Dostoievski nu este sigur că crede în Dumnezeu, lucru pe care-l mărturiseşte într-o scrisoare din anul 1854 adresată protectoarei sale din Siberia, doamna Fonvizina şi pe care-l reia în Demonii, unde purtătorul său de cuvânt, Şatov, mărturiseşte că crede în Rusia, în ortodoxie, în Cristos. Dar în Dumnezeu? În acest punct, el se declară fiu al epocii sale şi tulburat de îndoială.
Cristosul său se înscrie în seria Cristoşilor romantici, între Cristosul lui Hegel şi Parsifalul lui Wagner, fiind şi un fel de Kaspar Hauser, prăbuşit din lumile superioare în aceasta şi a cărui reprezentare adecvată este prinţul Mîşkin în Idiotul, martor neputincios, în jurul căruia se înmulţesc catastrofele. Este oare readus la viaţă? Admirând Cristosul mort al lui Holbein la muzeul din Basel, Dostoievski fusese măcinat de îndoială. Să fie oare el Adevărul? ‘Dacă mi s-ar dovedi’, continua el în scrisoarea sa către Natalia Fonvizina, ‘că Cristos este dincolo de adevăr şi că în realitate adevărul este dincolo de Cristos, aş vrea mai curând să rămân alături de Cristos decât de adevăr.’ Afirmaţie măreaţă, dar teribil de periculoasă, deoarece admite că ar putea fi un lucru frumos şi meritoriu să urmezi un impostor. În acest caz, cultul său hiperdulic faţă de Cristos, faţă de un Cristos lipsit de un raport bine definit cu Tatăl, cu atotputernicia, cu adevărul, cu promisiunile profetice faţă de Israel, ar putea fi socotit fără nici o reţinere ca fiind idolatrie
Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 305-307.
Vaisamar 
5 februarie 2008 at 8:30 am
La cat de tomist este Besancon, nu-i de mirare felul in care-l evalueaza pe Dostoievski. Sa fie oare o reactie defensiva din partea unui Besancon care isi vede atacat propriul crestinism de tip scolastic, de catre un Dostoievski, nu numai romantic, dar si rasaritean?
5 februarie 2008 at 9:15 am
In orice caz, romantic sau nu, dacă Dostoievski se îndoieşte de Dumnezeu şi nu crede în Hristos ca Dumnezeu întrupat, nu văd cum ar putea fi creştin. Romanele sale sunt caracterizate de o tematică de inspiraţie creştină, dar asta nu-l face pe autor creştin.
7 februarie 2008 at 5:38 pm
Nu stiu daca Besancon a surprins cu ce-a vrut sa socheze Dostoievski: adevarul e un concept abstract, dar suferinta pe care i-am „daruit-o” noi, umanitatea, lui ISUS,este concreta, palpabila, e drept, nemasurabila, dar reala, perceptibila (doar a fost transpusa in pictura,nu?)
Nu sustin ca Dostoievski a fost un crestin: a fost in cautare si din insemnarile sale nu se intrezareste vreo solutie salvatoare pt el.dar cred ca abordarea dogmatica, „Treimica” a lui Besancon in ceea ce priveste afirmatia lui D. este fortata. Realitatea/ realul bate abstractul.
7 februarie 2008 at 8:43 pm
Dacă Isus nu este Dumnezeu întrupat, ci doar un mare învăţător moral, o figură fascinantă care a murit în mod nedrept, mă îndoiesc că i-am „dat” vreo suferinţă noi, umanitatea. În orice caz, mă îndoiesc că i-am dat mai multă suferinţă lui decât lui celor doi criminali care au fost răstigniţi alături de el.
Cunosc două persoane care spuneau că lectura din Dostoievski a însemnat pentru ele aproape ce a însemnat convertirea efectivă. Nu mă îndoiesc de efecte (presupoziţiile pe care le aducem cu noi în text nu sunt tocmai de neglijat), dar cred că intenţia „autorială” n-a avut în vedere astfel de „convertiri”. Sau nu în sensul în care le-au avut respectivii.
7 februarie 2008 at 10:22 pm
Si de cde am acorda mai mult credit lui Besancon, decat lui Evdokimov ori Berdiaev,precum si ataor altii, care vad in Dostoievski un crestin ORTODOX?
7 februarie 2008 at 10:39 pm
Imi puteti spune unde argumenteaza Evdokimov ca Dostoievski este crestin ORTODOX?
Cât despre invocarea lui Berdiaev, sunt un pic contrariat (si amuzat). Berdiaev, pe care (din câte ştiu) Biserica Ortodoxa Rusă l-a declarat „nepravoslavnic” (neortodox), îşi dă cu părerea despre „ortodoxia” lui Dostoievski. Asta chiar merită cercetat în profunzime.
Aţi citit eseul lui Besancon de la un capăt la altul?
7 februarie 2008 at 10:51 pm
In „Ortodoxia” (passim) care, parca a aparut in romaneste la IBMOR, acolo argumenteaza evdochimov. Si il pot adauga si pe Olivier Clement la lista asta.
La Besancon ‘demascarea” lui Dostoievski si a crestinismului rasaritean este o tema recurenta in aproape toate scrierile lui. Parca-i Mgr. Jugie „reloaded”.
7 februarie 2008 at 11:21 pm
Ma iertaţi că perseverez în necredinţă. Am încercat să găsesc „Ortodoxia” de Evdokimov şi nu reuşesc. În catalogul BCU nu apare nimic de felul acesta. Puteţi transforma acest „parcă” din postul anterior într-o certitudine (căreia să-i adăugaţi, eventual, şi datele bibliografice?) Mă interesează.
Până a-l trece şi pe Clement pe listă, aţi rămas dator cu un titlu din Berdiaev.
7 februarie 2008 at 11:24 pm
Poate vă referiţi la titlul „Dostoievksi şi problema răului”
7 februarie 2008 at 11:27 pm
Am găsit între timp Berdiaev, Filosofia lui Dostoievksi. Rămâne de citit (de către mine) şi de discutat.
8 februarie 2008 at 8:11 am
Da, sint sigur ca respectiva carte a aparut la EIBMBOR in anii 1995-1996. Este tradusa de catre Irineu Pop, actualul episcop vicar de Bistrita.
Din pacate cartea am lasat-o in Romania si eu nu sint acolo.
8 februarie 2008 at 9:20 am
Am găsit nişte scrisori ale lui Dost. f. interesante. Am să le pun pe blog în perioada următoare. Acum sunt cam strâns cu timpul.
8 februarie 2008 at 11:14 am
În Ortodoxia lui Evdokimov am găsit deocamdată că „Dost. se revoltă cu cea mai mare forţă împotriva oricărui monofizism, ca şi împotriva monismului idealismului german” (p. 42). Mai caut.
8 februarie 2008 at 11:49 am
N-am mai găsit decât încă o referire la Dostoievksi, la p. 47, dar irelevantă pentru discuţia noastră. Nu înţeleg, aşadar, pe ce se întemeiază afirmaţia dvs. că Evdokimov „vede în D. un autor ORTODOX”.
Poate n-am fost eu suficient de atent. Rămâne să-mi risipiţi dvs. neştiinţa, când veţi ajunge la carte.
8 februarie 2008 at 7:49 pm
Am precizat ca referintele sint razlete;insa si din acele referinte razlete se poate deduce faptul ca Evdokimov vede in Dostoievski un „CRESTIN ortodox”, si poate si scriitor, prin extensie.
Si poate va intereseaza teza de doctorat a lui Evdokimov „Dostoevsky et le probleme du mal”.
Eu inca nu cunosc un ortodox care sa il critice pe Dostoievski de pe pozitia lui Besancon.
In spatele criticilor lui Besancon nu stiu de ce, mi se pare ca vad o anume frustrare ca nu toti crestinii sint tomisti. Cred ca l-ar desfiinta cu aceleasi argumente si pe Sf. Isaac Sirul.
8 februarie 2008 at 10:15 pm
Nu cred că aceste referinţe răzleţe spun ceva despre ortodoxia lui Dost. Şi K. Barth e pomenit răzleţ de Evdokimov. Prespun că asta nu-l face pe Barth un ortodox, în ochii autorului.
Da, cartea despre problema răului mi-a atras atenţia.
E adevărat că Besancon este critic faţă de Dost. Dar şi acesta din urmă a fost foarte pornit împotriva catolicilor. Marele Inchizitor reprezintă suma tuturor relelor, nu-i aşa?
9 februarie 2008 at 4:15 pm
„Dacă Isus nu este Dumnezeu întrupat, ci doar un mare învăţător moral, o figură fascinantă care a murit în mod nedrept, mă îndoiesc că i-am “dat” vreo suferinţă noi, umanitatea. În orice caz, mă îndoiesc că i-am dat mai multă suferinţă lui decât lui celor doi criminali care au fost răstigniţi alături de el.” -scriai tu.
Din ceea ce descria Besancon, nu reiesea ca D. nu credea ca ISUS este DUMNEZEU-Intrupat. Doar ca in realitate este mai facil si mai motivant sa urmezi o personalitate (intrupare a conceptului, de ce nu?(, decat conceptul abstract.
Ca pt D. ISUS a ramas o figura proeminenta a ISTORIEI, un Don Quijote in carne si oase, un idealist martirizat, un utopic in lumea concreta, tine de Judecata de Apoi. Atunci vom vedea…cu toate ca muti cercetatori subliniaza falimentul lui spiritual.
9 februarie 2008 at 4:45 pm
Nu ştiu sigur ce crede Dost. despre Isus, dar afirmaţia lui că ar fi de partea lui Isus (dacă Isus şi Adevărul s-ar regăsi în opoziţie) mi se pare extrem de gravă, tocmai pentru că Hristos a spus: Eu sunt Adevărul (şi Viaţa). Tot El a spus: Eu pentru asta m-am născut şi am venit în lume: ca să mărturisesc despre Adevăr.
Dacă s-ar dovedi că Hristos şi Adevărul sunt pe poziţii adverse, atunci de ce am rămâne de partea minciunii? Pentru că este seducătoare?
9 februarie 2008 at 6:07 pm
nu, tocmai asta vrea sa scoata in evidenta contrastul! ca adevarul e o chestie abstracta (si subiectica in postmodernism, dar si sofistii sustineau asta!); pe cand istoria ni-L descopera pe ISUS ca fiind.
Inteleg ce vrei a spui, dar asa cum in poezie ii este permis poetului sa jongleze cu afirmatiile-n versuri, asa si cu D.: impresionat in fata tabloului, sustine ca pt sine, in viata de zi cu zi, un individ care sufera pana la moarte, chiar pt o minciuna – dar pe care o crede, nu, altfel n-ar muri pt ea! – e mai usor de urmat decat un concept abstract.
Nu inteleg ca aici, D. ar fi sustinut ca ISUS nu este Adevarul. Ca nu gasim nici mai tarziu vreun indiciu al convertirii sale, e o alta problema. In acest instantaneu descris de Besancon, eu asta inteleg.
9 februarie 2008 at 7:18 pm
Nici n-am spus că D. ar susţine că Isus nu e Adevărul. Doar că în raţionamentul pe care îl face, se situează pe un teren f. periculos. Într-o scrisoare a lui vorbeşte despre faptul că ceea ce îl interesează este de fapt „Hristosul rus”. Şi asta mi se pare periculos. Hristos nu poate fi ideologizat şi pus în slujba unei naţiuni. Dincolo de faptul că, după trup, aparţine Israelului, el este supranaţional, nu credeţi?
9 februarie 2008 at 8:58 pm
acest „nu credeti?” – este indreptat catre D.? 😀
chestia cu „Hristosul rus” – e o tara, o boala a rusului constient de intinderea si complexitatea patriei lui; tine de un nationalism prost abordat si infatuat. Se perpetueaza pana in zilele noastre atitudinea asta de „noi-rusii si restu’ lumii”…
9 februarie 2008 at 10:51 pm
Citiţi „sunteţi de-acord, nu-i aşa?” în loc de „nu credeţi”. 🙂
Am impresia că naţionalismele sunt prin definţie infatuate, fiindcă veni vorba. Nu înţeleg de ce un om trebuie să-şi atribuie vreun merit prin simplul fapt că s-a născut într-o naţiune şi nu în alta.
10 februarie 2008 at 12:49 am
da, dar atunci ar trebui sa judecam mult-mult mai aspru unele „iesiri” ale unor reprezentanti ai poporului ales -cu toate ca acesta e un caz particular.
si, nici cetatenii SUA nu-s mai putin mandri decat cei rusi. Eventual au mai mult tact.
17 aprilie 2008 at 6:34 pm
Il apreciez pe Dostoievski pentru extraordinara lui capacitate de a analiza psihicul…E tata lor ! 🙂
17 aprilie 2008 at 6:49 pm
Sunt de-acord. Numai că aici nu de capacitatea lui de analiză psihologică ne îndoim… 🙂
17 aprilie 2008 at 9:22 pm
Cuv „Adevar” e un cuvint abstract. Cite capete atitea pareri despre „Adevar, Cale, Viata”. 🙂 cred ca fiecare are dreptul sa se indoiasca…A fi f f ferm TOT timpul despre „ceva” nu inseamna inteligenta, nu mai zic de creativitate….Avem dreptul sa credem fiecare in ceva. Si nu cred ca e cazul sa judecam pe oricine nu crede in ce credem noi…Referitor la Divin – fiecare il „vede” altfel…in fct de credintele si subiectivitatea lui. Observ f multe persoane care au scris „deplorativ” despre D pt ca el a crezut X, altfel decit cred ele insele. A considera ca numai tu detii Adevarul absolut = fanatism. Unde e libertatea si toleranta fata de un altul care crede in altceva sau ceva? Credinta e una, religia e alta si institutia bisericii altceva. Carti de iluminare (sint carti „liberale”): Gustave le Bon (un mare sociolog)- Psihologia multimilor, Opinii si credinte. El arata cit de usor pot fi manipulate masele. Si unii se pare ca stiu f f bine acest lucru 🙂
17 aprilie 2008 at 9:47 pm
Sunteţi adepta unui soi de relativism care mă uimeşte. Bineînţeles că termenul „adevăr” e o abstracţiune. Dar presupun că la un proces cu cineva care v-a tras pe sfoară, n-aţi fi prea încântată dacă judecătoarea v-ar pune declaraţia la îndoială sub motiv că „adevărurile” pe care tocmai le-aţi enunţat sunt nişte „abstracţiuni”. Nu mă refeream la „adevăr” ca termen, ci la adevăr ca ceea ce concordă cu realitatea (DA sau NU).
A fi f. ferm despre ceva înseamnă coerenţă. Apropo, ce părere aţi avea despre nişte martori dintr-un proces care îşi schimbă la fiecare săptămână depoziţia?
„Nu cred că e cazul să judecăm pe cineva care nu crede în ce credem noi…” Tocmai aţi făcut o judecată prin raport cu ceva diferit de ce credeţi dvs. Cu alte cuvinte, îmi spuneţi mie: Nu trebuie să judeci pe cineva care crede diferit de tine!
Atenţie, eu nu vorbesc aici de Divin. Eu vorbesc de Dumnezeul cel Viu, de Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, de Dumnezeul care s-a întrupat în Hristos, de Dumnezeul biblic. Fiecare poate să-şi imagineze „divinul” cum doreşte. Eu vorbesc aici de Dumnezeul revelat al Sf. Scripturi. Dacă El există în forma în care Îl revelează Biblia, atunci acest „divin” difuz iese din schemă. După cum şi din celălalt punct de vedere, dacă „divinul” difuz este de fapt veritabil, Dumnezeul revelat este o înşelăciune. Nu e greu de observat că există incompatibilităţi între aceste două poziţii.
A crede că deţii adevărul absolut e poate fanatism. Dar a crede că nu deţii adevărul absolut (cu posibilitatea ca altul să-l deţină) şi a nu-l căuta e în mod cert o dovadă de prostie.
Ce vreţi de fapt să spuneţi ar trebui de fapt să sune aşa: „Nu cred că deţii adevărul absolut!” Foarte bine, poate nu-l deţin. Dar dvs. îl deţineţi?
Gustave le Bon e chiar bun cu lucrarea sa. Dar dacă masele pot fi prostite cu idei absolute, nu e mai puţin adevărat că pot fi prostite şi cu relativisme…
17 aprilie 2008 at 10:21 pm
Cind am scris „Adevar, Cale” nu ma refeream la cele „lumesti”…(desi si acolo adevarul e la mijloc de multe ori cind e vorba de procese de divort!). Vorbiti de Ceva ce scrie undeva…Ca sa fim mai exacti – cine a verificat daca e sau nu real ce s-a intimplat atunci in acele vremuri si care e povestea Adevarata a lui Iisus??? cine a verificat asta? Preotii? Ma indoiesc – nici nu aveau de ce – atita timp cit biserica doreste Puterea…nu o sa verifice….Dupa mine Istoria in genere e subiectiva – scrisa de cineva – care a avut o anumita perceptie despre ceea ce a fost. „Se spune ca….X, Y, Z”….Da, asa e – a fi ferm = coerenta (intr-un anumit context – iar vorbesc de context). A fi ferm cind un copil de 3 ani pune mina la aragaz = coerenta, insa a fi ferm pe o chestiune asa de „abstracta” cum este D-zeu…si sa consideri ca pe Dost o sa-l arda focul iadului pt ca „nu gindeste ok”…nu mi se pare decit fanatism si puierilism…(e ca in manualele de religie unde Dumnezeu imparte pedepse si pers au teama de el)Eu personal, nu doresc sa cunosc Adevarul Absolut…vreau sa inteleg si sa devin mai inteleapta…:) Ma bucur ca Le Bon va e cunoscut…daca va e cunoscut inseamna ca va dati seama de cit de usor se manipuleaza populatia si cit de usor se nevrozeaza…:)
17 aprilie 2008 at 11:09 pm
Cine a verificat? În ce sens să verifice? Despre Iisus avem mărturii istorice păstrate în epistolele sf. Pavel (scrise începând cu anul 49 d.Hr., adică la nici 20 de ani de la răstignirea şi învierea lui Hristos). Avem apoi Evangheliile, scrise în diferite zone ale Imperiului Roman. Există mărturii în scrierile istoricilor romani. Vă atrag atenţia că până la Constantin creştinismul a fost persecutat intermitent. Nici vorbă de Putere şi ce spuneţi dvs. Aveţi o perspectivă cam îngustă şi un pic modelată (mi se pare doar?) de cărţi de genul „Codul lui Da Vinci” şi documentare de genul „Evanghelia lui Iuda” care ne propun o revizuire a istoriei creştine din primele veacuri.
Poziţia agnostică e cea mai comodă: nu pot să fiu sigur, nu s-au făcut verificări, nu se poate şti.
Bineînţeles că şi evangheliile au o perspectivă „subiectivă”, dacă vreţi. Dar ele concordă când vine vorba de datele esenţiale: a existat în Palestina un om care a pretins că este Mesia, care a făcut declaraţii stranii (că iartă păcatele, că va fi omorât şi va învia), care a fost arestat, judecat şi răstignit şi care a înviat. Nu mi-e limpede ce verificări aţi dori să se facă.
O întrebare mai personală: credeţi că Hristos, în ce a spus şi în ce a făcut a fost o persoană autentică, o întruchipare a onestităţii depline şi a adevărului? Credeţi că era într-adevăr cine pretindea a fi?
17 aprilie 2008 at 11:58 pm
Referitor la perspectiva – poate vi se pare doar, imi pun intrebari atit ! Nu am nici o treaba cu Evanghelia lui Iuda si nici cu acel „celebru” cod a lui Da Vinci. Personal nu sint de acord cu ideea de „pacat”…de aici se nasc multe nevroze si aici stiu ce vorbesc si sint f f ferma. Ma refer la „realitati mentale si emotionale”. Cred ca Iisus a fost un om deosebit cu multa carisma. Cit despre ideea de „Salvare, Iad, Rai, viata de apoi” daca cititi cartea lui Berne – (creatorul analizei tranzactionale) „Ce spui dupa buna ziua?” ed Trei o sa gasiti niste lucruri interesante…despre pers care cred in aceste idei. Cred ca putem fi siguri de ceea ce simtim – de asta putem fi f siguri (insa deseori nu constientizam…) Putem fi siguri ca avem multe distorsiuni cognitive, f f multe…si ca realitatea nu asa cum o vedem noi…Credinta grupeaza oamenii.
Certitudinile ii opun.
Indoielile ii apropie.
Oamenii care “au dreptate” ma sperie.
Oamenii care se indoiesc ma linistesc.
Oamenii care se indoiesc de toate ma descurajeaza.
Dr Andre Moreau
“Traim intr-o casa ai carei pereti sint oglinzi si credem ca privim in exterior.”
Fritzs Perls
„Mintea e atotputernica si poate schimba Raiul in Iad si Iadul in Rai” John Milton
„Tot ceea ce credem ca vedem nu exista decat in viziunea celui care priveste. Sunt proiectii ,,ceea ce numim in limbajul curent „realitate”, plecand de la aspectul sensibil care cede pe retina si pe care-1 numim „real”. La fel se intampla cand ne indragostim. Credem ca intalnim idealul de femeie sau barbat pe care-1 avem in min¬tea noastra. Ne „indragostim” de masca pe care i-o atribuim celuilalt. La sfarsitul lunii de miere, cand incepe adevarata via¬ta in doi, cade masca! „Tu nu esti cea care credeam ” – Lumea nu este niciodata asa cum o percepem noi. Comportamentul nostru nu e dirijat de realitatea obiectiva, ci de diferitele perceptii individuale formate despre realitate. In realizarea a ceva – oamenii nu sint impiedicati de realitate, ci de limita perceptiilor lor despre lume.” – Andre Moreau – “Viata mea aici si acum”
18 aprilie 2008 at 12:00 am
„Daca iti examinezi in permanta mintea, vei ajunge sa vezi ca gindurile despre cine esti si cum stau lucrurile iti creeaza realitatea pe care o traiesti ca experienta. Realitatea in care traim este selectata de catre definitiile noastre conceptuale. Si eu si tu putem exista in cadrul aceluiasi spatiu fizic, dar fiecare dintre noi ii vedem cu totul altfel. Atunci cind sintem prinsi in capcana mintii care gindeste, sintem intotdeauna la departare de un gind de locul in care se desfasoara actiunea.(Ramm Dass – mic manual pentru o viata spirituala)
18 aprilie 2008 at 9:26 am
Nu sunteţi de-acord cu ideea de păcat? De ce? Fiindcă se nasc nevroze? Şi ce dacă se nasc nevroze. Ne nevrozăm când descoperim cât de răi suntem sau putem fi? Foarte bine. Să ne nevrozăm, să ne deprimăm şi să alergăm cu toată încrederea la Dumnezeu, să-i mărturisim păcatele şi să credem în iertarea lui, să acceptăm că ne iubeşte şi că doreşte să ne ajute să creştem mai mult către desăvârşire. Vom cădea iarăşi, ne vom întâlni iar cu „noi, cei vechi”, dar vom şti că Dumnezeu ne e alături şi că ne dă încredere: schimbarea pe care a început-o în noi nu se va ruina, ci va creşte tot mai mult!
Văd că şi dvs. aveţi zonele de „fermitate” de care nu vă feriţi. Aşadar, nu doar eu am „certitudini”, nu?
Dvs. „aveţi dreptate” când spuneţi că noţiunea de păcat naşte nevroze în sufletele oamenilor?
Oamenii care se îndoiesc vă liniştesc? Cei care se îndoiesc de propriile lor „adevăruri”? Recunosc că şi pe mine mă liniştesc (dacă asta nu face decât să-mi dea mie mai multă certitudine că ce spun am dreptate).
Cred că vă referiţi aici prin „îndoială” la o anumită disponibilitate de a-ţi analiza critic poziţia, la o deschidere către critica celorlalţi, nu la o incertitudine permanentă faţă de ceea ce susţii. Nu la o îndoială ca „virtute” (un fel de „hermeneutică a suspiciunii” permanente faţă de tine şi de ceilalţi).
Sunt curios ce are de spus Eric Berne despre iad, rai etc. Probabil o să ne spună că susţinem aceste lucruri din „wishful thinking”.
Toţi cei citaţi de dvs. mai sus au dreptatea lor. Dar duse până la consecinţele finale, poziţiile lor sfârşesc în autofagie. Cum obiectivează Moreau realitatea atât de bine, ca să ne spună el cum stau lucrurile „de fapt” Este el constructorul casei, dacă ştie că toţi pereţii sunt de fapt oglinzi?
Sunt convins că parte din realitatea noastră se găseşte numai în mintea noastră. Dar avem mereu şansa să ne reajutăm perspectiva în lumina feedbackului pe care îl primim, nu?
18 aprilie 2008 at 9:35 am
„Iisus a fost un om deosebit, cu multă carismă”. Îl face asta pe Iisus un fel de George Pruteanu (care era un om „deosebit” şi „cu multă carismă”)? Sau un fel de Vadim Tudor? (om „deosebit” în felul lui şi cu foarte multă carismă)?
Şi Bill Clinton are carismă. Şi Hitler avea carismă.
Cunosc sute de oameni „deosebiţi” şi „cu multă carismă”. Şi asta nu înseamnă că se apropie cât de cât de ce a fost şi a făcut Iisus. Dacă asta e tot ce aveţi de spus despre Iisus, mă tem că n-aţi spus de fapt mai nimic. Aţi putea spune despre Iisus fie că a fost un şarlatan (care nu era cine pretindea a fi), un nebun (un alienat care se dădea drept Fiul lui Dumnezeu) sau că era într-adevăr Cineva de dincolo de noi.
A spune însă doar că era „dosebit” şi „cu multă carismă” e de fapt cea mai injustă opţiune, mai puţin coerentă decât oricare dintre cele trei variante enumerate.
18 aprilie 2008 at 10:38 am
Echilibru: A avea tot timpul „dreptate” = patologie (la extremis : paranoicul „voi sinteti dusmanii mei”) A te indoi = depresie permanenta, A te indoi Insa nu tot timpul = „normalitate” (in limitele largi…pt ca toti sintem putin luati :))vorba cintecului. Despre pacat: nu am cunoscut pers care sa fie integrata cu sine si sa se blameze mereu si mereu…Din experienta (vorbesc din experienta profesionala) am intilnit multe pers care se „simteau vinovate pt diverse vini imaginare”…Daca va intereseaza puteti citi literatura de specialitate despre cazuri (sint si pe net probabil).Nu cred ca e cazul sa va spun ca nu toti romanii se pricep la politica, psihologie si sport…:)) desi asa avem pretentia…Dvs va pricepeti la religie. Eu nu spun ca ma pricep la religie. Spun doar ca unele lucruri din cartile religioase au fost interpretate in asa fel incit sa nu fie ok pt om. Exista si alte metode de a face un om sa fie mai bun decit sa-l pedepsim pt ca a „pacatuit”. Sa nu ma intelegeti gresit. Cind o pers vine la terap si spune ca merge la biserica si se roaga nu ii spun sa nu o faca. Poate sa faca orice ii face bine (de la acupunctura, electropunctura la rugaciune). Pe mine ma intereseaza ca pers sa fie ok la sfirsitul terapiei nu sa o „invinovatesc” si sa-i spun ca e pacatoasa! Asta nu rezolva nimic! face mai mult rau. Daca e deja depresiva, ar fi o greseala profesionala sa o „cert”! Nu vreau sa intru in discutie cu dvs despre cum il vad eu pe Iisus. Cred ca avem NEVOIE de a crede in ceva. De ce ? Aici ar fi mult de spus – tot pe linie psihologica.
18 aprilie 2008 at 10:44 am
Ce inseamna proiectia? Toti proiectam 🙂 stati linistit. Ideea e sa fim constienti ca o facem. O poveste (nu luati in seama sursa):
CASA CELOR 1000 DE OGLINZI folclor japonez
Cu mult timp in urma, intr-un satuc, se gasea un
loc cunoscut drept „Casa celor 1000 de oglinzi”. Un catelus
mititel, vesel din fire, afland de acest loc, s-a hotarat sa-l
viziteze. Cand a ajuns, sarea fericit pe scari si a intrat in
casa. S-a uitat pe hol cu urechiusele ridicate si dand din coada.
Spre marea sa surpriza, s-a trezit privind la alti 1000 de
catelusi fericiti, care dadeau din coada ca si el. A zambit, si
a primit inapoi 1000 de zambete, la fel de calde si
prietenoase. Cand a plecat, s-a gandit: „Este un loc
minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez!”
In acelasi sat, alt caine, care nu era la fel de fericit ca
primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu greu
scarile, cu coada intre picioare, si capul lasat. Cand a vazut
1000 de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat si s-a zbarlit pe spate, maraind. Cand ceilati 1000 de caini au inceput si ei sa maraie, a fugit speriat. O data iesit afara, s-a gandit: „E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata”.
Toate chipurile sunt oglinzi. Ce fel de reflexie vezi pe chipurile celor pe care-i intalnesti?
18 aprilie 2008 at 10:50 am
Cred ca e importanta ideea de „eficienta”. „A pedepsi” nu e eficient pe termen lung. Unele metode sint mai eficiente pe termen lung. Nu stiu cita psihologie practica invata preotii, insa ar fi ok daca ar invata…Stiu insa ca profesorii si educatorii nu stiu prea stiu …(din pacate…tot din experienta va spun).
18 aprilie 2008 at 8:44 pm
Nu ştiţi persoane care „sunt integrate cu sine” şi care să se blameze mereu şi mereu? Vi s-a părut că ea pentru asta pledez? Pentru o autoînvinovăţire nesfârşită?
Vorbesc aici despre asumare vinovăţiei şi depăşirea ei. Nu uitaţi însă că persoanele care vin la dvs. la consiliere sunt deja persoane oarecum responsabile moral. Sunt convins că astfel de persoane nu trebuie blamante suplimentar, fiindcă deja se învinovăţesc suficient. Dar oare trebuie să le transmitem acelaşi mesaj şi oamenilor care sunt de o nesimţire crasă, care au defecte evidente şi care nu se sinchisesc de ele? Mă îndoiesc!
Dacă nu vă pricepeţi la „religie”, poate admiteţi şi că anumite cărţi religioase sunt interpretate ca să fie ok pentru om, nu? Aici ar trebui să fiţi mai precaută. Faptul că porniţi deja la drum cu suspiciunea că nişte indivizi cu interese meschine au interesul să interpreteze Biblia ca să nu fie ok pentru noi spune deja ceva despre echidistanţa dvs.
Istorioara japoneză are farmecul şi adevărul ei. Ne întâlnim de fapt cu asemenea situaţii destul de des.
„Eficienţă”? Ce înseamnă „eficienţă”? Văd că vedeţi în religie (sau în creştinism) exclusiv Dumnezeul care pedepseşte. Aţi fost cumva trimisă forţat la biserică de părinţi? De unde această concepţie atât de deformată despre Dumnezeu şi religie? V-aţi informat despre religie exclusiv via Freud?
Dacă am greşit, s-ar putea să simt nevoia să fiu sancţionat. Dreptatea e adânc întipărită în natura noastră, nu? Vrem să jucăm după nişte reguli care să fie respectate de toţi, nu? Şi dacă de toţi, atunci şi de noi (sau în primul rând de noi). Nu propun aici autoflagelări şi alte asemenea. Dar dacă am făcut o boacănă, atunci accept să mă supun consecinţelor care decurg din ea. Nu vi se pare just?
18 aprilie 2008 at 11:01 pm
Dvs mi-ati spus de dif carti din domeniul religiei. O sa le iau in seama. In terapie nu imi vin „nesimtiti”…ci „prea simtiti” :)) Nu, parintii nu m-au dus la biserica cu forta. 🙂 E o presupunere. Ma refer la manualele de religie (cred ca stiti scandalul). Si la cele de mai jos: Biblia http://www.biblia.resursecrestine.ro – selectie din PILDE, Vechiul Testament Cap.2: v.1 Fiule, dacã vei primi cuvintele mele, dacã vei pãstra cu tine învãţãturile mele, dacã vei lua aminte la înţelepciune, şi dacã-ţi vei pleca inima la pricepere; dacã vei cere înţelepciune, şi dacã te vei ruga pentru pricepere, atunci vei înţelege frica de Domnul (nu sint de acord cu invatarea prin Frica ! naste monstri! vad destule pers nevrozate la terapie), şi vei gãsi cunoştinţa lui Dumnezeu.Cap.3: v.11 Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului, şi nu te mâhni de pedepsele Lui ( nu sint de acord cu un Dumnezeu care judeca si pedepseste si nici cu un Dumnezeu care uraste…. ! Dumnezeu e iubire, nu vreun capcaun. Modul de educatie care se bazeaza pe pedeapsa – naste monstri – ma confrunt mereu la terapie cu parinti care pedepsesc (violentind psihic, verbal si fizic copilul) Exista metode mai umane care dau mai multe rezultate decit pedeapsa si violenta). Cãci Domnul mustrã pe cine iubeşte, ca un pãrinte pe copilul pe care-l iubeşte!Cap.3: v.32 Domnul urãşte pe oamenii stricaţi, dar este prieten cu cei fãrã prihanã. (ce inseamna om „stricat „? sa nu uitam ca si Magdalena era o „stricata” dupa unii…..E greu de dat definitii….)
Cap.3: v.33 Blestemul Domnului este în casa celui rãu (nu sint de acord cu un Dumnezeu care nu e tolerant cu cei care fac „rele”…..asta inseamna tot pedeapsa….nu adici pe „calea cea buna” daca faci tu insuti rau si daca pedepsesti ), dar locuinţa celor neprihãniţi o binecuvânteazã.Cap.8: v.17 EU iubesc pe cei ce Mã iubesc şi cei ce mã cautã cu tot dinadinsul, mã vor gãsi. (si aici ce fel de discriminare e ? facuta de om….de fapt….)Cap.10: v.22 Binecuvântarea Domnului îmbogãţeşte, şi El nu lasã sã fie urmatã de nici un necaz. (Dumnezeu da insa nu baga si in traista….)
Cap.10: v.29 Calea Domnului este un zid de apãrare pentru cel nevinovat, dar este o topenie pentru cei ce fac rãul. (sint termeni f f abstracti „rau” „bine”…..)Cap.11: v.2 Când vine mândria (exista o diferenta intre mindrie, orgoliu si aroganta…Pers mindra de realizarile ei e ok, stie ce valoare are, pers orgolioasa si aroganta are un complex de fapt….), vine şi ruşinea; dar înţelepciunea este cu cei smeriţi.Cap.12: v.26 Cel neprihãnit aratã prietenului sãu calea cea bunã, dar calea celor rãi îi duce în rãtãcire. („ratacire” un cuvint f f abstract )Cap.14: v.26 Cine se teme (aici iar treaba cu teama )de Domnul are un sprijin tare în El, şi copiii lui au un loc de adãpost la El.Cap.15: v.33 Frica (iar frica) de Domnul este şcoala înţelepciunii, şi smerenia merge înaintea slavei.Cap.22: v.4 Rãsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogãţia, slava şi viaţa. (iar frica)Cap.22: v.14 Gura curvelor este o groapã adâncã; pe cine vrea sã-l pedepseascã Domnul, acela cade în ea. (nu inteleg….. se discrimineaza cumva femeia….? unde e raspunderea barbatului ? Femeia e „curva” si barbatul…ce e ?)Cap.23: v.13 Nu cruţa copilul de mustrare, cãci dacã-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri. (e o tehnica barbara ! care in zilele noastre duce parintele la Tribunalui parintilor ! cind dai violenta primesti violenta ! )Cap.28: v.23 Cine mustrã pe alţii, gãseşte mai multã bunãvoinţã, decât cel cu limba linguşitoare. (daca e violent verbal, critica, jigneste in ceea ce spune – degeaba spune…..face mai mult rau !)Cap.29: v.15 Nuiaua şi certarea dau înţelepciune; copilul lãsat de capul lui face ruşine mamei sale. (aici poate se refera la rasfat, e adevarat nu e bun rasfatul…. insa nici sa certi si sa fii violent nu este ok pt educatie )“Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele; voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc EU; despartiti de Mine, nu veti putea face nimic” (Ioan 14:v.15 – 15:v.5 – 15:v.14)(….subtil apare o mare impunere aici.)
18 aprilie 2008 at 11:07 pm
Da, aveti dreptate – e normal sa suportam consecintele faptelor noastre. Eu o numesc Responsabilitate. Ex: cind un copil sparge un geam (sa zicem ca e adolescent) e bine sa il plateasca din alocatie (nu e pedeapsa, e lectie de viata). Sint 2 greseli extreme in care actioneaza parintii de obicei: Violenta (aici intra: critica, jignirea, cicaleala, violenta verbala, fizica) si Rasfatul (a face ceea ce un cop poate face la virsta lui). A iubi un copil = a il face responsabil, a ii da limite (si asta nu inseamna a-l pedepsi), a-l lasa sa se dea cu capul „de grinda de sus s-o vada pe cea de jos”, a-l lasa sa gindeasca si dupa mintea lui.
19 aprilie 2008 at 12:47 pm
http://morar.catavencu.ro/2008/04/19/scandal-mormon-in-sua/
3 mai 2008 at 11:33 am
parerea mea este k Dostoievski este un autor romantic si din felul in care scrie o persoana care este realista,genul de om care nu crede ceva pana nu vede,asemeni lui Toma(a carui exemplu este luat in romanul „Fratii Karamazov”)intrucat el nu este dispus sa creada o minune pana nu o vede…nu putem afirma k Dostievski tagaduie existenta unui Dumnezeu,pur si simplu nu este convins indeajuns de aceasta existenta.probabil k in imaginea lui daca ar exista un Dumnezeu,acesta nu poate fi inteles decat logic,parere care este diametral opusa de cea a unei persoane care se considera crestina in „adevaratul” sens al cuvantului,intrucat crestinii afirma k :”Dumnezeu nu poate fi inteles logic,maretia sa nici macar nu poate fi perceputa de mintea omeneasca” sau:”Pe Dumnezeul adevarat nu il poti intelege…poti doar sa ii apartii”.in final,eu cred k Dostievski a fost un om realist,care nu era dispus sa creada in orice,gandire pentru care eu personal ii dau dreptate.
3 mai 2008 at 4:01 pm
Chestiunea care ne preocupă este dacă Dost. credea în Dumnezeul creştin (Dumnezeu cel viu, al lui Avraam, Isaac şi Iacov). Sunt mulţi oameni care cred în Dumnezeu (un fel de forţă supremă etc), dar acest Dumnezeu nu este Dumnezeul creştin.
Mă îndoiesc că Dost. ar fi vrut să-l înţeleagă logic pe Dumnezeu (fie că vorbim de un Dumnezeu creştin/biblic, fie de unul definit pe alte criterii).
21 noiembrie 2008 at 5:54 pm
Nu știu dacă se mai îngăduie comentarii atât de tardive precum al meu.
Dar aș vrea să punctez niște chestiuni de procedură.
1.E imposibil a-l judeca pe Dostoievski pornid de la comentariile cuiva. Ar trebui aduse în discuție propriile sale texte. Tratarea subiectului trebuie să țină cont de ansamblul spuselor sale.
2. Îndoiala cu privire la existența lui Dumnezeu nu e nici pe departe un argument în favoarea unei eventuale necredințe. Și ar fi mult mai interesant dacă acolo, interpretul ar fi adus exact textul din Dostoievski.
3. A invoca Marele Inchizitor și a presupune, în paralel, că Dostoievski ar putea crede doar într-un Cristos mare învățător e o contradicție surprinzătoare.
4. Presupunerea că lui Dostoievski îi convenea imaginea de guru a lui Isus e teribil de reducționistă vizavi de personalitatea și capacitățile autorului. Mi-e foarte greu să admit (fie și numai de dragul discuției) că un om de anvergura lui nu ar fi fost conștient de implicațiile unei concepții de acest tip. Un guru care se pretinde Dumnezeu nu cred că putea stârni atâta pasiune.
Iată un citat din Dostoievski, apud Paul Evdokimov, Hristos în gândirea rusă: „Un european civilizat poate să creadă necondiționat în dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos? Toată credința este în această afirmație: «Cuvântul S-a făcut trup»”.
În final întreb. De ce trebuie să determinăm NOI dacă Dostoievski a fost creștin? Care definiție a creștinismului i-o aplicăm și prin ce metode determinăm măsura în care el se conformează definiției?
Are G. Bernanos un personaj (în Jurnalul unui preot de țară) care se declară ateu. Dar, fiind medic, prestează toate serviciile medicale fără să ia niciun ban de la bolnavii săi. Trăiește, altfel spus, ca și când Dumnezeu n-ar exista, iar el ar trebui să-i țină locul. Are un astfel de om loc în creștinism?
21 noiembrie 2008 at 11:04 pm
# 43. Există nişte scrisori pe care le-am descoperit pe questia cândva. Dar n-am mai reluat chestiunea.
Credeam că „mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu” înseamnă, cel puţin uneori „nu prea cred în existenţa lui Dummnezeu”.
Besancon îşi dă şi el cu părerea, ca tot omul. Citatul mi s-a părut demn de luat în seamă/dezbătut/contrazis/aprobat etc.
Dacă cineva nu crede că Dumnezeu există, ba încă vrea să-i ţină locul, atunci nu prea e creştin nu? „Şi fãrã credinţã este cu neputinţã sã fim plãcuţi Lui! Cãci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sã creadã cã El este, şi cã rãsplãteşte pe cei ce-L cautã.” Aşa zice un autor canonic.
21 noiembrie 2008 at 11:16 pm
Și totuși: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
În aceeași categorie trebuie introdus și R. Wurmbrand, după mărturisirile din Cu Dumnezeu în subterană. Altfel riscăm să devenim părtinitori. Poemul lui e devastator.
21 noiembrie 2008 at 11:55 pm
# 45 Cu precizarea că acolo e vorba de credinţa într-o minune, nu credinţa în existenţa lui Dumnezeu (iudeul respectiv n-avea probleme cu chestiunea care îl frământa pe Dostoievski). Să cităm, dar cu grijă faţă de spiritul originalului. 🙂
Pe Wurmbrand „din subterană” parcă nu mi-l amintesc aşa dubitativ. Mai degrabă „motivul” ăsta îl găsesc la Steinhardt. E motto-ul lui.
18 mai 2009 at 6:40 pm
[…] fine, postările despre Dostoievski, respectiv conexiunile dintre Noica şi legionari ne furnică şi ele destul de puternic. Possibly […]