Cuvântul Domnului a venit la mine: „Ce vezi, Ieremia?”
„Văd o ramură de migdal,” am răspuns.
(Ier. 1:11 – NIV)

Din turnul de veghe străbat cu privirea întinderea dezolantă a pustietăţii copleşitoare. Deşert întrerupt de trunchiuri inerte, răsfirate până în zare, ca o uriaşă vale a oaselor amorţite de frigul iernii. Migdali pe care îi aştept să înflorească din nou, poate pentru ultima oară, prevestind sfârşitul acestei nopţi hibernale.

Închid pentru o clipă ochii şi imensul deşert de gheaţă care se întinde până la răsărit se acoperă cu ninsoarea înmiresmată a petalelor nenăscute. Îi deschid din nou şi mă regăsesc cu privirea aţintită spre ramurile încă moarte. Vederea lor îmi răscoleşte amintiri dintr-un timp pe care-l credeam uitat. Reminiscenţe dintr-o vreme când le decojeam cu obidă ca să-mi izbândesc împotriva vrăjmaşului meu, iar turmele se înmulţeau mereu. Amintiri dureroase, ale unui timp când dreptatea se strecura furişă printre crengi de migdal despuiate şi jgheaburi înconjurate de oi. Credeam – ce nebunie – că biruisem prin dibăcia mea, că-mi spoream turmele cu de la mine iscusinţă. Azi am învăţat, în sfârşit, să privesc dincolo de albul cojii pe care o înşiram cu îndârjire în adăpători.

E lungă aşteptarea. Migdalii adormiţi sub viforul rece vor da în floare târziu anul acesta. Cât e oare de atunci când toiagul acela s-a acoperit de flori într-o singură noapte, făcând să ne fie ruşine de răzvrătirea noastră? Pare că s-au scurs ani fără şir. De atunci, florile se deschid greu. Poate şi ca să nu ne mai aducă aminte de acel timp în care am plătit cu moartea pentru cuvintele de răzvrătire pe care le-am spus. Astăzi, în coroanele lor nu mai văd toiege de pedeapsă, ci trandafiriul unor flori care poartă pecetea sângerie a jertfei brodată în fiecare petală. Atunci ni s-a frânt semeţia; acum, toiagul pe care-l aştept să înmugurească va deveni un semn care să despice apele timpului, lăsând cale liberă către eternitatea din Ţara Promisă. Cârtiri, şoapte, murmure, freamăte s-au topit între timp printre ramuri.

De aici, din turn, întinderea uriaşă îmi apare ca o grădină aţipită, în aşteptarea primăverii. Somnul ei m-ar cuprinde şi pe mine, dacă n-ar fi mereu vocea care-mi spune că sunt chemat să lucrez: să smulg şi să tai, să dărâm şi să nimicesc. Şi, mai ales, să zidesc şi să sădesc; din acelaşi răsad cu cel pe care l-am văzut întâia dată când eram copil şi nu ştiam încă să vorbesc. Sunt chemat să pun la rădăcina pomilor care dorm aspră secure de fier. Migdalul însă trebuie să rămână. Cum altfel aş putea şti când va veni primăvara?

Mai presus, însă, sunt chemat să fiu altoi pe o tulpină cu scoarţa roşie, care să se usuce pentru ca eu să înverzesc şi să am viaţă. Şi ramurile să mi se plece la pământ de rod din belşug. Acum aştept să înflorească livada. Dar până la ea, sunt chemat să înfloresc eu întâiul, vestind întotdeauna, fără greş, începutul unui an de îndurare fără sfârşit.

De câte ori s-a ridicat şi a alunecat în beznă cercul luminii de pe cer? Mi se pare că aşteptam să înflorească migdalii. Privind peste zare, îi descopăr mai bogaţi ca niciodată în alţi ani. Le simt povara florilor în plete şi mi se pare că aud bocitori cutreierând uliţele. Grădina e toată îmbrăcată în flori albe, ca dintr-o ţesătură de in subţire, sau poate de borangic tors din petalele scăpate de crivăţ. Au înflorit în sfârşit migdalii! Neveştejiţi, veşnic verzi, într-o grădină fără unduiri onctuoase, fără şoapte insidioase, fără cărări şerpuite.