Am trecut azi pe la Universitate, pentru a avea o discuţie cu conducătorul Şcolii doctorale. Se zvonise că dacă doresc un an de prelungire pentru depunerea tezei va trebui să plătesc 25 de milioane de lei. Zvonul s-a dovedit întemeiat. Asta mi se spune acum, când mai am 3 luni până la deadline şi n-am reuşit să scriu decât vreo 140 de pagini (din vreo 220, câte mi-am propus).

Nota bene, regulamentul Şcolii doctorale prevedea doar posibilitatea prelungirii cu 1-2 ani a pregătirii, fără a spune ceva despre plata suplimentară!

Poate comiteţi indiscreţia de a vă întreba pe ce se duc cele 25 de milioane. Chipurile pe jumătatea de oră prevăzută săptămânal pentru consultări cu profesorul coordonator. Banii, trebuie spus, intră de fapt în bugetul Şcolii doctorale, fără ca profesorul coordonator să fie remunerat suplimentar. Cu alte cuvinte, Şcoala doctorală se preface că îţi mai livrează pregătire în valoare de 1000 de dolari pentru anul respectiv, când de fapt tu nu de „pregătire” ai nevoie, ci de timp pentru a scrie la teză.

Mi s-a mai spus că tot aici intră şi „utilizarea Bibliotecii Universitare”. Asta în condiţiile în care poţi să dai 10 RON (nu 2500) şi să ai acces la BCU un an de zile ca tot omul de rând. Absurdul nu se opreşte aici. Să punem la socoteală şi că Şcoala doctorală te ţine blocat în primul an cu tot felul de cursuri care, oricât de bune în ele însele, sunt absolut nule din perspectiva modului în care (nu) ajută la teză. Altfel spus, în primul an doctoral s-au cheltuit bani pentru a mi se oferi cunoştinţe de care (mulţam frumos!) n-am nevoie, iar acum mi se cer bani sub motiv că mi se oferă servicii educaţionale suplimentare (mulţam frumos, dar iar n-am nevoie!)

Alunecăm uşor din absurd în ridicol. Toată lumea e convinsă că doctoratele au devenit acum ceva mai mult decât o amărâtă de licenţă (care şi ea a devenit între timp ceva mai mult decât un amărât de referat). Dar toată lumea e complice şi se complace în acest joc al aparenţelor. Candidaţii sunt constrânşi să producă lucrări fuşerite, superficiale, pe model „Scriţi, băieţi, numa’ scriţi!” Unii dintre ei sunt aduşi în situaţia de a-şi cumpăra scutiri medicale (false) pentru a justifica o întrerupere (un alt fel de a mai trage de timp). Altminteri, hamleţii nătăfleţi (ca mine) care chiar cred că un doctorat mai are vreo valoare dincolo de hârţoaga care atestă titlul de „doctor” rămân în continuare să se lupte cu morile de vânt până la in(tro)ducere completă în absurd.