Ieri l-am cunoscut pe Philip. Un tânăr de 33 de ani, cu faţa radioasă şi cu accent de Geordie, care îmi întinde urechile la maximum, dându-mi temei să cred că, dacă evoluţia este totuşi adevărată, atunci copiii mei sigur vor arăta ca Dumbo. (Geordie = locuitor al zonei Tyneside, în N-E Angliei, la graniţa cu Scoţia). Îl însoţeşte pe prietenul meu, Dr. Gordon Lyon, care aduce ajutor umanitar pentru România (în al 11-lea an consecutiv, dacă nu greşesc).

Philip e un Geordie din Newcastle (e şi susţinător ale echipei cu acelaşi nume). Este pentru prima dată în România şi nu conteneşte cu întrebările (motiv pentru care sunt ultimul care termină cina). Mă întreabă despre schimbările din România după „Cheauchescu”. Evident, nu ratez ocazia să vorbesc despre „tineretul din ziua de azi” care nu ştie cum era „pe vremuri”. Îi povestesc că „pe vremea mea” problemele în liceu erau ţigările. Acum sunt drogurile.

Philip îmi spune că şi el a fost dependent de droguri 10 ani. O spune calm, cu ochi senini, strălucitori. Apoi a trecut printr-un centru Teen Challenge (de „rehab”) şi de doi ani are o viaţă stabilă. Acum lucrează într-o cafenea al cărei patron este creştin evanghelic. Este deci într-un mediu protejat. Mi-e greu să cred că tânărul plin de entuziasm care stă la masă cu mine a consumat droguri o perioadă atât de lungă. Deşi aş fi curios să-l întreb mai multe, îmi reprim impulsul. În definitiv, un restaurant cu muzică decibelicoasă de prost gust nu e tocmai locul potrivit în care să-ţi povesteşti viaţa şi lupta cu drogurile. Oricum, şi el, de partea cealaltă, are un sac de întrebări despre România, pe care o vizitează prima oară, iar eu nu prididesc cu lămuririle.

Astăzi Gordon şi Philip şi-au continuat drumul spre destinaţie. La plecare, Philip mi-a lăsat ca amintire o carte de Tozer, Mystery of the Holy Spirit, pe care tocmai o terminase de citit.

Schimbări extraordinare ca cele din viaţa lui Philip răman adesea necunoscute marelui public. Nu că ar trebui transformate în reţete de succes şi „marketizate”. Dar, în discuţiile cu exponenţii umanismului secular, care sunt vitriolici faţă de religie în general şi creştinism în particular, uităm adesea că argumentele cele mai extraordinare în favoarea veridicităţii şi frumuseţii credinţei nu sunt filozofările sterile, ci vieţile înnobilate ale Philip-ilor care s-au întâlnit cu Hristos.

P.S. Rămâne să auzim şi poveştile celor care după 10 ani de droguri au citit cărţile prof. Dawkins şi s-au simţit cuprinşi un efluviu de elan pentru o viaţă frumoasă, pentru facere de bine şi pentru puritate.