Prea adesea mi-e dat să-i aud pe unii oameni vorbind despre Isus ca şi când acesta ar fi fost nimic mai mult decât un învăţător „contracultural” (un hippie avant la lettre) itinerant care ne invită să lăsăm deoparte grijile zilei de azi, preocuparea pentru îmbrăcăminte şi hrană şi să trăim ca fraţi în cadrul unei împărăţii „aflată în inimi”, în care „you are ok, I am ok, everbody is ok” etc.

Când citesc Biblia, găsesc un alt Isus, mult mai complex, care adesea are de spus ceva incomod celor din jur. Un Isus care a declarat „Eu sunt Adevărul” şi „Eu am venit să mărturisesc despre adevăr”. În consecinţă, m-am hotărât să postez o serie de reflecţii despre modul lui Hristos de a se raporta la cei apropiaţi (părinţi, fraţi, prieteni), la păcătoşi notorii sau la oameni extrem de morali (cel puţin în ochii lor), la autorităţi (religioase sau temporale) şi la mulţimi.

Ceea ce mă frapează la Isus este luciditatea, capacitatea de a spune lucrurilor pe nume, de a atrage atenţia interlocutorului asupra unei grave incongruenţe şi seninătatea care adesea însoţeşte discursul.

La 12 ani, de Paşte, Isus merge la Ierusalim, alături de părinţi, prieteni, vecini. După zilele de sărbătoare, grupul de pelerini pleacă spre Galileea. Părinţii lui străbat cale de o zi până să-şi dea seama că Isus lipseşte. Crezuseră că este alături de ceilalţi membri ai grupului. Fac cale întoarsă (încă o zi) şi îl găsesc în Templu, în dialog cu învăţătorii care sunt uimiţi de sagacitatea lui. Maria şi Iosif rămân consternaţi. Mama lui îi pune o întrebare în care se citeşte reproş şi anxietate: „Copile, de ce te-ai purtat astfel cu noi. Iată că eu şi tatăl tău te-am căutat cu mare nelinişte!”

Răspunsul lui Isus este semnificativ: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Mama lui îi reproşează că ea şi Iosif (tatăl lui „adoptiv”) l-au căutat plini de îngrijorare. Isus le spune că îngrijorarea este gratuită. Ar fi trebuit să ştie unde se află: în casa Tatălui său. De fapt, în original nu se foloseşte cuvântul „casă”, ci apare o expresie oarecum eliptică („în cele ale tatălui meu”) al cărei sens ar putea fi „în treburile/interesele Tatălui meu”. Evident, în acest caz, „cele ale Tatălui” se referă la Templu.

Lui Isus i se spune: „s-ar fi cuvenit să te conformezi aşteptărilor noastre, ale părinţilor tăi pământeşti”. În replică, Isus spune: „se cuvinte să mă conformez aşteptărilor Tatălui meu, iar voi ar fi trebui să ştiţi asta”.

Evanghelistul Luca strecoară discret precizarea că părinţii lui n-au înţeles spusele lui. E întâia oară când ni se spune că Hristos nu este înţeles. Şi totuşi, pentru ca nu cumva cititorul să rămână cu o impresie falsă, că Isus este un răzvrătit, un răzgâiat şi un mofturos (cum se întîmplă cu acei copii talentaţi care ştiu că sunt talentaţi şi exploatează din plin situaţia), evanghelistul mai spune: „şi le era supus”. Adevărul nu trebuie să conducă la rebeliune. Adevărul poate merge mână în mână cu ascultarea şi respectul.

(Luca 2:41-52)