreme am avut nevoie de Biblii și nu eram în stare să le tipărim în condiții decente în România, ne-a prins minunat ajutorul din exterior. Când am început să facem ochi, din punct de vedere economic, nu doar că am exoflisit organizația care ne-a ajutat, dar am găsit de bine și să o chemăm în tribunal.

Judecată seculară și-au dorit valahii noștri, judecată au primit.

Ieri, Tribunalul București a pronunțat sentința în dosarul 22104/2013 prin care Liga Bibliei România chema la judecată mai multe organizații.

Pe scurt, ce încerca Liga Bibliei România era „lămurirea” situației în chestiunea copyrightului pentru Biblia Cornilescu. Pe de o parte, SER-ul domnului Cuculea a pretins o vreme că deține drepturile de publicare pentru Biblia Cornilescu. Pe de altă parte, celor de la Liga Bibliei România (și nu doar lor) le-ar fi prins tare bine ca versiunea Cornilescu să fie în domeniul public. De lămurit nu trebuia lămurit nimic, decât pentru cine n-a vrut să priceapă. Documentele din arhiva SBB au fost deja publicate între timp (vezi AICI) și nu lasă nicio umbră de îndoială pentru cine are ochi de văzut și urechi de auzit.

Din ce se poate vedea pe site-ul Tribunalului București (AICI), acțiunea Ligii Bibliei este neîntemeiată. Domnul Timotei Mitrofan a aflat astfel din gura justiției române ceea ce, în cuvinte mai simple, i-am comunicat eu însumi personal cu vreo doi ani în urmă.

LigaBibliei

În continuare puteți citi mai multe informații privind colaborarea dintre Cornilescu și Societatea Biblică Britanică. Mă simt dator să le public fiindcă în ultimii zece ani m-am ocupat de studierea celor trei versiuni care poartă numele lui Cornilescu. Precizez că activitatea mea de cercetare antedatează cu mulți ani disputele privitoare la copyright. Cunoșteam bine documentele din arhiva SBB (aflată la Universitatea din Cambridge) înainte să fiu contactat de către vreuna din părțile implicate în conflict.

Încă din 2009 am parcurs corespondența lui Cornilescu din arhiva SBB și am făcut fotocopii. În 2012 am fotografiat integral dosarele cu documente olografe și pot sprijini cu documente originale orice afirmație din actuala sinteză.

Potrivit Legii dreptului de autor (Legea nr. 8/1996), art. 4, „(1) se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștința publică.”

Potrivit acestui articol, deținătorul dreptului de autor pentru prima Biblie Cornilescu (1921) este Dumitru Cornilescu însuși, fiindcă numele său este trecut pe prima pagină a acestei Biblii. În cazul ediției 1924 (tipărită cu mici modificări până în 1928), dreptul de autor revine Societății Biblice Britanice. Citez în continuare din art. 4 al Legii dreptului de autor, cu sublinieri care îmi aparțin: „(2) Când opera a fost adusă la cunoștința publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de persoana fizică sau juridică ce o face publică având consimțământul autorului, atât timp cât acesta nu își dezvăluie identitatea.”

Știm foarte bine că Biblia din 1924 a fost publicată fără includerea numelui traducătorului. Corespondența din arhiva SBB confirmă acest lucru. Aceasta înseamnă că SBB este persoana juridică ce a făcut publică traducerea Cornilescu în variantă revizuită. Ea a avut indubitabil consimțământul autorului, după cum rezultă din numeroasele scrisori păstrate în arhiva de la Cambridge.

Mai trebuie să ținem fapt și de următoarele aspecte:

(1) Cornilescu și prințesa Callimachi au făcut de la bun început eforturi în încercarea de a convinge SBB să preia noua traducere. Propunerea tipăririi Bibliei Cornilescu de către SBB a venit dinspre D. Cornilescu și Ralu Callimachi către SBB, nu invers. Avem aici primele indicii care exprimă o anumită intenționalitate. SBB a preluat traducerea după cercetări amănunțite.

(2) D. Cornilescu a avut câteva întâlniri cu reprezentanții SBB de la Londra. A discutat cu secretarul Robert Kilgour și a apărut în câteva rânduri în fața Comitetului (bordului) SBB pentru a explica felul în care a tradus.

(3) Cornilescu a fost dispus să-și revizuiască traducerea în conformitate cu regulile pentru traducători ale SBB. Versiunea inițială (1921) a fost considerată incompatibilă, din anumite puncte de vedere, cu standardele SBB. Lui Cornilescu i s-a cerut să elimine notele de subsol, să reducă intertitlurile (ele dispar complet începând cu Efeseni) și să restrângă formulele mult prea libere (parafrazele), ceea ce traducătorul a și făcut (în limita timpului disponibil).

(4) Cornilescu a fost plătit nu pentru cedarea copyrightului, ci pentru munca de corectură pe care a făcut-o, în perioada când pregătea colile pentru tipar. Cornilescu a cedat pro bono SBB dreptul de tipărire a Bibliei sale.

(5) Cornilescu a acceptat anumite soluții de traducere („neprihănire”) în ciuda faptului că avea altă părere despre felul în care trebuie tradus termenul grec dikaiosyne („dreptate”). Din scrisoarea datată 2 martie 1924 rezultă un fapt important: Cornilescu a știut că nu mai are ultimul cuvânt în materie de traducere. „Cred că din două cuvinte rele trebuie să-l alegem pe cel mai bun, nu pe cel mai rău. Am pus în același timp o notă de subsol – o singură dată – cu explicația și cu termenul propriu-zis. Am înțeles noaptea trecută că [parafraza] va fi scoasă, așa că am decis înaintea dvs. și mă bucur că am fost de acord fără să știu decizia. Oricum, Societatea va avea o anumită responsabilitate pentru această schimbare. Așadar, jalea mea este alinată un pic la gândul că am fost silit să fac schimbarea și slavă Domnului că nu a fost făcută în cel mai rău mod, ci prin folosirea acelui cuvânt care este mai acceptabil decât celălalt.”

În termeni juridici, aceasta înseamnă că el a cedat drepturile sale către SBB, care a avut ultimul cuvânt în materie editorială.

(6) Laboriosul proces de pregătire pentru tipar a textului presupunea aprobarea de către Robert Kilgour a fiecărei tranșe. Cornilescu trimitea zilnic la Londra colile corectate, iar acestea erau trimise mai departe tipografiei (în Germania) de către secretarul responsabil cu traducerile. Acest fapt dovedește în mod suplimentar că D. Cornilescu nu mai dispunea de propriul text.

(7) În arhivă există cel puțin o scrisoare conform căreia în anii ‘30 o organizație misionară a tipărit o porțiune din Biblia lui Cornilescu, fără permisiune. Respectivei organizații i s-a atras atenția că tipărirea s-a realizat fără permisiune.

(8) În anii ‘30 și ‘40, Societatea Biblică Americană nu tipărea Biblii Cornilescu pentru românii din America, ci le importa de la „sora ei mai mare” (Societatea Biblică Britanică). Noțiunea de copyright exista la vremea respectivă și era cunoscută.

(9) SBB nu încheia contracte de cedare de copyright cu traducătorii. Simpla înțelegere verbală, urmată de publicarea textului tradus, ținea locul contractelor așa cum le știm noi. În spațiul anglo-saxon se folosea ceea ce numim gentlemen’s agreement, înțelegere a cărei forță era mult mai mare decât un simplu contract.

(10) În anii ’80, mai exact, în timpul mandatului Hușanu-Talpoș (1984-1988), Biblia Cornilescu s-a tipărit în țară, în tipografia Institutului Biblic Ortodox. Pentru a pregăti această acțiune, reprezentanți ai Cultului Baptist s-au deplasat la Londra și au cerut permisiunea de tipărire și plăcile pentru Biblie. Această deplasare este dovada că românii cunoșteau și respectau noțiunea de copyright.

(11) Copyrightul a fost recunoscut implicit de multe alte entități atât înainte de căderea comunismului, cât și după, fiindcă în arhiva SBB există numeroase documente prin care SBB este rugată să acorde permisiunea tipării Bibliei Cornilescu pentru România.

Mai jos puteți citi și câteva răspunsuri la posibile întrebări conexe problemei copyrightului.

Ce statut are Biblia 1921, prima versiune Cornilescu?

Prin revizuirea ei de către Dumitru Cornilescu, Biblia din 1921 și-a încheiat „perioada de garanție”. Retipărirea ei nu s-ar putea face decât cu scop documentar, în tiraje mici. După întâlnirea cu reprezentanții SBB, Cornilescu scria (în 1924) că a înțeles mai bine cum ar trebui tradusă Biblia și că și-ar fi dorit să aibă de la bun început viziunea traductologică pe care a căpătat-o prin colaborarea cu SBB. Asta înseamnă că Biblia din 1921 rămâne la statutul de „încercare” a lui Cornilescu, ea fiind modificată ulterior de traducător. Dacă am încerca să ne întoarcem la această ediție, am intra în conflict cu însuși traducătorul, care a considerat că versiunea 1924 este o îmbunătățire a celei din 1921.

Ce statut are Societatea Evanghelică Română actuală, condusă de avocatul Daniel Cuculea? Este ea continuatoarea SER-ului din anii ‘20?

Societatea Evanghelică Română din anii ’20 a fost fondată de D. Cornilescu și Ralu Callimachi. Această societatea și-a încheiat existența după moartea celor doi membri. Între SER-ul inițial și SER-ul domnului Daniel Cuculea nu există nicio legătură (alta decât identitatea de nume). Pretenția dlui Cuculea de a reprezenta SER-ul din anii ’20 este nefondată.

De altfel, procesele intentate Societății Biblice Interconfesionale de către dl Daniel Cuculea s-au încheiat în mod previzibil fără ca acesta din urmă să aibă câștig de cauză. Dl. Cuculea nu a putut proba că deține copyrightul pentru versiunea Cornilescu și în consecință și-a retras acțiunea.

Ce statut au Societățile Biblice Unite (UBS)?

UBS reprezintă o federație de societăți biblice naționale. UBS acceptă ca membri doar entități/societăți biblice de pe un teritoriu național. În cazul României, această entitate este SBIR, în care sunt invitate să participe toate confesiunile creștine din România.

Este adevărat că după Revoluție SBB a vrut să încredințeze Bisericii Ortodoxe copyrightul pentru Biblia Cornilescu, urmând ca BOR să oprească procesul tipăririi ei?

Informația este falsă. SBB a încredințat SBIR dreptul folosirii Bibliei Cornilescu, fără costuri. Prezența în SBIR a BOR a creat în unele zone din mediul evanghelic impresia falsă că dreptul de tipărire este acordat BOR. Or, BOR nu se pronunță în privința tipăririi Bibliei Cornilescu. Dimpotrivă, în anumite cercuri ale Bisericii Ortodoxe Române, SBIR este privită cu multă suspiciune, ca organizație protestantă. Simetric, din zona evanghelică există suspiciuni că SBIR este de fapt o organizație dominată de ortodocși. În fapt, deciziile cu privire la Bibliei Cornilescu sunt responsabilitatea directă a confesiunilor neoprotestante reprezentate în SBIR.

Se poate afirma că Biblia Cornilescu a ajuns în domeniul public?

Biblia Cornilescu nu poate fi considerată ca fiind intrată în domeniul public, fiindcă asupra ei grevează drepturi patrimoniale. Potrivit legislației în vigoare (Legea dreptului de autor, art. 25),

„(1) Drepturile patrimoniale prevăzute la art. 13 și 21 durează tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioada de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoștința publică în mod legal. Dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creație.”

Potrivit legislației actuale, traducerea lui D. Cornilescu ar intra în domeniul public abia în 2045. Organismul mandatat de traducător în timpul vieții sale rămâne SBB, al cărei membru de onoare a devenit și Cornilescu, spre sfârșitul vieții sale.


Astăzi, parcurgând Gen. 47:19 în ebraică și română, am fost surprins să descopăr un nou loc în care se vede fără dubiu dependența lui Cornilescu de versiunea Segond.

Textul cornilescian spune:

Pentru ce să murim sub ochii tăi, noi şi pământurile noastre? Cumpără-ne împreună cu pământurile noastre în schimbul pâinii, şi vom fi ai domnului nostru, noi şi pământurile noastre. Dă-ne sămânţă să semănăm, ca să trăim şi să nu murim şi să nu ne rămână pământurile pustii.”

Secvența marcată cu bold nu are corespondent în ebraică. Textul masoretic are în acest loc „robi ai lui Faraon”.

Atunci de unde provine referirea la „domnul nostru”? O găsim, precum se vede, în Louis Segond.

Pourquoi mourrions-nous sous tes yeux, nous et nos terres ? Achète -nous avec nos terres contre du pain, et nous appartiendrons à mon seigneur, nous et nos terres. Donne -nous de quoi semer, afin que nous vivions et que nous ne mourions pas, et que nos terres ne soient pas désolées.


Stimată doamnă Alina Mungiu-Pippidi,

Am luat notă cu îngrijorare de declarațiile dvs. conform cărora evenimentele organizate în România în sprijinul familiei Bodnariu ar fi parte a unei vaste campanii antioccidentale puse la cale de Rusia.

Prin intermediul articolului pe care l-ați publicat pe site-ul „România curată” („SIE, trezește-te! Rușii sunt în spatele campaniilor antioccidentale sub pretextul protecției copiilor”) aruncați un blam general asupra zecilor de mii de români care au ieșit în stradă, în România sau în diaspora, pentru a-și exprima în mod pașnic și democratic îngrijorarea cu privire la soarta familiilor dezmembrate în mod brutal de către Barnevernet, Serviciul Norvegian de Protecție a Copilului.

Ca organizator al manifestației de la Sibiu, la care au participat peste 5.000 oameni, mă simt dator să vă contrazic și să informez publicul larg că analiza dvs. este deficientă și nu corespunde faptelor. Organizatorii protestelor internaționale din diverse orașe cu o prezență românească semnificativă (Washington, Londra, Roma, Madrid, Viena, Praga, Bruxelles, Haga, Dublin, Copenhaga, Castellon, Oslo, Ottawa, Chișinău, Melbourne) sau din orașe românești (București, Oradea, Deva, Suceava, Arad, Sibiu, Constanța, Iași, Cluj, Timișoara, Baia Mare, Bistrița, Satu Mare) sunt pastori ai comunităților evanghelice (neoprotestante) românești. În ce privește familia, aceștia (și nu doar ei) îmbrățișează și promovează etosul iudeo-creștin care a alimentat sinteza identității europene vreme de nouăsprezece secole.

Asocierea pe care dvs. o faceți între valorile de inspirație iudeo-creștină (protejarea familiei monogame, formate dintr-un bărbat și o femeie) și agenda rusă antioccidentală este nefondată, fiindcă nu actualul președintele al Rusei a inventat familia alcătuită dintr-un bărbat și o femeie ori dreptul copiilor de a crește în familia lor naturală. Altminteri, pornind de la exemplul dvs., s-ar putea argumenta la fel de bine și astfel: faptul că dvs. și Vladimir Putin cădeți de acord asupra teoremei lui Pitagora vă face pe dvs. susținătoarea unei „geometrii de factură putinistă”.

Zecile de mii de cetățeni români care au ieșit în stradă au fost motivați în primul rând de sentimentul solidarității cu familia Bodnariu. Precum se știe, Barnevernet a aplicat măsuri extrem de dure, mergând până la despărțirea mamei de bebelușul ei de patru luni. Lipsa unei anchete sociale amănunțite, despărțirea copiilor între ei, plasarea copiilor în câteva orașe diferite (aflate la mare distanță de Naustdal), restricționarea aproape completă a contactului dintre părinți și copiii, toate aceste elemente au scandalizat un număr însemnat de români, indiferent de apartenența lor religioasă ori de simpatiile lor politice. Situația creată de Serviciul Norvegian de Protecție a Copilului a generat numeroase critici, în special în mediul online, pe rețelele de socializare (Facebook).

Afirmația dvs. că protestele au fost generate de un anume canal de televiziune (vă referiți probabil la Antena 3) simplifică în mod nepermis dinamica foarte complexă a unei mișcări sociale care i-a surprins pe mulți analiști și care a depășit inclusiv așteptările celor care le-au inițiat și susținut. Amploarea dezbaterii a fost posibilă în primul rând grație faptului că ea a început în mediul online. Când protestele organizate de comunitățile evanghelice (neoprotestante) au devenit vizibile, presa românească a preluat subiectul și l-a comentat îndelung. Bulgărele mediatic s-a amplificat suplimentar fiindcă el a înglobat teme precum „disciplinarea fizică a copiilor” sau dimensiunea violenței domestice căreia, din nefericire, îi cad victime mulți copii din România.

Scrieți că în România nu a avut loc niciodată o demonstrație pentru drepturile copilului. Aveți dreptate numai dacă faceți abstracție de mitingurile de susținere a familiei Bodnariu, căci cei care au ieșit la manifestații au făcut-o pentru a apăra și drepturile copiilor separați în mod abuziv de părinții lor. Considerăm legitime aceste manifestații și credem că ele pot contribui la o revizuire serioasă a politicilor aplicate de Barnevernet sau de alte instituții, pentru ca interesul superior al copilului să nu ajungă inamicul interesului superior al unei familii de a rămâne unită.

Departe de a fi fost inspirate de agenda antioccidentală a Rusiei, protestele la care am participat și pe care le susținem au la bază o pornire civică sănătoasă, empatia față de o familie pe care o considerăm greu încercată, îngrijorarea față de politicile excesive puse în act de instituții ale unor țări care îndeobște sunt considerate „civilizate” și convingerea că între „interesul superior al copilului” și dorința bine intenționată unei instituții de a apăra interesul superior al copilului s-a insinuat un ecart neliniștitor.

Considerăm că pretenția dvs. de a decide ce este suficient de important pentru a intra în dezbaterea publică este o formă de hybris care vă situează dincolo de limitele jocului democratic, care spune că cetățenii au dreptul să se organizeze pentru a susține cauzele pe care ei le consideră semnificative. Pentru zeci de mii de oameni care au ieșit în stradă și au semnat petiții, problema felului în care sunt gestionate cazurile de tip Bodnariu de către autoritățile norvegiene este una foarte importantă. Pentru dvs. această chestiune este probabil nesemnificativă. Drept dovadă, nu v-ați aplicat cu suficientă atenție asupra fenomenului, nu ați discutat personal cu niciunul dintre organizatori și nu ați acordat o minimă atenție spațiului confesional în sânul căruia au apărut îngrijorările cu privire la tratamentul abuziv de care au parte familiile intrate în atenția Barnevernet. Ați preferat pista comodă a teoriei conspirației, conform căreia zeci de mii de români au devenit fără voia lor agenți de influență ai Rusiei. Faptele vă contrazic. Rămâne să descoperiți de ce, dacă veți accepta că există domenii în care mai puteți învăța și că excesul de competență în toate domeniile este, în fond, o formă de cecitate intelectuală.

Apreciem chemarea la vigilență pe care o adresați „serviciilor noastre secrete”, dar nu credem că ea este necesară. Cu sau fără semnalul de alarmă pe care îl trageți, instituțiile pe care le chemați imperativ la ordine își fac datoria mai mult decât credeți sau lăsați dvs. să se înțeleagă.

Pastor lector univ. dr. Ioan Brie

Lector univ. dr. Emanuel Conțac


O analiză a evenimentului de la Oradea, la care au participat circa 5.000 de oameni.

Cu drezina

(Foto: Darius Cornean - folosită cu permisiune) (Foto: Darius Cornean – folosită cu permisiune)

(Un fel de reportaj)

Pe 23 ianuarie, la Oradea, au urcat pe aceeași scenă lideri religioși a 7 confesiuni creștine cu prilejul protestului de solidaritate cu familiile din Norvegia care au de suferit de pe urma intervențiilor Barnevernet. S-au perindat pe la microfon: Ioan Moldovan (președintele Comunității Penticostale) care a făcut cumva oficiile de gazdă, Sofronie Drincec (episcopul ortodox), László Böcskei (episcopul catolic), Virgil Bercea (episcopul greco-catolic), Vinczene Palfi Judit (reprezentanta bisericii reformate), Mátyás Attila – sper că nu greșesc (reprezentantul bisericii evanghelice-luterane), Petru Vidu (președintele Comunității Baptiste), Ioan Moldovan (președintele Comunității Penticostale), Viorel Iuga (președintele Uniunii Creștine Baptiste), Paul Negruț (rectorul Universității Emanuel și fostul președinte al uniunii) și Moise Ardelean (președintele Cultului Creștin Penticostal).

Oarecum surprinzător pentru România, evenimentul a început la ora anunțată (12.00), după un preambul cu muzică de fanfară. Probabil ca parte a semnalării participării la protest, la toate…

View original post 655 more words


Aerial filming of the rally in Suceava (January 16th)

During the past two weeks numerous rallies in support of the Bodnariu family (and against Barnevernet, the Norwegian Child Protection Service) took place in various capitals around the world: Bucharest, Washington, London, Rome, Madrid, Vienna, Prague, Brussels, The Hague, Dublin, Copenhagen, Oslo, Ottawa, Chișinău. Public gatherings were also organized in cities such as Barcelona, Torino, Frankfurt and Milan.

In Romania, the crowds of supporters were significantly larger, with 2.000 participants in Arad and at least 5.000 in Suceava. Other meetings were held in Constanța, Cluj-Napoca and Timișoara. As the wave of protests grows, keeping track of all the gatherings is becoming increasingly difficult for someone like me, who cannot follow the case with undivided attention.

When the protests began to gain momentum, I wrote a post listing ten reasons why I support the movement. Estera Decean, a friend of mine, has translated the text into English and now I can post an updated version, with a few changes and revisions.

Please note that I undertake to criticize an organization which, although professing to do good, resembles the proverbial elephant in the china shop and inflicts greater abuses and traumas than those it claims to prevent or remedy. As C. S. Lewis used to say, “there is, in fact, a fatal tendency in all human activities for the means to encroach upon the very ends which they were intended to serve.” Moreover, that Barnevernet is sworn to secrecy (“confidentiality” in legal terms) does not do much to allay the mistrust of protesters.

The reasons I support the protests against Barnevernet can be summarized as follows:

1. Any institution that separates a 4-month infant from his mother proves, ipso facto, that it is rhinocerized and needs to be taken to task. Clerks and bureaucrats who decide to implement such decisions are either Saruman’s orcs or individuals whose common sense has become completely atrophied by lack of use. No amount of ideological logorrhea can persuade me that it is appropriate and beneficent for the infant to be treated in such a heavy-handed manner.

2. Barnevernet’s decision to forcefully remove five children from their family, in the absence of a through social investigation, followed by interruption of communication between parents and children, is abusive, irresponsible, and unacceptable in the eyes of all those who claim that Norway’s Nazi occupation ended on May 8th 1945. At the moment when I first wrote this text, only Ruth Bodnariu was allowed to see the two boys, once a week; the baby, who needs breastfeeding, can be visited twice a week, for 2 hours at a time. All ties with the older girls had been completely severed. (In the meantime, when the protests were in full swing and after much lobby from the Romanian Embassy in Norway, the parents were allowed a phone call and could finally talk with the two of them for 10 minutes, on the speaker, only in Norwegian, in the presence of social workers). It is obvious that a few questions need to be asked. Who takes responsibility for the trauma caused to the five children? Has anyone inside Barnevernet given serious thought to the consequences which can arise, namely the guilt complex which the girls might develop, as they come to the realization that their statements became charges against their parents?

3. If, indeed, within Barnevernet the left does now know that the right does (so to speak, since this institution seems to be leftist through and through), and if all its departments are tightly insulated and function autonomously, as Solveig Horne, the Minister of Children, Equality and Social Inclusion, claims, there is reasonable ground to infer that she possesses no greater knowledge of the Bodnariu file than me or any of the readers. In this instance, all her protestations concerning the impeccable functioning of the institution sound like classical political nonsense. In may in fact be the case that the lady doth protest too much. Either the minister knows the case well (and we have a breach of confidentiality), or, as most politicians do, she has succumbed to wishful thinking and describes a “reality” from a parallel universe, not the harsh and cruel one experienced by the Bodnariu parents.

4. Any protest that puts pressure upon a behemoth known for its slowness and lack of reaction is to be supported and encouraged. The state and its minions may entertain noble intentions and messianic ambitions, but these can ultimately get bogged down in the miry clay of abstruse rules and regulations. Ultimately, these laws and regulations have the unintended effect of sabotaging the end they were meant to achieve. One need not live under a dictatorship of Nazi, Stalinist or North-Korean type in order to sense the thickness and opaqueness of the ideological ceiling above one’s head. The Scandinavian paradise has its own ideological canopies and for this reason any protest which creates a crack in the artificial roof of the Norwegian Truman Show, allowing politically-incorrect fresh air to come through, cannot hurt.

5. Barnevernet’s non-negotiable claim to be the sole authorized interpreter of the “child’s best interests” needs to be radically called into question. The bulletins published by Barnevernet and addressed to the Romanian public suggest that we, the protesters, are to some extent incapable of understanding how Child Protection works in Norway. I dare say we should be given the benefit of the doubt. Maybe we do begin to understand some things after all. Rendered in plain language, Barnevernet’s ideological creed goes like this: “There is no other god than the child’s best interest and Barnevernet is its prophet”. This belief perfectly suits the declaration of a Norwegian minister which caused consternation a decade or so ago: “The idea that parents are the most suitable entities for raising their children is misguided”!

Those who defend Barnevernet seem to forget that there is a great distinction between “the child’s best interest” and “the interest of an organization to protect the child’s interest”. If ever the twain could meet, they would not have an easy concourse. The Communist experience made us sharply aware of the difference between “the interests of the working class” and “the Party’s interest in defending the interests of the working class”.

In other words, the clerks who sleep with their head on the most recent psychology textbook cannot know what is in the interest of the Bodnariu children better than the parents or the children who were forcefully separated from their parents.

6. The confidentiality dogma which is a staple of Norwegian diet, also served to us for breakfast, lunch and dinner, needs an overhaul, especially in the (not so rare) cases which reach the international media and catch the attention of hundreds of thousands of people. The audience is naturally interested in what has happened and they are entitled to have a summary of the charges against the parents. The “trust-us-we-know-what-we-are-doing” approach to things inspires no trust at all. Confidentiality and secrecy are the ideal soil for abuse and injustice, especially in matters with so many imponderables. As we all know, good intentions are not enough to ensure good results.

7. Like most organizations, Barnevernet does not posses the will or ability to initiate an internal reform. The ever beneficent institution, all wrapped up in the cloak of its self-importance and strong sense of duty, seems incapable to perceive itself through the eyes of the others. Although it has a disastrous image in numerous countries, there is little evidence that the organization is willing to clean up its act. Consequently, it must be “capacitated” to do some more soul-searching, and the protests serve this very purpose.

8. From a human point of view, allowing that the Bodnariu parents were in the wrong concerning the Norwegian law (for which spanking counts as “violence”), they have already atoned for their mistakes in the Barnevernet purgatory. Does the state expect the parents to have a seraphic approach to educating their children, while the state itself is ruthless and draconian in relation to the parents?

9. In the Bodnariu case, Barnevernet showed no signs of primarily being interested in applying measures meant to ensure the preservation of the family. By applying heavy-handed measures, Barnevernet is no different from the dentist who, upon finding a cavity, ties up the patient and proceeds to pulls his tooth out without anesthesia. The Bodnariu parents may have spanked their children, but classifying their discipline practices as “violence” or “child aggression” does not do justice to the reality. To those who say “You don’t understand; we don’t tolerate spanking in any form”, I say: “You seem to know for sure that dismantling a family has far less serious consequences for a child than spanking the said child. How do you know that? Is you knowledge infallible? Maybe there is a saner approach to the whole situation”.

10. Last but not least, I support the protests against Barnevernet because I am convinced that we need to clearly emphasize a principle, at the social and the media level: the main entity responsible for raising children is and should be the family! Barnevernet is processing complaints at a rate that increases steadily. In 2013, 53.159 children and youngsters “benefited” from Barnevernet social services; 9.035 (17%) of them were taken away from their families and placed in foster families – details HERE. The situation is not much different for 2014 (see HERE). At any rate, nine thousand children is enough to populate a small town. The fact that Barnevernet takes away 9-10.000 children from their families is frightening. Are indeed the Norwegian families so morally weakened that the state needs to take over so many children? If families are weak, it is they who should be strengthened (not some state-financed organizations designed to replace the family!) The solutions to family dysfunction should not compound the problem or lead to even more problems! So, Ms. Solveig Horne, how about renaming your ministry, by adding one more word? Instead of The Ministry of Children, Equality and Social Inclusion, you could rename it The Ministry of Family, Children, Equality and Social Inclusion!


DEX

Se sparie (și se smintește) gândul de conținutul unor definiții din DEX-urile valahe.

Intrigat fiind de felul în care folosesc jurnaliștii noștri termenul „evanghelist” (ce înțelegeți din sintagma „preot evanghelist”, când cel vizat este un cleric luteran?), am aruncat o privire pe dexonline.ro.

Acolo, năzbâtii peste năzbâtii. Nu știu pe care dintre amicii mei filologi am să-i supăr cu aceste critici, dar devoir oblige.

Am subliniat cu roșu părțile problematice, care trădează înțelegerea precară pe care o au autorii definițiilor.

Cea mai năstrușnică mi se pare definiția din DEX 2009, în care găsim următoarea precizare: „activitatea sa fiind asociată funcției sacerdotale”. Mărturisesc că nu pricep ce a avut în minte „autorul popular”. Adică Marcu, cel căruia i se atribuie prin tradiție a doua evanghelie din canon (prima în ordinea scrierii), ar fi fost un soi de sacerdot? Ce fel de sacerdot? Creștin? Pe ce se bazează această înțelegere?

Să spui că evangheliștii au „consemnat Evanghelia lui Hristos” e cam puțin. Evangheliștii nu au prezentat în scris doar mesajul („Evanghelia lui Hristos”), ci și faptele Lui.

Definiția din DEX 1998 mă lasă în ceață cu „paternitatea evangheliei”. Ce sens are aici „evanghelie”? „Mesaj oral proclamat de Isus”? „Scriere privind viața și învățătura lui Isus”? Dacă e „scriere”, de ce substantivul e articulat?

Din NODEX 2002 reiese că am avea o singură Evanghelie, scrisă de patru inși. Cam cum ai zice: autorii DOOM-ului. Or, dacă scriem Evanghelie cu majusculă și o articulăm, ea nu poate fi decât „mesajul lui Isus”. Scrierile celor patru autori sunt „evanghelii”. Paternitatea Evangheliei îi revine lui Isus. Cei patru autori nu pot fi puși în legătură cu Evanghelia, ci cu „evangheliile” (canonice).

Nici autorii din 1955-57 nu se arată mai breji, căci ei vorbesc de „autorii evangheliei”. Iarăși: care „evanghelie”?

Pun aici punct observațiilor mele sumare, nu fără a adăuga ceva: mi se întărește tot mai mult impresia că lexicul biblico-teologic din DEX-urile noastre, în loc să te lumineze, te cufundă și mai mult în eroare.

Ce e de făcut?

Înțeleg (și nu prea) că lexicografii au chiulit de la cursurile de cateheză creștină. Dar de ce nu întreabă specialiști de la cele vreo 25 de facultăți de teologie din țară?


După o zi în care s-au spus și s-au rostit multe (am văzut cât de intense au fost schimburile de păreri pe FB în chestiunea Barnevernet vs. Bodnariu), nu găsesc altceva mai potrivit decât rugăciunea „Da pacem”, pusă pe note într-un mod unic de Arvo Pärt.

Acum, mai mult decât în alte zile, avem nevoie de pace și de încredere în voia suverană a lui Dumnezeu.

„Da pacem, Domine, in diebus nostris, quia non est alius qui pugnet pro nobis, nisi tu Deus noster.”

„Lasă pacea Ta, Doamne, în vremurile noastre, căci nu este altul decât tine, Dumnezeul nostru, care să lupte pentru noi”.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 2,860 de alți urmăritori