Din nou despre Erickson şi Bonhoeffer.bonhoeffer.jpg

Citez de la p. 64, vol. 3 de Teologie creştină: „În ultimii ani ai vieţii sale [Bonhoeffer] a adoptat o poziţie pe care a numit-o ‘creştinism nereligios’.” (Notă care trimite la Letters and Papers from Prison, 1972, p. 278-280.)

Erickson reuşeşte o performanţă cum rar întâlneşti. Concentrează maximum de neadevăruri în minimum de cuvinte. S-o luăm şcolăreşte:

1) Mai întâi despre formularea „În ultimii ani ai vieţii sale…”. Bonhoeffer pomeneşte prima dată de „creştinismul nereligios” (dacă îl adoptă sau nu rămâne de stabilit mai jos) într-o scrisoarea datată 30 aprilie 1944 (p. 278-280 în Letters and Papers). Pe data de 9 aprilie 1945 a fost spînzurat de nazişti în lagărul din Flossenbürg. Aşadar, nici vorbă de „ultimii ani”. Şi dacă ar fi devenit adeptul unei asemenea concepţii, ar fi fost „cu un an înainte de moarte” sau „în ultimul an de viaţă”. Passons.

2) „…a adoptat” [engl. „developed”]. Ehei, acum Erickson nu se fereşte să dea verdicte sigure acolo unde lucrurile sunt mai complicate. Să vedem de fapt ce spune Bonhoeffer în scrisoarea către Eberhard Bethge, datată 30 aprilie 1944.

Chiar la începutul epistolei, B. dă glas presentimentelor că evenimente mari şi importante, aflate deja în derulare, vor schimba relaţia dintre el şi cei apropiaţi (în speţă, Maria, logodnica lui). În lumina schimbărilor care se anunţă, simte că tânjeşte să privească (asemenea îngerilor din 1 Pet. 1:12) pentru a vedea cum va rezolva Dumnezeu ceea ce aparent este insolubil. Bonhoeffer este încrezător că, pentru cei ce au ochi de văzut, versetele din Ps. 58:11 şi Ps. 9.19 se vor dovedi adevărate.

La nivel teologic, B. este într-adevăr frământat de nişte probleme şi simte nevoia să le discute cu Bethge: „Ceea ce mă necăjeşte fără încetare este următoarea întrebare: ce este creştinismul cu adevărat, sau cine este Hristos cu adevărat pentru noi, astăzi. A trecut vremea când oamenilor li se putea spune totul cu ajutorul cuvintelor, teologice sau evlavioase, după cum a trecut şi vremea interiorităţii şi a conştiinţei – iar aceasta înseamnă vremea religiei în general. Ne îndreptăm spre o nişte vremuri complet nereligioase; oamenii, aşa cum se găsesc acum, pur şi simplu nu mai pot fi religioşi”.

De remarcat că Bonhoeffer nu face aici decât să ia pulsul vremii sale. Germania este în război de 4 ani şi jumătate şi sentimentul religios înregistrează un recul pe care autorul îl simte foarte bine. De altfel, „chiar şi cei care se consideră în mod sincer ‘religioşi’ nu acţionează câtuşi de puţin pe măsură, aşa că probabil înţeleg cu totul altceva prin ‘religios’.”

Vreme de 19 veacuri de predicare creştină, s-a pornit de la premisa unui ‘a priori’ religios. Dar, dacă (şi aici B. vorbeşte ipotetic) într-o zi ar deveni limpede că acest ‘a priori’ nu există, iar omul devine în mod radical nereligios, ceea ce se întâmplă oarecum, ce înseamnă aceasta pentru ‘creştinism’? Înseamnă, spune el, că „fundamentul este înlăturat de sub ceea ce s-a numit până acum ‘creştinism’ şi că român doar câţiva ‘ultimi supravieţuitori ai epocii cavalerismului'”.

Bonhoeffer problematizează apoi cu o suită de întrebări: „Dacă judecata noastră finală este că forma apuseană de creştinism se dovedeşte doar un stadiu premergător absenţei complete a religiei, ce decurge de aici pentru noi, pentru Biserică? În ce fel poate fi Hristos Domn şi al celor nereligioşi? Există creştini nereligioşi? Este religia o simplă haină a creştinismului – şi chiar această haină a arătat destul de diferit la răstimpuri – atunci ce este un creştinism nereligios?”

După cum se poate constata cu ochiul liber, Bonhoeffer n-a adoptat nicio clipă ceea ce i se atribuie. Pur şi simplu s-a uitat în jur, a constatat un declin al religiei (pe fondul războiului) şi şi-a pus problema: Ce se întâmplă cu Biserica? Dispare pur şi simplu? Lucrurile arată foarte negru: putem concepe creştinismul în forma lui nereligioasă? Autorul nu are deocamdată răspunsuri. Este însă un om onest care îşi pune întrebări. De altfel, după un comentariu referitor la Barth, autorul continuă suita interogaţiilor:

„Ce înseamnă o biserică, o comunitate, o predică, o liturghie, o viaţă creştină într-o lume nereligioasă? Cum vorbim despre Dumnezeu – fără religie, adică fără presupoziţii metafizice condiţionate temporal etc. ? Cum vorbim (sau poate că acum nici nu mai putem ‘vorbi’ ca înainte) într-un mod ‘secular’ despre Dumnezeu? În ce fel suntem noi creştini ‘seculari nereligioşi’, în ce fel suntem ekklesia, cei chemaţi, fără a ne privi pe noi înşine dintr-un punct de vedere religios ca fiind favorizaţi, ci ca aparţinând în întregime lumii? În acest caz, Hristos nu mai ţine de religie, ci este ceva diferit, Domn al lumii. Dar ce înseamnă aceasta? Care este rolul închinării şi al rugăciunii într-o situaţie nereligioasă?”

În acest punct, cu aceste întrebări care îl frământă, autorul întrerpe scrisoarea şi promite că va reveni. Descoperim însă ca a reluat scrisul mai jos.

Ultima parte a scrisorii nu mai revine direct la acest subiecte, ci doar exprimă nemulţumirea lui B. că anumiţi oameni încearcă să-l ‘strecoare’ pe Dumnezeu în discuţii cu semenii lor doar când aceştia sunt bolnavi sau încărcaţi de vinovăţie. „Mi-aş dori să vorbesc despre Dumnezeu nu când omul este pe moarte, sau cuprins de vinovăţie, ci când trăieşte din plin şi îi merge bine,” spune autorul, nemulţumit că Dumnezeu este adus cumva dinspre margini în viaţa omului. „Biserica stă nu la margine, unde puterile omului cedează, ci în centrul satului. Aşa este în VT şi din acest punct de vedere încă citim prea puţin NT în lumina celui vechi.”

Dincolo de orice însă îl frământă întrebările puse mai sus: „Cum arată acest creştinism nereligios şi ce formă îmbracă reprezintă un subiect la care mă gândesc forte mult şi îţi voi scrie mai multe despre aceasta în curând.”

B. îi cere părerea lui Bethge în legătură cu cele scrise şi încheie spunându-i că asupra lor, a celor aflaţi la jumătatea distanţei dintre Răsărit şi Apus, va cădea o responsabilitate uriaşă în acest sens.

Este limpede, din această scrisoare, că Bonhoeffer e sincer preocupat de soarta Bisericii într-o lume care lui i se pare (şi care este, la vremea respectivă) tot mai nereligioasă. Cum nu se poate resemna cu gândul de a sta nepăsător, problematizează şi îi cere prietenului său părerea. De aici însă şi până la a spune că ‘a adoptat’ un creştinism nereligios e cale lungă.

În lumina acestor reflecţii, enunţul din Erickson ar trebui reformulat astfel:

„La începutul lui 1944, pe fondul războiului prelungit şi aflat deja de un an la închisoare, D. Bonhoeffer a început să-şi pună în mod serios problema implicaţiilor pe care le are declinul religiei pentru Biserică şi pentru creştinism în general. O scrisoare din 30 aprilie 1944, adresată lui E. Bethge, dă glas numeroaselor sale frământări privitoare la un posibil ‘creştinism nereligios’ ale cărui implicaţii încă nu-i sunt limpezi.”

P.S. Voi veni cu un alt post pentru alte afirmaţii din Erickson.