Trăieşti zile de arşiţă cumplită. Ucigătoarea strălucire a lui Sirius când va conteni? Te-atrag sclipirile lui înşelătoare, oriîncotro ai încerca să-ţi îndrepţi privirea. Sub vraja lui, visele ar vrea să urce până la Câinele Mare sau poate chiar mai jos. Un El Dorado înveşmântat în străluciri deşarte. Nechibzuite şi temerare vise, dar lipsite de aripi.

Te doare lipsa lor, tânjeşti să te înalţi – icar apter, momit de sclipirile de-o zi ale astrului. Icar nebun, neînvăţat cu zborul, dar oare Marele Dedal n-ar rămâne îndurerat în urmă?

Foşnetul genelor ninse abate la răstimpuri strălucirea acelui ochi gigantic a cărui văpaie arde până-n suflet. Vise nebune, nu-i cine să le spună că mantia de glorii ascunde nouri groşi de pulberi şi cenuşă.

Pe boltă stă să urce Arcturus.

Vise aptere se căznesc să prindă vântul sălbatic care urlă turbat pe deasupra. Vise oloage şontâcăie fără-ncetare, sărind prin rigole şi prin noroiul rovinelor pustii. Zbor rotit în cercuri de infern tomnatic.

Cad frunzele, iar aripile n-au învăţat încă să zboare. Şi poate nici măcar să crească.

Îngăduie-mi să mă ridic spre înalturi măcar până la Proxima Centauri, să mă scald în praful ei de lumină. Poate astfel lumina mă va pătrunde şi mă va ridica acolo unde încerc să ajung fără nădejde.

Când apele prăpădului se vor ridica iarăşi, voi fugi până la Alpha Carinae. Pregăteşte-mi şi pentru atunci o arcă să mă poarte din nou prin stihii. Urgii care stau să coboare când temeliile cerului vor fi zguduite şi smochinele încă verzi vor cădea din ramuri. Canopus însuşi păleşte îngrozit de sunetul ultimei trâmbiţe.

Învăţ să zbor prin vremuri de furtună, cu ochii împăienjeniţi de jocul nebuloasei care mătură sahelul pământean.

Vise aptere trăite-n aşteptare. În fiecare seară, Hesperus mă petrece vreme de câteva ceasuri în liniştea apusului şovăitor. Şi-n fiecare noapte, urcuşul lui mă conduce tainic pe drumul pe care trebuie să mă ridic.

Nu vreau toiag de fier şi nici să zdrobesc vasele de lut ale lumii, dar Luceafărul dimineţii pentru nimic nu l-aş înstrăina.

În miez cumplit de iarnă, vise aptere au învăţat în sfârşit să zboare. Vor zbura către Vega, noua stea polară. Gigantica liră culeasă din drumul presărat cu argint ne va părea acum măruntă, dar îi vom înstruni coardele pentru o cântare mereu nouă. Dragonul care se întindea cale de şaisprezece stele nu mai e de găsit. Fii Răsăritului, dac-ar mai fi, zadarnic i-ar căuta semnul în ceruri.

Pe Drumul Robilor urcă primăvăraticul alb al cetelor stropite de sânge. Calea Laptelui se strânge în urmă-le ca un covor de sărbătoare care şi-a împlinit menirea.