Pentru astăzi am decis să vizitez Apostelkirche, biserica luterană care e la câteva minute de căminul în care sunt cazat. Clădirea bisericii, o navă gotică, marcată de ogive specifice (vezi foto), datează tocmai din a doua jumătate a sec. XIII. De fapt, este prima clădire de acest tip din Westphalia.

După cum veţi fi ghicit, ea trebuie să fi avut alţi proprietari în acele vremuri, cu trei secole înainte de Reformă. Aparţinea ordinului franciscan (ramura minorită). Pe la începutul lui 1800 mănăstirea a fost închisă şi clădirea a suferit profanări. După o vreme, a fost restaurată ca biserică evanghelică (luterană) şi a rămas în proprietatea evanghelicilor. A fost din nou afectată în timpul celui de-al doilea război mondial şi reconstrucţia ei, desfăşurată intermitent, s-a încheiat prin 1960.

Interiorul este cât se poate de simplu. Singurele vitralii care s-au mai păstrat (ori au fost restaurate) sunt cele dinspre absidă. Tot în perimetrul respectiv e suspendat un crucifix (foto), ca şi la Dom.

Bănci un pic mai confortabile (cu burete). Lume nu prea multă. Majoritatea oameni în vârstă. Vezi însă şi tineri şi oameni între două vârste. Astăzi ne slujesc în principal două doamne. Doamna pastor poartă robă lungă, neagră. Cealaltă e un fel de diaconiţă. Nu-mi dau seama exact ce funcţie are, dar cert e că citeşte textul prevăzut în calendarul bisericesc (astăzi din Exodul) şi strânge colecta (pe o parte a navei). Singurul bărbat care se implică activ în timpul slujbei e un domn care strânge colecta pe partea cealaltă. Din ce ştiu, mai slujeşte în biserică şi un pastor, pe care însă nu-l văd.

Programul este tipărit pe foi volante, aflate pe masa unde se găsesc şi harfele de cântări (care în partea a doua conţin şi explicaţii teologice, câteva catehisme etc.). Totul merge după tipic. „Nimic dincolo de ce este scris”. Rugăciunile sunt, ca şi la catolici, citite din cartea de slujbă. Se recită Crezul Apostolic (cu o mică ajutare: die heilige christliche Kirche [în sfânta Biserică creştină], în loc de sanctam Ecclesiam catholicam [în sfânta Biserică catolică]. Se recită (la final) şi Tatăl Nostru.

Pe la mijlocul serviciului, doamna pastor suie în amvon, de unde va predica (pe) deasupra capetelor noastre. Textul este din Evanghelia după Marcu 12:28-34 (despre cea mai mare poruncă din Lege). Aud multă teologie (atât cât pot să deduc eu cu germana mea de şcoler). Sunt citaţi Luther şi Bonhoeffer, dar în final mă roade întrebarea: ce relevanţă are pasajul predicat pentru noi astăzi, cei din sec. XXI? Nu sunt prea sigur că doamna pastor a dat un răspuns convingător. Poate l-a dat şi nu l-am priceput eu.

Ce mi se pare cu adevărat plin de farmec sunt imnurile şi orga. De ce oare luteranii nu cântă mai mult şi mai cu foc? Şi de ce orga nu e lăsată să-l laude mai mult pe den Allmächtigen, den Schöpfer des Himmels und der Erde?

În mai puţin de un ceas, ce era de spus s-a spus şi ce era de cântat (nu prea mult) s-a cântat. N-am dat mâna unii cu alţii şi n-am îngenuncheat în timpul slujbei (ca la catolici). De fapt, dacă îmi aduc bine aminte, nici la slujbele din biserica unde sunt membru nu se mai îngenunchează (în parte fiindcă spaţiul dintre bănci nu permite şi în parte fiindcă am cam dezvăţat acest obicei).

Orga a început deja să cânte de ieşire. Doamna diaconiţă, aflată la uşă, ţine un coş în mână şi un zâmbet larg pe buze (pentru cei ce vor să doneze bani). Doamna pastor e şi ea afară, să-i salute pe enoriaşi. Dau mâna cu ea şi-mi spune că e bucuroasă că mă vede la slujbă în duminica asta. Hm… Oare chiar şi-a dat seama că are un nou-venit la slujbă sau e formula din tipicul bisericesc?

Foto jos: Intrarea sau – mă rog, cum preferaţi – ieşirea Bisericii Apostolilor (Apostelkirche).