Mai am vreo 30 de pagini de citit din Noica şi mişcarea legionară. Dincolo de faptul că Sorin Lavric adesea ne dă tâlcuirile lui cam prea discursiv, în loc să fie un Vergiliu discret în desfăşurarea cărţii, rezultatul final rămâne cât se poate de tulburător.
Sunt intrigat să descopăr că motto-ul legionarilor este „Credinţa fără fapte este moartă” (preluată din Epistola lui Iacov). În Biblia legionarilor, acest verset pare să fie scris pe fiecare pagină. Mai mult însă mă intrigă conceptul de „mântuire a neamului” care apare obsesiv în discursul legionar (şi nu numai). Ce înseamnă „mântuirea neamului”? Crezusem că Hristos vine ca să-şi curăţească un popor care să fie al Lui (Tit 2:14 – hina katharise auto laon periousion) şi care să depăşească graniţele unei anumite naţiuni.
Mai straniu decât orice este acceptarea de către legionari a propriei lor damnări, dacă ea înseamna ceva în economia mântuirii neamului. Prin asasinatele comise, Nicadorii, Decemvirii şi Răzbunătorii şi-au periclitat mântuirea, dar au făcut-o pentru „mântuirea neamului”. Cum se poate oare ca nişte oameni care se revendică din creştinism să recurgă la asasinate pentru a-şi impune viziunea religioasă şi socială? 25 octombrie 1924 este data primului asasinat. Corneliu Zelea-Codreanu îl împuşcă pe prefectul Constantin Manciu chiar în faţa tribunalului. La procesul din anul următor este achitat. Credinţa fără fapte este moartă, desigur. Corolarul pare să fie că, la rigoare, credinţa transpusă în fapte poate să şi omoare.
Vaisamar 
28 ianuarie 2008 at 8:48 pm
Doua intrebari – si nu sunt retorice. Nu e tocmai o exceptie ca omorul sa conteze ca ‘fapta’ cand vine vorba de test al credintei, nu? Apoi, de unde ideea de mantuire colectiva – sub umbrela etnica sau de care o fi?
28 ianuarie 2008 at 9:50 pm
Dacă vorbeşti de un test al credinţei creştine în forma în care o „găsesc” eu în Biblie, atunci omorul nici măcar nu poate fi încadrat ca excepţie. Dimpotrivă, Isus atrage atenţia că vor veni momente în care oamenii îi vor ucide pe ucenicii Lui crezând că îi fac un serviciu lui Dumnezeu (Ioan 16:2). Asemenea avertismente, chiar dacă în contextul sec. I se referă la persecutarea grupării creştine de către establishmentul iudaic, îi vizează, într-un anume sens, pe toţi cei care, purtaţi de zelul lor pentru Dumnezeu, se dedau la crime.
În Predica de pe Munte, Isus spunea că nu doar crima (uciderea) este de natură să atragă damnarea, ci chiar şi insulta (Mat. 5:22).
Nu ştiu ce fel de Biblie au citit legionarii. În a mea însă scrie să nu-ţi faci chip cioplit (nici măcar din propria naţiune).
9 iulie 2008 at 8:57 am
DESPRE DIMENSIUNEA CRESTINA A ASASINATELOR LEGIONARE (extras din lucrarea: Secretul sabiei de foc. Sau cum e cu putinta fenomenul legionar, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, 2006):
,,„Chiar dacă – observă Faust Brădescu – în lume s-a împământenit criteriul extrem că o revoluţie nu se afirmă decât prin vărsare de sânge şi prin răsturnare violentă a stării de fapt, Mişcarea Legionară [,drept regulă,] nu acceptă acest punct de vedere ca mijloc al revoluţiei legionare.
Îl acceptă, totuşi, într-un singur caz, acela extrem al unei guvernări abuzive, transformată în tiranie, cum a fost cazul regelui Carol al II-lea care, în ultima fază a domniei lui, devenise un tiran sângeros, a cărui asuprire devenea, văzând cu ochii, mormântul neamului românesc”., Faust Brădescu, Viziunea integrală a Revoluţiei Legionare, Prefaţă de Dr. Gheorghe Buzatu, ediţie îngrijită de Radu-Dan Vlad, Traducere din limba franceză de Mădălina Martin, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997, pag. 54
De ce?
Fiindcă – precum relevă Dumitru Stăniloae – „pe lume sunt trei mari realităţi: insul, neamul şi umanitatea. Dar una fără alta nu pot exista. Insul există prin neam şi umanitatea se manifestă tot prin neam. Insul, afirmându-se pe sine, trebuie să afirme în acelaşi timp umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinată etnic.
Neamul este matca ontologică în care îşi găseşte aşezământ şi rânduială concretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceasta şi în ea existăm noi ca inşi determinaţi.
Ea are o adâncime, o originalitate, proprie realităţilor permanente. Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenţei.
Deci, una din marile griji ale acestor timpuri, care cearcă trăinicia tuturor realităţilor ce există, pentru a risipi ce-i fără vlagă lăuntrică şi a confirma ceea ce ţine tenace în existenţă, să ne fie aceea de-a ne menţine ca neam în identitatea proprie”., Dumitru Stăniloae, Să rămânem identici cu noi înşine, în Telegraful român, XCIII, nr. 1, 1945. Textul se regăseşte în volumul Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2003, pag. 181, 182
Detaliez:
„Neamul românesc este o sinteză biologic-spirituală a mai multor părţi care au intrat în compoziţia lui. Cele principale sunt: elementul dac, elementul latin şi creştinismul ortodox”., Dumitru Stăniloae, Idealul naţional permanent, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 4, 1940. Textul se regăseşte în Dumitru Stăniloae, vol.cit., pag. 103
Acest neam, alcătuit, fireşte, din oameni, „este o sinteză nouă, o individualitate proprie, cu un principiu de viaţă deosebit de toate părţile componente. Legea cea mai înaltă de viaţă a neamului nostru, legea care îl exprimă ca ceea ce este el în chip propriu, este aceea pe care o trăieşte ca întreg, nu care e proprie vreuneia din părţile lui”…(ibidem). Astfel, „caracteristicile elementelor componente sunt străbătute de un timbru nou, unitar, de timbrul individualităţii noi, care este românitatea”. (ibidem) Aşadar, „putem spune că legea cea mai înaltă de viaţă a poporului nostru este românitatea”., ibidem
„Omul e destinat să se dezvolte ca om , prin comuniunea cu ordinea eternă, până la asemănarea( deplină cu această ordine…înaintea lui stă un progres spiritual ale cărui limite nici nu ni le putem închipui”., ibidem, pag. 105
Privitor la această ordine, putem observa două lucruri, şi anume:
a) că „a apărut ca sistem de valori de sine stătătoare numai raţiunii filosofice din timpurile anterioare. Creştinismului, ca şi oricărei alte religii, ele i-au apărut ca atribute şi manifestări ale unei persoane absolute.
Astăzi se apropie de acest punct de vedere şi filosofia.;
b) cu cât ne ridicăm pe scara entităţilor create, cu cât ne apropiem de treapta pe care stă persoana omenească – de singură entitate înzestrată cu putinţa comunicării cu ordinea eternă –, înţelegându-se prin aceasta că şi acea ordine trebuie să aibe un caracter personal, vedem validându-se tot mai mult principiul individualităţii, al deosebirii dintre diferiţii indivizi. Atomii unui element, moleculele unei [uneia şi aceleiaşi] materii sunt strict identice (prezintă identitate deplină între ele n.n.); indivizii unei specii vegetale nu mai prezintă aceiaşi uniformitate, legea de viaţă a speciei e atotputernică. Cam acelaşi lucru se petrece şi în lumea animală. În clasa persoanelor omeneşti însă, individul nu mai e dominat în exclusivitate de instinctele speciei, ci urmează un drum în bună parte ales de sine în chip liber. Drumul acesta e o rezultantă a individualităţii sale libere, dar de o anumită originalitate, şi a ordinii eterne; este rezultanta felului său propriu de relaţie şi de colaborare cu acea ordine.
Relaţia cu ordinea eternă constă în a descifra pretenţiile ei – aceasta e cunoaşterea – şi a răspunde acestor pretenţii, prin realizările de ordin social, moral, politic, artistic, etc. Prin relaţia aceasta se încorporează continuu câte ceva din ordinea eternă în persoana omenească şi în ordinea lumii create, prin mijlocirea acestui instrument, acestui canal, care este personalitatea omenească.
Şi, întrucât nu există [o anumită] persoană omenească, sau [un anumit] grup înrudit de persoane omeneşti – neamuri – prin care să se poată încorpora această ordine în multiplicitatea nesfârşită a aspectelor ei, este dată mulţimea de individualităţi etnice, pentru ca fiecare să încorporeze în sine, după structura şi posibilităţile proprii, într-un anumit fel acea ordine, corespunzător cu [una, respectiv] unul din nenumăratele posibilităţi şi aspecte cuprinse în ea.
Precum fiecare ins creşte în spirit, în însemnătate, prin relaţie pozitivă, prin înaintare spre plenitudine spirituală, cu acea rază a ordinii divine care-i este adecvată fiinţei lui, tot aşa, neamurile, cresc în puteri prin acel fel de comunicare activă cu ordinea eternă care le este proprie lor, care le e indicată, de fiinţa lor originală, ca întreg, care formează legea cea mai înaltă a individualităţii lor etnice.
Din aceasta rezultă că idealul permanent al neamului nostru este creşterea spirituală – aceasta presupune, desigur, şi o bază corespunzătoare de existenţă fizică – printr-un fel de relaţie cu ordinea valorilor eterne, determinat de individualitatea sa etnică, de românism; printr-o comuniune românească cu Dumnezeu.
Care este modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Acesta, ne-o spun istoria şi viaţa actuală a poporului nostru, este ortodoxia”., ibidem, pag. 105, 106
„Ortodoxia e har dumnezeiesc, adică prezenţă familiară a lui Iisus printre noi, transfigurându-ne viaţa, adâncindu-i înţelesul, dându-ne răbdare şi curaj în mijlocul neajunsurilor, într-o măsură în care nu ne-ar putea da, dacă ar lipsi Hristos, nici un om, oricât ar pretinde că-l înlocuieşte exact”., Dumitru Stăniloae, Ortodoxia, lumina lumii şi inima neamului nostru, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 11, 1940. Textul se regăseşte în Dumitru Stăniloae, vol.cit., pag. 111
Faptele ce însoţesc firul scurgerii timpului atestă că „datorită ortodoxiei neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie în care n-a avut nici un ajutor de la oameni. Ci a fost cu Iisus Hristos. Şi, ajutat de El, toate le-a biruit. Au fost, în schimb, alte neamuri, puternic încrezute în oameni ce se dădeau asemenea lui Hristos, care nu şi-au putut menţine existenţa lor ca stat.
Ortodoxia, fiind vedere dreaptă a voii Dumnezeieşti şi a posibilităţilor şi a ţintelor omeneşti, precum şi comunicare neintermediată cu Iisus Hristos – e şi viaţă dreaptă, e şi blândeţe, e şi sfinţenie. Iar când trebuie să fie eroism, e eroismul cel mai dezinteresat, mai curat, mai lipsit de cruzime şi de poftă de stăpânire. Oportunismul şi cinismul politic e străin de sufletul crescut în ortodoxie”., ibidem
„Credinţa creştină e pentru credincios un impuls spre afirmarea comunităţii naţionale, spre iubirea, mai presus de fire, a celor cu care firea l-a aşezat în relaţii fundamentale de viaţă. Creştinismul răzbate în mod necesar spre naţionalism. Mântuirea e desigur o problemă care trebuie să frământe personal pe fiecare om, dar ea nu poate fi dobândită de om printr-o trăire de eu izolat, ea nu se împărtăşeşte omului în asceastă calitate – care e anormală –, ci în calitatea lui de membru al unei comunităţi, iar cea mai firească comunitate este cea naţională”., Dumitru Stăniloae, Creştinism şi naţionalism, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 40, 1940. Textul se regăseşte în Dumitru Stăniloae, vol.cit., pag. 119
„Apropierea creştinismului de naţiune a fost uşurată şi de filosofia mai nouă, care a descoperit că realitatea cea mai înaltă nu e cea a obiectelor, ci cea omenească, iar aceasta nu se poate găsi normal şi cu posibilităţi de plenitudine, decât în comuniunea dintre persoane. Aceasta e natura, iar creştinismul nu face decât să-şi toarne harul în această natură, ca s-o desăvârşească. Creştinismul e perfecţionarea relaţiei naturale dintre om şi om, desăvârşirea comuniunii, desăvârşirea dragostei, sau legătura desăvârşirii.
De aici nu e decât un pas până la a spune: cea mai naturală dintre relaţii, dintre manifestările necesare naturii, este comunicarea cu cei apropiaţi, care au în toate cazurile fireşti, aceeaşi limbă, aceeaşi istorie, aceleaşi aspiraţii, acelaşi destin. Naţiunile sunt comunităţi de destin, comunităţile cele mai temeinice, mai statornice, înfăşurate prin mai multe fire de legătură, deosebit de profunde, faţă de alte feluri de comunităţi, cu mult mai trecătoare (de durabilitate inferioară n.n.), mai superficiale. (de profunzime redusă n.n.). creştinismul n-a venit să se opună tendinţelor celor mai fireşti de comuniune, concretizărilor celor mai profunde ale acestor tendinţe, n-a venit să înăbuşe natura, să o facă să caute alte forme de comuniune mai puţin fireşti (cu deficit de organicitate n.n.), ci să intensifice, să înalţe, să desăvârşească formele naturale ale relaţiilor omeneşti.
Comuniunea este chiar o condiţie fundamentală a mântuirii. Nu poţi împlini voia lui Dumnezeu, nu poţi exercita faptele creştineşti, nu poţi afla şi experia pe Dumnezeu chiar, decât în cadrul comuniunii. Aceasta se colorează şi se umple întotdeauna de alt conţinut, după cum credinţele celor ce o întreţin sunt altele. Dar, în afară de ea nu se poate trăi religia. Iar comuniunea cea mai firească, cea mai de temelie, este aceea între membrii aceleiaşi naţiuni. În mod necesar, ea trebuie folosită pentru trăirea în cadrul ei a conţinutului religios. Un creştin e fericit de ţesătura de ocazii ce i-o oferă apartenenţa la comunitatea naţională, pentru a-şi trăi în ea conţinuturile religioase. Întrucât e om legat de un spaţiu, împletit prin limbă, prin istorie, cu un grup naţional, el nu se poate izola de acel grup, pentru a stabili altă comuniune, căci pentru aceasta ar trebui să fugă din ţara unde s-a nascut, unde l-a destinat Dumnezeu să trăiască”., ibidem, pag. 118, 119
„Dumnezeu nu mă va răsplăti pentru modul cum am ştiut să mă desfac de comunitatea firească în care mi-a fost dat să trăiesc, ci după modul în care am afirmat această comuniune, cu voinţa şi cu iubirea mea creştină.
Dumnezeu priveşte pe om nu în izolarea lui, ci ca membru al unei comunităţi mai largi, priveşte propriu-zis comunităţile şi, prin ele, face părtaş pe om de har şi mântuire. Şi întrucât comunităţile cele mai fireşti sunt neamurile, de ce n-am spune că privirea directă a lui Dumnezeu cade pe neamuri, şi numai întrucât inşii fac parte din neamuri, simte fiecare [dintre ei] privirea lui Dumnezeu asupra lui.
În cartea lui Daniil se spune că Dumnezeu pune în cumpănă împărăţia, nu pe ins în parte. Iar la Apocalipsă se vorbeşte de mântuirea neamurilor, nu a inşilor”., ibidem, pag. 119
Iar dacă, aşa cum accentuează Nae Ionescu, „un creştin este, luptă şi cere împlinirea legii lui Dumnezeu”(Nae Ionescu, Iertarea creştină, în Cuvântul, an III, nr. 624 din 29 noiembrie 1926. Textul se regăseşte în Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pag. 114), iar aceasta cere ca fiecare fiinţă umană să evolueze spiritual prin simbioză cu comunitatea naţională de iubire din care face parte, înţelegem că, între direcţiile majore ale activismului nostru personal, trebuie să includem, permanent şi pregnant, apărarea naţionalităţii noastre româneşti. În acest sens, să ne fie mereu viu în conştiinţă că pentru păstrarea, neştirbită, a fiinţei naţionale, avem, fiecare dintre noi, deplina îndreptăţire şi sfânta obligaţie de a folosi, în situaţie de necesitate – adică după ce, fără succes, am întrebuinţat toate mijloacele paşnice – chiar violenţa fizică.
Aceasta deoarece, exemplifică acelaşi Nae Ionescu: „Ştim că batjocorit, scuipat, pălmuit şi spânzurat (pironit n.n.) pe cruce, Hrisos a gemut îndurător: Iartă-le lor Doamne, că nu ştiu ce fac! Dar tot Hristos, îndurătorul a toate, e cel care a luat biciul şi a gonit pe zarafii şi [pe] negustorii care spurcau casa Domnului. De ce se uită aşa uşor lucrurile acestea? De ce nu ne dăm seama că blasfemăm şi batjocorim tocmai ce e mai cutremurător de sublim în creştinism, atunci când bagatelizăm iertarea creştină, făcând din ea o muşama cu care să acoperim păcatele ce se fac împotriva legii?…De-ţi va greşi aproapele tău nu de şapte ori, dar (ci n.n.) de şapte zeci de ori câte şapte, iartă-l pre el” (ibidem)… Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: iertarea greşiţilor noştri echivalează cu indiferenţa faţă de răul care ni se face, pentru că acest rău noi nu-l simţim, [adică] nu trebuie să-l simţim. Aşa fiind, iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală. Dar, atunci, iertare pentru păcatele împotriva legii nu există pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăzneala şi orgoliul acesta ne-ar pierde. Încetaţi deci, mieluşei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate”., ibidem
„Cu aceeaşi credinţă în Dumnezeu – circumstanţiază Ion Coja –, legionarii au mers şi ei după pilda cristică, a Celui ce a propovăduit învăţătura iubirii împinsă până la gestul paradoxal de a-i oferi celui ce te-a pălmuit o dată şi celălalt obraz!
Numai că acelaşi Iisus ne-a învăţat că sunt momente când trebuie să mai pui mâna şi pe biciul pedepsitor, nu pentru a te apăra pe tine, fiinţă trecătoare, individ sortit unei existenţe efemere, ci ca să te pui stavilă când celălalt atentează la veşnicia neamului tău, la integritatea comunităţii în care te-ai născut şi care ţi-a dat identitate în faţa lui Dumnezeu! Ca să-i aperi pe ai tăi!…
Da, întorci şi celălalt obraz, dar numai dacă e vorba strict de obrazul tău, ca ins, ca persoană. Dar când cineva loveşte în obrazul neamului tău, atunci şi Iisus şi Moise, şi oricine, toţi te învaţă la fel: să fii necruţător!
Sub această boltă de semnificaţii se înscrie gestul nicadorilor şi, în mare, toate violenţele comise de legionari!”, Ion Coja, Nicadorii, în Săpămâna românească, An II, nr. 51, 16-22 noiembrie 2006, pag. 24
„Căci legionarii aşa s-au simţit şi aşa au şi fost atunci când au ridicat braţul pedepsitor: în legitimă apărare. Dar nu în apărarea propriei persoane, ci în apărarea Neamului!”, ibidem
„«Salvarea Ţării, a Neamului, este legea mai presus de toate legile: suprema lex».
Nicadorii nu au încălcat această lege ci, dimpotrivă, i s-au supus fără preget!”, ibidem
„Această lege o nesocotise I.G. Duca, iar codul penal şi practica judiciară îl lăsau nepedepsit pe infractor. Pe I.G. Duca şi pe alţii care ştiau bine că săvârşiseră mari ticăloşii pentru care nu aveau însă niciodată să plătească în faţa instanţelor atât de corupte ale României interbelice. Dar iată că apare o instanţă nouă, insensibilă la subtilităţile avocăţeşti şi la forţa banului de a corupe pe oricine. O instanţă care face, din interesul naţional, principiul suprem al justiţiei! O instanţă care nu confundă justiţia cu legalitatea! Care nu recunoaşte legile măsluite, gândite pentru folosul marilor vânzători de Ţară!
Această justiţie a acţionat prima oară prin nicadori şi apariţia ei e uşor de imaginat ce reacţie a stârnit în clasa politică a profitorilor de pe urma celor prea buni şi prea blânzi, şi uşor de prostit nu pentru că ar fi proşti, ci pentru că sunt capabili să vadă, chiar şi-n ticăloşia şi nedreptatea cea mai mare, voia Domnului.
Facă-se!”, ibidem
„Nicadorii(;), au găsit cum să dea peste cap întregul sistem de apărare pe care şi l-au creat, prin minciună şi înşelătorie adversarii lor, sistem de apărare care a transformat democraţia , ca sistem politic, şi justiţia, ca instituţie, (;)în prestatori de servicii pentru caracatiţa mondială a corupţiei, infiltrată până la cel mai mărunt funţionar de stat”., ibidem
Aidoma, adică predându-se Poliţiei din proprie iniţiativă – deşi ar fi putut lesne să fugă cu succes şi, de asemenea, cu toate că ştiau exact ce cumplite consecinţe, inclusiv cazne de felul acelora prin care Inchiziţia îngrozise Spania cu jumătate de mileniu în urmă, vor avea să suporte (vezi pe larg şi, fireşte, nelimitativ: Ion Coja, art.cit., integral, sau Redacţia Obiectiv Legionar, Comentarii la articolul Mr. Ion T. Ciobanu, Dictatura Regelui Carol al II-lea sau despre cum s-a încercat gestionarea crizei acesteia, făcute în Obiectiv Legionar, nr. 38-39, Septembrie-Octombrie 2006, pag. 6 [O.L. 38-39]) –, au procedat şi legionarii care, în septembrie 1939, l-au «executat» pe Armand Călinescu, prim-ministrul asasin, care avea pe conştiinţă viaţa (şi tinereţea) Căpitanului, a nicadorilor şi a decemvirilor, ucişi prin strangulare de gardienii care îi păzeau”., Ion Coja, art.cit., pag. 24
„Imediat după atentat echipa Miti Dumitrescu s-a deplasat în str. General Berthelot”(Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima, vol.II, Editura Crater, Bucureşti, 1996, pag. 145)”şi, îşi aminteşte Paul Ştiubei («la data aceea în 1939( inginerul şef al aparatelor din Radiodifuziune», cf. Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 43), a intrat în localul Radiodifuziunii trăgând în tavan mai multe focuri de revolver. Aceasta pentru a intimida şi paraliza presupusa gardă militară de pază. Spre stupefacţia istoriei această instituţie a Radiodifuziunii nu avea pază militară şi avea numai doi portari, salariaţi proprii, care controlau intrarea.
Echipa Miti Dumitrescu s-a dus direct în sala de înregistrare şi difuziune unde cânta orchestra Radio(;). Miti Dumitrescu a luat microfonul din faţa orchestrei şi a pronunţat următorul mesaj către Naţiune şi Istorie:
«Astăzi 21 septembrie 1939 ora 1430 primul ministru Armand Călinescu a fost executat de o echipă legionară de sacrificiu care a făcut justiţie pentru asasinarea lui Corneliu Z. Codreanu la 30 noiembrie 1938».
Salariaţii Radiodifuziunii au întrerupt difuzarea la jumătatea mesajului şi astfel publicul ascultător n-a recepţionat justificarea atentatului.
Odată cu exprimarea mesajului, echipa Miti Dumitrescu a depus pe podea revolverele şi a ridicat spre tavan ambele mâini.
Aceasta cu semnificaţie de predare către autorităţile de stat. Până să vină poliţia spre a-i aresta(;), directorul general al Radiodifuziunii( s-a repezit asupra lui Miti Dumitrescu şi i-a tras două palme. Miti Dumitrescu nu a ripostat şi a rămas mai departe imobil cu mâinile ridicate spre tavan.
Poliţia a venit în frunte cu generalul Gavrilă Marinescu şi i-a luat pe legionari”., Paul Ştiubei, Mărturisire făcută în calitate de pacient doctorului Şerban Milcoveanu, redată în Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 43, 44
„Lui Miti Dumitrescu i s-au rupt ambele braţe, iar limba i-a fost scoasă din gură cu un cârlig”., Redacţia Obiectiv legionar, Comentariile amintite, extras
Fiecare dintre cei nouă membri ai echipei de sacrificiu, după ce a fost „torturat timp de 8 ore într-un mod înfiorător”(XXX, Cronologie legionară, în [O.L. 38-39], pag. 69, Ediţia I-a, Colecţia Omul Nou, Salzburg, 1953), a fost „legat şi împuşcat fără judecată”., ibidem
Apoi, tot Poliţia, „le-a depus cadavrele chiar la locul atentatului, strada Ştirbei Vodă la întretăierea cu bulevardul Ardealului”., Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 44
„Încă o informaţie.
La acea dată era mare caniculă în Bucureşti.
Prefectura Poliţiei Capitalei a montat în jurul cadavrelor mai multe tribune pentru ca publicul să [le] vizioneze descompunerea(;).
La faţa locului au venit membrii Guvernului şi alte somităţi ale clasei conducătoare.
În «Jurnalul» care a rulat la cinematografele din acea epocă s-a putut vedea [,spre pildă,] cum( ministrul educaţiei naţionale profesorul Petre Andrei scuipă cadavrele în chip de ură şi pedeapsă post mortem”., ibidem, pag. 45
De asemenea, „( şcolile au venit să le scuipe şi să le blesteme”., Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima, vol.I, pag. 146
„Nu se ştie ce s-a întâmplat [apoi] cu cadavrele(;). După toate probabilităţile au fost incinerate la Crematoriul Cenuşa şi ce a rezultat a fost azvârlit la gunoi”., idem, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 45
Din cadrul aceloraşi sinistre represalii, fac parte şi „masacrele mişeleşti din noaptea de 21-22 septembrie 1939. Noul guvern constituit sub preşedenţia gen[eralului] Argeşanu, având pe gen[eralul] Gavril[ă] Marinescu ca Ministru de Interne, a ordonat uciderea tuturor fruntaşilor legionari din lagăre şi închisori, precum şi a câte 3-5 legionari din fiecare judeţ.
Astfel, au fost asasinaţi grupul de la închisoarea Râmnicu-Sărat în frunte cu ing. Gh. Clime, care a fost( torturat în mod înfiorător; 44 în lagărul de la Miercurea Ciuc; 31 în lagărul de la Vaslui; 7 la Spitalul Militar din Braşov; 10 în Bucureşti; 147 în restul ţării. În total, 252 de legionari”., XXX, Cronologie legionară, în [O.L. 38-39], pag. 70
De asemenea, pe 22 septembrie „Victor Dragomirescu este ridicat de la Spitalul închisorii Văcăreşti, sugrumat în maşină şi dus la crematoriu unde, încă dând semne de viaţă, a fost ars de viu”., ibidem
Omisesem, mai sus, să-ţi precizez motivul asasinării lui I.G. Duca. El, în calitatea sa de prim-ministru, semnase, în 1933, un angajament internaţional pentru încetăţenirea în ţară a 300.000 de evrei (vezi detalii în Ion Coja, art.cit, pag. 22). Şi-aceasta când, „în luna decembrie 1933, vreme de pace, nu existau nicăieri [în lume] persecuţii antievreieşti”(ibidem, pag. 22); „iar adăugaţi la ceilalţi aflaţi deja în România, unii cu forme legale, alţii clandestini, evreii din România ar fi ajuns să depăşească un milion şi jumătate, devenind, practic, cea mai numeroasă minoritate etnică din România”., ibidem
Dar „de ce să se producă un asemenea exod, din Polonia în România, un exod de dimensiuni superioare celui biblic?! Explicaţii oficiale nu s-au dat, dar chiar şi dacă ar fi existat aceste justificări, cine ar fi împiedicat apariţia altor explicaţii, a altor «scenarii»?
Un astfel de scenariu, care a circulat mult în perioada interbelică, este acela potrivit căruia comunitatea evreiască, preocupată( în mod firesc, de constituirea unui stat Israel, cu un teritoriu propriu, ar fi vizat, ca teritoriu al acestui stat, o parte din teritoriul românesc!”., ibidem
„La acea dată, în 1933, acest plan al cărui susţinător tenace fusese vestitul ministru [de interne al Franţei]( Adolphe Crémieux (1796-1880), avea o vechime de aproape un secol! Aşa se explică, susţin unii, presiunile făcute asupra României şi la Conferinţa internaţională de la Berlin (1878), şi la Paris (după primul război mondial), pentru ca România să accepte încetăţenirea necondiţionată a oricărui evreu care ar fi vrut să se stabilească în România. Deja însă, pe căi legale sau altminteri, în România de după 1830, s-au scurs importante efective umane evreieşti, din Rusia şi Polonia îndeosebi, al căror număr ameninţa să pună în cumpănă caracterul românesc al unor importante suprafeţe din teritoriul naţional. Oraşele moldoveneşti, în frunte cu Iaşii, erau deja locuite cam toate de o populaţie majoritar evreiască.
Cum pica în acest context intrarea în ţară a încă 300.000 de evrei, e uşor să ne imaginăm! Din păcate singurii care au reacţionat (iar reacţia lor nu a imaginat cea mai fericită soluţie) au fost legionarii. Celelalte formaţiuni politice nu au avut nimic de obiectat. Din partea legionarilor, generalul Cantacuzino-Grănicerul i-a făcut o vizită prim-ministrului acasă şi, în virtutea faptului că se cunoşteau şi se preţuiau dintotdeauna, (;)l-a avertizat: «Ghiţă, să ştii că dacă semnezi intrarea în ţară a 300.000 de evrei, băieţii (adică legionarii – n. I.Coja.) te împuşcă!»
Generalul, aşadar, nu s-a plâns de nedreptatea care li se făcea legionarilor prin desfiinţarea partidului lor, împiedicându-i să se prezinte la alegerile de peste câteva zile. Ci i-a făcut lui Duca o cerere pe care ar fi trebuit s-o susţină şi celelalte partide, căci intrarea a 300.000 de alogeni, indiferent de naţionalitatea acestora, era o măsură inacceptabilă în numele celor mai elementare interese naţionale”., ibidem
„Sora lui I.G. Duca( a reprodus cuvintele pe care le-a rostit I.G. Duca, întors acasă, după ce a semnat pentru încetăţenirea celor 300.000 de evrei: «Mi-am semnat condamnarea la moarte!»
E cumplit şi naşte o mulţime de întrebări faptul că I.G. Duca a semnat acea convenţie (sau ce-o fi fost), ştiind bine ce i se va întâmpla şi, mai ales, ştiind bine cât rău aduce astfel Ţării şi Neamului său. De ce a semnat I.G. Duca? Singurul răspuns plauzibil rămâne acela că I.G. Duca îşi asumase anumite obligaţii de supunere şi ascultare necondiţionată, pe care nu era chip să le încalce”…, ibidem
Oricum, „asasinatul politic nu a fost inventat de legionari! Dar este evident că legionarii sunt acuzaţi pentru aceste asasinate cu o insistenţă şi cu o strategie a dezinformării atât de bine pusă la punct încât trebuie să ne întrebăm ce anume supără în mod specific şi pe cine în faptul că legionarii, pe parcursul a( 20 de ani( săvârşiseră câteva asasinate (Manciu, Duca, Stelescu, Armand Călinescu şi…cam «atât»), iar împotriva lor autorităţile, subliniez: autorităţile, ocolind legea, încălcând-o chiar, uciseseră cu de la sine voie, a regelui şi a zbirilor poliţiei şi din guvern, peste 300 (trei sute) de tineri care, ca persoană, ca individ, nu săvârşiseră nici o infracţiune, nici o fărădelege.
Se uită lucrul acesta sau este complet necunoscut de cei care îi consideră mai departe pe legionari nişte asasini prin excelenţă, adică prin mentalitate şi prin program politic.
Mai sunt oare legionarii, la acest «scor» atât de categoric, 300-4, mai sunt ei asasinii sângeroşi şi bezmetici pe care ni-i prezintă fel de fel de istorici şi publicişti care uită cu consecvenţa cea mai stranie să amintească circumstanţele( în care aceştia s-au simţit obligaţi să recurgă la forma supremă de apărare?!”, ibidem, pag. 24
Nu cumva, precum avertizează Şerban Suru, „poate( cei din fruntea ţării nu vor să se cunoască istoria reală, căci, de-abia atunci oamenii de rând se vor putea proteja împotriva repetării istoriei şi, o asemenea posibilitate, conducătorii noştri nu o agreează căci poate au de gând să «repete» istoria, luând exemple din trecut atunci când se vor afla la ananghie. Să nu uităm că pentru Ion Iliescu a fost la modă în anul 1990 să dea vina pe legionari şi să spună că împotriva regimului neocomunist de atunci, manifestaţiile populare au fost de tip «legionar» – în sensul rău al cuvântului”., Şerban Suru, Adresă către autorităţi…, în Obiectiv Legionar, nr.38-39, Septembrie-Octombrie 2006, pag. 1, [O.L. 38-39]
Să nu uităm, vorba lui Ion Coja, că, „ce trăim noi azi seamănă destul de bine cu ce se întâmpla în România anilor ’30. Numai că atunci era mai evident pericolul din afară, al dezagregării României Mari. Acest pericol nu aş zice că azi este mai mic, sau că nu există! Dimpotrivă! Este poate mai mare ca-n anii ’30, dar este mult mai discret, mai bine disimulat sub felurite lozinci şi structuri europenizante, uzând de arme mai eficiente decât cele aflate în dotarea armatelor, cum ar fi arma financiară sau arma psihologică”., Ion Coja, art.cit., pag. 23
Apropo, întreabă retoric Nicador Zelea Codreanu: „Care erau atunci [,în anii ’30,] duşmanii declaraţi ai Legiunii şi implicit ai prosperităţii României şi ai românilor?
Politicianismul, corupţia, spolierea bogăţiilor ţării şi pauperizarea majorităţii zdrobitoare a românilor, asaltul economic al străinilor, cumpărând totul pe nimic, înrobind bietul român pe salarii de supravieţuire, despădurirea munţilor României în folosul unor venetici, transformarea românilor într-un popor de bolnavi datorită mizeriei creatoare de boli sociale şi a asistenţei sociale de două parale!
Atenţie, vi se pare cunoscut?( Ce vi se poate părea depăşit?”, Nicador Zelea Codreanu, Despre nişte reformatori, în Cuvântul Legionar, An III, nr.36, august 2006, pag. 3
Dacă nimic, are cuvântul Şerban Suru:
„[–] Terorismul de stat este cel mai înfiorător, cel mai distrugător tip de terorism, căci cetăţenii sunt la discreţia forţelor Statului, forţe care în loc să îi apere, îi torturează şi îi ucid”(Şerban Suru, Invitaţie la Conferinţa cu titlul «70 de ani de terorism în România modernă – începutul…», ţinută la Sala Dalles din Bd. Nicolae Bălcescu, nr. 18, sector 1, Bucureşti, în data de 20.09.2006, între orele 18-20. Textul se regăseşte în [O.L. 38-39], pag. 2), „practicând teroarea de stat ca metodă de anihilare a adversarilor politici şi de supunere totală a populaţiei”., ibidem
Ciulesc urechea…”
VEZI PE LARG:
Secretul sabiei de foc. Sau cum e cu putinta Fenomenul Legionar
Testamentele politice ale lui Ion Antonescu si Corneliu Zelea Codreanu
Mota si Marin. Testamentele lor politice
Toate aceste carti au copyliber.
18 mai 2009 at 6:40 pm
[…] fine, postările despre Dostoievski, respectiv conexiunile dintre Noica şi legionari ne furnică şi ele destul de puternic. Possibly related posts: (automatically generated)Dude, who […]
7 octombrie 2010 at 1:33 pm
ce mizerie…”25 octombrie 1924 este data primului ASASINAT. Corneliu Zelea-Codreanu îl împuşcă pe…”
tu ori esti dezinformat total (si deci iti dai cu parerea fara sa fi citit macar doua randuri), ori esti pornit sa comentezi cu rautate despre CZC… ala a fost asasinat?!?!? stii ce inseamna ASASINAT?! stii ce inseamna ”legitima aparare”?
cred ca stii…ca nu pari prost. inseamna ca ai comentat tendentios in mod intentionat.