Cineva apropiat mie dă în această perioadă examenul de bacalaureat şi ţine un jurnal „de bac”. M-am arătat interesat să public pe internet câte un „stop-cadru” care arată halul în care a ajuns bacalaureatul în România. De fapt, n-a „ajuns”. A redevenit ceea ce mai ştiam din Caragiale: un fel de impostură de proporţii naţionale. România trăieşte în minciună. Într-o minciună generalizată, cu picioare scurte, dar numeroase. Mai numeroase decât cele ale unui miriapod. De atâta trăit în minciună, am uitat de mult ce este normalitatea. Am uitat ce înseamnă să-ţi asumi ceea ce (nu) ştii şi să fii retribuit în mod drept. „Bacaloriatul” în România a devenit aşadar o însăilare de minciună şi de nedreptate. Pentru că nu poţi să o ai pe una fără cealaltă.

Dar să lăsăm jurnalul să vorbească. La început mai general, apoi cu scene din viaţa reală.

„Auzind poveştile despre bacalaureatul de anul trecut, m-am decis sa consemnez într-un jurnal experienţa examenului meu de bacalaureat.

M-am pornit la drum sigură pe mine, cu gândul de a nu copia şi de a trece cu brio examenul de admitere. Nu sunt întruchiparea dreptăţii pe pământ şi nici nu vreau să fiu mai catolică decât Papa, dar pentru mine bacalaureatul a fost, până în prezent, o înlănţuire de scene penibile, presărate cu nesimţire şi, uneori, cu lichelism. Am întâlnit la tot pasul oameni fără scrupule, tineri care îşi „jefuiesc” părinţii pentru a plăti bacalaureatul şi părinţi care merg la mănăstiri invocând prezenţa divină în acest examen, deşi au clar în intenţie să ofere mită comisiei, pentru a-şi ajuta odraslele. Am auzit vorbindu-se de sume considerabile şi am văzut colegi deştepţi purtaţi de spiritul de turmă.

Au trecut două probe orale, la care am reuşit să obţin nota 10. Urmează probele scrise.

Dacă început eram ferm convinsă de faptul ca nu voi copia, dar acuma mă îndoiesc şi mă lupt cu mine… Mă încurajează prietenii, cunoscuţii: „Ia băi şi fă ceva fiţuici, dacă îţi cade ceva ce nu ştii…?” Am încercat sa le spun că bacul nu contează pentru mine, că oricum nu sunt un elev de nota 10 şi că la facultate voi intra în urma unui examen de admitere, dar simt reproş nemărturisit în privirile lor. Aşa că refuz să mai discut. Nu ştiu ce o sa fac la probele scrise. Să „mă risc” şi să ajung să scriu nişte eseuri puerile, când toţi colegii mei folosesc cărţi cu rezolvări savante? Să îmi asum notele sau să îmi cumpăr cu 20 RON dreptul de a folosi materiale informative? Oare ministrul învăţământului ce face? Dacă face…”

(Va urma)